Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul IV

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul III Divina Comedie de Dante Alighieri
(Purgatoriul, Cântul IV)
Cântul V→→
Traducere de George Coșbuc


Când ori durerea-n noi, ori voia-bună
cuprinde-a noastr-oricare vro simțire,
Într-însa-ntregul suflet ni s-adună,

deci parcă de-alta n-are nici o știre;
cu-aceasta bați eroarea care crede
că sufletul e-n om cu triplă fire.

Deci, când aude omul sau când vede
ce-i ține duhul prins de-o vrajă multă,
nu simte timpul ce grăbit purcede,

căci alta e puterea care-ascultă
și de-alta sufletul robit ți-l ai;
fățișă-i una, și-alta ca ocultă.

Pe-acestea sigur însumi le-ncercai,
pe când mergeam, pe Manfred ascultându-l,
căci soarele pe cer s-urcase mai

cinzeci de scări și n-am fost observându-l
când fúrăm unde-acele umbre-alese
strigară-n cor: „Pe-aici e ce vi-e gândul.“

Spărturi mai mari în gardul său adese
c-un braț de spini țăranul și le-astupă,
pe când în struguri bruna față iese,

decât pe unde el întâi, eu după,
intră Virgil pe-un gang și, călători
pe-alt drum, de-acum lăsarăm sfânta trupă.

San Leo-l urci, la Noli te cobori,
și până-n vârf Bismantua e lină
s-o sui pe jos, ci-aici aveai să zbori

cu iuți aripi, zic eu, cu goana plină
a marelui meu dor, de-acela dus
ce-mi da speranță și-mi făcea lumină.

Urcam pe scocul ruptei stânci în sus,
că de-ambii săi pereți având strâmtoare
și-având genunchiu-n locul mânii pus.

Pe nalta culme-a râpei suitoare
ajunși apoi, pe-un liber brâu ce-avea:
— „Maestre, am zis, ce drum s-alegem oare?“

— „De-acum la vale nici un pas, zicea,
și, pân-om da de vrunul care știe,
mereu câștigă-ți munte-n urma mea.“

Dar vârf avea, ce nu putea să-mi fie
văzut, și-urcuș așa peziș, cum ai
În sfert de cerc spre centru-o mijlocie.

Eram trudit când astfel cuvântai:
— „Te-ntoarce, tată drag, și mă privește,
că mor pe-aici, de nu te-nduri să stai!“

— „Tu numai pân-aici te mai trudește.“
și-un brâu, ceva mai sus, ca semn mi-l puse,
ce-ntregul deal pe-aici îl ocolește.

Așa-mboldit de vorbele ce-mi spuse,
trudit m-am tras pe brânci în urma lui
și-n urm-apoi sub tălpi și-acesta-mi fuse.

șezu aici și el, și eu șezui,
Întorși spre zori, pe-unde-am suit pe cale,
că-n urmă-și a privi e drag oricui.

Privii dintâi spre-al mării mal în vale,
spre soare-apoi, și-am stat uimit văzând
la stânga mea cărarea roții sale.

Virgil a cunoscut miratu-mi gând,
cum stau privind că Febus vrea s-apuce,
pe-o cale dintre noi și nord intrând,

și-a zis așa:— „Când Castor și Poluce
ar fi-nsoțind pe cer oglinda care
și jos și sus lumina și-o conduce,

cu mult mai mult vecin cu Ursa-Mare
vedere-ai roșul zodiac pe lume,
de n-ai ieși din vechea sa cărare.

De vrei să vezi, apoi, aceasta cum e,
Închipuie-ți că muntele Sion
și-acest de-aici stau pe pământ și-anume

așa că au un singur orizon,
dar două hemisfere; lunga stradă,
cea arsă cu-al său car de Faeton,

ăst deal pe-o parte-ar trebui s-o vadă
și pe-alta celălalt, de iai aminte și clar
tu judeci ce-am adus dovadă.“

— „Ei, da, maestre, clar mai înainte
nicicând nu-mi fu așa ce-acum discern
și ce-mi părea dincolo de-a mea minte,

căci cercul mediu-al cercului suprem,
numit equator de-una dintre arte,
ce stă-ntre nord și sud fixat etern,

ne stă, din cauza care-o spui, departe
atât spre nord, pe cât de la evrei
se vede-ndepărtat spre calda parte.

Dar vreau să știu, maestre-al meu, de vrei,
cât drum mai e? Căci suie-a coastei frunte
mai sus decât s-o văd cu ochii mei.“

Iar el: — „E grea, atare-i acest munte,
urcarea-ntâi, ci-atât cât urci omoară
și truda-n om, mai lesne ca s-o-nfrunte.

Când calea-ți va părea așa de-ușoară,
Încât urcarea fi-va pentru tine
cum e pe-un rîu al luntrei ce scoboară,

atunci vei fi la ținta căii-n fine
și-acolo vei afla și-odihna dată.
Nu-ți spui mai mult, dar astea le știu bine.“

Dar nu-i fu vorba-ntreagă terminată
și-un glas vecin: — „Dar poate vei avea
nevoie pân-atunci să șezi vrodată!“

Ne-ntoarse-această voce-acum spre ea,
și-n stânga-ne văzurăm o pietroaie,
ce-ntâi nici eu și nici el n-o vedea.

Am mers la ea și-n dosul stâncii-o droaie
de duhuri sta, supt umbra ei, trântită,
cum face-un om când multă lene-l moaie.

Din ele-o umbră, ce-mi părea trudită,
ședea și,-având genunchii-mbrățișați,
ținea-ntre-aceștia fața ghemuită.

— „O, dulce tată, dintre-acești culcați
privește, am zis, pe cel mai leneș,
care să juri că ei cu lenea-s cununați!“

S-a-ntors și ne-a privit mai cu-ndemnare,
dar nu mai sus de șold, așa-ntr-un fel,
și-mi zise-apoi: — „Tu du-te, că ești tare!

Atunci l-am cunoscut și, puțintel
deși pe-ai mei plămâni truda stăpână,
ea nu m-opri să nu mă duc la el.

Când fui aproape, abia mai sus de mână
nălțîndu-și ochii,-a zis: — „Văzuși tu cum,
pe stânga, Feb teleaga lui și-o mână?“

Cuvântu-i scurt și-al feții leneș drum
mi-aduseră puțin surâs pe buză,
și-am zis: — „Belacqua, nu te plâng de-acum,

dar spune-mi tu ce lene-așa de-ursuză
te-a prins aici? îți faci tu-ndătinatul
tabiet al tău? Aștepți vro călăuză?“

Iar el: — „Ei, frate, ce mi-e bun urcatul,
căci tot nu m-ar lăsa la prag divinul
portar să intru spre-a-mi spăla păcatul;

căci are întâi să-mi facă-n jur seninul
atâtea roți ca-n viața mea trecută,
căci până-n moarte-am tot împins suspinul.

și-o rugă pân-atunci de nu-mi ajută,
ieșind din inimi dragi Celui-de-Sus,
ce poate-a mea, cea-n ceruri neplăcută?“

Virgil era plecat și,-urcând, mi-a spus:
— ,.Pornește-acum! Vezi, soarele e-n focul
de-amiazi pe cer și,-n marginea de-apus,

al nopții-amurg acopere Marocul.“

▲ Începutul paginii.