Deși-împrăștiați de fuga cea grăbită
pe câmp, întorși spre muntele acel
la care-a noastră minte-n veci ne-nvită
eu stetei strâns de ducele fidel,
căci cine-ar fi condus a mea cărare
și cum era să sui fără de el?
și-așa-mi părea că-și face-acum mustrare.
O, suflet demn și nepătat, ce mică
greșeală-ți face-arsuri așa de-amare!
Când pripei, care-oricărui act ridică
noblețea sa, el stavilă i-a pus,
iar spiritu-mi, strâmtat de-avuta frică,
lărgi atenția ca din sineși dus,
privii spre muntele, ce-și face cale
spre cer din ape,-al lumii cel mai sus.
Dar soarele, ce-n dosul meu din vale
ardea, sta-n față-mi rupt, fiindc-avea
părete-n trupul meu luminii sale,
și-atunci, speriat, mă-ntorsei făr-a vrea,
crezând că-s singur, când văzui, vezi bine,
pământul negru numa-n fața mea.
— „De ce tot bănuiești? “, privind spre mine
mi-a zis, întors cu-ntreaga față, solul,
„nu știi că te conduc și sunt cu tine?
E sear-acolo unde-mi zace golul
vestmânt prin care-umbream când am trăit;
Brindis l-a dat și-l are azi Neapolul.
și-n față-mi dacă n-am nimic umbrit,
mai mult decât de ceruri nu te mire
că unu-ntr-altul razele-și trimit.
Să rabde-asemeni corpuri chinuire,
și cald și frig, le face-acel ce vrea
s-ascundă cum le dă și-această fire.
Nebun acel ce speră c-ar putea
pătrunde-a voastră minte vecinicia
ce ține pe-unul în trei fețe-n ea.
Să fiți voi, oameni, mulțumiți cu quia!
De-ați fi putut vedea voi totul clar,
de ce-ar mai fi născut atunci Maria?
Dar n-ați văzut dorindu-i în zadar
și-atari a căror minte-ar fi-mpăcat-o
Dorința ce li-e-acum etern amar?
Eu zic de-Aristotel, și zic de Plato,
și de-alții mulți“. și-ngândurata frunte,
tăcut și tulburat, el și-a plecat-o.
În vremea ast-am fost sosiți sub munte
și-aflarăm mânecu-i așa pieziș,
că nu-s pe lume-agile tălpi să-nfrunte.
Cel mai pustiu și mai râpos costiș,
la Lierici și Turbi’,-ar fi ușoară
și-o largă cale-n rând cu-acest costiș.
— „Mai știu eu p-unde-acest urcuș scoboară“,
vorbi Virgil și-oprire-n pași a pus,
„să-l poat-urca și-un om care nu zboară?“
Pe când privea-n pământ, pe gânduri dus,
și-n sineși judeca acel părete,
iar eu cu ochii-umblam pe stânci pe sus,
văzui la dreapta șirul unei cete de spirite,
spre noi părând că vine și nepărând,
c-așa veneau de-ncete.
— „Ridică-ți ochii că sosesc, în fine,
maestre, duhuri, să ne dea vrun sfat,
de n-ai puteri să-l afli tu prin tine.“
Atunci privi și el și-asigurat:
— „Să mergem noi spre ei, că vin ca-n silă,
iar tu-n speranța ta să fii-ntrămat“.
Deși spre ei noi mersem poate-o milă,
era-ntre noi și-acum o-ndepărtare
cât zboar-o piatră dintr-o mân-abilă,
când, strâns sub poala stâncii-n nemișcare,
a stat grămadă-n loc întreg poporul,
cum stai și-observi când nu ți se prea pare.
—„Voi, cei cu bun sfârșit“, conducătorul
așa-ncepu, „vă rog, pe sfânta pace
de care-aveți, cred eu, cu toții dorul,
să ne-arătați în care loc se face
mai lină coasta spre-a sui și noi;
când știi mai mult, mai mult și graba-ți place.“
Cum una-ntâi, când ies din staul oi,
ori dou-ori trei, și, timide să iasă,
cu bot târât stau cele de-napoi,
ce prima face toate fac și leasă
stau proaste-n loc, deși nu știu ce este,
când prima stă, și-n coaste i se-ndeasă,
așa văzui pe primii dintr-aceste
ferice umbre cum, pornind, veniră
sfioase-n chip și cu mișcări modeste.
Ci,-n clipa când la dreapta mea zăriră
lumina zilei ruptă-n mersul ei,
iar umbra mea pe stânci cum se resfiră,
au stat și s-au retras puțin, iar cei
ce-n urmă-le veneau, fără să știe
ce cauză au de stat, au stat și ei.
și-atunci:— „Făr-a-ntreba, știut vă fie
că-i viu în carne-i omul ce-l vedeți, .
de-aceea-n drum lumina o sfășie
Deci nu vă mire, ci credinț-aveți
că, făr’ de-un har ce Domnul i-l trimete,
el n-ar cerca să urce-acești păreți.“
Așa a zis Virgil. Iar capul demnei cete:
— „Vă-ntoarceți deci, iar noi venim urmând.“
și-apoi și-un semn cu-al palmei dos ne dete.
și-atunci: —„Oricine-ai fi, să-ntorci mergând,
îmi zise-un duh, a ta căutătură
și vezi de m-ai văzut, poate,-oarecând“.
Eu fix privii frumoasa lui statură:
gentil la chip și fața sa bălană
și-avea la ochi, sub frunte,-o tăietură.
Smerit i-am spus că-n viața lui umană
eu nu-l cunosc; iar el: — „Privește-anume!“
și sus, la piept, făcu să-i văd o rană.
și-apoi zâmbind: — „E Manfred al meu nume,
nepot Constanței celei mari, o știi;
deci, rogu-te, când vei ieși la lume,
frumoasei mele fete,-ai cărei fii
sunt celor două țări mândrii regale,
să-i spui ce-i drept, de spun altfel cei vii.
Când fui ucis prin două răni mortale,
plângând mă detei rob celui ce vrea
cu drag să ierte-oricui orice greșale.
Păcate-avui cumplite-n viața mea,
dar largi sunt brațele eternei mile,
Încât cuprind pe-oricâți se-ntorc la ea.
De-ar fi cetit în domnu-aceste file
păstorul cosentin, cel de Clement
trimis a mă vâna-ntr-acele zile,
mi-ar sta, la capul punții-n Benevent,
și-acum a mele oase neatinse,
având ca pază greul monument.
Ci-acum le spală ploi și-un vânt le-mpinse
afară din regat, pe lângă Verde,
și-aci mi le-a-ngropat cu facle stinse.
Ci-atât cu-a lor blăsteme nu se pierde,
Încât să nu găsești pe Domnul iară,
cât timp speranța dă vrun mugur verde.
E drept că,-n fine, chiar de se-ndreptară
acei ce-n anatemă-le au murit,
sub râpa asta au să stea afară
de treizeci de-ori timpul ce-au trăit
cu-al lor blăstăm, vro pie rugăciune
de nu le scade-al lor decret menit.
Tu vezi acum de-mi faci servicii bune
făcând să știe buna mea Constanța
cum m-ai văzut, și-a mea interdicțiune,
căci multă ni-e la voi aici speranța.“
