Din trecutul nostru/În cetatea Carpaților

Jump to navigation Jump to search


De prin veacul al treilea, de la spărtura pe care-au făcut-o goții încoace cu duiumurile lor, curgând mereu noroade sălbatice pe poarta cea mare a șesului dunărean, și, văzând daco-romanii că nu mai e chip de trăit pe locurile acestea așa de bântuite, încep săși ridice turmele și ce bruma le-a mai rămas, și se retrag la deal din bătaia năvălirilor, până ce se adâncesc cu totul în adăposturile munților, unde frați de-ai lor sunt, încă de la începutul domniei romane, sălășluiți pe valea Oltului, pe valea Timișului și-n Ardeal. — Aci, în mândra îngrădire de codri și de stânci, își înfiripează cu încetul așezări noi prin locurile mai ascunse, împărțindu-se unii cu turmele pe înălțimile plaiurilor, alții cu puțină semănătură pe luncile apelor, având țara de-a valma și ducând laolaltă aceeași viață retrasă și neștiută de nimeni, pe care tot în părțile acestea au fost trăit-o și agatirșii în vremurile de demult. Din când în când se ivește câte-o nouă ceată de pribegi, izgoniți și ei din vetrele lor, de pe sub poalele munților, sau de prin câmpiile Moesiei. Ei aduc știri de ce grozăvii se mai petrec în lumea deafară, de ce barbari mai vântură țările, vorbesc de vitejiile împăraților, de puterea cea sfântă a Papei, care-a domolit pe cumplitul Atila, biciul lui Dumnezeu, numai cu vraja cuvântului și l-a întors îndărăt de la porțile Romei, vorbesc de frumoasele învățături creștine, ca de-un izvor de lumină mântuitoare, la care aleargă să se adape toate neamurile pământului...

Unul din ei — un preot, un apostol desculț, scoate din sân un tartaj latinesc și prinde-a citi. Fața i se înviorează, glasul se ridică din ce în ce mai cald și mai sonor. Cu multă luare aminte ascultă păstorii vorbele lui Isus, pline de adâncă și limpede înțelepciune, minunile pe care le-a făcut, și cât de mult a iubit el pe oameni, și cum a pătimit și s-a jertfit pentru mântuirea lor... . În liniștea măreață a munților, pe înălțimile acestea luminoase — departe de pământ, aproape de cer -sufletele care-au trecut prin atâtea dureri sorb însetate credința cea dătătoare de putere. O cruce de lemn înfiptă la gura unei peșteri, înseamnă pragul unei biserici. Zile de sărbătoare se aprind ca niște candele în întunericul timpului, tot mai în larg răsună toaca, tot mai mulți cuvioși îi aud chemarea.

Și alte cete de frați vin, și preoți mai vin de prin ținuturile căzute sub aspra stăpânire a bulgarilor. Sate se înjghebează pe văi bătute de soare și sfetnici se aleg din scoborâtorii vechilor viteji, din cei mai bătrâni, din cei mai cuprinși.

Astfel, pe când afară, în largul câmpului, din ciocnirea celor două lumi — a barbarilor și a romanilor — și din amestecul de sânge al atâtor neamuri, răsar popoare noi și state noi se încheagă pe sfărâmăturile vechilor alcătuiri, aici, în tainițele Carpaților, pe sub poalele codrilor ocrotitori, fruntașii cneji îmbrăcați în zeghe și-ncălțați cu opinci, părinții voievozilor de mâine, adună sub povața lor pâlcurile de păstori risipite pe depărtările plaiurilor, și-ncetul cu-ncetul urzesc și ei câte-un început de țărișoară, la locuri mai cu îndemânare, pe deschizătura vreunei ape mai mari, așezând rânduială între oameni, altar aceleiași credinți, și străji pe la porțile munților.

Și vremea trece, trec sutele de ani vânturând noroadele și schimbând fața lumii, numai crâmpeiul acesta de neam, nebăgat în seamă, pierdut din vederea istoriei, rămâne statornic aici, și-n toată lunga-i întunecare, de aproape o mie de ani, nimic nu se tulbură, nimic nu se strică de alcătuirea firii lui, — cum a intrat, așa va ieși din munți: același chip, aceeași limbă, același suflet.