Domnița din vis
| Domnița din vis de Panait Cerna |
| Convorbiri literare, XLIX, nr. 1, ianuarie 1915 |
Cum se ridică negura, pe lună,
Plutind în visuri albe pân se-mparte...
Cum cântă crângurile de răsună,
Când râde dimineața de departe;
Așa-mi îneci tu inima de cânturi,
De-o sete care nu se mai alină!
Așa mă urci spre veșnice pământuri.
Domnița mea, cu ochii în lumină
Cu ochii tăi în care se adună
Cerescul foc al stelei din tărie,
Cu albul chip al tău de zee bună,
Cu zâmbet de eternă curăție...
Pân nu te-am întâlnit în lumea toată
Voioasă pribegia îmi părea;
Ci-n visul meu tu ai trecut deodată
Și am simțit atunci cât e de grea...
Luceai ca steaua ce-nflorește zarea,
Și sufletu-mi din noapte te-a chemat,
Dar, măsurând cu spaimă depărtarea,
Tăcut s-a-nchis în el, s-a-nmormîntat...
Ci de-ți plecai urechea, în tăcere-i
Acolo-n fund tu ai fi auzit
Un glas ce numai luptă și durere-i
Un strigăt după sufletu-ți iubit...
Și iată! Astăzi e chiar el cu mine...
Te simt, te mângâi și mă-ntreb mereu
De-au fost vreodată în trecutul meu
Acele zile reci, pustii de tine...
N-au fost! Răspunde lunca-ntinerită...
N-au fost! N-au fost! Spun toate-n graiul lor
Ah, inima-mi de vise-i cucerită
Ca martie de muguri și de flori!
A crângurilor veselă beție,
Când se vestește-n răsărit lucirea,
E un suspin pe lângă fericirea
Din sufletu-mi ce azi se-nchină ție...
Dă-mi mii de ochi, dă-mi stelele din slavă,
Să te privesc cu drag o veșnicie!
Ah, dați-mi mii de coruri de dumbravă
Și mii de brațe care s-o reție!
Căci ea, copila raiului, iubirea
Prin sufletu-mi își face astăzi cale...
Sub cer trăiește numai fericirea
Și eu, ecoul cântecelor sale...
*
E ora când se culcă pământenii
Și numa-ndrăgostitul rătăcește;
Când la răscruce priveghează genii.
Iar râul șopotește șopotește...
Când luna ca o liră de lumină
Atârnă peste plaiuri argintate
Și prin cântarea ei de taină plină
Descântă mii de valuri legănate;
Când după melodia cea din fire
S-aruncă mii de inimi ce visează
Și mii de veacuri spun de fericire
Din fiecare strună-a ei de rază...
Iar tu te pierzi în vis ca trubadurii
Și te cufunzi în lumi ce-au fost odată
Și-n fiece cântare deșteptată
Auzi cum bate sufletul naturii...
Și noi avem o rază de iubire
Pe lira veacurilor ce trecură
Și noi suntem o caldă tresărire
A inimii ce bate în natură...
Și ne oprim ades în aiurire,
Și ne oprim la fiecare pas
Și-acum te văd întreagă-n strălucire,
Acum pe chip o umbra ți-a rămas...
Iar tu te-apleci ades la câte-o floare:
Ai vrea s-o rupi și să mi-o dăruiești,
Dar ea se apără cu-o tremurare
Și tu o ierți, iubito, și zâmbești...
Iar altele ca mâini împreunate
Ce-ocrotesc o flacără de vânt,
La orice adiere legănate,
Se-nclină visătoare la pământ...
Acea văpaie care e în ele
O trec din floare-n floare cât trăiesc
Pe ceruri ne urmează mii de stele,
Și mii de flori în raiul pământesc...
Și ea, copila visului, iubirea,
Se-nalță uriașă pân la cer,
Ca flacăra ce poartă amintirea
De unde-a smuls-o-n vremi un braț de fer.
Și din adânc, din pacea slăvii-albastre,
Din sufletul luminii ce se cerne,
S-așează peste inimile noastre.
Ceva din liniștea celor eterne.