Din viața militară/Dezertorul

Jump to navigation Jump to search
Din viața militară
de Anton Bacalbașa
Virtute militară


Fiecare soldat poartă în gibernă bastonul de mareșal!

— A venit răcuții! A venit răcuții!
Strigătul acesta ieșea din gurile tuturor soldaților, care umblau nebuni de bucurie, parc-ar fi vrut să ducă vestea prin toate colțurile cazărmii. Și toți se veseleau văzând recruții așezați pe două rânduri în sala podită cu asfalt. Bucuria n-avea margini; mai ales leaturile din urmă aruncau capelele-n sus, strigând cât le lua gura: „Ne-am dus, mă!”
Sfioși, aiuriți, stau noii-veniți. Și, tot strângându-și împrejurul trupurilor sucmanele zdrențăroase, holbau ochii în jurul lor, neștiind să-și dea socoteală de veselia celor ce aveau să scape, zâmbind câteodată la glumele soldaților vechi, care se-ntorceau de la masă cu gamelele și câte o bucată de pâine neagră-n mână.
Soldații se tot învârteau printre recruți, și cei mai vechi căutau să-i pună la mână câte ceva.
Printre cei noi, tipuri de tot felul. Veneau tocmai din fundul Moldovei și acum vedeau pentru-ntâia oară Iașii.
În dreapta, unul zdrențăros și cu fața galbenă își rotea ochii cu spaimă de jur-împrejur, ca-n fața unei lumi noi, necunoscute; altul, mai încolo, părea mai vioi și tot îndrăznea, din când în când, să ridice ochii spre soldații vechi, care nu-i păreau atât de răi cum îi vorbea satul.
Și tocmai în fund, la flancul stâng, retras de lângă tovarăși, ședea un târgoveț tânăr, cu fața nepârlită de soare, ținând în mâna-i albă o umbrelă de mătase vișinie.
Din anii petrecuți în grefa Tribunalului de Ilfov îi rămăsese colțul de păr pe frunte, degetul cel mic de la mână ținut la distanță de celelalte... ca statuia lui Gheorghe Lazăr, și un dispreț suveran pentru desculții satelor, cu care era acum silit să stea alături. Din când în când, își ducea la nas batista-i parfumată și-și dregea colțul pe frunte, scoțându-l cât putea mai mult de sub pălărie.
Cei vechi se tot învârteau împrejurul recruților.
— Măi băietane, întrebă unul, cât cei tu pi căciulița ist’ neagră? Că de-amu nu-ți mai faci nici o trebuință!
— Dă...
Și recrutul dădea din umeri.
— Da’ pi betili celea ci mi-i lua?
— Dă...
În fund, unul își găsise „un sat”.
— Da’ lelea Măriuca?
— Dă... ea amu s-o dus hăt-încolo, la Oroftiana, la on moș a ii, că i-o ars casa din Păltinești.
— Da bădița Ghiorghi?
— A Saftii chiaburului?
— Iei!
— Îi! El amu-i tari scârbit, că Ancuța o luat pi Vasili a moș Albului...
— Ien taci! Irrra!...
Un sergent se dăduse pe lângă „nemțescul” din fund.
— Dumneata ești tot recrut, musiu?
— Da, recrut...
— Da’ cum de v-a adusără cu țăranii ăștia?!
— Eu știu? în ziua de azi nu să mai dă nici o considerațiune unui băiat mai dă familie. Nici n-a vrutără să știe, m-a adusără dă la București pentru că am contat acum vo câteva luni cu domiciliu în Botoșani. Parol d-onor, m-am stenahorisit![1]
Și, dezgustat, sătul până-n gât de atâta ședere între sucmanele jegoase, scoase o tabacheră roșie cu o potcoavă de metal deasupra și începu a-și face țigară. Când isprăvi, își aduse aminte și de sergent.
— Poftiți, faceți țigară?
— Vă mersi... ca să nu vă refuz.
Și, la rândul lui, sergentul începu să răsucească o țigară groasă... ca dintr-al altuia.

