Din trecutul nostru/Moldova sub urmașii lui Ștefan cel Mare

Din trecutul nostru

Moldova sub urmașii lui Ștefan cel Mare

Gospodăria lui Ștefan cel Mare, ocrotită-n afară de gloria celei mai înțelepte vitejii, și-n lăuntru întemeiată pe-o țărănime cinstită, puternică și mândră, se năruie mai anevoie sub șirul de urmași slabi, ca ș-n Muntenia lui Mircea, zburdalnici și risipitori avutului de-a gata.

Bogdan, în care-și pusese Ștefan toată nădejdea, se arată stăpânit mai mult de patimile tinereții lui, decât de grijile țării. Șase ani se războiește cu polonii, pentru că nu-l vrea de bărbat sora craiului Sigismund. Și numai când îl năpădesc tătarii și-și vede țara la aman, își aduce aminte de sfatul cel înțelept al părintelui său, și trimite grabnic un sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. În ce tărie și cinste își îngrădise Ștefan țara, se lămurește din însuși cuprinsul împărătesc:

1) Poarta cunoaște pe Moldova de pământ slobod și nesupus.

2) „Legea creștinească, ce se ține în Moldova nu va fi niciodinioară călcată sau tulburată, ci încă norodul va avea sloboade bisericile sale ca și înainte.

3) „Poarta se îndatorește de a apăra Moldova de toți cei ce ar putea să o calce, păzind-o în starea întru care au fost mai înainte, fără a i se face vreo nelegiuire, sau să sufere să i se facă vreodinioară cea mai mică dezbinare sau despărțire.

4) „Moldova va fi stăpânită și ocârmuită după pravilele și canoanele sale, fără să se amestece Poarta cât de puțin.

5) „Domnii vor fi aleși de norod și întăriți de Poartă, ca să stăpânească în cât vor trăi.

6) „Domnii vor fi ocârmuitorii a tot pământul Moldovei, și vor putea să aibă întru stăpânirea lor ostași cu plata de la sine, până la 20.000, pământeni sau oameni străini.

7) Moldovenii vor putea ținea și cumpăra o casă la Țarigrad, pentru șederea capuchihailor lor, unde vor putea face și o biserică.

8) „Turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova ori a avea, sau a așeza, nici a avea sau a face geamii nici într-un chip.

9) „Domnul împreună cu tot norodul, pentru semn de supunere, va avea purtare de grijă a trimite pe tot anul, prin doi boieri ai Moldovei la Poartă 4000 pe galbeni, 40 de șoimi și 40 de iepe fătătoare. Acestea toate cu nume de peșcheș adecă dar.

10) La vreme de oștire, domnul Moldovei, asemenea după cum i s-ar porunci de la Poartă, va fi ajutor cu oștile sale la slujba împărătească”.

Bogdan, de rodul acestor așezări, nu s-a putut bucura. După treisprezece ani de domnie, fără glorie pentru el și fără noroc pentru țară, s-a stins pe neașteptate în primăvara anului 1517. -În pomenirea urmașilor i s-a zis Bogdan Chiorul: Un cusur al vieții l-a deosebit mai mult decât faptele. Oasele lui se odihnesc, alături de ale Marelui Ștefan, în mormântul de la Putna.

Rămâne Ștefăniță, fiul lui Bogdan, un copil de unsprezece ani, care domnește sub povața înțeleptului Arbore până la vârsta de șaptesprezece ani, când după pravilă, putând singur purta domnia, o începe c-o mare nedreptate și c-un mare păcat: ucide, fără judecată, pe cel ce fusese mai mult decât un părinte, pe sfetnicul Arbore, — apoi ucide și pe feciorii acestuia, Toader și Nichita, ca nu cumva să încolțească sămânța răzbunării din sângele fără vină vărsat. S-au răsculat atunci boierii. Și, de dreapta lor mânie, l-au apărat țăranii, în sufletul cărora trăia încă vie și sfântă amintirea celuilalt Ștefan, a celui mare și bun și de toți iubit. — Dar fărădelegile nasc fărădelegi. Și gloria bunicului nu putea apăra la nesfârșit ticăloșia nepotului. El poartă steagurile țării în zburdălniciile tinereții lui hoinare, — pornește luptă împotriva lui Radu de la Afumați, luptă de nebun pentr-o dragoste nelegiuită, se-nvrăjbește cu toată țara, și face ca însăși tânăra-i soție, soră cu doamna lui Radu, să sfârșească prin a-l urî. De la ea, de la boieri, de la faptele lui i se trage moartea. În vârstă de 21 de ani, când alții își încep viața, el și-o încheie. Ce nu putuse face boierii cu armele lor, făcu stana cu otrava ei.

