Divina Comedie/Infernul/Cântul XX

 

Cercul al optulea: Bolgia a patra. Ghicitorii.

De-o nouă caznă-mi cat ‘ a face rime
spre a da subiect, din lumea cea’nnecată
cântării douăzeci a părții prime.

Întreag’aveam atenția mea’ndreptată
ca până’n fund să pot vedea ‘n genune
și’n cât amar de plâns era scăldată.

Și-un neam văzui, plângând cu-amărăciune,
și-umbla’n tăcere prin rotunda vale,
și ‘ncet cum merg cei vii în procesiune.

Și dând vederii-o mai departe cale,
ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui
cu ‘ntregul trunchi din gât până sub șale,

spre spate având întoarsă fața lui.
Deandosul ei deci trebuiau să vie,
că’n față văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c’ar fi paralizie
prin care-un om atari suciri să pață,
dar n’am văzut și nici nu cred să fie.

Socoți, de-o vrea Cel sfânt să prinzi în viață
din cântul meu, creștine, o ‘nvățătură,
putut-am eu să am neplânsă față,

văzând de-aproape-a omului făptură
strâmbat ‘astfel că plânsul lor curgând
din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colț al stâncii aspre stând
am plâns, și-am plâns până ce bunul tată
— „Mai stai — mi-a zis—cu alți nebuni în rând?

Ți-e mila viie-aici, când ți-e ‘ngropată.
Căci cei mai mari mișei sunt cei ce au
murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! și vezi pe-Amfiarau
pe cel ce-l înghiți pământu’n fine
la Teba’n șes, iar oștile-i strigau:

— „Dar unde alergi acum, și ce-i cu tine?”
dar ol s’a tot scufuns până căzu
la Mi nos cel ce ‘nhață pe-orișicine.

Și vezi că piept din spete-aici făcu:
prea mult să vază ‘n față sa el vruse,
deci umblă’ ntors și’ntors vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse
femeie-atunci când din bărbat schimbată
el membre-atari ca și-o femeie-avuse,

și-avu dintâi c’un băț din nou să bată
din nou doi șerpi cum dragostea-i unește
și iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se proptește
Aruns acel ce’n munții Luni, pe-unde
valeanul Cararez cu greu plivește,

un pustnic stete-al peșterii afunde
de marmură, și larg avu spre mare
și larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i care
tu nu i-l poți vedea acum, căci el
și tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără țel
ce’n locul meu natal în urmă stete,
deaceea vreau s’asculți aici nițel.

Când tatăl ei sfârșitu-obștesc și-l dete
și sclav’ ajunse patria lui Bac,
fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac
dincoace de Tirol, și ne formează
hotar de cătră Nemți, numit Benac.

Mai mult de-o miie de-ape ce brăzdează
din Garda ‘n Val Camonica Peninul
aceste toate ‘n zisul lac stagnează,

și-un loc e’n lac unde-ar putea vecinul
pastor al Bresciei conveni cu cel
ce e ‚n Verona, ca și cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos și bun castel
la râpa cea mai scund ‘a astei ape,
și ține ‘n frâu pe Bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu ‘ncape
în lac, își rumpe peste mal un vad,
ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de ‘ndat’ apoi ce cad
cu nume Mincio, nu Benac, scoboară
și-așa se varsă la Governo ‘n Pad.

Nu curge mult și-ajuns pe locuri șese
se ‘ntind lățite ‘ntr’o mocirlă lată
ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată
pământ uscat văzu’ntr’acel nămol
și’n el nici om nici holdă sămănată;

și-aici, fugând de lume cu-al ei stol
de servi, urmându-și trista ‘nvățătură,
trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleți de primprejur apoi umplură
plugari ăst loc ce’n smârcul său cel lat
avea ‘mprejur firească ‘ntăritură,

și făr’al sorții semn ei nume-au dat
cetății lor clădite pe-oseminte
ca fetei cei ce’ntâi pe-aici a stat.

Și mult îi fu poporul, mai nainte
de-a fi de Pinamont cu ‘nșelăciune
credulul Casalodi scos din minte.

„Deaceea-ți spun, că dac’ar fi să-ți spună
că alte-origini are-al meu pământ,
să poți minciunii-un adevăr opune.”

Iar eu: — „Ce-ai spus, maestre, mi este sfânt,
și-al tău cuvânt tărie-a prins în mine,
ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt

Dar vezi și-mi află’n neamul care vine
vr’un vrednic de văzut și mi-l arată,
căci tot ce vreau aceasta e, știi bine.”

Iar el: — „Acel cu barba răsfirată
pe spete a fost — când Grecia ‘n greul pas
de-ai săi bărbați era despoporată

așa c’abia copii i-au mai rămas —
augur, și-a dat cu Calcas semnul care
porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, și ăst nume-l are
în naltu-mi cânt unde de dânsul spui
tu-l știi, că-mi știi întreaga mea cântare.

Cel slab în șale-așa că parcă nu-i,
e Scot și ‘ntr’adevăr avu putința
să ‘nșele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat își plânge-aici știința,
și-Asdent ce-acum să fi rămas la piele
și sfori ar vrea, ci-acu e’ndarn căința.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele,
de fus și gheme și-au prostit creștinii
fierbând și ierburi și’nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii
a ‘celor două lumi ni se scufundă
în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Și-apoi, ieri noapte luna fu rotundă
și nu uita că zarea ei te-a prins
și bine aori în silva ta profundă.”

Așa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.