Divina Comedie/Infernul/Cântul XXV

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul XXIV Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul XXV
Infernul - Cântul XXVI


Cercul al optulea: Bolgia a șaptea. Hoții.

Și-a zis, când vorbelor le-a pus o fine:
—„Mai na și ție, Doamne!” și-a făcut
cu ambele lui mâini spre cer smochine.

De-atunci încoace șerpii mi-au plăcut,
căci iată unul gâtul i-l încinse,
părând c’ar zice: — „Fii de-acum tăcut!”

Iar altul peste brațe-astfel îl prinse
făcând la pieptul lui din sineși nod,
încât mișcării-orice putință-i stinse.

Pistoia, tu! Dece nu cați vr’un mod
(să te ‘nmormânți sub a cenușei sgură),
că ‘mpingi spre crime-așa pe-al tău norod!

Alt duh, prin toat’ a morții vale-obscură,
n’aflai nici chiar la Teba ‘n porți trăsnitul,
superb cu Cerul într’așa măsură.

Iar el fugi, și-atât i-a fost grăitul.
Ci ‘n furie-un Centaur iat’apoi
venea cătându-l: — „Unde e cumplitul?” —

Nu cred că au Maremele ‘n noroi
atâția șerpi câți el avea pe crupă
și până unde ‘ncepe-a fi ca noi,

iar ceafa lui dragonul i-o astupă
cu ‘ntinse-aripi, și foc din gură-i iese
ce-aprinde tot ce căile-i ocupă.

Virgil atunci: — „Acesta-și alesese
subt muntele-Aventin o vizuină
și bălți de sânge ‘n ea făcuse-adese

el n’are-un drum cu frații săi, și-o vină,
din cauza furăturii acei mișele
a marei turme când îi fu vecină;

atunci însă-i sfârși ale lui rele
măciuca lui Hercul, ce-o sută-i puse
și n’a simțit nici zece, cred din ele».

Pe când vorbea, iar celălalt trecuse,
trei inși ajunseră tiptil sub noi,
pe cari nici eu nici maistrul nu-i văzuse,

decât când au strigat: — „Dar ce-i cu voi?” —
și-și rupse-atunci vorbirea bunul tată
și-atent numai la ele-am stat apoi.

Eu nu le cunoșteam; ci-așa cum cată
să strigi pe nume-aori, a trebuit
și-aici să strige-un soț pe-alt soț deodată,

zicând: — „Dar Cianfa unde-o fi rămas?”
Și-atunci, spre-a fi atent Virgil ce vede,
mi-am pus pe gură degetul sub nas.

Creștine, acum, din vorbe-mi de-ar purcede
ceva ce-i greu să crezi, să nu te mire,
căci cu, care-am văzut, abia pot crede!

Văzui cum sta pi dânșii a mea privire
sărind pe un duh un șarpe cum s’agață
și ‘ntreg cu șase labe-l ia ‘n primire.

Cu labele de sus l-a prins de brață,
cu alte două pântecu-i încinse
și ‘ntr’ambii-obraji i-a ‘nfipt și dinții ‘n față.

Cu alte două coapsele-i cuprinse,
și coada lui vârându-i-o ‘ntre șale,
pe spete ‘n sus dealungul lor o ‘ntinse.

Nicicând n’au strâns a ‘iederei spirale,
pe-un pom astfel, cum trista f’iar’ avu
pe-a’ altui membre strânse-acum pe-a sale.

Și-asemeni caldei ceri lipiți acu,
și-având amestecat’ a lor coloare,
niciunul nu a mai fost acel ce fu.

Așa ‘naintea flăcării-arzătoare
se ‘ntinde pe hârtie-o dungă sură
ce neagră încă nu-i, dar albu-i moare.

Cei doi priveau mirați, strigând din gură:
— „O, vai, Agnel, cum iai o față nouă!
Nici doi nu e, nici unu-a ta făptură.” —

Din două țeste-o țeastă fu cu două
figuri pe ea, cari apăreau pierdute
pe-un singur chip ce-avea ‘nsușite două.