Un fiu din flori al lui Ștefan cel Mare, Petru al Mariei lui Rareș din Hârlău, își rotea de mult gândurile în jurul tronului părintesc. Boierii văzură în el pe mântuitorul lor. Și n-a fost nici a lor, nici a norodului asupra căruia tot mai greu apăsau domniile. Era un mare viteaz acest Petru Rareș, într-un timp când țara avea nevoie de-un mare înțelept. Steagurile împărăției germane fâlfâiau biruitoare în țara ungurească îngenuncheată puterii otomane. Petru se aruncă nebunește în calea lor; spulberă ca un vifor așezările secuilor până-n meleagurile Brașovului, sfărâmă sub zidurile Feldioarei oastea împărătească a temutului Ferdinand, și-nsemnând cu spada-i înțelegătoare hotar nou pe zările Ardealului — atât cât ține sclipirea unui fulger, — își văzu țara de două ori mai largă. Moldovenii slăveau în el pe Ștefan al lor.

Izbânzile repezi însă îmbată ca vinul cel tare. Viteazul înflăcărat se pogoară din plaiurile Bistriței în țara Leșească să reteze cu sabia, udă încă de sângele secuilor, nodul cel de demult încâlcit al Pocuției. Un șir de hărțuieli ușoare, din care nu câștigă nimic, se-ncheie cu marea bătălie de la Obertin, unde pierde tot: oastea, tunurile biruinței de la Feldioara și -ceea ce-i mai mult decât orice pentr-un viteaz — încrederea-n el și-n norodul lui; pe urmă, năvălirile polonilor în Moldova, și goane sălbatice, și lupte fără cinste — șapte ani de răzbunări, de jafuri, de omoruri, până când însuși Marele Soliman, învingătorul de la Mohaci, îngrijat de vâlva și neastâmpărul acestui vajnic domn, se hotărăște să se ridice și să vie împotriva-i cu toată puterea lui. — Se vede că regele Poloniei se plânsese de Rareș ca de-o fiară primejdioasă, căci iată ce-i scria sultanul, drept răspuns, în primăvara anului 1538: „Ne scrieți despre nelegiuirile Valahului a căruia stârpire ne rugați a o face, voi de dincolo și noi de dincoace împresurându-l... Ne-am hotărât a merge împotriva acelui hain, având cu noi o armată pe care pământul abia o poate ținea”.

Umbra lui Ștefan o fi lunecat măreț pe dinaintea împăratului, în clipa când a scris rândurile acelea.

