Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XV

 

Din faptul zilei până când se toacă
de-al treilea ceas, cât este spațiul sferii
ce-asemeni c-un copil a pururi joacă,

atât părea că până-ntr-al căderii
moment lui Sol un spațiu i-a rămas:
miez-noapte-aici, dincolo faptul serii.

Iar raza-i mă lovea direct pe nas,
din cauză că, urmându-ne-ocolirea,
aveam întors spre-apus al nostru pas,

când eu simții mai mult decât airea
pe-obraz lumina mult-a nu știu cui
și lucrul nou de-aci-mi stârni uimirea.

Din mânile-amândouă deci făcui
ca streșini peste ochi o apărare
și-acel prisos de raze-l mai scăzui.

Precum din ape-ori din oglindă sare
o rază așa-n opusă direcțiune,
Încât, urcând, acelaș unghi îl are

ca și căzând, încât egal le pune
de-o parte și-alta pietrei căzătoare,
precum și arta și-ncercarea spune,

așa-mi păru că-n față de-o lucoare
răsfrântă sunt lovit, și ochii mei
grăbiți fugiră-n lături ca de soare.

— „Lucoarea asta, dulce tată, ce-i,
că nu mi-i pot scuti de-a ei povară
și-ncoace parcă-și mișcă focul ei?“

— „De-uimire, el mi-a zis, să nu-ți mai pară
că servii-angelici tot te mai orbesc.
E sol trimis spre-a ne pofti pe scară.

Ci-n scurtă vreme nu-ți va fi, gândesc,
cumplit să-i vezi, ci-o dulce veselie,
pe cât o poți simți tu-n mod firesc.“

Ajunși apoi la vesela solie,
cu dulce glas ne-a zis: — „Pe-aici întrând,
mai lin suiș ca altele-o să fie“.

Plecați de-acolo, noi urcam, pe când
„Ferice milostivii“ și „Tresalte
acel ce-nvinge“ s-auzea cântând.

și singuri noi pe-urcușul scării nalte
suiam și-n mers gândeam cum aș putea
să trag din vorba lui folos încalte.

și,-ntors spre el, mi-am spus dorința mea:
— „Ce-a vrut acel din Brettinor să zică
c-un bun ce-a fi-mpărțit nicicând nu vrea?“

— „Supremu-i viciu-l vede-acum cât strică
de mult, a zis; să nu te mire-apoi
că-l mustră vrând pedeapsă-n voi mai mică.

Fiindcă tind dorințele din voi
spre-un bun ce pate prin părtași scădere,
de-aceea pizma strânge-ai caznei foi.

Dar, dac-amorul vecinicelor sfere
spre ele vi-ar întoarce-al vostru dor,
voi n-ați mai fi-nfricați de-acea durere.

Pe cât mai mulți „al nostru“ zic în cor,
pe-atât mai mult din bun posede-oricare
și-au plus de caritate-n claustrul lor.“

— „Eu simt, am zis, mai multă-ntunecare
decât de-aș fi tăcut și mintea mea
se zbate-acum în dubiu mult mai mare:

să facă mai bogați cum ar putea
pe mai mulți inși averea divizată,
decât având puțini părtași la ea? “

Iar el: — „Fiindcă mintea ți-e-ndreptată
tot numai spre pământ, pe lângă tine
e neagra noapte-n ziuă luminată.

Nespus de nalt și nesfârșitul bine
spre-orice iubire-i gata să scoboare
precum spre-obiecte lucii raza vine.

și-atât el dă cât află-n ele-ardoare,
așa c-apoi cât mila lor se-ntinde
pe-atât li-e-n spor și vecinica valoare.

Deci cercul lor pe cât mai mulți cuprinde,
pe-atât iubesc mai mult, cu spor mai mare,
și-un duh dintr-altul ca-n oglinzi îl prinde.

Ci,-n spusa mea de n-afli-ndestulare,
veni-va doamna ta ca să te-ajute
să-ți stingi deplin și-acest un dor și-oricare.

Dar vezi numai să vindeci cât mai iute
cinci P, ca pe-alții doi, căci nimănui
nu-i pier aceste răni decât durute.“

Când vrui să zic „Mă saturi tu“, văzui
că-ntrasem în alt cerc și-așa deodată,
atras cu ochii spre-alte părți tăcui.

Aci-mi păru-n viziune luminată
că sunt răpit și-apare făr’ de veste
un templu-n care-i lume adunată.

și-n pragu-i o femeie,-așa cum este
o dulce mamă, zice: „Fiul meu,
de ce ne-ai mai făcut acum și-aceste?

Căci iată, triști, și tatăl tău și eu
te-am căutat.“ și-apoi, vorbind atare,
vedenia mea peri fără să vreu.

Dar alta-mi apăru, părând că are
pe față plânsul care-l naște-anume
durerea-n noi printr-o insultă mare:

„De ești stăpân cetății-al cărei nume
stârni-ntre zei război atât de-aprins
și care-orice stiințe-a dus prin lume,

tu,-n brațele-ndrăznețe ce-au cuprins
pe fiica noastră, Pisistrat, lovește!“
Dar, blând și dulce și de milă-nvins,

părea că, răspunzând, așa-i vorbește:
„Ce vrei să facem cui ne poartă ură,
când ceri să bat pe cel ce ne iubește?“

Văzui în furie-apoi popor cum cură
și-ucid cu pietre-un biet copil și cer
„Ucide! Ucide!“-n urlete de gură.

Iar el, căzut și prins de-al morții ger,
zăcea ci,-n timp ce-l înghețau fiorii,
avea deschișii ochi mereu spre cer

și, plin de milă, privind prigonitorii
ruga,-ntr-atâta cazn-a morții sale,
pe Naltul Domn să-i ierte-ucigătorii.

Când sufletu-mi s-a-ntors la stări reale,
cari sunt un adevăr nu numa-n ea,
văzui nu false-avutele-mi greșale;

și-atunci Virgil, care-a putut vedea
că fac ca cel cui îi silești trezirea:
—„Ce ai, mi-a zis, de nu te poți ținea?

Aproape-o leghe ți-ai urmat suirea
cu ochi închiși și-umblare-mpiedecată,
cum faci când somnu,-ori vinu-ți fură firea.“

— „De vreai s-asculți, am zis, o, dulce tată,
voi spune tot ce-n minte-mi se ivi,
cât timp avui umblare-așa-ncurcată.“

— „și-o sută,-a zis, de măști de-ar zăbrăni
obrazul tău, nu poate să-mi rămână
ascuns vrun gând, oricât de mic ar fi.

Iar ce-ai văzut sunt pilde ce te mână
să lași să-ți intre-n suflet sfânta pace
a cărei ape-au vecinică fântână.

Nu-ntreb ce ai din cauza care face
să-ntrebe-un ochi a căruia vedere
e stinsă-n cel ce făr’ de suflet zace,

ci-așa-ntrebai spre a-ți pune-n tălpi putere.
Așa-mboldești pe-un leneș indispus
s-uzeze, când revine-a sa veghere.“

Mergeam prin faptul serii-acum în sus,
atenți privind pe cât puteam pătrunde
În contra razelor târzii de-apus,

și iat-un fum încet venea și-n unde
spre noi, asemeni nopții-ntunecate,
și loc de-adăpostit n-aveam nici unde;

Ne-a stins și văzul și-orice zări curate.

▲ Începutul paginii.