Din trecutul nostru/Mihai Viteazul
În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia și dreptatea lui. Bătrânii își zic oftând: „Așa domn să aibă țară...”
Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniștit de vâlva marelui Ban, îi hotărăște pieirea. Mihai simte și pleacă la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armășeii lui vodă și-l aduc la București, unde hainul domn îl osândește la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe lângă Biserica Albă și fiind ceasul de liturghie, se roagă el de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-și facă cea din urmă cruce, și îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credință pășește înaintea altarului, și-ngenunchind se-nchină și făgăduiește-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acela . Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge. Mulțimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; și glasul poporului — e glasul lui Dumnezeu.
Biserica Mihai-Vodă din Dealul Spirei, zidită de el în anul 1598.
Scăpat astfel, Mihai trece-n Ardeal, capătă scrisori de la prințul Sigismund Batori, se duce la Stambul unde, cu banii și stăruințele unchiului Iani, se face domn. În ziua de 8 septembrie 1593, un ceauș ridică de pe scaun pe mazilitul Alexandru. În largul mării, poate că se vor fi întâlnit cele două corăbii, care purtau destinele Țării Românești, tot atât de zbuciumate ca și valurile pe care se legănau.
Noul domn era prea mândru pentru a nu simți apăsarea unei coroane împovărate de atâtea datorii și prea mult își iubea neamul și țara, pentru a se lăsa adormit de sclipirea deșartă și spuma de mulțumiri copilărești pe care le poate da o domnie. Pentru el steagul și sabia pe care le primesc din mâna sultanului Amurat al III-lea nu erau încă semne ale puterii; și cum puteau fi, câtă vreme turcii se purtau poruncitori prin satele și târgurile stăpânirii lui, iar el era ținut să apere și să ajute pe dușmani și pe asupritorii poporului lui! Alta era puterea pe care o vroia el. — Răsări-va cândva puterea aceea? — Binecuvânta-va Dumnezeu steagul și sabia acestei domnii?
Toți așteptau. Era în aer liniștea aceea întunecată, apăsătoare, pe care-o trimit înainte furtunile cele mari. O minune, un mântuitor cu mintea sau cu sabia, un făcător de dreptate trebuia să vie. Pentru noi, pentru întreaga lume creștină, pentru noi mai ales, trebuia să vie.
Sultanul se uita peste noroade-ngenuncheate până-n hotarele Împărăției Germane. Unguri aveau în Buda un pașă, cu putere de rege. Ardealul avea pe Sigismund Batori, tânăr fără voință, care domnea-n Alba-Iulia cu întărirea și sub ascultarea sultanului. Polonii păzeau față de turci o pace pe care frica o prefăcuse-n supunere. Românii nu mai aveau acum de dat păgânilor decât viața doar. — Împăratul de la Praga, Rudolf al II-lea, spre careși îndreptau privirea milioane de creștini asupriți, nu era omul așteptării lor. El își visa un tron de aur la Constantinopol, și nu făcea nimic pentru a-și apăra Viena spre care venea ca un zmeu, împrăștiind moarte și pustiu în juru-i, războinicul vremii, îngrozitorul Sinan-Pașa. Anul 1593 se sfârșește-n sânge. Mihai cată-n roșeața acelui asfințit semnele zilei de mâine.
Puterea năvălitoare a turcilor înfricoșase Europa. Iarna s-a petrecut în planuri. Se vorbea de-o nouă cruciadă, la care Papa de la Roma și împăratul Germaniei chemau de zor pe cei trei domni ai Carpaților: Mihai, Aron și Sigismund. Solii Apusului se-ncrucișau cu soli de la Răsărit. Domnul Munteniei, pe tăcutele, își făcea oaste. Al Moldovei, căreia sprijin împotriva tătarilor ce vin asupră-i, — al Ardealului sta la tocmeală, cătând să tragă foloase cât mai mari din grijile și nevoile celorlalți. Polonii, chemați și ei, se temeau să rupă cu turcii. Cazacii, doriți de luptă, și de pradă, așteptau cu șelele pe cai, porunca împăratului Rudolf.
Primăvara dezvălea câmpiile și gândurile oamenilor. Mihai se sfătuise cu țara, fel și chip se socotise, — altă cale nu era decât lupta, lupta desperării, lupta celei din urmă scrâșniri a celui ce-i prins în încleștarea morții și nu vrea să moară.
Vara usca drumurile oardelor pustiitoare. În iulie, Mihai luă înțelegere cu Aron-Vodă, peste capul căruia trecuse-o năvală de tătari, și cu Sigismund, care-și precupețea ajutorul.
Toamna avea s-aducă roadele atâtor frământări. S-apropia vadeaua haraciului, peșcheșurilor, cu mult mai mari decât haraciul, și datoriilor de tot felul, vechi și noi, care erau așa de multe că, după cum se spunea atunci, „de s-ar fi vândut toți copii și toți oamenii din țară, nu le-ar fi putut plăti toate...” strângea funia la steajer. Sigismund ceru lui Mihai închinarea lui ș-a țării. Vreme de stat pe gânduri nu mai încăpea: Mihai se legă — va ști el să se dezlege... când își va vedea țara scăpată de turci. — Și la sfârșitul lui octombrie primul din Ardeal două mii de călăreți. Tocmai atâția primise și celălalt mare viteaz, după închinarea de la Colomeea.
Planul era făcut și toate erau din vreme puse la cale. În dimineața zilei de 3 noiembrie, zi mare în zbuciumata istorie a neamului nostru, toți creditorii veniți de la Constantinopol se-nghesuiau în curtea vistieriei, unde-i chemase domnul ca să le plătească. Erau turci, erau greci, erau jidovi — ochi lacomi, ochi sclipitori de nesațul hanului, era fierbere, și zarvă de limbi amestecate, și tremur de mâini ce se ridicau, fluturând în aer sineturi și socoteli nerăfuite de ani îndelungați, — căci domnii noi plăteau și datoriile rămase de la înaintașii lor. Deodată, la un semn al lui Mihai, cei patru mii de ostași cenconjurau vistieria, se aruncară, cu setea răzbunării — a răzbunării drepte și sfinte — asupra acelei turme de cămătari, care înfățișau cea mai uricioasă și mai cumplită pacoste a țării. Ș-a fost o strașnică răfuială... Așa cum știe răfui norodul, când îl ajunge cuțitul la os. Toată ziua, și noaptea până târziu, a fost o adevărată orgie de sânge. Și nu numai cei prinși în curtea vistieriei, din care n-a scăpat unul, dar toți turcii care se aflau statornici sau întâmplător veniți în București, fură uciși. Spune un povestitor străin că tot în măcelul acela grozav au pierit, în vâltoarea flăcărilor și două mii de ieniceri cu marele lor Emir, ce-și aveau de curând așezarea în casele vistierului Dan. Se mai povestește că întâlnind Mihai în vălmășagul și năpustirea aceea de lume doi cazaci, care duceau în părângă o desagă cu galbeni, cică i-ar fi oprit și i-ar fi pus cu binele să-mpartă și ostașilor lui din atâta pradă ce le picase, căci tot de la ei săracii și de la ai lor erau adunați banii aceia. — Și cum de vânt se lățește pârjolul pe-o miriște uscată, așa s-au întind numaidecât flăcările răscoalei, de-au mistuit ș-au curățit, că parcă n-ar mai fi fost de când lumea turci prin țară. Pretutindeni era înviorare. Se trezea iar în sufletul românilor vechea vitejie din vremea lui Mircea ș-a lui Vlad Țepeș. Puterea asta proaspătă, neașteptată, ieșită-n clipa însetării, ca izvorul lui Moise din stânca pustiului, Mihai o ridicase numai cu dragostea lui de țară și cu adânca încredere pe care-o avea în poporul lui. Și ei știu să arunce-n cumpăna împrejurărilor c-o așa potriveală de năzdrăvan și-n așa clipe hotărâtoare, încât, în cei opt ani de zile cât a domnit, a lămurit cu strălucirea faptelor lui, ș-a ridicat în cea mai largă vedere a lumii dreptul la viață al neamului românesc și voința nestrămutată de a și-l apăra. Era un om voinic și vrednic, făcut să stăpânească, — măreț la înfățișare, larg la suflet, cumpănit la vorbă și scump la râs. Gândea repede, își lămurea numaidecât gândul cel bun, și pășea la fapta cu hotărârea deplinei încrederi în izbândă.
După ce-și curăți capitala, Mihai se grăbi să limpezească malurile Dunării, care erau cuprinse de turci: începu cu Giurgiul. Lovit în zori, până pe la nămezi orașul, în care deun veac flutură flamura verde, fu prefăcut într-un cimitir. Numai doi turci, lepădându-și hainele de pe ei, au scăpat trecând Dunărea înot. Aron-Vodă în vremea asta își plivea și el Moldova lui de pălămidă. Ostașii celor două țări petrecură sărbătorile Crăciunului în vajnicul iuruș al morții ș-al pustiirii, zi și noapte călări, dezmorțindu-și din când în când harnicele brațe la locurile ce mistuiau cuiburile turcești de pe malurile Dunării.