Peste două luni Moldova era îngrădită de patru oștiri vrăjmașe: în fruntea celor 150.000 de turci venea dinspre răsărit îngrozitorul Soliman; pe valea Siretului înaintau zoriți muntenii lui Radu Paisie, c-așa era porunca împărătească, — dinspre apus și miazănoapte curgeau puhoaiele tătarilor ș-ale polonilor. Cine să stea în propta valului acestuia? Boierii, părăsindu-și domnul, îngenuncheară înaintea turcilor, — țăranii, fără căpetenii, se mistuiră prin înfundăturile codrilor. Rareș, Domn singur în țară pustie, văzu prea târziu că „cine seamănă vânt, culege furtună”. Și, pe când în Suceava închinată, se-ncorona un Ștefan al turcilor, nepot nevrednic al marelui Ștefan, pe când din sfânta moșie a biruitorului de la Rahova, turcii își rășluiau tot chinul dinspre Dunăre, din grindul Tighinei până-n gurile Nistrului, urgisitul Rareș orbăcăia fugar prin munții Neamțului, în căutarea unei trecători care să-l scoată-n Ardeal , căci avea acolo Moldova, din vremea de aur a lui ...Și așa în șase zile învăluindu-se prin munte, flămând și trudit, au nimerit la un părâu în gios, au dat peste niște pescari, carii dacă i-au luat seama, cu dragoste l-au primit. Iară Petru Vodă, înfricoșându-se de ei, s-au spăimântat, iară ei cu giurământ s-au giurat înainte-i cum îi vor hi cu dreptate, și nemică să se teamă. Iară ei le-au dat lor 70 de galbeni, bani de aur; și văzând ei galbenii cu bucurie i-au luat, și l-au dus la otacul lor, de l-au ospătat cu pâine și cu pește fript, ospețu pescăresc, de ce mâncau și ei. Și dacă au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor și i-au dat comănac în cap, și l-au scos la Ardeal. Și fiind oaste ungurească de strajă la margine, i-au întrebat pre dânșii ce oameni sunt; ei au zis: suntem pescari. Și au trecut prin straja ungurească, și nimene nu l-au cunoscut.

...Ce Dumnezeu, cela ce-i ocârmuitor tuturor celor ce i se roagă cu credință au acoperit pe Petru Vodă, și i-au dat cale deschisă; și mergând cu nevoință au sosit la Ciceu; și sâmbătă, în răsărita soarelui, septemvrie 28, au intrat Petru-Vodă în cetatea Ciceului, și au închis porțile.

Vornicul Ureche

Ștefan, două cetăți de adăpost, Ciceul și Cetatea-de-Baltă, hărăzite de Matiaș marelui domn, ca dar de împăcare.

Fugea îngrozit acum și el de întinderea și vălvătăile focului ce singur și-l pusese țării.

Domnul cel nou, poreclit Lăcustă, pentru că în zilele lui, după atâtea alte nenorociri, au mai năvălit și lăcustele peste biata Moldovă, domnul cel de turci adus, n-are nici o sfială de oameni, și nici o milă de țară. E lacom, e crud, e desfrânat, și de-o îngâmfare dusă până la nebunie. Domnește totuși doi ani. Într-o noapte, boierii îl ucid, chiar în așternut, pe când dormea în foișorul lui de la Suceava, și-și aleg, ei dintre ei, pe unul Alexandru Cornea, „carele fusese atuncea portar la cetatea Sucevei”. În vremea asta Rareș era la Constantinopol, și pungile cu bani, mai mult decât temenelele și jurămintele lui, sfârșiră prin a îndupleca inima cea aspră cu ghiaurii a sultanului.

Nici n-apucase bine crainicii a vesti în toate olaturile țării numele noului domn, și alt rând de călăreți porni pe urma lor, cu vestea cea mai proaspătă, care spunea că Petru Rareș a venit cu firman și oaste „de la împăratu”, că bizuindu-se Cornea a-și apăra puterea cu putere, i-a ieșit dârz înainte, dar la Galați, când să-nceapă lupta, odată l-au părăsit boierii și s-au tras cu gloatele lor de partea lui Rareș, — unul singur, Pătrașcu, a rămas neclintit pân' la urmă, și, cu mândria sufletelor mari, s-a împărtășit cu domnul lui din aceeași moarte cinstită.

Îngenunchează și Moldova, lângă sora ei de mult îngenuncheată.

Rareș, în a doua domnie, sporește haraciul la 12.000 de galbeni. — Și talger cu două fețe — între turcii care i-au dat puterea de azi, și nemții care i-o făgăduiesc pe cea de mâine, își trăgănează, vro șase ani deșerți, o nenorocită de domnie fricoasă și neroditoare.

De-aci încolo, pentru părăduirea țării, singuri domnii și boierii ei se fac în mâinile turcilor coadă de topor. Rareș moare la 1546.

