Divina Comedie/Paradisul/Cântul XII

 

Abia sfârși fericea făclioară
cuvântu-i ultim și-ncepu, zburând,
În roat-a se-nvârti divina moară.

Dar n-a-ncheiat deplin o roată, când
veni s-o-ncingă altă roată sfântă,
și-n cânt și-n joc același tact urmând,

un cânt ce-ntrece-n toate câte cântă
și muze-aici și-a mărilor femei,
cum raza primă-ntrece pe-o răsfrântă.

și,-așa precum și norii supțirei
fac arcuri paralel și-ntr-o coloare,
când Iuno dă poruncă servei ei,

iar cel îngust dă celui larg lucoare,
precum fu glasul nimfei mistuite
de-amor așa ca negura de soare,

și-aduc aminte lumii liniștite
că domnul pact cu Noe-a pus, când plouă,
că alt potop el nu va mai trimite,

așa-mprejurul nostru-acele două
cununi de trandafiri ce-n veci nu mor
și-așa pe-un tact cea veche cu cea nouă.

Când hora și-altă sărbătoare-a lor,
de cântec și de scânteiere dată
cu vesele și dragi lumini în cor,

s-opriră-n loc pe-o vrere concordată,
precum și-ai noștri ochi, oricând ni-e placul,
se-nchid pe-un tact și se deschid deodată,

din sânul unei flăcări din colacul
cel nou ieșind, un glas m-a tras spre sine,
precum e tras spre steaua sa și acul.

și-așa-ncepu: — „Iubirea ce-arde-n mine
mă-ndeamnă să-ți vorbesc de-al doilea duce,
căci el de-al meu vorbi așa de bine.

E just deodată laude-a le-aduce,
căci lor, precum alături se luptară,
și-alături gloria-nvingerii le luce.

Oștenii lui Hristos, cari scump costară
din nou a se-narma, târzii umblau
urmându-și steagul, slabi și-n oaste rară,

când cel pe care toate domn îl au,
văzând pe-oșteni în groapă cu piciorul,
din milă numai, nu că meritau,

și-a dat, cum zic, miresei ajutorul
prin doi eroi, să spuie și să facă,
spre-a scoate din greșitul drum poporul.

În țara de-unde blândul zefir pleacă
și cald prin mugurii cei noi pătrunde,
de cari pământu-n nou vestmânt se-mbracă,

și-aproape-acelei năvăliri de unde,
În dosul căror Feb, în lunga-i fugă
de multe dăți oricărui om s-ascunde,

acolo stă fericea Calarugă
sub paza tare-a vrednicului scut
cu leul subjugat care subjugă.

Aci-ndrăgitul mire s-a născut
al legii noastre, ursit atlet să iasă,
cel blând cu-ai săi, dar celor răi temut.

Creată când îi fu, spre multe-aleasă
fu mintea-i plină de divinul foc,
că-n mamă el și-a fapt-o profeteasă.

Iar, când s-au împlinit în sfântul loc
logodna dintre el și legea vie
și și-au promis iubirea reciproc,

femeia care-i stete mărturie
În vis văzut-a fructul de mirare
ce-avea din el urmași și-ai săi să vie.

și-așa, spre-a fi acel ce-a fost și-atare,
i-au dat din inspirație divină
un nume-al cărui sens întreg îl are.

I-au zis deci Dominic; vorba deplină
îmi e ca de-un plugar pe care Crist
alesu-l-a spre-a-l ajuta-n grădină.

Păru, ce-i drept, și sol și-argat lui Crist,
căci primu-amor i-a fost spre-acea povață
pe care-n locul prim ne-o dete Crist.

Veghind ades cu gânditoare față,
găsit era-n vrun colț de-a sa nutrice,
parc-ar fi zis: Eu de-asta sunt în viață.

O, tata lui, aievea tu Ferice
și mama lui, cu-adevărat Giovannă,
de-i bine tâlcuit, precum se zice.

Nu lumii ce-azi se zbate-așa de vană
urmând Taddei, ori pe-Ostiense clerul,
ci dragostei de-adevărată mană

un doctor mare-n scurtă vreme cerul
făcându-l, începu să tundă via
ce-albește-n pripă, când e rău vierul.

Din tronul ce-ocrotea și sărăcia
cea justă-n vremi nu tronul, ci mișeii
ce șed în el ne-aduc ticăloșia

nu spre-a-nvoi drept șase doii,-ori treii,
nici primele vacanțe încasate,
nici dijmele quae sunt pauperum Dei,

nu astea vru, ci voia de-a se bate
cu lumea rea pentru acea tulpină
ce dă acestei sfere flori bogate.

Deci cu doctrină și cu râvnă mare
intră-n oficiu-apostolesc, curgând
ca și-un torent ce sus izvoru-și are;

și-așa descinse-n jos, năvală dând
În codrii eretici, ce se-nmulțiră,
tot unde-afla mai tari protivnici stând.

Vâlcele multe-apoi din el porniră,
așa c-arbuștii din cuprinsu-ntregii
catolice grădini mai vii sporiră.

De-a fost atare-o roată a telegii,
pe care s-apără credința vie
de-a-nvins interne lupte sacrilegii,

tu poți vedea și-a altei vrednicie,
de care atunci când nu eram venit,
d’Aquin vorbi cu-atâta curtenie.

Ci-atât de ros e fierul ce-a-nvălit
orbita-ncât se rupe-azi căpătâiul
și mustul dulce-oțet a devenit.

Căci gloata lui, ce drept mergea dentâiul,
punând picioru-n pașii săi, azi cură
spre partea-n care primii-au pus călcâiul.

Vedea-se-va-n curând ce rea cultură
fac ei, din seceriș, când pirul lui
boci-se-va că nu-i primit în șură.

Deși nu zic că-n toată cartea nu-i
măcar vro filă, două-ntr-ale sale
pe care să cetești: Eu sunt ce fui,

dar n-o fi D’Acquasparta, nici Casale,
din cari ai legii-atari ies interpreții
că unii-o strâng, iar alții-o iau la vale.

Eu fui Bonaventura-n timpul vieții,
și-oricăror griji, și nu-n oficii mici,
le-am pus nebiruit de sus păreții.

Iluminat e și-Augustin aici,
ei, cei ce primii-ntre desculții goi
cu cerul s-au făcut prin sfoar-amici

Ugo Sanct Victor și doi Petri-apoi,
Comestor și Ispanu, ce-ntr-o carte
cu șase-ori două părți e viu la voi,

Natan profetul e și, mai departe,
Hrisostomos, și-Anselm, și-acel Donat
ce demn maestru-a fost al primei arte.

Raban apoi și, mie-alăturat,
Ioachim, abatele Calabriei, care
cu spirit de profet a fost dotat.

Să nalț pe-un paladin atât de mare
mișcat eu fui de-aprinsa simpatie
și-a lui fraTommas’ dulce cuvântare,

precum mișcă și-ntreaga-ne frăție.“

▲ Începutul paginii.