Stambulul era în fierbere. Uimirea, amestecată cu groază și cu mânie, nu mai găsea blesteme pentru numele celor doi voievozi. Porunci strașnice dădu sultanul. Hasan și MustafaPașa porniră cu oști să pună-n locul lui Mihai pe Bogdan, fiul lui Ion Sasul; și în locul lui Aron pe Ștefan Surdul. Dinspre Banat se pogora hanul cu tătarii lui. Mihai repezi, din tabăra de la Hulubești, o frunte de voinici cu frații Buzești și cu Radu Calomfirescu să-ntâmpine pe tătari, care-alergau lacomi, târând după ei legați de carele pline de prăzi mii de creștini luați în robie. Duiumul curgea spre Giurgiu despărțit în trei. Cetele dintâi trimise-nainte ca să deschidă calea biruinței nu s-au mai întors: S-au lovit în dimineața zilei de 14 ianuarie cu străjile lui Mihai la Putinei, ș-acolo au rămas pe veci. Anul 1595 începe bine pentru români. Al doilea rând de tătari fu zdrobit la Stănești, unde nepotul hanului rămase pe câmpul de luptă. Toți robii fură scăpați. Hanul, cu grosul oștirii și cu șase mii de turci, stătu la șerpătești. Punea la cale o bătălie hotărâtoare, când în puterea nopții se pomeni lovit de însuși domnul țării cu toată oastea lui. Un cronicar ungur, uimit și el de repeziciunea acelui atac, scrie „că Mihai a răpus pe tătari acolo, în timp cât ar fierbe un ou de găină”. De fapt nici n-a fost o bătălie, — că turcii într-o clipeală au fost pe cai, și pân' la Rușciuc trecând Dunărea-nghețată, o fug-au ținut-o. Iar hanul, în vălmășagul acelei nopți grozave, abia putu scăpa cu ceavea pe el. Sute de cai fără stăpân, arme scumpe, care-ncărcate cu prăzi — toată bogăția de haram a tătarilor, rămase-n mâinile românilor. Și numaidecât Mihai se-ntoarse asupra celuilalt dușman. Trecând Dunărea pe la Marotin, îl întâmpină înaintea Rușciucului. Lupta începută din revărsatul zorilor, ținu până noaptea târziu când românii, deplin biruitori, într-un iuruș năprasnic năvăliră-n Rușciuc și, după ce-și împărțiră bogățiile orașului îi dădură foc, în bătălia aceea căzu și Mustafa-Pașa, alături de cei mai buni ostași ai lui. Și pe când flăcările zbuciumate își purtau lumina peste miile de morți, ca și cum ar fi căutat pe cineva, — nevrednicul Bogdan, domnul cel fără domnie al turcilor, fugea îngrozit spre Constantinopol. Celălalt vânător, Ștefan Surdul, mai puțin mișcat, pieri în lupta cu Aron la Vadul-Isaccei. Românii băteau acum pe vrăjmaș nu numai cu armele, dar și cu vâlva puterii lor. — Muntenii coborând, moldovenii urcând lunecușul Dunării înghețate, se-ntâlniră încărcați de plean, sub zidurile Brăilei: După șaisprezece zile de împotrivire orașul își deschise porțile înaintea biruitorilor.
Sigismund în vremea asta se lăuda în Apus cu isprăvile voievozilor lui de la Dunăre, și-și tocmea cu-mpăratul Rudolf îngrădirea unei măriri, pentru care nu făcuse nimic, sau aproape nimic. Din puținul ajutor pe care-i dăduse celor două țări, își trăgea acum un drept de stăpânire asupra lor. Și-mprejurările îl slujeau de minune: Apusul, neștiind ce se petrece pe-aci, îl credea puternic. Românii la strâmtoarea care se găseau își plecară capul cugetând că va veni ea odată și ziua socotelilor, Aron, bănuit c-ar înclina mai mult cu polonii, și cum era înconjurat numai de lefegii unguri, fu ridicat în dimineața zilei de 3 mai, și dus înaintea lui Sigismund, care-l aruncă în închisoarea de la Vinț, unde pieri otrăvit. Iar cel ce-i mâncase pâinea și-i cunoscuse mila, fiul de țigancă Răzvan, ce zicea că-i un fecior din flori al lui Petru șchiopul, și pe care-l înălțase Aron la rangul de hatman, îi luă locul și domni, cu numele de Ștefan-Vodă, sub ascultarea lui Sigismund Batori.
Toată mânia turcilor era acum îndreptată asupra lui Mihai. Se făceau pregătiri mari pentru „stârpirea blestematului ghiaur”, ce stă ne'nfricoșați în propta celei mai temute puteri de pe pământ. Se vorbea în jurul noului sultan Mohamed, dacă n-ar fi mai bune poate să se-ntrupeze odată la crugul musulman țara nesupușilor acelora de la Dunăre, și să se puie pași în loc de domni.
Un război strașnic avea să hotărască-n sfârșit de soarta românilor, și ei, care erau straja de-afară a creștinătății, nici un sprijin n-aveau în cumpăna asta de la apărătorii crucii. Leahul ținea cu turcul; iar împăratul Rudolf lăsă tânărului Sigismund toată grija învăluirilor din Răsărit, ceea ce-i înlesni acestuia să smulgă de la împuterniciții lui Mihai, acum când îl știa la aman, închinarea țării ș-a domnului lor. Cu inima strânsă de durere a trebuit să-și plece fruntea înaintea trufiei deșerte ș-a celei mai vădite nedreptăți, cel mai vrednic și mai viteaz domn și ostaș al vremii aceleia.
La începutul lui iunie veni din partea lui Sigismund, George Palatici. Banul de Lugoj, luă jurământul domnului și-i dete steagul și buzduganul legăturii celei noi, care-ngenunchea pe țăranul Munteniei, alături de iobagul Ardealului, sub stăpânirea aceleiași coroane. Ar fi știut el Mihai cum să-i răspundă acelui cuceritor de pe saltea; dar primejdii mai mari și cercări mai grele chemau aiurea sabia lui.
Pe la mijlocul lui iulie, marele duium al turcilor era în fața Giurgiului, și mii de salahori zoreau încheierea podului peste Dunăre. Mihai își trimisese la Sibiu soția și copiii, iar el cu cei zece mii de ostași trudi s-ație calea potopului, până-i va sosi din Ardeal ajutorul cerut. Dar în Ardeal, era nuntă mare, și mirele Sigismund numai la război nu se gândea în vremea asta. Și doar acum se cheamă că era țara lui aceea pe care-o apăra Mihai.
După vro trei săptămâni de hărțuieli ușoare în preajma Giurgiului, domnul românilor știa lămurit că Sinan-Pașa are cu el peste o sută de mii de ostași, că orice încercare ar mai face, ca să-l ție-n loc, ar fi nu numai zadarnică, dar chiar primejdioasă, și că, nemaiavând ce aștepta din Ardeal, toată nădejdea trebuie să și-o pună în oamenii lui, care de toți cu cei veniți de peste Nistru și de peste munți „pentru vestea marii lui vitejii ș-a dărniciei lui multe”, erau acum vro șaisprezece mii: zece mii pământeni, restul ardeleni și cazaci. Despre o luptă în câmp deschis nici nu putea fi vorba. Dar nici țara nu putea fi lăsată pradă năvălitorilor, fără a se cerca mai întâi tot ce omenește era cu putință pentru mântuirea ei. O minune mare, sau — o jertfă mare. Dumnezeu a vrut și de data asta, să se-mplinească minunea cu cei ce erau gata de jertfă.
Mihai, trăgându-se noaptea din fața vrăjmașului, se așezase cu oastea într-un loc bun, pe care și-l ochise el din vreme cam la jumătatea drumului dintre Giurgiu și București. Acolo avea dealuri, izvoare, mlaștini ascunse, un pod de bârne peste apa Neajlovului, strâmtoare, crivină și codru, — codrul prieten de zile grele și cel mai bun tovarăș de luptă al românului.