Fiii lui se arată și mai nevrednici de-a purta schiptrul slăvitului lor bunic: Ilie, după cinci ani de stăpânire încărcată de cele mai urâte păcate, pleacă la Constantinopol, unde se leapădă de legea strămoșească și se face turc. Ștefan, fratele lui, e și mai ticălos: Un an își bate joc de țară, de avutul, de cinstea, de viața oamenilor. Boierii, ne mai putându-l răbda îl ucid într-o noapte de petrecere desfrânată, afară, în lunca de la țuțora, dărâmând cortul peste el. Aleg dintre ei pe Joldea, logodnicul domniței Ruxanda, fiica lui Rareș, — iar boierii fugiți în Polonia aleg pe unul Petrea Stolnicul, ce zice că ar fi un fiu din flori al lui Bogdan Chiorul, și-și ia pentru domnie numele de Alexandru. El intră repede în țară cu oaste leșească și, pe când omorâtorii lui Ștefan merg pe Jijia-n sus la Suceava să facă nuntă, iată că sub dâmbul de la șipote se pomenesc deodată împresurați de hăitașii vornicului Moțoc: Logodnicul Ruxandei ș-al domniei de unde era în culmea fericirii, se pomenește legat și dus peșcheș lui Alexandru, care-l „înseamnă la nas” ca să nu mai poată fi domn, și-l trimite la călugărie. Boierii se-mpacă. Suceava-și primește voievodul, cu alaiul și cântările de veselie pregătite celuilalt, și — doar era pusă la cale ș-o nuntă — logodnica lui Joldea e mireasa lui Alexandru. Taina puterii o știe: pungi cu aur lăcomiei turcești, închinări smerite deșertăciunii leșești. Așa stă nouă ani domn Moldovei acest Alexandru Vodă căruia i s-a mai zis Lăpușneanu, pentru că mama lui era din Lăpușna.

După el vine un grec viclean, nu zvânturat, Iacob Eraclide Despot, care după ce biruie la Verbia, în valea Jiliei, cu oști de strânsură, pe domnul cel nepregătit de luptă, potolește mânia turcilor c-un spor de haraciu, și stă doi ani, blestem adus de vânturi pe capul sărmanei Moldove. Zice despre el povestitorul vremii: „...pus-au pre țară nevoi și greutăți mari, bisericile dezbrăca, argintăriile lua și făcea bani, și alte multe lucruri fără de cale făcea”.

Străin de legea noastră, așează la Cotnari, unde erau sași mulți, o școală protestantă, cu gând, ca prin învățăturile ei să tragă țara încetul cu încetul la credința aceasta. Mândru și risipitor, pune bir un galben de casă. Popor și boieri se ridică într-un singur cuget: în fruntea lor e hatmanul Tomșa. După trei luni de luptă sub zidurile Sucevei, o năframă albă flutură din turn, porțile cetății se deschid, și Despot, părăsit de toți, iese îmbrăcat în haină domnească înaintea lui Tomșa să i se-nchine. Acesta-l mustră pentru toate nelegiuirile câte le-a făcut, și, nemaiputându-și stăpâni mânia, îl izbește în față cu buzduganul, — atunci mulțimea, ca o fiară scăpată din lanț, se aruncă asupra învinsului care cade zdrobit sub loviturile miilor de brațe ucigașe. Dar nici lui Tomșa nu-i ticnește mărirea. Că vine Lăpușneanu iar cu steagul domniei, pe care-l plătise la Constantinopol cu două sute de mii de galbeni — bănet de aur în greutate de 500 de oca. „Și vine hain, răzbunător, cu oaste păgână, însetată de jaf. Orice împotrivire e zadarnică. — „Și de nu mă va țara, „eu voiu pre dânsa”, răspunde înviforat solilor ce-i spun că nu-l vor moldovenii. „Și au oprit pe soli zice cronicarul, și au trimis hochimurile împăratului la tătari, care îndată s-au pornit, de au acoperit țara cu un roi până-n Prut, prădând și arzând”. Tomșa cu vornicul Moțoc fug în țara Leșească, unde sunt uciși din porunca regelui, care se teme de întinsa putere a turcilor. A doua domnie a lui Lăpușneanu ține cinci ani, și începe cu acel înfricoșat ospăț al sângelui, în care patruzeci și șapte de boieri sunt măcelăriți sub ochii fulgerători de ură și de cruzime sălbatică ai domnului. Ca să arate c-a rupt orice legătură cu polonii și cu trecutul, strămută scaunul domnesc de la Suceava la Iași — mai în câmp și mai aproape de turci, cărora întru atât li-i de supus, încât, ca să li facă voia, pune de dărâmă toate cetățile și întăriturile Moldovei, afară de cetatea Hotinului, straja dinspre leși.

