Din trecutul nostru/Undirea neamului românesc

Jump to navigation Jump to search



Între unguri și bulgari. Frații Asan și Împărăția Romano-Bulgară. Năvălirea tătarilor

De pe la sfârșitul sutei a patra, marea împărăție romană e desfăcută în două. În partea de apus, cu scaunul la Roma, au năvălit germanii, — în partea răsăriteană cu scaunul la Constantinopol, au năvălit slavii. Neamurile celelalte de barbari se mistuie cu încetul, ca apele fără matcă, pe care le soarbe pământul. Lumea creștină e ruptă și ea în două: biserica de Apus — catolică — sub ascultarea Papei de la Roma, și biserica de Răsărit — ortodoxă — sub ascultarea Patriarhului de la Constantinopol. La anul 679 bulgarii se așează de partea cealaltă a Dunării, între Balcani și Marea Neagră, peste slavi și se contopesc cu ei. În a doua jumătate a veacului al nouălea trec, cu regele lor Boris, la legea creștinească. Șovăiesc la început, vreo doi-trei ani, între biserica de Apus și cea de Răsărit. Frații Metodiu și Chiril, trimiși să răspândească învățăturile lui Hristos la popoarele slave, alcătuiesc un alfabet nou — alfabetul chirilic de mai târziu — și scriu cărți slavonești pentru slujba bisericească. Sub înlăturarea acestor mari și neobosiți apostoli ai neamurilor slave, bulgarii rămân de-al binelea creștini „pravoslavnici”, legați de patriarhia din Constantinopol.

Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulelor Balcanice se urcă tot mai sus pe culmile munților, ca și cum ar căuta să se mai încălzească la cele din urmă ale acestui asfințit dureros — dar umbra amurgului crește, și noaptea îi învăluie.

Iar de la răsărit zadarnic așteaptă să se mai rumenească cerul de zorii unei alte dimineți: Împărăția Bizantină de mult nu mai e decât o insulă de greci, în mijlocul unul ocean de barbari. În Europa o bat valurile slave, în Asia o îneacă potopul musulmanilor. Puterea bulgarilor crește. Un șir de lupte norocoase îi apropie de capitala Bizanțului: în anul 811 biruitorul Krum își face cupă de băut din țeasta împăratului Nichifor. De la miază-noapte curg mereu popoarele de slavi, și nu se mai isprăvesc: rușii, polonii, moravii, cehii, croații, sârbii... sunt brațele desfăcute ale aceluiași fluviu de oameni, pornit încoace încă de prin veacul al treilea. Vițele mai mici, răzlețite, se pierd în albia celorlalte neamuri.

De abia încep țările să se mai așeze, și oamenii să mai răsufle, când o nouă și neașteptată năvală de huni se aruncă asupra lumii creștine. Sunt ungurii, rămași de puhoiul lui Atila pe lângă Urali, sunt hoardele sălbatice ale lui Arpad — groaza întregului Apus timp de o jumătate de veac. Bătuți în cele din urmă de viteazul Oto, împăratul germanilor, la anul 955, încep să se strângă de pe drumuri și se așează în Panonia, unde mai norocoși decât strămoșii lor huni și avari, urzesc domnie trainică trecând la legea creștină sub cârmuitorul lor Ștefan, căruia Papa-i trimite în anul 1000 coroana de rege; și binecuvântează astfel întemeierea noului stat.

Valahii, cum numesc povestitorii vremurilor pe toți cei care se trag din vechea viță romană altoită pe tulpina ilirico-tracă, valahii, cum își zic ei de când s-au trezit pe lume, se văd iarăși, din toate părțile, împresurați de neamuri străine. De astă dată însă nu mai e o năvală trecătoare în urma căreia bântuiții să se întoarcă iar la ceea ce-au fost — ci un popor vrăjmaș s-așează temeinic lângă ei și caută să se întindă mereu, amenințând să-i copleșească și să-i înăbușe în adăposturile lor. Românii se iau de gânduri. Unde să-și plece capul?... Unde să se mai ducă? Aici și-au îngrădit viața, aici și-au păstrat limba, datinile, sufletul curat și făptura întreagă și mândră a neamului lor. Din cea mai adâncă vechime, de la capătul vremurilor știute, ei și numai ei au fost stăpânii munților acestora. Cu bună dreptate ei pot spune lumii: noi suntem agatirșii, noi, dacii lui Decebal, și romanii care, cu armele, și-au despicat drum încoace, tot noi suntem. Cetatea asta sfântă e de trei ori a noastră; și nu-i vale, nu-i izvoraș, nu-i stâncă de care să fie legată o bucățică din viața noastră. Noi stăm aici de două mii de ani!

Înainte de venirea ungurilor, românii, fiind în îndelungată atingere cu bulgarii, și împrumutând de la acești vecini multe din rânduielile și întocmirile vieții lor slave, își aveau, înlăuntrul Carpaților, micii lor cneji, un fel de sfetnici și apărători ai satelor, puși sub ascultarea unor căpetenii mai mari, care se numeau voievozi — conducători de oaste în timp de război, cârmuitori de țară în timp de pace.

Izvoadele vechi arată, la venirea ungurilor, trei voievozi de aceștia, trei duci ai neamului românesc, fiecare cu ducatul lui. Gelu în Ardeal, Menumorut în țara Crișului și Glad în Timișoara.

