Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XIV

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul XIII Divina Comedie de Dante Alighieri
(Purgatoriul, Cântul XIV)
Cântul XV→→
Traducere de George Coșbuc


— „Al nostru deal ce om ni-l ocolește,
cât timp e încă viu și ochii lui
se-nchid și se deschid precum voiește?“

—„ Nu pot să știu, dar știu că singur nu-i.
Întreabă-l tu, că stă mai lângă tine,
și-l roagă dulce-așa ca să-l dispui.“

Vorbeau, plecați spre-olalt-,așa-ntre sine
la dreapta, doi și-apoi plecata față
o-ntinseră ca spre-a vorbi cu mine

și-mi zise-un duh: — „Tu, suflete, ce-n viață
și-acum fiind, în trup spre ceruri treci,
mângâie-ne de milă și ne-nvață:

de unde vii și cine ești? Ne pleci
să stăm de-atâta har ce ți se face,
mirați ca și de-un fapt nefost în veci.“

Iar eu: — „Prin mijlocul Toscanei trece
un rîu, am zis, ce-n Falteron răsare
și curge-un curs de mile zece-ori zece.

Din malul lui aduc a mea-mbrăcare
și-a spune cine-s eu ar fi-n zădar,
căci numele nu mult răsunet are.“

Răspunse-acel ce-ntâi vorbi: — „De-i clar
ce pot cu mintea-n vorba ta pătrunde,
de Arno-ți sună vorbele-așadar.“

Iar lui al doilea: — „Dar de ce ne-ascunde
să-i zică el acestui rîu pe nume,
cum faci spuind vești rele de-oriunde?“

Iar el răspunse așa: — „Nu știu anume,
dar bine-ar fi să-l știm și dispărut
chiar numele atării văi din lume,

căci din izvoru-i unde-i gros făcut
alpestrul lanț, din care-i rupt Pelorul,
Încât nu-n multe locuri e-ntrecut

și până unde intr-a-ntoarce sporul
ce mării cerul e silit să-l sugă
spre-a pune-n rîuri ce-a căra li-e zorul,

virtutea ca pe-un șarpe-o pun pe fugă
vrăjmași ei toți, ori prin curenții răi,
ori duși de-un rău nărav care-i subjugă,

făcând pe fiii-acestei biete văi
așa de rele-apucături să prindă,
că parcă-i paște Circe-n rând cu-ai săi.

Ei printre porci murdari, mai demni de ghindă
decât de-oricare-alt vipt ce gurii-i place,
curgând, dintâi sărăcăcios, colindă.

Mai jos găsește javre făr’ de pace
cari n-au putere-atât cât au venin,
și-aici, scârbit de ei, un nas le face.

Pe cât scoboară-n jos și tot mai plin
spurcatul rîu și vrednic de blesteme,
el vede javrele cum lupi devin.

Trecând prin râpi afunde, dintr-o vreme
el dă de vulpi de-atâta fraudă pline,
că nici de-un laț nici una nu se teme.

Voi spune tot, s-audă el, căci bine
va prinde-acestui viu a-și aminti
ce-un duh adevărat azi pune-n mine.

Pe-al tău nepot îl văd cum va goni
vânând pe lupi prin valea-ngrozitoare
și-o spaim-a morții tuturor va fi.

și ca pe boi bătrâni o să-i omoare,
și vie vinde carnea lor, răpind
a multor vieți, iar sie-a sa onoare.

și crunt din tristul codru îl văd ieșind
și-l las-așa că nici în ani o mie
el n-o mai fi acel ce-a fost fiind.

Precum, la vestea jalei ce-o să fie,
acel ce-ascultă-ncepe-a se-ntrista,
din orice parte-acel amar să vie,

așa văzui pe-al doilea duh, ce sta
s-asculte-atent, cum trist sporea-n mâhnire,
când prinse-n el ce-ntâiul cuvântá.

Ce-mi spuse-un duh și-a cestuilalt privire
m-au ars să știu pe nume pe-astea două
și de-asta deci smerit le-am dat de știre.