Mai jos decât atât, nu se poate scoborî un cârmuitor de țară. — Toți au groază de el. La 1568 cade bolnav. Otrava îi grăbește sfârșitul. — Bogdan, fiul și urmașul lui, un copilandru de vreo cincisprezece ani, nu se gândește decât la jocuri și la petreceri. Polonii îl prind ușor în mrejele lor, îl împresoară, îi dau sfaturi, și-l iau, chipurile, sub pavăza ocrotirii lor, care de mult nu mai înseamnă nimic. Patru ani răsună glume și cântece de veselie în curtea domnească de la Iași. Dar într-un revărsat de zi, pe când petrecerea era în toi, și fericitul domn asculta, cu nesaț la năzdrăvăniile unui leah bun de gură, iată că sosește un olăcar c-o veste care curmă deodată hohotele de râs: vin turcii cu voievod nou de la împărăție. — Tânărul Bogdan fuge cu oaspeții lui în Polonia. Boierii și capii bisericii întâmpină cu pâine și cu sare pe noul domn, pe Ioan Vodă, un fiu din flori al lui Ștefan-Vodă.

E o vreme de viclenii, de cruzimi, de goană oarbă după putere, — după puterea de-a stăpâni mulțimea. Demult nu se mai știe ce-i credința-n Dumnezeu, ori dragostea de oameni, -dreptate nu mai e, și nimeni nu se mai gândește la ziua de mâine. „În Moldova, zice cu multă amărăciune cronicarul, au cei mici despre cei mai mari acest obicei de pier fără giudeț, fără vină și fără seamă. Singuri cei mari judecători, singuri pârâși, și singuri plinitori legi...”

În privazul acestor cumplite vremi se potrivește de minune figura înfiorător de-ncruntată a viteazului strănepot al lui Ștefan cel Mare.

El găsește țara adusă-n sapă de lemn. Birurile fără nici o socoteală, neînfrânata lăcomie a boierilor și a călugărilor, careși împărțeau cu hrăpitorii turci sumanul și cea din urmă cămașă a țăranului, nesăbuita risipă a fostului domn Bogdan, care-și plimbă deșertăciunea în trăsuri cu șine de argint suflate cu aur, și lipsa de orice îndurare pentru prostimea tăcută care muncește și rabdă și duce-n spinare nevoile țării, și toate ticăloșiile celor de sus, fac viața așa de grea și de amarnică pe pământul Moldovei, încât mulți de pe la sate își părăsesc buștinele lor și se duc de trăiesc prin codri ca sălbaticii.

Ioan Vodă, care se aseamănă prin multe însușiri cu marele-i strămoș, se arată de la început și rămâne până la sfârșit prieten poporului. El ușurează dările supușilor, pune rânduială-n biserică și-n trebile țării, strășnicind pe cei lacomi și asupritori, și curățind Sfatul de „hicleni”. Pe Ionașcu Sbierea, unul din cei mai cu vază boieri ai Moldovei, îi ucide chiar în ziua de Paște. Pe Vlădica Gheorghe îi arde de viu în fața norodului. Hotărârile acestea repezi descărcate în fulgerarea unei clipe,

îl fac temut. Însemnătorii vremii îi tic: „Ioan Vodă cel Cumplit”. Boierii îl ascultă tremurând. Norodul, însetat de dreptate, se uită la el ca la un mântuitor. Împrejurările pun dintr-odată la încercare și vitejia domnului și cinstea boierilor și dragostea poporului.