* * *

Se auzi în curte un semnal.
Din toate părțile începură să alerge ofițeri, sergenți, soldați. Fiecare se grăbea să-și găsească o treabă, și din gură-n gură auzeai aceleași cuvinte: „Vine don colonel”.
Colonelul urca scările încet, greoi, cam adus de mijloc, cu o mână pe sabie și cu alta-n vânt; barbișonul sur, adus înainte de vârf îi atârna solemn de la bărbie.
Toți își luară poziția. Un moment, nimeni nu mișca, amorțiseră și degetele, ochii nu mai sclipeau. Prin imitație, fără voie, recruții ședeau și ei smirna. Pe toate fețele, aceeași frică, numai târgovețul vroia să pară mai puțin mișcat, dar picioarele-i tremurau și ochii i se fixaseră pe vârful ghetelor, de unde de-abia zgândărea cu vârful umbrelei o bucățică de noroi.
Colonelul ceru un condei, iscăli câteva hârtii, apoi se sculă, își luă un aer mai grav, băgă degetele de la mâna dreaptă între nasturii de la piept ai tunicii, puse stânga pe mânerul săbiei și începu un discurs emoționant — ai fi zis: Mihai Viteazul la Călugăreni:
„Copii! Să fiți cuminte, să vă siliți... Cariera armelor e frumoasă, e nobilă! Pentru consolidarea patriei, suntem datori cu toții să ne sacrificăm! Să fiți ascultători și supuși, căci, cum s-a zis cu mult rezon, disciplina este sufletul armatei! Mai mult valorează o mână de oșteni disciplinați decât o trupă de mercenari!
Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați, fiți blânzi, dar severi cu recruții! Fiți imparțiali, dar riguroși în aplicarea pedepselor: recompensați virtutea, pedepsiți viciul! Nu uitați că cea dintâi datorie a unui superior este aceea de a fi un părinte bun, dar sever...
Recruți, fiți confienți în șefii voștri și respectoși drapelului, căci, cum s-a zis cu mult rezon, drapelul este simbolul onorului, precum onorul este simbolul drapelului! Adevăratul soldat este acela care moare la umbra drapelului ce i-a confiat patria-mumă, dar nu-l lasă din mână. Trăiască dar Majestatea-sa regele, trăiască armata română! Rupeți rândurile, marș!
— Strigați „trăiți”, mă! strigați „trăiți”! șopteau sergenții pe la spatele recruților când colonelul își sfârși discursul.
Dar recruții erau pe altă lume. Severitatea colonelului și frica se citeau pe toate fețele le-nghețase inima. Numai târgovețul aproba din cap și spuse sergentului de alături:
— Foarte bine a vorbit.
În sfârșit, i-a băgat prin companii.
Căpitanul se apropie de sergentul-major:
— Vezi, să scoți garnitura de reformă și s-o dai pă oameni. Caută să... să nu fie... știi... așa plină... de insecte!
— Prea bine,-nțeleg!
— Și sergentul de zi să le dea pâinea... și rachiu. Dup-asta să mi-i tunză pă tobă. Hainele lor să le ducă la magazie; le-om vinde când s-o fixa ziua de licitație.
— Prea bine,-nțeleg!
— Vezi că eu acum mă duc la masă. Când m-oi întoarce, să găsesc tot gata.
— Prea bine,-nțeleg!
Și căpitanul ieși, după ce luă un rachiu și o coaje de pâine și puse pe un soldat să-i șteargă ghetele și gulerul mantalei.
Târgovețului îi luase Dumnezeu glasul când a văzut hainele ce avea să-mbrace de-acuma-nainte. Curgeau peticele de pe ele și parcă umblau singure. Soldații spuneau că hainele astea făcuseră și războiul de la 1877.
Sergentul-major făcea zâmbre la tabachera cu potcoavă și-i pusese gând rău. Începu să vorbească târgovețului despre avantajele pe care le are un soldat să se ia bine cu „gradele” și mai cu seamă cu sergentul-major, care este, după căpitan, „sufletul companiei”. Dintr-una într-alta, aduse vorba despre tabacheră:
— Iii! Ce frumoasă tabacheră! Am căutat și eu una așa, da’ n-a fost posibel să găsesc. Dac-aș găsi, momental aș lua una. Mă-nnebunesc după tabacherile cu potcoavă! De unde ai luat-o?
— Asta-i din București.
— Din București? Ce spui?! Și scumpă să fie una așa?
— Nu, un bagadel, patru franci!
— Ieftină.
— A, am avut alta mai frumoasă, pentru țigări, da mi-a furat-o...
— Ța-ța-ța! Auzi, domnule!? Ei, cum?
— Știu și eu?!
— Dă să ți-o țiu eu pă asta, că aici suntără mulți lungi de mână...
— Aș! Acuma mă păzesc eu, că m-am fript o dată!
— Curat! Cin’ să frige la ciorbă suflă și la iaurt...
— Sigur.
— Dar... să-ți spui drept... dacă mi-ai da-o mie spre sovinir... ți-aș fi îndatorat...
Se auzi plantonul strigând: „Drepți!”
Venise un ofițer.
— Sergentul-major!
— Porunciți!
— A plecat don căpitan?
— Da, să trăiți, don locotenent!
Ofițerul ieși fredonând:
On dit que l’on te marie[2]...
Sergentul major era furios: tabachera-i zburase cu potcoavă cu tot, iar fostul copist la grefa Tribunalului de Ilfov se pierduse prin cazarmă.