Iar patru labe brațe-au fost făcute,
și piept și pulpi și vintre — au dat atari
ciudate părți cum n’au mai fost văzute,

fiind nici unul și — ambii — acei tâlhari
ăst chip confuz: al formelor primare
și-așa s’a dus greoi, cu pașii rari.

Precum șopârla pe căldură mare,
schimbându-și gardul ei, o vezi sclipind
când trece peste drum și un fulger pare,

așa-mi păru un șerpuleț sărind
aprins, spre burta altor doi, deodată,
și sur ca firul de piper fiind,

și ‘ntr’unu ‘n partea pe-unde ne e dată
întâia hrană, capul și-l înfise,
și ‘ntins căzu și ‘n stare nemișcată.

Privi străpunsul dar nimic nu zise
ci, nemișcat și el, căscând stetea
părând că febr’ ori somn îl năpădise,

și ‘n jos la fiară, fiara’n sus privea;
prin rană el, iar fiara fum din gură
scoteau mereu, iar fumul se ‘ntâlnea.

Să tac ‘aici Lucan cu-acea lectură
de bietul său Nasid și de Sabel,
și-asculte-atent ce ochi-aci-mi văzură!

Să tac’ Ovid, când șarpe face el
pe Cadm, iar pe-Aretuza apa muta:
scorni ce-a spus și nu-s gelos defel,

căci două firi el tot nu le transmută
spre-a fi din două forme-un
cu ‘ntreaga lor materie prefăcută.

Dar toate-aici astfel s’au corespuns,
că ‘n două coada i-a crăpat la fiară,
iar gleznele s’au strâns la cel străpuns,

și până ‘n tălpi din coapse s’adunară
în scurtă vreme ‘ncât de-o ‘ncheietură
nici semn n’a mai rămas măcar să pară:

iar coada, ce-a crăpat, luă făptură
de glezne-aici, iar pielea s’a făcut
pe șarpe moale, iar pe spirit dură.

Intrând sub umeri brațele-am văzut,
și-a fiarei scurte brânci i se lungiră,
atât de mult cât brațele-au scăzut,

iar alte două brânci i se împletiră
făcându-i membru cel ascuns vederii,
și labe dintr’al său la om ieșiră.

Și ‘n timp ce fumu-i învălea ‘n miserii
cu ‘n nou aspect, pe ‘ncet a ‘mpăroșat
un trup, iar altuia-i luă toți perii;

căzut-a unul și-altu s’a ‘nălțat,
dar fix ținând luminile spurcate,
sub cari acum și-obrajii i-au schimbat.

Și-a tras spre tîmple ‘ngustul bot, spre spate,
acel de sus, și, din prisosul tras,
urechi-ieșiră ‘n fălcile-acum late,

iar cât n’a curs spre tâmple și-a rămas
ca alt prisos se strânse ‘n sine ciotul
cât trebue și buze-a dat și nas.

Iar cel care zăcea ‘și împinse botul,
trăgând spre tâmple-urechile-i, precum
retrage-un melc cornițele-i cu totul.

Iar limba lui cea ‘ntreagă pân ‘acum,
și iute ‘n grai, crăpă; dincoa ‘se ‘nchise
crăpatu-i vârf și nu mai dete fum.

Iar duhul cel ce bestie devenise
porni la fugă șuierând prin vale;
și ‘n urma lui scuipă ‘njurând și zise,

întors spre el cu proaspetele-i șale,
spre-alt soț: — „Mai facă precum eu făcui
și Buoso drum pe brânci pe-această cale!” —

timp ce șarpele devenit om se ridică în picioare.

Așa ‘ntr’al șaptelea coteț văzui
răschimb și schimb, și scusa’n noutate
s’o am, de e cam tulbure ce spui.

Deși priviri puțin cam înnorate
și duh trudit aveam, tot n’au putut
fugi așa ‘ncurând și-așa schimbate,

încât pe Pucci-a nu-l fi cunoscut.
Căci singur el, din cele trei tiptile
venite duhuri, nu s’a prefăcut.

Și-al tău călău al treilea fu, Gavile.