Divina Comedie/Infernul/Cântul XXVIII

 

Cercul al optulea. Bolgia a noua.
Semănătorii de desbinări.

Deplin s’arate, chiar și ‘n proza lui
și-oricât repovestind, cine-ar fi ‘n stare
de-atâtea răni și sânge cât văzui?

Prea slab’ar fi o limbă orișicare,
căci loc în ele-atât de mult a strânge
nici mintea-ne, nici graiul nostru n’are.

Și chiar s’aduni pe câți avur’a plânge
cândva ‘n Apulia ‘n țara cea ‘ncercată
vărsat de oști romane atâta sânge;

pe toți și-acei ce ‘n lupta ‘ndelungată
inele-au dat ca spolii fabuloase,
cum Titu-Liviu negreșind ne-arată;

pe toți răpușii luptei dureroase
ce ‘n drumul lui Guiscard au stat, pe-acei
ce-arată și-azi la Ceperano oase

pe-un câmp pe care-Apulii-au fost mișei;
și-acei ce-au stat la Talliacoz să ‘nfrunte
pe-Alard cel vechi ce-a ‘nvins cu puțintei;

s’arate toți străpunse membre-ori ciunte;
mizeria le-ar putea ‘nmiit să ‘ncapă
spre a fi ‘n tabloul ăstei bolgii crunte.

Stricat la fund ori doage-un vas nu crapă,
ca unul ce-l văzui cu răni cumplite
crăpat din gură până p’unde-l scapă,

cu mațele ‘ntre glezne ‘mpleticite,
cu coșul spart, și scos urîtul sac
ce schimbă ‘n scârnă tot ce gura ‘nghite.

Iar el, văzând că fix acu-l atac,
deschise ‘n piept o largă căscătură
cu mânile și: — „Vezi cum mă desfac,

și vezi ce cazne Mohamet îndură!
Ali e cel ce-mi plânge-aici în față
cu cap crăpat din vârf până sub gură.

Și toți pe câți îi vezi aici, în viață
rupturi urziră și scandal, și-atare
scandal acum în trupuri au să-l pață.

Un diavol stă ‘n adânc acolo, care
ne este-al nostru-atât de crud călău,
(și ‘n spadă ia din nou pe fiecare)

când rana-și umple ‘ntregul drum al său,
căci nu ne ‘ntoarcem să ne crape iară,
decât când ni s’a închis întâiul rău.

Dar cine ești, că stai un pierde-vară
pe zid, cătând s’amâi ori să râdici
pedeapsa ce-acuzele ți-o dară?” —

— „El nici nu-i mort — a zis Virgil — și nici
împins de culpe nu la caznă vine,
ci numai spre-a cunoaște ce-i pe-aic.i,

iar eu, ce-s mort, îl port prin Iad cu mine,
din cerc în cerc, și-aevea e ce-ți spui
pe cât de-aevea-i că vorbesc cu tine!”

Prin gropi mai mulți de-o sut’atunci văzui
c’au stat și mă priveau ca pe-o minune,
uitând de cazna lor, la vorba lui.

— „Deci, dac’o fi să ieși din Iad, tu-i spune
lui Fra Dolcin, de nu vrea să-mi urmeze
aci ‘n curând, provizii să-și adune,

ca nu cumva zăpezi ce-o să s’așeze
să dea Navarei gloria de-a-l răpune,
căci lesne-altfel el nici n’o să-l vâneze!”

‘Nălțase-al său picior, pe când ne-a spus
acestea el, și-apoi în vânt rămasul
picior l-a’ntins să calce, și s’a dus.

Și ras până ‘n sprâncene-avându-și nasul
și gât străpuns, și-o singură amară
de-ureche-având, un duh, oprindu-și pasul,

mirat și el ca mulți ce s’adunară,
cu mâinile-a căscat gâtlejul său
ce roș de sânge’ntreg era pe-afară,

și-a zis: — „Tu cel ne ‘mpins de niciun rău,
și-mi pari știut din lumea cea rămasă,
de nu mă ‘nșel prea mult în chipul tău,

pe Pier Catani nu-l uita pe-acasă,
de-o fi să vezi iar vesela câmpie,
ce din Vercel spre Marcabò se lasă.

Și ‚n Fano fă-i pe cei doi buni să știe,
pe Meser Guido și Angelel, că ‘n van,
de nu ni-e dat un văz a ce-o să fie,

svârliți vor fi la malul adrian,
de gât cu piatră, de pe propria navă,
trădați prin sila unui crud tiran.

Din Cipru până ‘n Gades o ispravă
nici de Corsari și nici de ginți eline
Neptun n’a mai văzut așa grozavă.

Acel infam c’un singur ochi, ce ține
provincia, care-un soț aci ‘ntre noi
să nici n’o fi văzut, ar vrea mai bine,

la sfat chema-i-va și va face-apoi
că rugi și vot la stâncile Focarei
să n’aib’-a face’n veci aceștia doi.”

Iar eu: — „Pe-acel cu clipele-amarei
vederi, de vrei să-ți fac ce mi-ai cerut,
declară-mi-l — am zis — și-arată-l care-i?”

Prinzând pe-un soț de falcă, l-a făcut
să-și caște gura larg nenorocitul,
și: — „Acesta-i — zise — dar aici e mut!

Un preget stinse ‘n Cezar, el gonitul,
când spuse-așa că orice întârziere
cu daune-o plătește pregătitul.”

Oh, ce ‘ngrozit părea ‘ntr’a sa tăcere
ăst Curio, cu limba ruptă’n gură,
el cel ce ‘n grai fu numai spini și fiere!

Cu mâni tăiete-atunci, prin zarea sură
alt ins nălțându-și astfel ciotul lor
încât de sânge-obrajii i s’umplură:

— „Vorbește și de Mosca ‘ntre popor,
acel ce-am zis: „Să ‘ncepi, și ești pe cale,
și-a multui rău fu ‘n Tosca ta izvor…”

— „Și moarte — adausei eu — familiei tale!”
Și-amar atunci pe-amar văzui cum pune
și trist s’a dus topit în el de jale.

Dar eu mai stetei spre-a privi ‘n genune,
și-un fapt văzui pe care n’aș avea
curaj, în lipsă de dovezi, a-l spune,

de n’ar sta martor conștiința mea,
ăst sincer soț ce pe-om îl face tare
cât timp se simte fără pată’n ea.

Văzui un trunchi fără de cap, și-mi pare
că și-azi îl văd, și sigur îl văzui
umblând și el ca și-alții orișicare.

Ținea de păr în mână capul lui,
cum porți un felinar în mâna vie,
iar capul ne-a văzut și-a scos un hui!

El singur își era a sa făclie:
cum doi într’unul sta, și unu ‘n doi,
o știe-Acel ce-așa voi să fie!

Când drept sub poala punții-a fost apoi,
ne ‘ntinse capu ‘n mână ridicată
spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,

și-a zis: — „Privește groaznica răsplată,
tu, cel venit pe-aici ca știri s’adune,
și vezi de-a fost mai mare chin vr’odată.

De mine deci spre-a ști la vii ce spune,
să știi c’am fost Bertrand de Born, acel
ce rău imbold fu regelui cel june.

Rebel pe fiu, pe tat’a fi rebel
așa-i făcui ca prin urzeli spurcate
pe David și-Avsalon Ahitofel.

Fiindc’am rupt persoane astfel legate
port capul despărțit, cum vezi tu bine
de viața sa ce ‘n trunchi dincoace bate.

Și-așa s’observa contrapunctu’n mine.»