Chiajna, vestita Chiajna, târguiește la Constantinopol tronul Moldovei pentru fiul ei Petru șchiopul: Ea se leagă a îndoi peșcheșul. Un sol împărătesc vine și spune domnului că, dacă nu plătește 80.000 de galbeni, e mazilit. Ioan Vodă cheamă sfatul țării și-i grăiește astfel:

„Dragii mei boieri și voi iubitele mele slugi! Greul de azi întrece toate cumpenele de mai înainte. Lăcomia turcilor cere un haraciu îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbovi a ne stoarce și mai mult, până ce ne va strânge cu totul, căci asta o vrea păgânul. De nu vom da, ne așteaptă războiul, stricarea țării — foc și sabie. Cugetați și alegeți.

Voi știți că haraciul nu-l plătesc eu, ci voi și ai voștri. Puțin dar mi-ar păsa, de nu m-ar durea inima pentru țară.

Mi-e milă însă de voi, și pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăși.

Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor ca să plece pe vrăjmaș sub picioarele noastre.

Să trăim slobozi, or să ne piară până și urma noastră. Fiți cu mine și izbânda va fi cu noi!”

Duhul marelui Ștefan plutește deasupra Moldovei. Și iată că încep iar buciumele să răsune prelung, să umple văile cu chemările lor adânci, rugătoare, și iarăși izvorăsc din codri cete de țărani, ce roiesc spre tabără cântând: Hai frați, hai frați, la năvală dați; La năvală dați — Țara v-apărați!...

Iar se-ntâlnesc plăieșii sfătoși ai Vrancii cu voinicii-nalți și mândri ai Orheiului ș-ai Constantinopolului; în fruntea lor pășesc bătrânii voioși ce-nvârt ghioaga și trag cu arcul ca-n vremea tinereții, — mulți din ei se cunosc de la Feldioara. De pretutindeni vin; ca puhoaiele umflate de ploi se lasă spre Iași, unde sporesc mereu tabăra întinsă pe largul neteziș de la Copou. Aici își văd stăpânul. Îl văd aievea, călare, îmbrățișându-și oastea, cu ochii de părinte, — și-i văd chipul și pe banii cei noi ce li se-mpart, strălucitori și roșii ca focul, cei dintâi bani de aramă ai Moldovei.

Iscoadele aduc vești că oastea vrăjmașă a pornit din Nicopoli, și vine cu Petru cel șchiop să-l așeze-n scaun. Domnul avea-n tabăra lui o mie de cazaci tocmiți cu leafă. În mână-nainte cu vornicul Dumbravă să ție pe oaspeți de vorbă, până ce-o sosi și el cu grosul oștii.

Și pleacă. E o luminoasă dimineață de primăvară. — Toate parcă renasc. Bătrânii întineresc la auzul vechiului cântec ce din mii de guri izbucnește: Hai frați, hai frați, la năvală dați La năvală dați — Steagul v-apărați!...

De la Ștefan nu s-au mai văzut ostași mergând cu-atâta drag la luptă.