* * *

Lângă ușă, sergentul de zi împărțea pâinea recruților, care rupeau dintr-însa parcă nu mâncaseră de-un an.
— Măi leat, striga un căprar, să nu faci firmituri pă jos, că nu ești acas’ la tat-tu!
— Dă, om grijî...
— Ce „om grijî”?! Vezi să nu te grijesc eu mai curând! Aici nu merge cum crezi tu. Ori gândești, poate, că ai slugi să măture după tine!...
— Ba nu; da’ undi șî cadi șî mâncăm?
— Unde? în căciulă! Tu nu pari prost; de unde ești?
— Di la Scuteni.
— Și al cui ești tu din Scuteni? Am fostără noi p-acolo cu reghimentu.
— Ați fost? Apâi, dacă știți, mai la vale de primărie este o ogradă mare cu două case: într-una ședi tătuța și-n cei di la vali sor-me cei măritatî.
— Da’ cum îți zice ție?
— Neculai a Sultanii.
— Da alde tat-tu, alde mă-ta suntără oameni chiaburi?
— Dă, gospodari...
— Fruntași? Ce ‘iceau ei când ai plecat încoa? Nu să boceau? Ori zi: ba bine că nu!... Ți-a datără bani mulți?
— Dă, numa cât vreo triizăci di franci...
— Și ce i-ai făcut? I-ai dat pă gârlă?
— Li am tăti, fără cât un leu di parali.
— Apăi, bine, bine... Tu o s-o duci foarte bine... dacă... dacă ți-ei face datoria. Să nu-ntorci vorba-napoi la un sergent ori la un căprar, că pân’ la ofițeri — ei suntără mosafiri în cumpanie. Vorba aia: pân’ la ‘Mnezeu te fură sfinții! Să cauți cât ai putea să nu trăiești rău, cu căprarii mai ales, că — păcum îți spusei — ei suntără mai mari în cumpanie; că ofițeri — văzuși tu singur adineaorea pă căpitan — ei stă un ceas și să duce. Ține minte, că eu nu te-nvăț dă rău!...

* * *

Peste un ceas odaia era plină de părul recruților, pe care îi tunsese „ca-n palmă”.
Îi îmbrăcaseră în haine militărești ca pe o companie de dezertori, așa atârnau zdrențele de pe ei.
De-acum încolo, o viață nouă se deschidea înaintea lor. Pletele țărănești tunse, livreaua îmbrăcată — de-acum erau ai statului. Și viața asta necunoscută, pe care o așteptaseră cu groază, avea să-i stăpânească încă trei ani. Când au să scape și cum? Haina asta îi strângea ca niște chingi din care nu te mai dezrobești pe vecie.
Un recrut stătea la fereastră. Privea la dealul de pe care Galata-și arată zidurile fioroase cu biserica înnegrită de vreme. Galata! Auziseră de dânsa. „Cine nu-i deciuplinat, acolo putrezește!” Și privirea-i se pierdea departe-departe, peste dealuri, într-un colț de pământ pe care cu sudoarea frunții îl muncise, unde erau toți ai lui, unde era Ileana, cu care copilărise și cu care gândea să-și unească soarta, unde erau îngropate toate visurile copilăriei și toate năzuințele tinereții, dragostea și patimile lui... De-acum, cine știe dacă va mai călca o dată pe pământul iubit... De-acum...
— Măi băiete!
Recrutul tresări. Era un sergent.
— Măi băiete, nu te mai gândi acas’. De-acuși încolo să fii cu mintea numa la armată dacă vrei s-o duci bine. Las-o dracului pă fata lui nea Ion, că-și găsește ea petrecanie... Te-ai făcut catană, numa la cătănie să te gândești...
— Dă, domnule, m-oi gândi...
— Ia ascultă, când vorbești cu un grad, să nu-i mai zici „domnule”, că aici nu merge ca la primărie, cu notaru. Zi „domnule sergent” ori „domnule căprar” — ce o fi gradu lui.
— Pân’ ce-om deprinde și noi.
— Mai întrebați din soldații vechi, că pă urmă, când n-oți ști o să vă fie greu.
— Înțelegem.
Și sergentul pleacă, strigând pe un soldat vechi:
— Petre Gheorghe!
— Porunciți, să trăiți, don sergent!
— Und’ ți-e fața de pernă?
— Trăiți, don sergent, mi-a furat-o când am fost la arest...
— Cin’ ți-a furat-o?
— Nu știu, trăiți, don...
— De ce nu știi?
—?
— De ce nu știi, mă?
—?
— N-auzi, de ce nu știi? Am să te rapurtez să te dea în judecată pentru pierdere de echipament cu rețidiv... Știi c-ai mai pierdut și o gaică... Escadroanele de sfinți care se țin după Hristos ca jandarii după maiestatea-sa regiul!! Până-n trei zile să faci perna, că te bag în boală!
— Să trăiți, don sergent, dați-mi voie să vă spun ceva: n-am parale, că știți bine că la-nchisoare nu se dă soldă...
— Să, ai!... Lumânarea cu care a umblat Dumnezeu în noaptea-ntâi când a făcut lumea! Că don căpitan pă mine m-apucă! Auzi, mă?
Și doi pumni răsunară înfundat în fălcile soldatului.
Recruții se uitau cu groază. Frica-i îngălbenise pe toți.
— Trăiți, don sergent, nu mai e ordin de bătaie, răspunse cu ochii-n pământ cel bătut.
— Ce-ai zis? Ce-ai zis?? Nu mai e ordin de bătaie?! Auzi deciuplină! Bine mă, așa mural știi tu să dai la răcuți? Am să te dau în Judecată pentru pierdere de echipament cu rețidiv și răbeliune-n timp dă pace! În loc tu să spui la răcuți: „Mă, când ăi vedea pă don sergent ori pă don căprar să te-apuce frigurile, să intri-n pământ!” tu-i înveți la insubordinație! Așa ai învățat la tiurie?... Papucii Maichii Precistii și lingura cu care bea arhanghelu grijanie în ziua de Blagoveștenii!... Las’, că te-nvăț eu melitărie!...
Și alți doi pumni răsunară.