În anul 1018, Împărăția Bulgarilor, după un lung șir de lupte cu Bizanțul, e sfărâmată și supusă de Vasile al II-lea Cel Mare, zis și Bulgaroctonul ­ omorâtorul bulgarilor. Biruința aceasta, la care-au ajutat și ungurii, întinde iarăși, imperiul de Răsărit pân' la Dunăre. Îi întinde, dar nu-l întărește. Peste țara de ieri a bulgarilor, rămasă fără apărare, se repăd de sub poalele Carpaților pecenegii, popor sălbatic de viță mongolă, revărsat încoace de pe podișurile munților Urali. În vetrele lor părăsite s-așează cumanii, din același leagăn cu pecenegii, vorbind aceeași limbă turcească, purtând aceeași dușmănie Împărăției Bizantine ș-aceleași lupte cu ea.

Românii se folosesc de tulburările acestea, și-ncep să se prelingă pe luminișurile de-afară ale munților, întemeind sub cnejii lor așezări de sate pe unde mai sunt de-ai lor, în valea Oltului mai ales, și pe plaiurile Vrancei, și la capătul despre miazănoapte al Carpaților bucovineni, în Câmpulungul îngrădit de codri.

În anul 1166, când împăratul Manuil Comnen, învingătorul cumanilor, intră, în țara ungurilor, unde o nouă biruință încununează steagurile bizantine, în oastea lui vitează arcașii români de pe luncile Oltului sunt printre cei dintâi luptători. Peste unsprezece ani puternicul Manuil, care visa reînchegarea întinsei împărății a lui Traian, moare, și cu el se stinge cea din urmă rază a gloriei bizantine. Deșarta strălucire a curții de la Cornul de aur cere supușilor biruri din ce în ce mai grele. Doi frați români, Petru și Asan, păstori în Balcani, merg să se plângă împăratului. Ei vorbesc dârz. Asan e pălmuit. Peste trei ani toți românii și bulgarii din peninsula Balcanică sunt în picioare, gata de luptă. Răpuși la început, cei doi viteji trec Dunărea încoace, strâng oaste proaspătă de la românii de-aici și de la cumani, și din nou se aruncă-n luptă. De astă dată armata Bizanțului e sfărâmată. Isac Anghelul scapă cu fuga, pierzându-și coiful împărătesc prin ponoarele muntelui Hemus. Toate cetățile grecești până la Adrianopol cad în mâinile biruitorilor. Și iată că, dintr-o răscoală de ciobani, o nouă și neașteptată împărăție se ridică în dreapta Dunării, cu așezarea scaunului domnesc la Târnova. Dar pare că un blestem urmărește pe urzitorii și stăpânii acestui tânăr imperiu.

La 1196 Asan, ajuns în culmea măririi, cade ucis de-o mână nelegiuită. Petru, fratele, și urmașii lui, după un an, are același sfârșit. Al treilea frate, viteazul Ionița, căruia Papa de la Roma, pentru a-l ademeni, îi trimite binecuvântarea lui și coroana de rege al românilor și bulgarilor, după o glorioasă domnie d zece ani, moare și el străpuns de spada unui trădător. Către jumătatea veacului al treisprezecelea împăratul Asan al II-lea, închinat bisericii de Răsărit, își atrage urgia Papei, care-ndeamnă pe regele ungurilor să-i calce țara și s-o supuie. Bela al IV-lea își pregătește oastea, când deodată un strigăt de groază se ridică din toate părțile: „Vin Tătarii!” Hoardele mongole trec peste așezările câmpiilor ca o vijelie pustiitoare, și intră în marea cetate a Carpaților prin văile apelor. Oastea ungurilor, spăimântată, fuge la Buda. În pragul Făgașului, lângă „Pădurea Vlahilor”, singur banul Basaraba încearcă să ție piept cumplitului Orda. Viteazul domn al Olteniei se repede la hotar, ca un vultur ce-și apără cuibul, fără a socoti strășnicia puterii ce vin asupra-i. În această crâncenă luptă, de care pomenesc izvoadele străine de pe vremuri, arcașii Olteni sunt biruiți. Paznicul țării, cu puțina oaste ce i-a mai rămas, e nevoit să se retragă în desimea codrului. Dar potopul e abătut din cale. Sălbatica mulțime, însetată de pradă, se năpustește înainte pe alte văi, lăsând în urmă-i pământul acoperit de leșuri, cerul dogorit de vâlvătăile flăcărilor. — Acestea se petrec în anul 1241. Peste trei ani tătarii, lăsară Ungaria jefuită și orașele ei dărăpănate și pustii, se retrag încărcați de prăzi. Parte se împânzesc în câmpiile Dunării spre Mare (Dobrogea de azi), parte dincolo de Nistru, în șesurile de miazăzi ale Rusiei.

Limpezindu-se văile, cetele de români încep să izvorască din adâncurile codrilor, și, lăsându-se iar pe poalele răsăritene ale Carpaților, în roiuri harnice, își înfiripă din nou așezările și viața de mai înainte.

În vremea asta, de cealaltă parte a Dunării, neamul, asăneștilor se stinge, și cu ei se încheie puterea și gloria împărăției lor, ce pare că un vis a fost. Rămân bulgarii și singuri, având o țară, dar neștiind să și-o păstreze; dezbinați din pricina certurilor pentru coroană, o mai duc târâș-grăpiș până la sfârșitul veacului al paisprezecelea, când, slabi și vlăguiți în fața unui dușman nou și puternic, își pleacă grumazul, aproape fără împotrivire, sub aspra stăpânire a turcilor — lungă și dureroasă îngenunchere, din care, peste cinci veacuri, vitejia și jertfele neamului nostru îi vor ajuta încă o dată să se ridice.

Românii, desfăcându-se de ei, își iau turmele și se retrag în Balcani.

Pentru această ramură scumpă, desprinsă din tulpina vieții noastre, pentru frații aceștia risipiți dincolo, de pământul din dreapta Dunării, istoria se-nchide aci. Ziua cea sfântă, ziua de mântuire și de dreptate, pe care cu toții o așteptăm, e ascunsă încă în tainele viitorului.