Din torsul zilelor/Volumul I/Ileana Cosinzeana
Din țara blândei Cosinzene,
Unde vedenii pe la gene
Se cern la șezători,
Fugise basmu într’altă parte
Ne mai având de gazdă parte,
Nici de povestitori.
Fugise. Și cu el d’avalma
Și Prichindel și Statupalmă
Și Zmei și Feți-Frumoși
Și lungul șir de Zâne dalbe
Și de’mpărați cu barbe albe,
De babe și de moși.
Cu el pieriseră palaturi,
Și cule cu cinci-șase caturi,
Adăpostind comori;
Livezi, cu merele de aur,
Păzite noaptea d’un balaur
Hrănit cu jar și nori;
Și pui de scorpii uriașe:
Și iuți presture buiestrașe
Și sprinteni năzdrăvani;
Și Păunași cu negre plete,
Și dafini locuiți de fete,
De mii și mii de ani;
Și voinicei, încinși cu brâe,
Ce’n trântă vrând să se rămâie,
Până’n genunchi se’ngrop;
Lei paralei cu coame crețe;
Și urși greoi; și vulpii istețe;
Și iepurile schiop;
Și punți d’aramă; bălți de lapte;
Butoaie, cercuite’n șapte,
Strângând în doage-un zmeu,
Pârâie, cu limbute valuri,
A căror fermecate maluri
Dau înapoi mereu;
Și câte multe, câte alte,
Cu cari ne’șelam, încalte,
Necazuri și nevoi;
Și cari (milă de la Domnul)
Ne legănau cu vise somnul
Și sufletul din noi.
Dar dusu-s’au, s’au dus departe!
Lăsând, în suflete deșarte,
Un gol, un groaznic gol,
In care gândurile rele
S’au încuibat, cărând, în ele,
Al urelor nămol…
De-atunci, în blânda noastră țară,
Vedenii crunte se strecoară,
Furiș, la șezători;
In toate ura se răsfrânge:
Răscoale, chinuri, foc și sânge,
Ruine… nu comori.
In loc de liniștea senină
A sufletului fără vină,
Cu traiu’i împăcat,
E linștea întunecoasă
A ocnelor, pe care-apasă
Trecutul cu păcat;
E liniștea după furtună…
In care, totuși, înca tună
Și fulgeră prin nori…
Pe când în codrii, din tăcere,
Un freamăt lung, ca de durere,
Tresare uneori…
E pacea, cu zavistii mute,
In care sufletul s’asmute,
Pândind prilejuri noui;
In care biruitul geme,
In care celălalt se teme…
Și scrâșnesc amandoui.
Căci este pacea după luptă
Din care, vai! eșit-a ruptă
Unirea dintre frați…
Și’n urma căreia ogorul,
Stăpânul, plugul, muncitorul,
Rămân însângerați…
Cui, Doamne, dărui-vei harul
Din minte să ne șteargă-amarul
Urgiii cu păcat?…
Să ne dea liniștea senină
A sufletului fără vină
Cu traiu’i împăcat?
Dar ascultați! Ne vine-o veste…
ILEANA noastră din poveste,
Fugarnică din raiu,
Domnița basmelor, ILEANA,
Nascutu-s’a din Cosinzeana,
Sus, pe-un picior de plaiu.
Cu ea sosit-a și moș Ene
(Acel ce seamănă pe gene,
In seri de șezători,
In vatra noastră românească,
Blândețe, pace sufletească,
Ș’a liniștii comori).
Vremea trece, ș’acum iarna revărsată-i pe natură.
Pata focului pe case, cea de sânge pe pământ,
Giulgiul ei curat le-ascunde, mărturii de oarbă ură…
Amorțite gânduri rele viforul de-acum le fură…
Pace celor din viață precum celor din mormânt.
Duhuri crunte, ș’amăgite de ispită, pace vouă.
In iertare și’n uitare sufletul v’il alinați.
Stingăse-a pornirii pară în a mângăierii rouă.
Din urgiă, pentru țară, nască-se ’nfrățire nouă,
Cum născutu-s’a ’n urgiă Cel ce-a zis la oameni frați.
De-acum departe, gânduri rele!…
Zavistii, pisme, și, cu ele,
Noianul de amar!…
Iu inimi blânde și’mpăcate
Nădejdea fără de păcate,
De-acum roiește iar.
Și codrul verde iar doinește,
Și hora iarăș se’nvârtește
Din zi până’n chindii;
Și basmul (milă de la Domnul)
Presare iar cu vise somnul
La moși și la copii.
DOMNIȚĂ, datu-ți-s’a Țiă
Să picuri stropi de poeziă
Pe-aceste negre vremi;
Și duhul țării ușurându’l,
Să’i schimbi pornirile și gândul
Și’n sinea lui să’l chiemi.
Blagoslovită fii de-acuma!
Blagoslovită fiă’ți muma,
Pentru că te-a născut:
Căci alinà-veți, amândouă,
Cu-a mângâierii dulce rouă,
Năpraznicul trecut.
Și, peste vremi îndelungate,
De tine pomenind, prin sate,
Un basmeș, răsfirat
Va povesti: A fost odată,
Pe când… (mai știu eu când?) o fată,
O fată de’mpărat…