Se auzi gornistul sunând de masă.
— Aide, strigă sergentul de zi, lingura și strachina! Treci pe două rânduri, leat, treci mai iute, că te ia mama dracului!
Un recrut se apropia.
— Domnule... Nia nu ni-o dat pâine.
— Dă ce?
Un soldat vechi răspunse:
— Nu s-a ajuns o pâine.
— Dă ce nu s-a ajuns?
— Trăiți, don sergent, cât am fost eu de platon, ați luat una domnia-domniilor-voastre de ați mâncat-o cu tocană particuleră.
Se auzi o palmă.
— Nu ți-e rușine să minți, mă? Când am luat? Apoi către recrut: Marș de-aici! Ai venit de-acasă, să-ți cumperi!
— N-am parale...
— Să ai! Ce treab-am eu?! Ai s-o duci rău dacă dup-acum ai început cu mofturile!
Porniră la masă. Cazanul fu scos în curte și soldații se apropiau unul câte unul cu capacul ca să-și ia porția.
Târgovețul cu tabachera potcovită ieșise și el, nu ca să mănânce, dar „ca să aibă o idee”.
Sergentul îl duse tocmai lângă cazan, pe deasupra căruia un regiment de muște zăcea decapitat.
— Ce, domnule sergent, de asta mănâncă toți? întrebă târgovețul.
— Păi!
Stăpânul tabacherei își puse batista la nas.
De la cazan l-a purtat prin bucătărie. Pe jos nu se mai cunoștea dac-a fost odată podit cu asfalt; acuma se vedea numai ceva cenușiu, crăpat, și vreo câteva băltoace de apă stropiseră pereții. Într-un colț două hârdaie cu apă, peste care plutea o pojghiță de grăsime albă, împeticată. Niște tocătoare murdare pe mese, iar în cui obligatorul șir de ardei și legătura de usturoi. Cazanele murdare fierbeau întruna, iar în fundul unei colosale putini de borș, în care nu rămăseseră decât huștile, muștele jucau în pas de voie.
În fundul plitei sfârâia un capac de bidon plin cu ficat.
Târgovețului îi mirosi a tocană.
— Da’ acolo ce-i? întrebă dânsul.
— E niște tocană mai particuleră, a noastră, răspunse sergentul.
— A, va să zică nu sunteți puși în bani...
— Ba da, da mai facem și câte o tocană, așa, de richiziție.
Când au ieșit din bucătărie, afară, împrejurul cazanului, nu s-auzeau decât vorbele astea:
— Mai pune niște grăsime!
— Dă o porție mai slabă!
— Ăsta-i zgârci!
— Ăsta-i ciolan!...
Din când în când, glasul căprarului, care striga la recruți:
— Ho! Ho, răcane! Mai la urmă! Încă nu ți s-a curățit mațele de mămăligă! Ce te-ndeși așa, ca fata mare la argea?..