Sinan, bătrânul puternic, despre care turcii ziceau că-i vulpe-n pace și leu în războaie, trecuse-acum Dunărea și-nainta spre București, unde i se spusese că s-a închis ghiaurul cu toată oastea și-l așteaptă gata de luptă. — În ziua de 12 august, către scăpătatul soarelui, poposi-n marginea șesului de lângă vadul Călugărenilor. Se vedea înainte codrul posomorât și poarta de-ntuneric pe unde s-adâncea drumul între cele două dealuri. Turcii cătau cu grijă într-acolo. Noaptea curgea încet, încărcată parcă de primejdii. Sinan aștepta vești ce nu-i mai soseau — iscoade după iscoade porneau zorite, și nu se mai întorceau. De mânecate potopul prinse-a se urni greoi înainte. Cele dintâi rânduri se rupseră-n două, apoi în patru, ca să-și facă loc pe valea din ce în ce mai strâmtă. Sinan, călare, privea cu mândrie la fluviul acela de vieți. A lui era toată puterea aceea și cântec de biruință-i cânta hreamătul ei, în aerul proaspăt al acelei dimineți de vară. Dar fața viteazului bătrân se-ntunecă deodată. Ca un vârtej năprasnic învălmășise rândurile dinainte și valea prinse-a vui de strigătele morții. Războiul era început. Tot codrul părea că se prăbușește peste clocotul năvălitorilor înghesuiți la strunga vadului. Sinan, spumegând de mânie, îi îmboldea din urmă ca pe vite, blestemând pe fricoși, strigând vitejilor să-și taie drum cu sabia și să treacă înainte. Încet duiumul răzbătea-nghesuindu-se ca-ntr-o pâlnie între cele două dealuri. Pe la nămezi toată greimea era dincolo de pod, când deodată o nouă vijelie de călăreți o izbi în față — grindină orbitoare purtată de însuși Mihai, ce, cu securea smulsă din mâna unui ostaș, croia pârte largă-n gloata vrăjmașă. Strigăte de trâmbiți, izbucnind din tainițele codrului, sporiră spaima năvălitorilor care, buimăciți lovind în bobote, începură să dea îndărăt. Înviforat, bătându-i cu topuzul, Sinan îi îmbrâncea orbește-nainte peste mormintele de leșuri. Cai și oameni se zvârcoleau în mlaștinile cruntate de sânge. Șiruri proaspete izvorau mereu în fața acelorași viteji neobosiți. Deodată un lung vaiet izbucni din mii de guri. Steagul, steagul cel mare al Profetului căzuse-n mâinile românilor. Vestea străbătu ca un fulger, și cu ea groaza cu mult mai întunecată decât a morții. În deșert mai cerca Sinan să poruncească. Mulțimea, dând busna peste el, în fuga-i nebună, îl trânti de pe pod cu cal cu tot. Doi credincioși l-au scos din mocirlă și l-au dus pe brațe. În urma lor podul se prăbuși trosnind sub greutatea gloatei înghesuite, și-n locu-i crescu numaidecât între cele două maluri ale Neajlovului, un pod de leșuri peste care se-mbrânceau afară în larg turcii goniți din urmă mai mult de spaima lui Mihai decât de oastea lui. Și ce de plean căzu în mâinile românilor!
Noaptea aduse biruiților scăpare, biruitorilor odihnă.
Pân' a nu se lumina de ziuă, domnul ținu sfat cu ai lui. Turcul putea primi din ceas în ceas oștire nouă: era balaurul căruia-i creșteau capetele tăiate. Șirurile românilor însă nu se mai întregeau. Înc-o bătălie — ar fi fost risipa isprăvii mântuitoare pentru care jertfise atâtea scumpe vieți. Fu hotărâtă retragerea în munți până la sosirea oștii lui Sigismund. Și-n revărsatul zorilor, pe când Sinan își dregea rândurile pentr-o nouă luptă. Mihai, ridicând tabăra, zbura cu vornicii lui la munte. În urma lui, Bucureștii și Târgoviștea, orașe aproape deșerte, se-nchinară fără nici o împotrivire turcilor care, bucuroși c-au ajuns cu bine pân' aici, nu găsiră cu cale să urmărească pe Mihai mai departe. Biruitorul de la Călugăreni se așezase pe Dâmbovița în sus, la Stănești, în una din acele mărețe întărituri de stânci, care-au fost pururea pavăză celor puțini împotriva celor mulți. De-aici mai da câte-un iuruș prin cârdurile turcești ce roiau pe vale, flămânde de pradă. Dar zilele treceau și oastea din Ardeal nu mai sosea. Ba și din câți avea-n tabără se mai rupseră. Moldovenii care-i erau ca o mână dreaptă, plecară chemați grabnic de învăluirile țării lor: Ștefan Răzvan, ocrotitorul ungurilor, nu mai era domn. Boierii pribegi în Polonia ridicaseră-n locu-i pe Irimia Movilă, cu voia și sprijinul leșilor, — nu era viță de domn, dar avea cele mai frumoase moșii din buna țară a lui Ștefan cel Mare.
Cu el se calcă vechea datină a țării de a nu se da coroana decât celui de neam domnesc. Acest Irimia Movilă se trage din Movileștii ridicați de Ștefan cel Mare, iar de obârșia neamului lor povestește astfel cronicarul Neculce: „Ștefan Vodă cel Bun când s-au bătut cu Hroiot ungurul, precum zic unii la Cașin iară Letopisețul scrie că s-au bătut la șchee pe Siret, au fost căzut calul cu Ștefan-Vodă în războiu; iară un Purice Aprodul i-au dat calul lui; și nu putea în grabă încăleca Ștefan-Vodă, fiind om mic. Și au zis Purice Aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te suie pe mine și încalecă!” Și s-au suit pe dânsul Ștefan-Vodă și au încălecat pre cal; și au zis atuncea ȘtefanVodă: „Sărace Purice, de-oi scăpa eu, și tu atuncea ți-i schimba numele din Purice Movilă”. Și au dat Dumnezeu ș-au scăpat amândoi și l-au și făcut boier, armaș mare, pre Purice i dintre acel Purice Aprodul s-au tras neamul Movileștilor de au agiuns de-au fost și domni dintre acel neam” (O samă de cuvinte).
De-abia pe la începutul lui octombrie sosi și multașteptatul Sigismund cu oastea lui în tabăra de la Stănești. El se mișcă încet, și se hotăra greu la luptă. Mihai sta pe jăratic. Când, peste-o săptămână, pornir-amândoi spre Târgoviștea, Sinan, bătrân cuminte, se retrăgea spre podu-i de la Giurgiu, lăsând Târgoviștea întărită de el în grija pașalelor și dând foc Bucureștilor mai greu de apărat. Marele vizir plecase la timp. Creștinii după ce trecură prin sabie pe turcii rămași de pază în Târgoviște, grăbiră să-l ajungă din urmă. Apucară dincoace, pe malul Giurgiului, numai coada oștirii și „calabalâcul” lui, vite, cămilencărcate cu tot felul de bogății; mai era și mulțime de robi, peste cinci mii de români, care căzură în genunchi, plângând de bucurie, când văzură steagurile mântuitorului Mihai. Sinan, care scrisese la Constantinopol minuni despre grozavele lui isprăvi, avu durerea de a privi de pe celălalt mal cum se prăbușesc peste apărătorii lor zidurile celor din urmă întărituri ale turcilor, sub vajnica năvală a creștinilor biruitori.
Astfel se sfârși marele război al celui mai puternic și mai temut vrăjmaș al crucii, venit cu strașnică hotărâre de data asta să prefacă pentru totdeauna țările române în pașalâcuri turcești.
Noiembrie începea să fulguiască. Sinan, învins, se grăbi a-și lua drumul spre Constantinopol unde-l aștepta mânia sultanului.
Sigismund, cu cincizeci de tunuri, dăruite de Mihai, și oastea aproape neștirbită, se-ntorcea mândru și foarte bucuros de-o biruință așa de ușoară. Mișcat de vrednicia lui Mihai, pe care acum o văzuse cu ochii, și înțelegând că pe-un asemenea om nu-l va mai putea privi de sus, singur găsi cu cale să desființeze nedreapta învoială din mai. „Atunci Bator Sigmon, zice un martor al vremii, dacă văzu pe Mihai-Vodă cu atâta vitejie și cu-atâta înțelepciune, slobozit-au Țara Românească, cu tot venitul ei, ca să fie iar pre seama lui Mihai-Vodă”. — Îndulcit la biruinți ieftine și mai mult cu vrednicia altora câștigate, Sigismund trimise pe Răzvan cu două mii de secui s-alunge pe omul polonilor din scaunul Moldovei, și să stea iar el domn — domn ascultător de craiul Ardealului, — în țara aceea, pe care ba ungurii, ba leșii, ba, acum în urmă, și tătarii umblau să se facă stăpâni. Dar nada fiind prea mică, peștele-a înghițit-o cu undiță cu tot. În lupta ce s-a dat în preajma Sucevei, oastea lui Movilă s-a ales mai tare. Răzvan, prins și dus înaintea domnului biruitor, fu tras în țeapă. Cu el s-a stins veche viță domnească a Mușatinilor.