În valea Siretului pe-aproape de Roman, Ioan Vodă își lasă gloatele să vie mai încet, iar el aleargă înainte cu călăreții. Petru poposise cu oastea în pragul Moldovei, lângă satul Jiliștei, pe apa Râmnei. De-aici trimisese cinci sute de înaintași să-i curețe calea. Dumbravă i-a întâlnit și i-a curățit pe toți. Nebănuind nimic, feciorul Chiajnei îl aștepta, făcându-și socotelile izbânzii — ș-ale domniei mai ales — când deodată se pomeni cu tabăra învălmășită ca de-o vijelie năprasnică... Ioan Vodă dintr-o parte, Dumbravă din alta își purtau călăreții cu-atâta iuțeală, încât oastea de șase ori mai mare a lui Petru se simți cuprinsă de învăluirea morții ce nu mai îngăduie luptă. Strigăte de groază și de durere se ridicau din toate părțile, sporind neorânduiala. Peste câteva ceasuri mii de leșuri acopereau câmpul de la Vadul Râmnei. Și pe când Petru și frate-său Alexandru, domnul Munteniei, fugeau spre Dunăre c-o frântură de oaste, Ioan Vodă — într-adevăr cumplit de astă dată, trecea ca un vânt de pustiire peste biata țară lăsată fără strajă. El intră în București ca biruitor și ca stăpân, făcu domn pe Vintilă-Vodă, și, lăsând întâmplării grijă isprăvilor lui, porni spre Brăila cu înverșunarea sălbatecă a unei fiare flămânde ce-și adulmecă prada. Acolo fugise Petru cel șchiop, Ioan Vodă își năpusti gloatele nerăbdătoare asupra bogatului oraș dunărean, pe ale cărui ziduri flutura, de mai bine de-o sută de ani, steagul turcesc. Lozinca era: „Nici o cruțare și nici o milă”. Și n-a fost nici o cruțare. Mulțimea s-a îmbătat de vederea sângelui, și mai vârtos a bogățiilor risipite pe uliți. Ce-a scăpat de sălbătăcia ei, au mistuit flăcările. Petru fugise la Constantinopol. Oști proaspete de turci și de tătari veneau dinspre gurile Nistrului în ajutorul Brăilei. Aprigul voievod, cu voinicii lui din ce în ce mai întărâtați se aruncă înaintea lor și le scurtă din drum. Loviți pe neașteptate, în preajma Lăpușnei, tătarii, câți mai scăpară cu zile, o rupseră de fugă-ndărăt, iar turcii se buluciră în cetatea lor Tighina, sau Benderul, cum îi ziceau ei. Ioan Vodă îi urmări de-aproape, îi văzu cum se strivesc la porți, înnebuniți de spaimă, îmbulzindu-se să intre mai iute în cuibul acela păgân pe pământ moldovenesc; scârșnind, se aruncă asupra lor cu toată oștirea, văzduhul se umplu de vaiete, și zidurile cetății, ca de-un cutremur mare, se prăbușiră peste leșurile apărătorilor ei.

Dar pe când biruitorii își împărțeau pleanul și bucuriile atâtor isprăvi, un călăreț aduce vestea că vine prăpăd greimea cea de temei a împăratului, Ioan Vodă încredințând o frunte de oaste pârcălabului Golia, viteaz cercat și vechi tovarăș de pribegie și de planuri mari, îi trimise grabnic să-și arate vrednicia la Vadul Obluciții, pe unde aveau să dea năvală turcii, iar el se trase-nspre Cahul, unde lacul și măgurile îi puteau fi de mare ajutor în cumpăna unei lupte. Și-ntr-adevăr acolo s-a dat lupta cea grozavă. — Golia însă își vânduse prietenul, domnul, țara, pe treizeci de mii de galbeni. Și turcii trecură Dunărea fără nici o piedică. Ioan Vodă aștepta vești — îi credea departe, ținuți în loc de viteazul Golia, când deodată se pomeni cu duiumul lor întreg, ieșit ca din pământ. Și lupta începu. Moldovenii, însuflețiți de izbânzile de până atunci, și încrezători, ca-ntr-o putere făcătoare de minuni în vitejia domnului lor, puseră-n uimire pe turci cu îndârjirea și cu nepăsarea lor de viață. Îmbătați de norocul atâtor biruinți, își făceau o față să înfrunte moartea, unii strigau în gura mare că ei sunt solomoniți, și nu-i atinge glonțul... „Iară moldovenii, zice cronicarul, stau așa cum ar hi gătiți de moarte, iară nu să izbândească; și multă moarte s-au făcut de ambe părțile, că nu era o călcare pe pământ ce tot pre trupuri de om, și mai apoi așa aproape se băteau, că și mâinile li obosise, și armele își scăpau”.