La teorie.
Un căprar stă în fața recruților și le spune:
— Stați la marginea patului, mâinile pă genuchi; n-ai voie să miști, nici să-ntorci capu, măcar de-ai muri. Să nu clipești din ochi, leat, și să asculți ce ți să spune, ca să-ți între-n devlă. Și, după ce tuși cazon, căprarul începu: Deciuplina melitară este o supunere oarbă... care aveți o țigară?
— Am eu, să trăiești, domnule, zise un recrut și scoase din tunică o pungă de piele strânsă cu baiere la gură și pe fundul căreia de-abia se zărea puțină mahorcă prăfuită.
Căprarul sucea țigara.
— Domnule, eu am voie să iau o țigarî di tiutiun? întreabă recrutul, mândru că avusese onoarea să dea o țigară „unui grad”.
— He, he! Nu te uita ce fac eu. Cum ai să fumezi tu înaintea mea?! Nu te gândești?
— N-am știut.
— Apăi să știi. Infirioru nu poate fuma înaintea supiriorului său, fie-n timp dă pace, fie-n timp dă rezbel.
Recrutul își strânse punga, uitându-se cu jind. Și se gândea: „Batâr on fum șî fi tras!”
Căprarul începu iar teoria:
— ...oarbă a infiriorului către supirioru său. Armata fără deciuplină ar fi... dați un chibrit.
Un recrut îi aprinse un chibrit, și căprarul, aprinzându-și țigara, murmură printre dinți:
— Du-te la loc! Apoi, urmând: ...o adunătură dă oameni piriculoși sucietății. Deciuplina este sufletu armatii... Băgați dă seamă, c-am să vă pui să ziceți după mine...
Dar recruții numai cu ochii erau la căprar. Gândurile lor erau departe, peste dealuri, la satul lor, la casa lor. Câtă deosebire între teoria din cazarmă și poveștile de la șezătoare! Toate basmele căprarului, din care nu-nțelegeau nimic, pe o ureche le intrau și pe alta le ieșeau... Unde-s poveștile cu feți-frumoși care răpesc pe Ileane și le duc departe, prin pădurea de argint, în palatul zânelor? Unde sunt glumele flăcăilor, sfiala fetelor, ochii închiși ai bătrânelor, începuturile de dragoste și jocurile nevinovate, și ușoarele strângeri de mână, tot farmecul unor vieți tinere? Disciplina militară este o supunere oarbă!...
Și unul din ei, tot gândindu-se acasă, își vedea iubita plângând, fugind de strângerile-n brațe ale flăcăilor dușmănoși de norocul lui, și scoase un oftat adânc...
Dar căprarul uitase de mult oftaturile din vremea de recrut.
— Ce oftezi, măi? Nu să oftează la tiurie! Ți să pare grea meliția? Da’ ce-o să mai vezi încă! Ia, mai bine, spune-mi ce-am zis pân-acum, că eu nu pasc bobocii acilea!
Recrutul se sculă-n picioare.
— Haida, zi, de! Să te aud... Deciuplina...
Cu glas înăbușit, recrutul începu:
— ...Deciuplina... sucietate... supirioru...
— Așa, măi? Vezi dacă nu bagi dă seamă?... Ce filoscofie mare e să-nveți?... Mai zi o dată!
— Deciuplina... sufletu... adunăturii...
— Așa te-am învățat eu? Hai? Așa te-am învățat? Ia să te fac eu să fii cu mintea acilea! Că doar acușica-ți spusei dăstul dă limpede și pă isplicatelea; nu-i ca să zici că n-ai înțeles... da ți-e gându la dracu!...
Îl luă de mână și-l duse în fața lămpii din perete.
— Ai să-mi stai aici toată seara. Șezi într-un picior, ridică mâna dreaptă-n sus și mișcă din degitu arătător mereu; capu sus. Și nu clipi. Așa să-mi stai. Și să știi, asta să cheamă „să chemi pă dracu dă la lambă”.
Bietul recrut se poticnea mereu. Îl durea mâna, îl dureau ochii de para lămpii, dar când vroia să lase piciorul pe pământ, să-nchidă din ochi sau să lase mâna-n jos, auzea glasul căprarului:
— Cheamă pă dracu dă la lambă, că acuma viu la tine!
Nenorocitul lăsase capu-n jos încetul cu încetul, iar din deget de-abia mai putea mișca. Căprarul îl zări. Se apropie de dânsul, scoase o țepușă de lemn din buzunar și o puse recrutului sub bărbie.
— Mai lasă-ți dovleacu-n jos, dacă poți!
Dar peste un ceas recrutul îngălbenise. Se sprijini de zid și lăsă mâna în jos, apoi căzu pe scânduri; țepușa-i sângerase bărbia.
— Du-te la loc! îi strigă căprarul. Acuma te grațiez, pent’ că ești răcut, da mai târziu te ia mama dracului!
Când le-a dat drumul de la teorie, li se părea de bucurie c-au scăpat și de miliție...