Sigismund, amărât de pierderea Moldovei, se plânse împăratului și Papei. Craiul polonilor fu dojenit că lucrează împotriva creștinilor: „Cu pană de durere, zice papa, vă scriu că cele petrecute în Moldova crud m-au întristat...” Dar mortul de la groapă nu se întoarce. Leșii aveau nevoie de prietenia turcilor, și mai ales a tătarilor, care erau mai aproape și-i apărau de cazaci. De Moldova iarăși nu se-ndurau să se despartă, și Movilă rămase domn. Ba încă începură a râvni și la țara lui Mihai, în locul căruia cătau să puie pe Simion Movilă, fratele domnului Moldovei. Pentru locul acela însă iată că se mai înfățișă un doritor. Radu, un fiu al lui Mihnea Turcitul, veni cu oaste și firman de la Constantinopol. Veni prin Moldova. Avea ajutor și de la Movilă, care și-o fi zis în gând: „de nu i-ar fi cu noroc!”, și de la tătari, pe care de data asta, mai mult decât porunca sultanului, îi împingea vechea lor dușmănie împotriva biruitorului de la șerpărești. Avea el bune socoteli de acasă, dar se-ntâlni pe neașteptate cu cel ce știa așa de bine să-și apere tronul. Oastea-i fu sfărâmată și firmanul împărătesc nu-i folosi la nimic. Se-ntoarse umilit la Constantinopol și-n loc de coroană de domn își puse pe cap turbanul turcesc.
Se poate zice de Mihai că el domnea între fulgere, — așa creșteau primejdiile și se grămădeau în juru-i. Polonii îl săpau cu știutele lor șiretlicuri, și Movileștii așijderea. Tătarii îl pândeau cum pândește hoțul pe paznicul neadormit. Iar turcii făgăduiau trei țări pentru pieirea lui.
Știri îngrozitoare veneau din Răsărit cu cele dintâi adieri ale primăverii. Sultanul își chemă sub steag toate puterile Asiei lui. Se vorbea de patru sute de mii de ostași. Împăratul Răsăritului avea să se măsoare cu împăratul Apusului într-un război hotărâtor. Minuni ar fi făcut brațul și mintea lui Mihai în cumpăna asta mare. Dar oastea-i era împuținată, țara istovită, satele de la câmp mai toate pustiite, — și ajutorul așteptat nu mai sosea. Singur alerga de colo-colo, dregând, însuflețind, întărind pe cei slabi cu uimitoarea putere a firii lui, înfățișând astfel, în urletul acelei furtuni, lupta măreață a corăbierului neînfricoșat cu mania uriașă a talazurilor mării. Un an cumplit a fost și anul 1596. În țară jelanie și sărăcie. La hotar hărțuielile cu turcii și cu tătarii nu se mai curmau. Mihai era neadormit. Vrăjmașii lui, văzând că n-au să-l poată răpune altfel, îi uneltiră pieirea pe căi mișelești. Și marele voievod avu durerea de a descoperi că vânzătorii erau chiar dintre sfetnicii lui cei mai de aproape. Cu sabia-și curăți Sfatul de ticăloși, grăbit să-și descurce drumul. Și zile de liniște tot nu s-așezară. Pe toamnă, când gloatele erau duse la câmp, o cumplită năvală de tătari îi bântui țara până aproape de București. Își strânse-n pripă o brumă de oaste, dar când scăpătă cu ea-n limpeziș nu mai găsi decât urmele jafului lor. Stătu câteva zile la Gherghița, lângă Ploiești, de-și mai adună din țărănimea împrăștiată, și, neputând urmări pe tătari în depărtatul lor Buceac, se repezi iar asupra așezărilor turcești de la Dunăre. Începu cu Nicopoli. Orașul fu pustiit în două zile. Cetatea, înspăimântată, flutură de pe metereze flamura păcii. Cu mândre daruri cinsti beiul pe domnul român, și prin tot felul de vorbe bune căuta să-l facă prieten turcilor... Că e păcat, zicea el, ca un viteaz așa de mare și de vestit să stea-n dușmănie cu stăpânul celei mai puternice împărății din lume, care chiar acum zdrobise-n câmpiile Ungariei oastea împăratului creștin: și că, iată, el va ieși înaintea sultanului și-ngenunchind îl va ruga să uite cele petrecute, să uite și să ierte — și toate s-or întoarce spre binele voievodului și spre norocul țării lui... Mihai asculta gânditor. — Cine știe? Nu hotărî însă nimic. Își luă rămas bun și se-nturnă cu cinste-n Târgoviștea, el încărcat de daruri, ostașii de prăzi. Asta a fost pe la începutul lui noiembrie. Pe-aproape de Crăciun îi și sosi un ceauș cu steag de pace de la „prea luminatul” Sultan. Beiul de la Nicopoli se ținuse de vorbă. Mihai aflase acum toate nenorocirile din Apus: un șir de izbânzi ușoare făcură pe creștini să se încreadă prea mult în norocul lor, și-n ziua de 27 octombrie pe când biruitorii, orbiți de lăcomie, jefuiau bogatele corturi ale sultanului învins, deodată se pomeniră izbiți de vajnicii călăreți ai lui CicalaPașa, — și-n mai puțin de-un ceas aproape toată oastea creștină dormea somnul de veci pe câmpul de la Keresztes. „Astfel a fost, încheie cu durere povestitorul, acea bătălie de la Keresztes, pe care creștinii o câștigară prin curajul lor, ș-o pierdură prin lăcomia lor — strașnică pildă, care spune povățuitorilor de oști, cu vitejia poate căpăta izbânzi, dar că numai înțelepciunea le poate păstra”.
Se-ntrebă și Mihai: ce-i de făcut. Cumpănea puterile celor doi împărați, și nu știa încotro va fi aripa sub care se va umbri mai bine țărișoara lui. Cel de la care toate bântuirile-i veneau, îi trimetea steag de pace, — și cel care îl împingea mereu în foc, nu-i da nici un ajutor.
Spuse ceaușului s-aștepte, și plecă-n Ardeal să ia înțelegere cu Sigismund. În ziua de 30 decembrie fu primit cu alai mare în Alba-Iulia. El aducea învinșilor de ieri însuflețirea viteazului, sfatul înțelepciunii — nădejdea izbânzii de mâine. Trebuiau însă hotărâri bărbătești. Trebuia strânsă mănunchi toată puterea odată, într-un război mare, iar nu fărămită în lupte mărunte și de stânjeneală, care mai mult tulbură decât limpezesc tăria și viața popoarelor. Desluși câte greutăți are el acolo, la Dunăre, împresurat de-atâția dușmani, că nu mai știe dincotro să se apere mai degrabă, și câtă nevoie ar avea pentru îngrădirea țării lui, sau de-un ajutor puternic, sau de-o pace bună cu cel mai tare dintre dușmani. Și cum despre toate astea împăratul Rudolf avea să hotărască, rămase ca împreună cu Sigismund să meargă la Praga și Banul Mihalcea, unul din însoțitorii lui Mihai, pentru a se auzi astfel și glasul românilor în dezbaterea soartei lor. Iar domnul, încărcat de daruri și petrecut afară din oraș, cu același alai, se-ntoarse la Târgoviștea, pofti pe ceauș înaintea Sfatului țării, și primi bucuros flamura păcii. Dealtfel, așa mare temei pe împăcarea asta nu punea nici el, cum nu puneau nici turcii. Dar bietei țări, la strâmtoarea-n care se găsea, îi era de mult folos un cât de scurt răgaz, și Domnul știu să i-l dea.
La Praga împuternicitul lui Mihai a stat mai bine de două luni. Se vânturau acolo tot felul de vorbe, de planuri, de socoteli. Erau și vremile pe-atunci din cale-afară de mișcătoare, ș-atâta vicleșug în oameni, ș-atâta nestatornicie în toate hotărârile lor, că nu se mai punea crezare pe nimic. Împăratul umblă să vindece cu vorbe răni făcute cu sabia. Sigismund, fățarnic, și însuși neștiind ce vrea, își schimbă gândurile dintr-o zi în alta. Aci scria sultanului: „Sunt gata să vin pentru a săruta pulpana Măriei voastre și pentru a ne supune, eu și toată țara mea, sub scutul aripilor puterii voastre”, aci hărăzia împăratului Rudolf coroana Ardealului, în schimbul unei pălării de cardinal, -aci zicea să i se trimită lui partea de oaste și de bani, cuvenită lui Mihai pentru paza porților dunărene.