Deci tot acel ce-ntâi vorbi cu nouă
cuvinte-a zis: — „Tu vrei acum să vreu
să-ți fac ce tu nu vrei să ne faci nouă.

Dar n-oi fi scump, fiindcă Dumnezeu
atâta har în tine-a vrut să pună;
să știi atunci că Guid’ del Duca-s eu.

Trăind, fui ars de-o pizm-așa nebună,
Încât m-ai fi putut livid vedea
văzând pe-un om chiar numa-n voie bună

și-atare paie-adun din holda mea.
De ce-aveți inima, voi, oameni, oare,
spre-un bun ce-a fi-mpărțit nicicând nu vrea?

Acesta e Rinier, odor și-onoare
a casei Calboli, în care nu-i
azi nici un ins să aib-a lui valoare.

Nu-i singur despoiat din neamul lui;
cât e-ntre Po, și munți, și Ren, și mare,
de-un bun util și dulce vieții-oricui,

ci plin e locu-ntre-ale lor hotare
de sterpi ciulini, așa că prin cultură
târzie-ar fi să-i smulgi orice-ncercare.

Ah, unde-s toți acei ce faim-avură:
Manard, Carpigna, Lizio, Traversar?
Vai vouă, romagnioli, azi corcitură!

Când ști-vei, tu, Bologno, de-alt Fierar?
Faenze, tu, pe-alt Fosco, să-ți recheme
pe-acest făcut, din slab tufiș, stejar?

Să nu te miri că bietu-mi suflet geme
când Guid’ da Prata-mi vine-aminte mie
și Ugo d’Azzo, de pe-a noastră vreme,

și Frederic Tignos cu-a lui cuscrie,
și Traversară și-Anastagi,-azi ele
familii-a căror casă li-e pustie,

femei și cavaleri, plăceri și-acele
dulci griji, de-amor și curtenie pline,
pe unde-au inimi azi atât de rele.

Cum nu pieri, Brettinore, căci din tine
fugir-ai tăi, să scape de dihonii,
și mult popor cu ei! Dar face bine

Bagnacavall’ că-și isprăvi coconii,
rău Castrocar că ne mai fac pomană
asemeni conți, și și mai rău fac Conii!

Vor fi, când vor scăpa de-a lor satană,
Paganii buni, dar nu-ntr-așa măsură
să n-aibă totuș și-urme de prihană.

O, Ugoli de’ Fantoli, sigură
stă faima ta, căci nu mai poți avea
urmași s-o facă, scăpătând, obscură.

Dar mergi, toscane, căci mai bine-aș vrea
să plâng decât să spui, așa de-amare
dureri îmi fac vorbind de țara mea.“

știam că simt a noastră-ndepărtare
ăști doi iubiți, dar, căci steteau tăcând,
făceau s-avem încredere-n cărare.

Când iarăși furăm singuri și mergând,
precum din nori un trăznet se scoboară,
cumplit veni un glas spre noi zicând:

„Oricine mă-ntâlnește-acum m-omoară!“
și-apoi peri precum se-ndepărtează
și-un tunet scurs prin nori ce-l împresoară.

De-abia simții că aerul s-așează,
când iat-alt glas cu-atât de mare hui
cum face-un tunet ce-n curând urmează:

„Aglaura, schimbată-n stâncă, fui“,
Încât, spre-a fi mai strâns de-al meu părinte,
eu nu nainte-un pas, ci-ados făcui.

Când fu-n tot locul pace ca nainte:
— „Acesta-i asprul frâu, îmi zise el,
ce-ar fi să facă pe-om a fi cuminte.

Voi prindeți însă nada,-ncât acel
dușman de veci vă trage-n unghișoară;
puțin v-ajută deci și frâu și-apel.

Vă cheamă cerul cel ce vă-ncunjoară
și-arată-v-ale lui splendori eterne,
dar ochiul vostru tot spre lut scoboară;

de-aci vă bate-acel ce-atot discerne.“

▲ Începutul paginii.