* * *

În seara aceea sergenții făceau un chef cazon la cazarmă. Trecuse o lună de la „însumarea” recruților. Acum, mai cu ghionturi, mai cu pumni, știau „deciuplina” pe de rost.
În fund lângă fereastră stă sergentul-major, doi sergenți și târgovețul cel cu tabachera, sau mai bine cel fără tabacheră — căci îl convinsese sergentul-major că e o rușine ca „părintele companiei” să nu aibă asemenea obiecte de artă. Și pe când în sobă se frig niște bucăți de carne înțepate de baionetă, două plosci cu vin trec din mână în mână, din gură-n gură...
— Așa mă, zice un sergent, s-a dus dracului meliția! Alt-dată era viață, aveam avanturi, nu glumă! Acuma numa ofițerii au parte: unu-i cu popota, altu cu ordinalu trupii... n-o să mai vezi reangajați cât cucu!...
— Ba bine că nu! Azi s-a stricatără și soldați și tot. Când cei unuia o țigară, îți face mutre, parcă i-i cere pă a bătrână!
— Da eu ce să mai zic?! răspunse sergentul-major sucindu-și sfârcul mustăților; când eram pă 78 în Dorobanți, nu mă mulțumeam cu trei-patru sute dă franci pă lună! Acuma, tufă dă Veneția și clei dă ogar!
Și oftă adânc.
— Știți ce, don sergent? zise târgovețul, care, grație micilor economii realizate la grefa onor. Tribunalul Ilfov, trăia tot printre „grade”. Haidi să punem pă Potoroacă să ne cânte. Are haz țiganu!
— Bine zici!
— Zău așa!...
— Da’ mai dai un chil d-ăsta roșu? întrebă sergentul-major.
— Cum să nu?!
— Așa da. Apoi strigă: Potoroacă! Aorde mo![3]
— Iaca-ndată! răspunse țiganul, care nu vroia să vorbească în limba lui.
Potoroacă se gătea să se culce, dar auzind porunca sergentului-major începu să se îmbrace. Era soldat de doi ani de zile. Rotund ca o minge, negru cu lustru, foarte caraghios îndeobște și mai ales la ordinul sergentului-major, Potoroacă ajunsese să trăiască bine-n companie de pe urma calității pe care o avea de-a-nveseli pe „grade”. Era scutit de corvadă foarte adesea, făcea pe planton tot „schimbu-ntâi”, nu intra în gardă decât la locuri ușoare și pe deasupra i se treceau o mulțime de lucruri pentru care alții ar fi stat cu „cățeaua” ori ar fi făcut „pluton de pedeapsă”.
Și Potoroacă aprecia foarte bine foloasele astea. Acasă fusese lăutar, încât cu insultele boiarilor și cu glumele lor era deprins. Pentru un ceas, două de caraghioslâcuri era scutit de multe nevoi; de aceea, când auzi glasul sergentului-major, se-mbrăcă îndată și veni înaintea lui.
Șo mai carèl?[4]îl întrebă un sergent care învățase două-trei vorbe țigănești.
Sașișto, o rai; da keraimos?[5]
Mișto[6].
Toți făceau haz mare, mai mult de „camaradul” lor decât de Potoroacă. Sergentul-major îi spunea întruna: — Măi Vasiliule, tu trebuie să fii neam dă țigan. Zău, mă! Dă unde ești tu dă loc?
— Dă la Stâlpu din Buzău.
— I! Apăi acolo suntără toate șatrele țigănești. Acolo caută țiganii auru-n gârlă... Să știi că ești țigan. Câș, cioară, cârrr!
Și ceilalți, după sergentul-major:
— Cârrr!
Potoroacă se bucura grozav că găsise un „grad” din neamul lui și chiar răspândea vorba că sergentul nu seamănă cu tată-său.
Chilul omului-tabacheră sosise și trecerea de la unul la altul printre cei patru tovarăși de masă... Iar Potoroacă, imitând cobza pe o baionetă, cînta mereu:

Șapte gâște potcovite
A plecat să se mărite...

