Divina Comedie/Infernul/Cântul III

 

Poarta Infernului. Pedeapsa celor șovăelnici.
Caron. Trecerea Aheronului.

Prin mine mergi la cuibul întristării,
prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte,
prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiția mișca pe-al meu părinte;
puterea cea divină m’a durat,
iubirea primă și suprema minte.

Când eu n’am fost, nimic n’a fost creat,
ci veșnic tot și’n veci voi fi durată,
să lase-orice speranță cine-a’ntrat.”

Așa scria’n coloare’ntunecată
deasupra unei porți, și-am zis: — „Ce scrie,
maestre, aici e vorbă’nfricoșată.”

Iar el atunci ca unul care știe:
— „Se cade-aici să stingi orice prepus,
și-oricare spaimă moart’aici să fie.

Sosit tu ești în locul unde-am spus
că duhuri ai să vezi, aici aduse
fiindc’al minții bun și l-au răpus.” —

Și mâna sa’ntr’a mea apoi o puse
zâmbind voios, iar d’asta mă’ntrămai,
și’n stări secrete-astfel el mă’ntroduse.

Suspine-aici și plâns și groaznic vai
urlau prin aerul lipsit de stele,
așa că la’nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele,
voci groase-ori iuți de furia durerii,
scrâșniri do dinți, loviri de mâni cu ele

(făceau o larma care’n fundul serii
se tot rotește’n acel aer stins
ca pulberea ‘n vârtejurile verii).

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu’ncins:
—„Ce-i, Doamne—am zis—ce-aud? Ce neam să fie
de-a sa durere-atât de mare’nvins?»

—„Aceasta este-acoa ticăloșie,
în care plâng nefericiții-acei
ce nici onoare n’au nici infamie.

Deavalma stau cu îngerii mișei
cari nici fideli Puterii creatoare,
dar nici rebeli n’au fost, ci’nchiși în ei.

Respinși de Cor, spre-a nu-l știrbi’n lucoare,
sunt și de Iad respinși, căci ar putea
cei răi din Iad cu ei să-și fac’onoare.”

Și iarăși eu: — „O cazn’atât de grea
le smulge-urlare atât de desperată?” —
Iar el: — „Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată
și’n josnica-le-orbie-atât de seci
privesc cu pizmă-oricare soarte dată.

Nici Drept nici milă pentru ei în veci,
niciunu’n lume nicio faimă n’are.
Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi și treci.” —

Privind apoi, văzui un steag cu-atare
rotire’n jur că’n graba-i negrăită
părea ‘n etern nedemn de-orice-alinare.

Și-atât de-adânc’o gloată’ngrămădită
pe urma lui, că n’am crezut vreodată
că moartea poate-atât de mult să’nghită.

Și-aici pe mulți îi cunoscui și iată
privind văzut-am bine… umbra cui
fugi, de laș, de marea slujbă dată.

Și-atunci am înțeles și sigur fui
că-s răii-acei pe cari-i are’n ură
și Cel etern și și dușmanii Lui.

Acești ce viață nici trăind n’avură
sunt goi de tot, ai lumii ticăloși,
iar vespi și mari tăuni (cu’nțepătură).

le scurg pe-obraji de sânge valuri roși
pe care-amestecat cu plâns fierbinte
li-l sug de sub picioare viermi scârboși.

Văzui apoi privind și mai’nainte
pe malul unui mare râu popor,
și-am zis atunci: — „O, fă, te rog, părinte,

să știu de-aceștia cine-s ei? zor
de-a trece-i face-așa de iuți să pară,
cum văd prin negru-amurg, din graba lor?” —

Răspunse el: — „De cei ce s’adunară
vei ști la Aheron (în vremea când)
vei sta și tu pe marginea-i amară.” —

(Și iată ochii rușinat plecând)
de teamă să nu’ntreb și neplăcute
(cercai până la râu să merg tăcând).

Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute
văzui venind cărunt un corăbier,
strigând: — „Vai vouă, suflete pierdute;

și’n veci de-acum lipsiților de cer!
eu vin ca să vă trec de ceea parte
în noaptea cea de veci și’n foc și’n ger!

Dar tu cel viu, ce vrei? Tu te desparte
de-acești ce-s morți! — Și-apoi de-a doua oară
mi-a zis, văzând că stau și mai departe:

—„Printr’alte porți, pe-alt drum tu te scoboară
la alt liman! Nu poți pe-aici intra,
căci ai să treci c’o luntre mai ușoară.” —

Virgil atunci: — „O, Caron, nu sbiera!
În cerul cel ce bale păcătoșii
așa se vrea, și curmă vorba ta.” —

Cu-acest cuvânt și-a potolit bărboșii
obraji luntrașul bălții-acei cumplite,
ai cărui orbi au cerc de flăcări roșii.

Dar sufletele goale și trudite
schimbară fețe, clănțănind cu dinții,
rând vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Și-umanul neam și cerul și părinții
și locu-l blăstemau și ceasu ‚n care
născuți au fost (sămință a săminții).

Și toate-un stol s’au strâns cu plânset mare
pe-amarul mal ce-așteaptă cu răsplata
pe câți în ura Celui veșnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata
de drum, dă semn și’n luntre-i bag’apoi,
pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Și-așa cum toamna veștedele foi
cad rând pe rând și toat’a sa mândrie
și-o dă țărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ți seminție,
Adame, astfel, la singur semnul dat
ca pasărea la glasul care-l știe.

Astfel se duc pe râu ‘ntunecat,
și-abia dincol’ apucă să scoboare,
și’n mal dincoace-alt stol e adunat.

Și-a zis maestrul meu: — „Oricine moare
răspins de cer și făr’de pocăință,
toți vin aici, de-oriunde de subt soare;

Și cer să treacă ‚n trista locuință,
căci bold Justiția’ntrânșii-atâta pune,
că frica lor se schimbă’ntr’o dorință.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune,
deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru:
tu poate-acum să știi ce-a vrut a spune.”

Deabia sfârși și-un tremur se făcu
pe tristul câmp, astfel că’nspăimântată
mă scaldă mintea’n reci sudori și-acu.

Un vânt stârnit-a țara’nlăcrimată,
urmat de-un fulger ca de sânge-aprins,
și, stins având oricare simț, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.