În toiul verii, pe când soli din partea sârbilor și bulgarilor stăruiau de viteazul voievod să ridice spada și să-nceapă lupta mântuitoare, un nou ceauș, sosind de la Țarigrad, aduse domnului sabia și buzduganul, ș-un cal frumos împodobit, din partea sultanului, care-l întărea pentru toată viața la cârma țării pe el și pe fiul său Pătrașcu. Ajunsese la mare preț acum brațul și mintea voievodului român. El primea pacea turcilor și răspundea creștinilor de peste Dunăre să mai aștepte, că nu-i nici el destul de pregătit pentru un război. Dealtfel pretutindeni era pace, o pace surdă, o pace de nevoie, de care se bucurau toți și care nu-nșela pe nimeni. În țară începeau satele să se mai înfiripeze, mai ales de când făcuse domnul așezare ca tot țăranul, pe a cui moșie se va afla, acolo să rămâie „rumân veșnic”, și nici el, nici ai lui să nu se mai poată strămuta vrodată din locul acela, oricât de rău ar fi acolo, oricât bine ar putea afla aiurea. — Era o șerbire cerută de vremi. Cu măsura asta gospodăriile satelor se mai statorniceau, iar dările și oastea se puteau socoti și strânge mai cu îndemânare. Și mare nevoie era la vremea aceea de bani și de oaste.
Mihai cugeta de mult să smulgă Moldova de sub cârmuirea leșească a lui Movilă. Și tocmai se pregătea s-o pornească în fărâma asta de răgaz, când întâmplările neașteptate din Ardeal chemară aiurea grijile lui. Sigismund plecase, părăsindu-și tron și soție, pentru care era deopotrivă de nechemat. Ardealul era dăruit nemților, care nu prea știau să-l apuce, ca să-l poată ținea. Împăratul de la Praga, de această „mură-n gură” se mândrea ca de-o cucerire. Mihai vroia să știe cum rămâneau acum legăturile lui cu Sigismund: Stărui prin două rânduri de soli să aibă o lămurire. Și iată că veniră chiar împuterniciții împărătești ai Ardealului să lege legătura nouă cu viteazul domn.
În ziua de 9 iunie 1598, după lungi dezbateri, se întări la Târgoviștea următoarea învoială: Mihai să-și ție înainte toată stăpânirea țării, cu paza datinilor și îngrădirilor ei, și cu dreptul de moștenire al fiului și urmașilor lui de parte bărbătească, sub ascultarea „Marelui împărat al Austriei și Rege al Ungariei”. Acesta-i va da, pentru luptele ce va avea de purtat împotriva vrăjmașilor împărăției, leafa a cinci mii de ostași, la nevoie îi va trimite și cinci mii de luptători sau, în lipsă de oameni, bani pentru a și-i năimi din altă parte.
Dar iată că Sigismund se răzgândi, și pe la mijlocul lui august, plecând într-ascuns din castelul retragerii lui de la Ratibor, sosi la Cluj, unde la început lumea rămase uimită, apoi numaidecât îl înconjură cu dragostea ce se dă mai întotdeauna celui ce „pierdut era și s-a reîntors”.
Din nou Mihai își văzu răsturnate toate socotelile. Batori, nemulțumind pe Rudolf cu purtarea lui, își căută sprijinul în prietenia turcilor. Așa că domnul românilor se găsea acum îngrădit de toate părțile de vrăjmași. O ieșire trebuia săși deschidă. Atunci se gândi la un plan, care-i mai fulgerase cândva, în visurile lui de viteaz: Să smulgă Ardealul din acele mâini nevoiașe, care nici nu știau ce vor, și să-l redea împăratului. Soli tainici trimise-n Apus cu firul gândului lui. Iar până să-i vie răspunsul, se pogorî la Dunăre să-și lămurească socotelile cu turcii, care iar se găteau să-i calce țara. Sub zidurile Nicopolii zdrobi oastea lui Nafiz-Ahmet, pașa de Caramania, și dând foc orașului, își împinse viforul de călăreți până dincolo de Plevna, pustiind totul în cale. O nouă bătălie în șesul Diului, lângă Vidin, încheie cu bine șirul norocoaselor izbânzi ale românilor. Pe la începutul lui noiembrie biruitorul intră sărbătorit în Târgoviștea lui.
Din Apus primi, ca-ntotdeauna, răspunsuri îngăimate; și nu mai știa nici el ce să creadă, când iată că Sigismund, care ținea, se vede, să uimească lumea cu firea lui cea schimbătoare, părăsi iar domnia Ardealului. De astă dată o trecu vărului său, cardinalul Andrei Batori, care trăia-n Polonia, prieten bun leșilor, urând de moarte pe nemți. Acum era văzut lanțul de dușmani ce se strângea în jurul lui Mihai: turcii, tătarii, Irimia Movilă, polonii, și unealta lor, Andrei Batori. Până și împăratul Rudolf începea să priceapă. La cererea zorită a lui Mihai de a-i da bani de oaste și a-i trimite-n ajutor pe generalul Basta, ca să poată porni războiul „cu turcii”, împăratul, în scrisoarea-i de la 8 aprilie 1599, făgăduind banii, adaoge: „cu turcii sau cu cine vom voi noi”.
Dealtfel nici nu mai era lucru de trăgănit. Andrei Batori se și-nvoise cu domnul Moldovei pentru scaunul de la Târgoviștea, la care jinduia de-atâta vreme bogatul Simion Movilă; mai rămânea înțelegerea cu turcii, care nu-și prea vedeau câștiguri în socotelile cardinalului, mai ales că acesta făcea în același timp cu ochiul și-mpăratului de la Praga. Ba și pe Mihai umbla să-l adoarmă cu propuneri de pace, care bineînțeles că fură iscălite și de-o parte și de alta cu aceeași lipsă de încredere și cu același gând ascuns de... „care pe care”. — C-așa era pe vremile acelea: toți umblau să se-nșele unii pe alții. Domnul românilor, care învățase a nu se mai bizui decât pe puterile lui, își închegase acum o bună oștire vreo patruzeci de mii de oameni, a căror vitejie făcuse pe turci și pe tătari să-i numere-ndoit. Chemări stăruitoare îi veneau pe-ascuns de peste munți. Iobagii români, secuii, și sașii, de veacuri înșelați, sărăciți, robiți de magnații maghiari, vedeau în viteazul domn al Țării Românești pe mesia, pe mântuitorul lor. — Vara s-a petrecut în solii, în iscodiri și-n gânduri de sfâșiere, ascunse îndărătul zâmbetelor prefăcute. Toți îmbiau la pace, cu dreapta strânsă pe mânerul spadei. Cugetele vrăjmașe, la pândă, se căutau cu neliniște prin negura de minciuni care le învăluia.
Pe toamnă, după strânsul bucatelor, Mihai își rosti „pasul cel mare”. În ziua de 13 octombrie în orașul Ploiești lua jurământul oștilor. Peste-o săptămână își întindea corturile în fața Brașovului. Acolo stătu două zile. Aminti sașilor că ei sunt nemți, și el pentru împăratul nemților se bate. Făgădui Brașovului spăimântat ocrotire, secuilor asupriți libertate, -pe aceștia îi asmuți la răscoală, pe români îi cheamă sub steagurile lui. Mihai în toată vremea asta era stăpânit ca deun fior de friguri. Sufletul lui, atins de aripa unui vis uriaș, simțea în clipele acelea că mai presus de viața, de coroana, de mărirea lui trecătoare, se cumpănea soarta unui neam, dreptatea nu numai a frânturii încăpute în hotarele țărișoarei lui, ci marea dreptate a întregului neam românesc.
La 25 octombrie Mihai, cu patruzeci de mii de ostași, era lângă Sibiu, gata de luptă. Andrei Batori, cu tot atâta oștire, adunată în pripa neprevederii, se așezase pe câmpia dintre Sibiu și târgul șelimberg. El mai cercă prin soli isteți pornita descărcare a faptelor s-o împiedice cu vorbe, cu vorbe-n care trufia se grozăvea cât putea, ca să nu se bage de seamă că tremură de frică. — Dar cine să mai întoarcă săgeata scăpată din arc!
Noaptea de 27 spre 28, o noapte uimitor de limpede și scânteietoare, oștenii din amândouă taberele o petrecură veghind, în neliniștea așteptării. Fiecare-și zicea: poate că e cea din urmă. Mijirea dimineții îi găsi în picioare, gata de luptă. Și nu se dădea nici un semn, și toți se-ntrebau: ce mai așteptăm? Soarele se ridicase de-o suliță pe cer, în toate era o înfiorare, o încremenire neînțeleasă. Se mai aștepta oare vro solie? Deodată un bufnet zguduitor izbucni-ntr-un nor de fum din tabăra maghiară, — aproape-n același timp i se răspunse din tabăra română, — și cele două puteri se-nșfăcară-n crâncena îmbrățișare a morții. Era o frământare, un clocot de iad, în care caii se prăbușeau peste oameni învăluiți delaolaltă în orbirea aceluiași vifor, brațele se-mpleticeau ca șerpii, glasurile omenești aveau ceva din urletul fiarelor, piepturi și capete trosneau sub copitele cailor, uluiți, sălbătăciți și ei ca și călăreții lor. — Dar de ce? Ce sunt pâlcurile acelea de mișei,
care se îmbrâncesc în fuga spaimei de moarte?... Unde vă duceți nevrednici urmași ai celor ce-au minunat lumea sub steagul lui Mircea ș-al lui Țepeș!... Pentru asta venirăți atâta loc?...