Și cânta, și juca, și se frământa, își sucea picioarele, dădea din mâini, apoi se trântea la pământ și se făcea mort. Atunci unul din sergenți lua baioneta-n mână și-l lovea de două-trei ori:
— Scoală-n sus, gaiță! Uite, mă, a-nviat șoșoiu[7]!
În vremea asta, chilul se golea, iar fostul proprietar al tabacherei cu potcoavă se uita lung cum sergentul-major îl potcovise.
Amintirile grefei Tribunalului Ilfov erau toate în tabachera ceea.
— Nu mai dai un chil, Guță? întrebă sergentul-major pe târgoveț.
— Zău, parol dacă am vun ban la mine!...
— Aș! Să poate?! Dumneata ești de famelie, cum să n-ai?
— Am, nu poci pentru ca să zic, da’ suntără la don căpitan...
— Stați, că vă dau eu un pont, răspunse sergentul din dreapta, întâiul direcționar al companiei.
— Haidi, să te vedem ce pricopseală știi!
— E un răcan de-ăștia noii cu parale.
— Care-i ăla? Că i-am văzut mangoșiți rău pă toți...
— E Neculai a Sultanii; l-am dibuit dă cum a venit.
— Bun, bun, haidi să te vedem!
Sergentul din dreapta se depărtă. Dete târcoale paturilor și ajunse în dreptul recrutului de la Scuteni. Neculai a Sultanei dormea. Sergentul se apropie încet de el, îl apucă ușor de vârful nasului și începu a-l striga cu glas dulce:
— Niculae, măi Niculae, mă Niculăiță, mă Nicule...
Recrutul dormea greu.
— Măi Nicușor, mă... Scoal’, flăcăiaș!
Se deșteptă. Într-o clipă fu în picioare.
— Trăiți, don sergent, ce-ați ordonat?
— Stai jos, băiețaș. Lasă, că eu nu-s vodă! Parcă nu suntem tot oameni?!
— Dă, așa-i, don sergent, da’...
— Aș! Ăia-s mofturoși care să sperie dă galonu lor dă la mână...
— Irrra, don sergent, ci șuguiești mata?!
— Sâc, dă nuntă! Foarte sirios! Eu nu sunt ca alde cine știe cine...
— Dă...
— Măi Nicule, ia ascultă: împrumută-mi tu vo zece franci, că ți-i dau eu la soldă.
— N-am, zău, don sergent... — Mă loviși în pălărie! Da nu știu eu că ai? Nu mi-ai spus tu singur când ai venit că ai treizeci dă franci?
— Am avut, da’ s-o dus; am mai dat pi la unu, la altu...
— Car’ s’ zică, nu vrei să dai...
— Zău, don...
— Nu vrei, de? Bine; dacă te faci tu pentru două pese, lasă! Tot ție o să-ți pară rău...
Și sergentul s-a-ntors la locul lui, între tovarăși.
— Ei, întrebă sergentul-major, făcuși ceva?
— Pă dracu ghem!
— Apăi te lăudai...
— Nu v-am spus că nu mai e meliție? S-a stricatără și soldații, domle!
— Așa e! oftă sergentul-major. S-a-ntorseră toate alea pă dos. Cin’ s-o mai reangaja d-acuma-nainte catană să moară!
— Da’ las’, că i-o fac eu! Să-și aducă aminte dă laptele care l-a supt la mă-sa când era d-o șchioapă!
Mai stătu puțin sergentul, făcu o țigară, apoi strigă:
— Un foc!
Soldații dormeau, că trecuse de miezul nopții. Era pe la schimbul al doilea.
Într-o clipă, sergentul se descinse de centuron și începu a croi „pă un cap” de la o margine la alta a cazărmii.
Soldații, speriați, săreau în sus fiecare cum putea. Era o zăpăceală întreagă: unora li se părea că a sunat alarma, altora că s-a făcut ziuă, nimeni nu-și dădea seama ce se-ntâmplase. Îi vedeai sărind din toate părțile.
Deșteptându-se, unul striga „drepți”, altul „front”, cei mai mulți priveau cu ochi rătăciți în toate părțile.
Veni rândul lui Neculai a Sultanei.
Sergentul își sumese mânicile de la tunică și-l lovi de două ori cu catarama curelei. Bietul recrut sări în sus zăpăcit. Strânse pătura în mâini, strigă de două ori „văleu!”, apoi privi aiurit. Dete cu ochii de sergent, care sta încruntat în fața lui. Băiatul chiaburului de la Scuteni pricepu numaidecât ce-i adusese focul ăsta pe cap. Își luă îndată nădejdea de scăpare. Fața i se făcu galbenă ca ceara și două lacrimi îi licăriră sub pleoape.
— Ai auzit tu când am cerut eu un chibrit? Hai? Ai auzit?
— Trăiți, don sergent... N-am putut... dormeam...
— Dormeai! Dormir-ai mort! Nu vorbi-naintea mea! Ce te-am învățat eu la tiurie? Să dormi, hai?! Ia prubuluiește[8] tu că s-ar fi aprins, Doamne ferește, cazarma... Ce-ai fi făcut? Soldatu nu trebuie să doarmă atât în timp dă pace, cât și-n timp dă război!
— Trăiți...
— Nu vorbi! Și alte două lovituri răsunară. Infiriorul n-are voie să doarmă în fața supiriorului sau în timpu sirviciului!... Ia să-mi vii încoace; las’, că-ți arăt eu somn îndată!
Recrutul se dete jos din pat. Sergentul luă tesacul gornistului și-l azvârli în pământ. Tesacul căzu cu vârful în scânduri și se înfipse zbârnâind. — Să-l scoți cu dinții, răcane! Am să te-nvăț meliție din vremea lu Pazvante! Să ții minte c-ai mâncat pâinea statului!
Recrutul puse mâinile la spate, se aplecă de mijloc, apucă tesacul cu dinții de mâner și începu a trage; dar tesacul era înfipt adânc și rezista. La spatele lui Neculai, sergentul îl lovea mereu cu cureaua, strigându-i:
— Trage drept, rătane! Nu clătina tesacu, că asta-i arma gubernului, nu-i oiștea lu tat-tu!
Scena ținu cinci minute. Cămașa recrutului se umplusese de sânge ca și mânerul tesacului. Căzu leșinat la pământ.
— Stropiți-l cu rachiu ca să-i treacă dungile curelii! strigă sergentul. Cât pentru dinți, las, c-au să-i crească alții, nu-i nici o pagubă! Nu piere lumea! Și veni din nou lângă tovarăși. Nu mai e meliție, domle! Dă când s-a desființat bătaia, nu mai e armată, e fleac!
Lui Potoroacă-i era rău. Îl trimiseră să se culce. Iar cheful ținu înainte, de astă dată cu rachiu cazon.
În fund, Neculai a Sultanei plângea înfundat. În vremea asta tot satul îi trecea pe dinaintea ochilor, ca și cum ar fi vrut să-și ia rămas bun de la dânsul.