Pe la nămezi începuse a se mai risipi din desele rânduri mereu împrospătate ale dușmanului. Strigăte de îndemn: Nu vă lăsați băieți! Strigătele din ce în ce mai întețite însuflețeau pe ai noștri, — când iată că dinspre Nistru sosi, adus ca de-o furtună, Adel-Ghirai, c-o sută de mii de tătari. Prins între două puteri uriașe, mândrul voievod văzu că nici o minune nu-l mai poate scăpa. Dar nu se gândi o clipă la mântuirea pe care-o poate da fuga. Ci, strângându-și în jurul steagului ciuruit de gloanțe puținii tovarăși ce-i mai rămăsese pentru ceasul cel greu al sfârșitului se sui cu ei pe măgura de lângă Roșcani, și, îngrădindu-se cu șanțuri, se mai apără de acolo,

ca de după zidul unei cetăți, încă trei zile. În cele din urmă, văzând Ioan Vodă zădărnicia oricărei împotriviri, și împresurat cum era din toate părțile, că nici merinde, nici apă nu mai aveau ai lui, se închină biruitorului. Ahmet-Pașa îi jurase pe Coran că nici lui, nici vitejilor lui nu li se va face vreun rău. Ura însă birui cinstea, și găti o moarte cumplită cumplitului domn. El fu legat zdravăn de cozile a două cămile, care, puse pe fugă, îl rupseră-n două. Tovarășii lui fură uciși până la unul; și toată hemesita mulțime a tătarilor se vărsă asupra nenorocitei țări, pe care o jefui sub ochii noului domn, Petru cel Șchiop.

Aceasta a fost cea din urmă rază de nădejde, cea din urmă sclipire de paloș pentru mântuirea Moldovei.

Petru cel Șchiop a fost de trei ori răsturnat și pus pe drumuri și pe cheltuială. Trei domni s-au perindat în zilele pribegiei lui: Ion Potcoavă și Alexandru, frați lui Ioan Vodă cel Cumplit, ș-un fiu din flori al lui Rareș, Iancu Sasu, cel care a pus pe țară birul văcăritului: din zece vite, una.

Un nou domn — însemna un nou spor de haraciu. Și numai atât domnia, cât putea plăti, și cât nu venea altul să dea mai mult. Cel care nu mai era în stare să plătească, dacă nu fugea la timp, se pogora de pe tron în temniță, sau de-a dreptul în mormânt. Toate datoriile mazilitului cădeau în sarcina urmașului. Petru cel Șchiop își răscumpără domnia în anul 1582, ridicând haraciul la o sută de mii de galbeni.

Ca și trupul celui din urmă erou, Moldova, se rupse-n două: de o parte domnul, boierii, și călugării, — de alta, poporul. Între aceste două lumi, din ce în ce mai depărtate și mai străine una de alta, stă biciul dăbilarilor și hangerul ienicerilor, -teascul de stoarcere, îngrozitoarea împlinire-a dărilor ce nu mai aveau nici o socoteală. Mai bântuia, în răstimpuri câte-o raită de cazaci ori de tătari, mai zvânta câte-o secetă, -atunci birurile apăsau cu-atâta strășnicie încât mulți dintre țărani, uneori toți gospodarii unui sat, se vindeau cu ocinile și feciorii lor, se vindeau șerbi, ca să-și poată plăti dările. — La Constantinopol, înaintea porților Marelui Vizir, ienicerii făceau răscoale, unii pentru a-și aduce, alții pentru a-și păstra voievodul lor, datornicul lor — comoara lor — pe tronul Moldovei.

În toamna anului 1591, Petru, înfricoșat de urmările atâtor asupriri pe bietul norod, părăsește de voia lui domnia și fuge-n Țara Nemțească. Tronul e pus la mezat. Aron, un fiu din flori al lui Alexandru Lăpușneanu, dă un milion de galbeni ș-ajunge domn. El pune cea mai grea dare ce a încercat vreodată îndurarea unui popor: un bou de fiecare locuitor al țării.

Bogdania cea vestită, mândra țară al lui Ștefan, prinsă-n vâltoarea pieirii, se ducea tot mai afund, când iată că din mijlocul Olteniei se-nalță un suflet mare, un voievod fără seamăn al neamului românesc — un arhanghel, care cu sabia-i fulgerătoare, despică-n noaptea cea înfricoșată drumul mântuirii.