Și toată viața punându-și-o-ntr-o clipă, biruitorul de la Călugăreni se aruncă învăpăiat înaintea oștii, scumpei lui oști, spartă de-un iuruș năprasnic al călărimii maghiare și, strângând-o, învăluind-o parcă în tăria și hotărârea sufletului lui, o întoarse iarăși în luptă. Ei însuși, în fruntea cetelor de cazaci pe care și le ținuse de-o parte, se năpusti cu-atâta îndârjire, încât oastea ce se credea biruitoare, iubită-n față ca de-o grindină, se buluci de-a valma îndărăt. Cei din urmă văzându-se îngrămădiți spre tabără, înfricoșați o rupseră de fugă. Dar șiruri proaspete le luară locul; scrâșnind se luptau și unii și alții — cât vreme de patru ceasuri nu se mai știu de care parte se va lămuri izbânda. Cel dintâi care-o știu, fu Andrei Batori, și-n clipa-n care-o știu, dând pinteni calului, se năpusti orbește... nu însă, ca Mihai, în vălmășagul morții, ci îndărăt, în bezna codrului dinspre Seghișoara — gonind aiurit, fără să mai cate-n urmă, fără alt cuget, fără altă licărire de speranță decât aceea de a scăpa cu zile. Când prinseră de veste ai lui, pedestrimea lui Mihai nu mai avea cu cine lupta — numai călăreții vânară până-n noapte pe cei din urmă apărători ai părăsitului Ardeal. Încet huietul se potoli. Torții luminară îngrozitoarea priveliște a sălbătăciei omenești. Se rânduiră străji de jur împrejur; și biruitorii dormiră în paturile biruiților. Ardealul era al românilor, — iar al românilor.
A doua zi dimineață viteazul domn plecă spre Alba-Iulia. Orașele, cetățile, satele i se închinau în cale, cunoscându-l de stăpân. Fruntași bătrâni îi ieșeau înainte cu pâine și cu sare.
În ziua de 1 noiembrie, în sunetul clopotelor și-n strigăte de trâmbiți, Mihai intră în Alba-Iulia, călare, în fruntea ostașilor lui, și trase de-a dreptul în palatul domnesc. Țara, prin căpeteniile ei, jură credință veșnică noului domn și fiului său Pătrașcu. Soli fură trimiși la Praga, cu steagurile biruinței și cu vorbă deslușită de la Mihai, că el a cuprins Ardealul în numele împăratului și numai cu înalta-i învoire înțelege a-l stăpâni.
Ca și Traian, acest al doilea cuceritor al Ardealului, se făcu iubit de toți prin mândra bunătate și larga omenie a sufletului lui. Când in se aduse capul bietului Batori, ucis de-un cioban prin strâmtorile munților, el se uită lung cu ochii plini de lacrimi la cel ce-i fusese vrăjmaș de moarte și zise, clătinând din cap cu durere: „Săracul popă, săracul popă!” — Puind să i se aducă și trupul, îi făcu înmormântare domnească, și însuși merse pe jos în urma sicriului împodobit al ostașului-călugăr, până la locul de veșnică odihnă.
Mihai, adunând Sfatul fruntașilor (Dieta), jură, ca stăpân, a păzi legile țării și vechile-i drepturi. Erau ele și alte drepturi, cu mult mai vechi, și cu adevărat sfinte — dar acelea dormeau îngropate adânc sub nămolul de pravili șirete și asupritoare, ce storceau bucuria celor puțini din durerea celor mulți. Erau, și le-ar fi dezgropat el, dacă din zboru-i falnic s-ar mai fi putut lăsa pe pământ. Dar cine, din cei care-au cunoscut beția puterii și farmecul amețitor al înălțimilor, cine s-a mai putut opri vrodată, de buna lui voie, să zică: Destul!
Banul Craiovei ajunsese domnul țării Românești, înfricoșase pe turci, luase Ardealul, va cuprinde Ungaria toată, Moldova, Polonia din care făgăduia o bucată și țarului Rusiei, — pe urmă... cine știe?... poate că Dumnezeu va voi să reînchege el vechea împărăție creștină, a Răsăritului, și atunci, — atunci coroana va fi a celui ce va fi jertfit mai mult pentru ea, a celui ce se va fi arătat mai vrednic s-o poarte.
Deocamdată, avu de curmat o neînțelegere cu Basta, care venea — tocmai acum — să-l ajute la ceea ce se făcuse fără ajutorul lui, și care găsea că rodul biruinței e prea frumos, pentru a rămânea întreg asupra „Valahului”. Și cum împăratul era omul dezlegărilor târzii și-n doi peri, Mihai trebui singur să-și îngrădească dreptul lui, spuind lămurit că el e hotărât a-și apăra cu spada ceea ce cu spada știuse dobândi.
Basta se trase deoparte, și așteptă cum așteaptă fiara la pândă. Dar vremea trecea, și de la Praga nici răspuns limpede nu venea, nici bani pentru oaste. Veneau numai vorbe. Și harnicul voievod era sătul de vorbe. Vrăjmașii lui trăgeau foloase din fiecare zi de întârziere. Sigismund iar își vroia Ardealul, pe care-l asmuțea la răscoală, și Movileștii, Țara Românească, unde Mihai trimisese pe tânăru-i fecior Pătrașcu. Soli se țeseau între poloni și Basta, pentru răpunerea viteazului de care începuse-a se teme. Ci el simți firele ițelor și trase iarăși spada: de astă dată o trase fără îngăduirea împăratului. La jumătatea lui mai era cu douăzeci de mii de ostași sub zidurile Sucevei. Straja leșească pieri zdrobită în picioarele cailor. Irimia era urât de popor pentru marea lui lăcomie de bani. Mai toată oastea pământeană îl părăsi și trecu de bună voie în tabăra lui Mihai, care dobândi astfel Moldova, aproape fără luptă. Biruitul fugi la Hotin și de-acolo-n Polonia. Biruitorul care-i vroia coroana și nu atât capul, nu-l urmări. La 1 iunie intră în Iași, primi jurământul boierilor ca „domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”, lăsă țara în seama a patru fruntași ai lui, oameni de credință, și la 10 iulie era îndărăt la scaunul din Alba-Iulia, unde primea pe împuternicitul împărăției, căruia după multă zbatere îi răspica următoarele: Ardealul îl va ținea el în numele împăratului, el și coborâtorii lui de parte bărbătească. Nimeni altul nu se va putea amesteca în cârmuirea și dreptatea țării. Moldova și țara Românească rămân sub domnia lui ș-a urmașilor lui cu drept de moștenire „și pre feciori și pre feate”. I se vor da în război ajutoarele ce se dădeau și lui Sigismund, și un împuternicit al lui va fi îngăduit a sta întotdeauna la curtea împăratului.
Șubredă și înșelătoare alcătuire a lucrurilor omenești! Mihai se străduia să-și îngrădească pentru vremile viitoare rodul biruinței și agonisita trudelor lui, — el se-ngrija de ce va fi peste sute de ani, și nu se gândea la ce se poate întâmpla peste câteva luni! „C-așa e, zice cronicarul (Miron Costin), neștiutoare firea omenească de cele ce vor să fie pe urmă; că pentru un lucru sau două ce i se prilejesc pe voie, bietul om purcede desfrânat și-ncepe lucruri peste puterile sale ș-apoi acolo găsește pieire”.
Mihai era împresurat acum de-atâtea primejdii ș-atât de mari, încât numai poporul, cu dragostea-i făcătoare de minuni, l-ar mai fi putut scăpa, dacă pe această dragoste și-ar fi întemeiat de la început puterea lui de domn. Pentru asta însă el ar fi trebuit să spună celor îngenuncheați: Sculați-vă! Ar fi trebuit — și ce faptă mare și binecuvântată ar fi fost aceea -să rupă lanțurile unei robii de șase veacuri, și să redea pământul, pe care-și ridicase castele trufia maghiară, brațelor care l-au cuprins, l-au muncit și l-au păzit, din vremi ce nu se mai știu socoti.
Pe-atunci însă, o biată fărâmă de adevăr se cucerea mai greu decât o țară!