* * *

Din seara aceea începea pentru recrutul din Scuteni o viață nouă.
Pân-aci, toți îl știau recrutul cel mai bun, era chiar pus pe „tabloul de avansare” pentru funcția de „fruntaș”. Nimeni nu știa ca el teoria, toate semnalele le învățase mai bine decât gornistul; arma o mânuia ca un soldat vechi; muniție ca a lui, în bună stare, n-avea nimeni în companie.
De atunci, însă, tot se schimbase. Îl vedeai pus la toate corvezile, prăpădit, zdrențăros, năuc de cap. De multe bătăi, asurzise, și toți spuneau că se preface.
Era sătul de viața asta! Dormea de-abia câte două ceasuri pe noapte, căci vecinic era pedepsit, ba cu ranița-n spinare, ba de planton. Iar dac-adormea uneori lângă ușă, trudit, istovit, îndată bătăile curgeau. Era sergentul care-l pândea:
— Dormi la post, hai?! Soldatu nu trebuie să doarmă la post, fie-n timp dă pace, fie-n timp dă rezbel!
În urma lui, soldații vorbeau întruna:
— Biet a Sultanei! Ce bun era la-nceput! Știa și instrucția, și teoria; da acuma!... ferească Dumnezeu!
Și soldații-și făceau cruce oftând.
Într-o zi, când să iasă la instrucție, caută Neculai pușca: nicăirea! Numai vergeaua a găsit-o într-un maidan din dosul cazărmii.
Îndată-i dete-n gând: „M-o caliclt de-amu! Mi-o aruncat pușca! Valeu, cu ce am s-o plătesc eu? M-o văzut grosu[9] de-amu”...
Vorbele sergentului-major nu-i ieșeau din minte: „Ți-ai vândut pușca la vo cârciumă, rătane. Am să te bag în pușcărie pentru deturnare de efecte melitare! Pușca ține 75 dă franci; te-a luat mama dracului!”
Și furierul îi făcuse chiar formele de dare-n judecată...

* * *

Însă a doua zi de dimineață mergea din gură-n gură vorba-n compania a șaptea:
— Neculai a Sultanii a dezertat!
Și soldații-și făceau cruce; numai „gradele” ziceau:
— A dezertat a Sultanii Neculai? Bine c-a dezertat! Era un tâlhar!


  1. A se stenahorisi — a se tulbura, a se neliniști. Aici cu sensul de a se sătura.
  2. Se spune că te măriți (fr.).
  3. Vino-ncoa, mă! (n.a.)
  4. Ce mai faci? (n.a.).
  5. Voinic, domnule sergent; dar dumneavoastră? (n.a.).
  6. Bine (n.a.).
  7. Iepurele (n.a.).
  8. A purubului — a gândi.
  9. Gros — temniță, închisoare.