Divina Comedie/Infernul/Cântul XXVI

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XXV Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXVI
Infernul - Cântul XXVII


Cercul al optulea: Bolgia a opta. Răii sfătuitori.
Invectiva lui Dante împotriva Florenței.
Sfătuitorii răi învăluiți în flăcări. Ulise și Diomede.

Florențo, poți sălta! căci mare’n lume
ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare,
și ‘ncep și ‘n Iad să știe de-al tău nume!

Pe-atari de ai tăi, pe cinci aci ‘n perzare,
pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine,
dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline,
vedea-vei tu ‚n curând—o, nu te teme! —
ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n’ar fi prea devreme!
Dece nu e, căci tot va fi odată!
Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată,
ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ca,
urcam târît de mână de-al meu tată,

și, urmând pustiul drum ce mă ducea
pe jghiaburi și pe stânci, n’aveam putere
decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere
și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel
îmi țin ingeniu ‘n frâu mai cu putere

să n’aibă căi ce n’au virtutea țel,
căci dac’ o Zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vr’un dar, să nu-mi bat joc do ol.

Precum țăranul stând pe vr’o colină,
pe-un timp când sue spre Zenit fugarii
acel ce lumii ‘ntregi îi dă lumină,

când muștele s’ascund și ies țânțarii,
câți vede licurici prin valea, poate,
pe-unde-arse-ori puse viței parii;

așa ‘ntr’a opta bolge-a tristei gloate
văpăi luceau, precum văzui de-afară,
când fui de unde ‘n fund s’arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară
văzu că-i piere ‘n car conducătorul,
când roibii drept spre cor îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii sborul,
când nu văzu decât urcând spre stele
un pumn de foc perind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele
văpăi, și ‘n toate-ascuns era vr’un ins,
dar n’arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m’am prins
de’-un colț. al asprei stânci, fără de care
puteam să cad chiar fără de-a fi ‘mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare:
— „In orice foc e câte-un duh, al cui
vestmânt e tocmai cazna care-o are.”

Răspunsei eu: — „Acum, căci tu mi-o spui,
sînt și mai sigur, dar știui de ‘ndată,
că este-așa, și tocma’ vream să spui:

Ce duh e ‚n flacăra la vârf crăpată,
cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise
cu frate-său pe Eteocle-odată?”

— ,,În ea e Diomede — a zis — și-Ulise,
uniți-aici de-un foc mistuitor
precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor
a calului ce ‘ntrând făcut-a poartă
să ias’ al Romei ne ‘ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă,
și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu Didamie;
și-au și pentru Paladiu - această soartă.”

— „De au și-aici în foc vorbire vie,
te rog, maestre, o, rogu-te să vrei,
și-o rug’ a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s’așteptăm pe-acei,
ce ard acoalea ‚n para cea cornută,
căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei.”

Răspunse el: — „Mi-e ruga ta plăcută,
și demnă e, și vreau a te-asculta,
dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta
eu bine-o știu, dar Greci aceștia fură,
și poate-or fi semeți cu limba ta.”

Când focul fu și ‘n locul unde-avură
cuvintele și loc și timp în fine,
atari au fost din dulcea tatei gură:

— „Voi doi, pe cari-acelaș foc vă ține,
de-s vrednic cu răspuns să mi se dee,
și-ori mare-ori mic de vi-am făcut vr’un bine

c’am scris trăind înalta-mi epopee,
să stați, iar unul spue dintre voi
pe unde-a mers prin sineși ca să peie!”

Și-al vechii flăcări cel mai lung vâlvoi
sbătut porni să scoată murmurarea
cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea,
părând al unei limbi ce-ar fi vorbit,
și vocea-a scos și-a zis: — „După scăparea

de Circe-acea ce-un an m’a fost robit
aproape de Gaeta, mai ‘nainte
de ce pe aici Troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte
bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare
să curme-al Penelopei plâns ferbinte

n’au fost în stare-a ‘nvinge-a mea ardoare
să plec în lume ca să știu și eu
și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu
pe-al mării sterp întins, numai c’o mână
de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până
la Sarzi și la Ispani, văzui Marocul
și câte țări au marea ‘n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul
topit, când am ajuns (la) acea strâmtime
în care-a ‘nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime.
Lăsai Sevila ‘n dreapta căii mele,
și ‘n stânga Ceuta ‘n neguri de-adâncime.

„O, frați— am zis — prin mii de mii de grele
sosiți și ‘n cel din urm’ Apus acum,
cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură deabia pierdută’n scrum,
ce-ar fi, ca ‘n lumea cea făr’ de ființe
noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe
și nu născuți spre trai de dobitoc,
ci-onoare să cătați și cunoștințe!”

Și-astfel redeșteptai atâta foc
cu-aceste vorbe câte-avui a spune,
că n’aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și ‘ntoarsem prora iar spre soare-apune,
și, tot la stânga ‘n larg pentru-alergare.
făcurăm din lopcți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are
luceau prin nopți, și-al nostru pol apus,
și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s’a aprins de jos în sus
și tot de-atâtea ori se stinse luna
de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr’un munte și-a ivit cununa
departe ‘n fund, prin zare ‘nnegurată
cum alta ‘n lume n’am văzut niciuna.

Și-un chiu ce-am scos se ‘ntoarse ‘n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia ‘n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea ‘ntreagă ea făcu
și-a patra oară pupa ‘n sus o ‘mpinse
și prora ‘n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se ‘ntinse.”