Mihai, cu firea lui de ostaș cinstit, neputând pricepe toată adâncimea vicleniei omenești, se răzemă pe credința nobililor unguri, care, sub zâmbetul prefăcut al fricii, ascundeau setea de răzbunare a celei mai înverșunate uri. Dar de-ar fi fost el domnul cel mai blând și mai milostiv din lume, și de i-ar fi umplut pe toți cu darurile bunătății și iubirii lui, și încă nu și-ar fi putut avea prieteni ascultători, cum se-nșela el a-i crede. Zadarnic îi ocrotea, puindu-se pavăza nedreptății lor împotriva norodului asuprit. Ei vedeau într-însul pe cel mai cumplit vrăjmaș al neamului lor, pe „valahul barbar”, care le-a cotropit țara, pentru a o împărți, în ziua când îi va veni bine „flămânzilor și desculților” lui.
Și, la început cu grijă și cu multă temere, apoi tot mai îndrăzneți și mai hotărâți, întinseră mrejele pieirii lui. Erau înțeleși între ei, înțeleși erau și cu Basta, și răscoala nu mai aștepta decât un semn, ca să izbucnească. Se grăbiră a-l da împrejurări, care poate nici nu intraseră în socotelile ungurilor. Fulgera a furtună dinspre miazănoapte. Polonii cu Movileștiii lor, ajunși cu tătarii și cu turcii, se găteau de războiul cel de mult plănuit, împotriva marelui dușman. Mihai scrise lui Basta să-i vie-n ajutor și chemă pe nobilii Ardealului sub steag. Basta veni s-astâmpere, zicea el, răscoala țării — dar iată că, spre marea uimire a lui Mihai se uni cu răsculații, — și-n ziua de 14 septembrie scria nemților, din tabăra lui de la Turda, unde nobilii îl primiseră cu strigăte de bucurie: „Mâine, sau cel mult poimâine, vom porni cu oștirea în contra valahului, care stă dincolo de Alba-Iulia cu oameni puțini”.
Într-adevăr puțini. Mihai avu durerea de-a vedea cum în câteva zile îl părăsiră, unul câte unul, cei mai de seamă generali ai lui, cu mai toată oastea străină pe care-o avea sub steag. Și toți aceștia, pe care-i iubise și-i ridicase la cele mai înalte trepte, și alții de prin toate olaturile ungurești, se duceau să sporească tabăra de la Turda. La început, mânia lui de om aspru, călit în războaie, avu ceva din descărcarea unei furtuni, — câțiva nobili prinși fură uciși, un oraș întreg fu pustiit și dat pradă flăcărilor. Apoi se îmblânzi, soli după soli trimise-n lagărul răsculaților să-i liniștească, să-i cheme la înțelegere, să-i îmbuneze, până se sfârși prin a se-ncredința că nu mai era nimic de-ncercat -nimic decât lupta.
Își ridică oastea, câtă-i mai rămăsese, și-n ziua de 16 septembrie, pe la toacă, se așeză într-o vale bine apărată, în fața satului Mirislău. Dincolo de sat, pe lunca Murășului, se zăreau albind corturile răsculaților. Mihai era cu inima-ndoită. Aci zicea c-așteaptă până i-o sosi și oastea din țară cu Pătrașcu, pe care-l chemase grabnic în ajutor, aci socotea să-nceapă războiul numaidecât, aci iar trimitea solie de pace, — la urmă se hotărî, nu însă cu înflăcărarea de altă dată și cu încrederea aceea oarbă care dă putere, și aripi, și noroc năzuințelor omenești, ci îngrijorat, c-un fel de neastâmpăr — purtându-se de colo-colo printre ostași, căutând parcă să-și risipească norii unei presimțiri urâte; poate că tocmai asta-l și făcu să ia mai iute o hotărâre.
Își potrivi tunurile pe-o frunte de tăpșan, rândui oastea de cu seară, și spuse călăreților să nu-și scoată șeile de pe cai.
Dar a doua zi dimineață, când să-nceapă lupta, vede, cu mirare, că Basta-și ridică tabăra și pleacă. Mihai, amăgit de mișcarea asta vicleană, nu mai stătu o clipă la gânduri. Nerăbdător, ca sub vraja unei vedenii, strigă: „Unde fuge câinele de italian!” și numaidecât, părăsindu-și minunea lui de loc ce-ar fi rămas poate Călugărenii Ardealului, porni cu zor s-ajungă pe vrăjmaș. Acesta, ieșind la șes, își potoli pasul cătinel, și, când îi veni bine, odată-și răsuci oastea-n loc, și bătălia se-ncepu. Până să-și pună rânduiala între ai lui, Mihai se și văzu cuprins din trei părți de oastea răsculaților, care, purtată cu o minunată iscusință, după două ceauri îi smulgea tunurile și-i arunca în Muraș aproape jumătate din călărime. O clipă rămase-nmărmurit. Apoi, tresărind ca dintr-un vis urât, își încordă iar toate puterile și, cu brațele-ntinse, strigând cuvinte ce nu se mai auzeau, alergă să-și mai adune laolaltă sfărămăturile oștii, din care nu mai rămăsese-n foc decât vro două mii de țărani, ce se luptau, bieții, la deznădejde, împresurați de vrăjmași. Dar toate erau în zadar. Îi mai rămânea viața, pe care, pentru marea, pentru nesfârșita putere de a spera, și-o prețuia încă. Nu mai era nici o clipă de pierdut. Desprinse de pe lance steagul țării și, strângându-l în sân, își repezi calul, în goană de vifor, spre Alba-Iulia. Ca un fugar intră în scumpa lui cetate, și ca un fugar ieși din ea, pentru totdeauna!
La Făgăraș, unde-și îmbrățișă plângând soția și copiii, ce-l credeau încă stăpânul Ardealului, îi veni veste că și Moldova e pierdută, și că leșii înaintează să-i cuprindă și țara lui de baștină și să puie domn pe Simion Movilă. Acolo îl găsi și Pătrașcu -dragul lui Pătrașcu: după multe greutăți și lupte la hotar, deabia răzbătuse, prin strâmtorile munților, cu vreo șase mii de ostași. Acolo soseau și rătăciții scăpați de la Mirislău, zgriburiți, hiravi, cu vedenia morții în ochi, strângându-se iarăși în jurul voievodului tăcut, îmbătrânit în câteva zile, ca-n zeci de ani.
Își socoti oastea avea cu totul vreo opt mii de oameni — o mână de suflete, pentr-o lume de dușmani. Cu cine să se bată? încotro să pornească? De cine să se apere-ntâi? Scrise lui Basta, care venea asupră-i cu oștile-i biruitoare, că e păcat să se verse-atâta sânge creștinesc, fără nici un folos pentru creștini, și că iată el se leagă a-și da ostateci soția și copiii, tot ce-i mai rămăsese pe lume, numai să-nceteze odată războiul acesta, un război pe care nici nu l-a vrut, nici nu l-a înțeles... Basta i-a răspuns, cu aspra mândrie a învingătorului, care-și urăște învinsul, ia răspuns să-și trimită numaidecât pe ai lui la Sibiu, drept chezășie-a păcii, — să părăsească Ardealul, și să stea cu oastea la porunca împăratului. Mihai primi. Putea face altfel? Primi, și zbură să-și apere țara. La 13 octombrie aținea calea năvălitorilor între Buzău și Ploiești. Luptă cu ei două zile și văzând că sunt mulți și nu-i va putea risipi cu biata lui oaste, se trase-ntr-un loc mai bun pe apa Teleajenului, sub pavăza codrului de la Bucov. Acolo așteptă pe vrăjmaș, cumpănind din gând rostul bătăliei, însuflețindu-și oamenii, vorbindu-le de Călugăreni, pe când în inima lui sângera încă rana înfrângerii de la Mirislău.
E în om o biruință ce răsare din adâncul puterilor lui sufletești și trăiește din încrederea-n el, în norocul lui, în... atotputernicia lui. În floarea ei leagă și rodesc toate izbânzile lui de-afară. Îmblânzitorul de fiare intră liniștit în mijlocul tigrilor înfuriați și-i încremenește c-o privire — privirea aceea e semnul biruinței lui dinlăuntru și taina celei de-afară: o clipă însă, numai o clipă să se clatine-n el biruința aceea, cu vraja aceea din ochi, și fiarele se vor arunca asupră-i și-l vor sfâșia.
Ce mândru crescuse-n sufletul mare-al marelui voievod biruința aceea scumpă! și ce bogat înflorise! Dar a venit o vijelie, groaznica vijelie de la Mirislău, și toată floarea i-a spulberat-o...
Mihai era întărit pe Teleajen, aproape ca și la Călugăreni. Avea ș-aicea vale, și codru avea, și apă — dar nu mai era suflet în ele, nu mai era credința de la Călugăreni.
Vrăjmașul sosi. Bătălia pornită-n zorii zilei de 20 octombrie, ținu până seara târziu. Și ceea ce nu putuse face marele SinanPașa c-o sută de mii de turci, făcură Zamoiski și Movilă cu treizeci de mii de poloni și zece mii de moldoveni.
