Divina Comedie/Paradisul/Cântul XI

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul X Divina Comedie de Dante Alighieri
(Paradisul, Cântul XI)
Cântul XII→→
Traducere de George Coșbuc


O, griji nebune-a lumii muritoare,
ce false-ți sunt acele silogisme
cari plumb pe-aripi îți pun ca să nu zboare!

Sucește-aceste legi, și cu sofisme
e cest de-aici, vreau alții-o preoție,
și-a fi stăpâni prin silă și-aforisme,

dincoa’ negoț civil, și-aici hoție,
iar altu-n pofta cărnii-nămolit
se mistuie, sau zace-n trândăvie,

când eu, de toate-acestea mântuit,
eram cu Beatrice-n ceru-n care
cu-așa de mult-onoare fui primit.

Iar, când se-ntoarse-n sferă fiecare
la locul său avut și mai nainte
și-a stat fixat ca-n lustru-o luminare,

simții, din sânu-acelei flăcări sfinte
care-mi vorbi dintâi, tot mai zâmbind
și tot mai clar făcându-se, cuvinte:

— „Precum din lampa vecinică m-aprind,
și eu, privind în rază-i, am putința
și gândul tău și cauza-i s-o cuprind.

Eu văd că te-ndoiești și ai dorința
să-ți spui deschis și clar, ca, luminată
la poarta minții să-ți aduc sentința

ce-n „drum ce-ngrașă mult“ îți fuse dată
și-n „n-a mai fost alt om;“ ce se-nsemnează
aici deci a distinge clar ne cată.

Prevăzul cel ce lumea guvernează
prin sfatu-n care,-un ochi, până s-apuce
să-i vadă-n fund, învins se resignează,

spre-a da puteri miresei a se duce
spre sfântu-i mire-acel ce-o logodi
prin strigăt nalt cu sânge-al său pe cruce,

vegheată-n ea și mult mai drag spre-a-i fi,
doi principi rândui spre-a ei favoare
să-i fie de-ajutor și-aci și-aci.

Fu-ntreg serafic unul în ardoare,
și-atât al doilea de-nțelept, că el
reda prin ea cheruvica splendoare.

Voi spune de-unul deci; ce spui la fel
e de-ambii spus, din doi pe-oricare-aș prinde,
căci ambii-n fapte-avur-un singur țel.

Între Tupin și rîul ce descinde
din dealu-ales de vrednicul Ubald,
mănoas-o coast-a ăstui deal se-ntinde,

ce zbuciumă Perugia-n frig și-n cald
prin Porta-Sol, și-n dosul cui bocește
sub greul jug și Nocera și Guald.

Sub deal aici, mai mult unde-mblânzește
urcușul său, un soare-a răsărit,
precum din Gange-al nostru-adesea crește.

Deci câți vorbesc de locul ăst vestit
nu-i zic-Ascesi, căci puțin ar spune,
ci totul spun zicându-i Răsărit.

N-a fost prea sus de-a nașterii regiune,
când și-ncepu acest de care spui
să-i pară lumii prin virtuți minune.

De tânăr el, pentr-o femeie, cui,
ca morții-n casă, nimeni nu-i dă cale
cu drag, intră-n război cu tata lui

și-n fața curții lui spirituale
și coram patre-și logodi iubita
cea zi cu zi mai dragă vrerii sale.

Obscură și-n dispreț, ca nepețita
de nimeni, văduvă de-ntâiul soț, rămase
o mie de-ani, până ce el venit-a;

și nu-i servi că vesel-o aflase
cu-Amicle, când pe nume fu chemată
de cel ce-ntreaga lume-o-nspăimântase,

nimic, c-a fost feroce de bărbată
Încât, pe când rămase jos Maria,
ea vru pe cruce-a fi cu Crist urcată.

Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,
acești amanți din spusele cuvinte
tu-i ia că sunt Francisc și Sărăcia.

Concordia lor și-amorul lor ferbinte,
seninul trai și veselul lor chip
la mulți le-a fost izvor de gânduri sfinte,

așa că-ntâi Bernard cel preamărit
s-a desculțat, urmând atare pace,
și-n fuga sa credea c-a zăbăvit.

O, neștiut-avere, bun verace!
Desculț fugi Egid, desculț Silvestru
urmând pe mire,-atât mireasa place.

și-așa de-aici, părinte și maestru
cu doamna sa și soții se ducea,
uniți de-acum cu-a lor smerit capestru.

Că el ca tat-un Bernardone-avea,
de laș cu ochii-n jos nicicând nu stete
și nici că demn de-adânc dispreț părea,

ci-n chip regal lui Inocențiu-i dete
pe față asprul gând, și-a tagmei lor
a tagmei sale cea dintâi pecete.

Când mult a fost urmând smerit popor
pe-acel a cărui viață minunată
mai bine s-ar cânta-n cerescul cor,

prin duhul sfânt atunci de-a doua dată
de-Onoriu fost-a vrednica dorință
a marelui pastor încununată.

Având, apoi, de-a fi martir dorință,
În față stând sultanului trufaș,
vorbi de Crist și-urmașii-ntru credință.

Ci,-aflând pentru botez prea pătimaș
pe-acest popor, spre-a face ce-și propuse,
s-a-ntors s-adape-ausonicul imaș.

Aci-ntre Tibru și-Arno Crist îi puse,
pe-un aspru stei, sigilul său din fine
și-n carnea sa doi ani pe-acesta-l duse.

Când cel ce l-a ursit spre-atâta bine
a binevrut să-l suie-n cer la plata
ce-o dobândi-n și Tierenia lui de sine,

la frați, ca drepților erezi, lăsat-a
pe doamna cea iubit-atât, cerând
să fie de-al ei drag la toate gata.

Apoi din poala ei plecat-a, când
se-ntoarse-n cerul său ăst suflet mare,
și-un alt cosciug el trupului nevrând.

Gândește-acum deci cine-a fost el, care,
ca demn coleg, spre țelul drept ținu
corabia lui San Pietru-n larg pe mare;

iar el al nostru patriarh ne fu.
Deci poți vedea de-ncarcă mărfuri bune
acei ce-i sunt urmași cum el îi vru.

Ci-atât de-avidă de-alt fel de pășune
e turma-i de-azi, că nu se poate-apoi
să nu se-mprăștie și pe căi nebune.

Pe cât mai mult răzlețe-ale lui oi
se pierd de el, pe-atât și mai sărace
de lapte vin la staul înapoi.

Mai sunt și-atari ce-au team-astfel a face
și stau lângă păstor, dar, rari ce sunt,
puțin postav de-ajuns li-e să-i îmbrace.

De n-a fost deci obscur al meu cuvânt
și-atenția ta de-a stat tot ațintită,
și câte-am spus de nu le-am spus în vânt,

atunci dorința-n parte ți-e-mplinită,
căci vezi copacul de-unde rup eu, frate,
și vezi restricția care-mi fu rostită:

ce-ngrașă mult pe cel ce nu s-abate.“

▲ Începutul paginii.