Divina Comedie/Infernul/Cântul IV

Jump to navigation Jump to search
Infernul - Cântul III Divina Comedie de Dante Alighieri
Infernul - Cântul IV
Infernul - Cântul V


Primul cerc: (Limbul) Poeții antici și Dante.
 Castelul Înțelepților.


Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire
un tunet greu, încât sării pe cum
un om trezit din somn prin sguduire.

Și-acu ‘n picioare stând, eu detei drum
privirii odihnite ‘n jur, să-mi spună
ce loc e ‘n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună
în jalnica-i prăpastie-un infinit
ehou de vaiuri ce deapururi tună.

Adânc și negru ‘n neguri învălit
e fundu ‘ncât privind în el în vale
nimic în el eu n’am deosebit.

— „Să ‘ntrăm acum la nesfârșita jale,
— vorbi Virgil cu fața ‘ngălbenită —
voi merge ‘ntâi și-al doilea-i fi pe cale.” —

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:
— „Vai cum să merg, când însuți te ‘nspăimezi,
tu cel ce-mi ții puterea mea ‘ntărită?” —

Iar el: — „Durerea celor morți ce-i vezi
în ce loc stau, pe față-mi zugrăvește
această milă ce tu team,’o crezi.

Să ‘ntrăm căci lunga cale ne mboldește.”
Și-astfel intră, și ‘ntrai cu el deodată
în primul cerc ce-abisu-l îngrădește.

Pe cât mi-a fost s’aud putința dată,
nu plâns aici, ci-oftări sunau, și-atari
că fac eternul aer să se sbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari
le scoate-o nesfârșit de multă ginte
de mici copii, femei și oameni mari.

Și-mi zice-atunci preabunul meu părinte:
— „Nu ‘ntrebi ce duhuri scot aici suspine?
deci vreau să știi de-aici de mai nainte

că n’au păcat, dar chiar de au vr’un bine,
nu e deajuns, căci n’au botezul care
e poarta voastr’ a legii cei creștine.

N’au stat deplin cu ceru ‘n conlucrare,
căci Crist veni ‚nvățând pe urma lor,
deci însumi eu suspin într’astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor
nu prin păcat, atât ni-e osândire
că fără de-a spera trăim în dor.” —

Iar când știui, cuprins fui de mâhnire,
căt mulți văzut-am oameni de valoare
ce ‘n limbu-acela stau așa ‘n plutire.

—„Dar spune, maistre, o, spune-mi, doamne, oare
ieși — i-am zis, dorind să am deplin
credința cea ce ‘nvinge-orice eroare —

cândva prin merit propriu sau străin
vr’un duh de-aici, spre-a trece ‘n mântuință?” —
Iar el care-a ‘nțeles ascunsu-mi chin:

— „De-abia sosii în noua-mi locuință
și-un duh puternic a venit de sus,
cunun’ având ca semn de biruință,

și-a tras de-aici pe primul om, și-a dus
pe Noe și-Avei, și cu el porniră
și Moise-al legii dătător supus,

și pe Avram, și-acel cu dulce liră;
cu fii și tată-a dus pe Israel
și-atât de mult iubita sa Rahiră,

și pe-alții mulți îi scoase ‘n acest fel;
dar vreau să știi că duhuri mântuite
n’au fost de-aici nicicând până la el.” —

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite
mergeam mereu, trecând pădurea mare,
pădure, zic, de umbre ‘ndesuite.

Și n’am făcut drum lung pe-acea cărare
dincoa de culme, când un foc văzui
ce ‘n semicerc albea ‘ntr’o dulce zare.

Deși-mi era departe ‘n fund, putui
destinge-atât încât să văd în parte
ce neam ales era ‚n lumina lui.

— „O, tu ce nalți orice științe și-arte,
ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună,
că starea lor de-a altor’o desparte?” —

Iar el: — „Faimosul nume ce răsună
în lume sus de ei, le-a dobândit
o grație ‘n cer de-o stare aci mai bună.” —

Și-un glas spre noi acestea le-a rostit:
—Onoare ție, vrednice poete,
a cărui umbră dusă ne-a venit.”

Văzui când glasul s’alină și stete
că patru umbre-au dor spre noi s’apuce,
nici triste ‘n ochi, dar nici nemângâiete.

— „Privește-acum — a zis iubitul duce —
pe cel ce ‘ntâiul, ca și-un căpitan,
cu spada ‘n mână, stolul și-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horațiu ‘n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deși cuvântul drag rostit de mine
cuvine-se-a fi spus la fel și lor,
onoare-mi fac, și fac cu-aceasta bine.”

Și-așa văzui aici frumosul cor
al prințului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce ‘ntre ei puțin vorbiră,
spre mine ‘ntorși c’un semn m’au salutat,
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar și mai mare-onoare apoi mi-au dat
primindu-mă ‘ntr’a lor tovărășie
și-al șaselea ‘ntre-asemeni genii-am stat.

Și-am mers așa spre-acea lumină vie,
vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel
cum bine-a fost vorbite ‘n Iad să fie.

Și-ajunși apoi sub un frumos castel
de șapte ori încins c’un zid pe-afară
și ‘n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară
prin șapte porți cu mine-acești poeți
pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini și ‘nceți,
vorbeau încet și rar (cu-autoritate),
cu vorbe rar ‘a nobilei blândeți.

Iar noi spre-un fund al văii luminate
ne-am dus pe-un loc deschis, frumos și nalt,
ca ‘ntregul câmp cu toți să ni s’arate.

Și-aci ‘n picioare pe-acel verde smalț
mari spirite văzui, că de mândrie
și-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra ‘ntâi cu multa-i săminție,
cu Hector printre ei și cu Eneea,
Cesar ce-avea de șoim privirea-i vie,

Camilla sta și sta Pentesilea
într’altă grupă, și ședea Latin
Cu fică-sa Lavinia printre-aceea.

Și Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin,
Cornelia, Marcia, Iulia, și deoparte
și singur sta deoparte Saladin.

Văzui apoi, privind și mai departe,
pe maistrul celora ce știu, avându-l
la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuți, cucernici ascultându-l.
Socrat era ‘ntre ei și Plato, cel
ce ‘n primul rând ședea și ‘ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii țel,
Empedocle, Anaxagora și Tale,
Diogene și Heraclit, cu el

și-Orfeu și-adânc observatoru ‘n quale
aici era, eu zic Dioscoride
și Tuliu, Tit, și cel cu legi morale

Seneca, Gallian și Euclide,
Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu
și-Averoe ce ‘ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toți de-aici mi-ar fi și greu,
și-astfel mă ‘mpinge tema ‘ndelungată
c’ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din șase, doi ne-am rupt apoi îndată,
căci dusu-m’a p’alt drum iubitul duce
din lina zare ‘n noapte frământată

și-ajunsei unde ‘n veci nimic nu luce.