Mihai nu mai avea armată. Noaptea îl lua sub ocrotirea ei și-l duse codrului, pustiului, ca pe-un făcător de rele. Singur era, pribeag și fără adăpost: fugea în neștirea lui Dumnezeu cel ce stătuse domn peste trei țări, viteazul de care-atâta lume s-a temut... „Orb norocul la suiș, zice cronicarul, și alunecos a stare pe loc, — grabnic și de sârg pornitor la coborâș”.
Peste-o lună, ieșea iar în luminiș cu oaste nouă, sub steagul pe care-l purtase-n sân, sub steagul țării ce nu mai era a lui. În lunca Argeșului se-ntâlni cu domnul, așezat de leși în scaunul lui de la Târgoviștea, cu Simion-Vodă; și-n cele dintâi rânduri ale dușmanului avu durerea de-a vedea, îndreptându-și arma asupra-i, pe vechii și scumpii lui tovarăși de vitejie, pe frații Radu și Stroia Buzescu! Pe frații Buzești, care-aveau 128 de moșii în țara păzită de sabia lui, și-n care el nu mai avea nimic, nici măcar dragostea boierilor, cărora le jertfise ocina, brațele și cele mai sfinte drepturi ale țăranului.
Ursita nu-i cruța nici una din amărăciunile căderii. Parcănadins îl ridicase la-nceput așa de sus, — pentru a-i găti o prăbușire mai grozavă.
Mihai fu biruit și de astă dată. Ce putea face c-o biată oaste de strânsură, alcătuită din oameni săraci, vlăguiți, desculți la vreme de iarnă, aruncați pe drumuri de bântuirile cumplite ale turcilor și polonilor, ce zvântau țara pe-ntrecutele!...
În hrisovul din 10 mai 1654, prin care Constantin Basarab întărește Buzeștilor stăpânirea peste cele 128 de moșii se văd pomenite: vro 20 de moșii cumpărate de Radu Buzescu, în zilele lui Mihai Viteazul, de la moșneni sau răzeși sau kneji cum se mai numeau pe atunci. Și deslușirea, pe care-o face hrisovul la sfârșit, deschide ca o ferestruie spre vremile acelea de jale și de urgie: „Aceste sate au fost cnejii și cu moșiile lor de mai înainte vreme. Apoi când au fost în zilele răposatului Mihai voievod, leat 7102 (1594), ei văzând atâta nevoie și greutăți pentru biruri, și neavând cu ce să se plătească de greutățile lor, au venit la jupân Radu clucerul Buzescu, fiind atunci vel-spătar, și de-a lor bună voie s-au vândut vecini, ei cu toți fiii lor și cu toate părțile lor de moșie pre bani gata„. — Robi „de bună voie”!
Iarăși învins, iarăși fugar prin coclaurile munților... Gândul marelui nenorocit zbură la împăratul Rudolf: să-și caute, că-și ceară dreptatea, dreptatea lui domn și de ostaș al crucii, lovit de însuși omul împăratului, și urgisit de creștini, mai rău decât de cei mai avani păgâni. Și-n puterea iernii, prin locuri ascunse, c-o ceată de vro șaptezeci de tovarăși de pribegie și de speranțe, Mihai își părăsi țara, scumpa lui țară, pe care navea s-o mai vadă. Cu multă pază, prin multe primejdii trecând, și după multe greutăți ajunse la Viena de anul nou. Anul nou!... Câte nu s-ar putea întâmpla într-un an!... Scrise pe larg împăratului, îi desluși toate cum s-au petrecut, și-l rugă să-l primească, pentru a-i putea spune din viu graiu tot păsul, și a-și desface în sfârșit faptele și cugetu-i curat din pânza de minciuni, în care de-atâția ani le-nvăluie ura vrăjmașilor lui.
La Curtea de la Praga mergeau toate-ncet, și poate că Mihai ar fi așteptat și mai mult dacă cele petrecute-n Ardeal n-ar fi dezvălit nemților deodată și de nedreptatea luptei și zădărnicia biruinței de la Mirislău. Ungurii cât s-au văzut scăpați de Mihai, n-au mai cătat la Basta, „omul nemților”, și Sigismund, vechiul lor Sigismund care-și aștepta la Botoșani isprava mrejelor întinse, fu chemat iarăși să fie domn. — Drept e că nici nu s-ar fi putut găsi pe lume un stăpân mai potrivit pentru asemenea supuși, cum nici supuși mai vrednici de-asemenea stăpân.
La 1 martie Mihai se-nfățișă la Praga înaintea împăratului, care-i da, cu întreaga lui încredere, o sută de mii de galbeni să-și tocmească oaste și să meargă numaidecât împreună cu Basta, să cuprindă iar Ardealul. Când a ieșit de la Rudolf simțea, ca și cum i-ar fi crescut aripi. Toată lumina, toată tinerețea, toată primăvara de-afară erau în sufletul lui.
Își strânse oaste. Pe la-nceputul lui mai se-mpăca, la Cașovia, cu Busta și, peste două luni, erau la Maitin în hotarul Ardealului, fiecare cu oastea lui, de câte zece mii de oameni. Sigismund, cu treizeci de mii de ardeleni, se așezase pe măgura de la Goroslău, aproape de Cluj. Acolo s-a dat bătălia, în ziua de 3 august, o bătălie crâncenă, înveninată de răcelile trecutului, de ura și setea de răzbunare a fiecăruia din cei trei povățuitori de oști. — Înainte de asfințitul soarelui tunurile amuțiră: Ardealul nu mai avea nici domn, nici apărători. Și pe când Sigismund fugea deznădăjduit spre munții Moldovei, biruitorii își împărțeau cele 130 steaguri și pleanul rămas pe câmpul de luptă. Cine era să fie-acum domnul Ardealului? Întrebarea asta se ridica, tot mai încărcată de griji, în sufletul celor doi harnici și credincioși scutari ai împăratului. Fiecare-și trimisese, cu osebită solie la Praga, partea lui de steaguri. Mici neînțelegeri se iscau la tot ceasul. Își mutară tabăra-n câmpia de la Turda, țiindu-și fiecare oastea lui deoparte. Când își vorbeau, în ochii lor erau sclipiri de paloș. Cum se grămădesc norii pregătitori furtunii, așa se adună-n sufletele lor învrăjbite întunericul urii, mânia pe care de-abia și-o mai puteau stăpâni. Cearta izbucni de la-mpărțirea tunurilor, ș-o înteți împărțirea puterii, pe care și unul și altul vroia s-o aibă întreagă. Basta chibzuia cuprinderea cetăților ardelene, dar înadins parcă nu lua nici o hotărâre. Corturile lor erau departe unul de altul ca la o bătaie de pușcă. Mihai ardea de nerăbdare să plece mai întâi la Făgăraș unde-și avea soția și copiii, ținuți de unguri la închisoare: tocmai era în ropotele plecării, când veni un ostaș din tabăra lui Basta să-l cheme la sfatul de război. Mihai nu se duse. Asta era în ziua de 8 august, pe la toacă. Își pregătise toate de cu seară, și spuse călăreților ce-aveau să-l însoțească să pornească de cum s-o crăpă de ziuă că el îi va ajunge pe drum. A doua zi dimineața, pe când se gătea și el de plecare, se pomeni deodată c-o ceată de nemți și de valoni dând busna-n cortul lui. Căpitanul Beauri îi spuse că, din porunca lui Basta, îl arestează. Beauri era foarte palid la față, și-i clănțăneau dinții ca de friguri. — „Eu prins?” Atâta doar apucă să zică Mihai și, întorcându-se să-și caute sabia, fu străpuns pe la spate de sulița unui valon. În aceeași clipă un gealat c-o izbitură de topor îi zbură capul de pe umeri, — cap și trup căzură, izvoare de sânge, la picioarele ucigașilor.
Așa s-a sfârșit, la 43 de ani, în dimineața zilei de 9 august 1601, cel mai cinstit și mai viteaz ostaș al celor mai fățarnice și mai mișcătoare vremi.
Toate-n viața omului acestuia au fost mari și vijeloase: speranțele ca și amăgirile, bucuriile ca și durerile, biruințele ca și înfrângerile — strașnic și fulgerător, a fost în uimitoarea lui înălțare, ca și-n tragica lui prăbușire. Erou al crucii, al nostru și al tuturora, erou în toată larga putere a cuvântului, Mihai rămâne una din cele mai strălucitoare figuri în istoria omenirii.
În el românii, toți românii și-au văzut, în scăpărarea unei clipe de noroc, pe-ntâiul izbânditor al celui mai scump vis al lor, — încețat, nepriceput încă pe-atunci, vis încă și azi — din ce în ce mai deslușit însă, din ce în ce mai luminat de raza dreptății ce va să vie.