Din torsul zilelor/Volumul I/Basmul cu Domnița din Vis
| ←Precuvântare | Din torsul zilelor de Alexandru Davila Volumul I: Basmul cu Domnița din Vis |
Ileana Cosinzeana→ |
BASMUL CU DOMNIȚA DIN VIS
Pantomină balet[1] în trei tablouri
Muzica adaptată de GH. DINICU după Wagner, Rubinstein, Rossini, Flechtenmacher și Kucik
❋
A. S. R. Principesa moștenitoare Maria (actuala M. S. Regina Maria) în unul din costumele rolului Său.
pagină
„Domnița din vis”
A. S. R. Principesa moștenitoare Maria și trupa de actori amatori
pagină
PERSOANELE:
Mimii
| DOMNIȚA DIN VIS | A. S. R. Principesa Maria |
| FĂT FRUMOS | D-ra Sybyl Youell |
| MUMA PĂDUREI | D-na Aristia Dissescu |
| ZÂNA ZÂNELOR | D-na Alina Costinescu |
| NEGURĂ IMPĂRAT, tatăl Domniței, | D-l I. A. Lahovary |
| DUNÂRE IMPĂRAT, tatăl lui Făt fumos | D-l G. A. Robescu |
| BEADEFOC, sluga lui Negură împărat | D-l Aurel Orescu |
| BEASADEA, sluga lui Dunăre împărat | D-l A. Davila |
B A L E T
Urmașele Domniței din vis:
D-nele M. Diamantescu, Iza Poenaru, G. Barozzi, Ios. Gică, M. Durma, Did. Tătăranu, M. Balaș; D-rele M. Radu, Maud Crawford, Cucu, Sylvia Lakeman, M. Vladoianu, Marg. Zosima, H. Ajdukiewicz, Lola Vladoianu, El. Odobescu.
Ielele, Flăcăraiele, Florille:
Pricolicii, Gândăceii:
D-rele: Ana Filitis, Maria Filitis, Ang. Filitis, Liliana Holban, Fany Boxhall, Zizi Lambrino, M. Valsamaky, Dudu Mincu, Mar. Mincu, D-l Eddy Boxhall.
Urmașii lui Făt-Frumos:
D-nii Em. Butculescu, D. A. Ghica, D. Diamantescu, G. G. Manu, I. Nicoleanu, I. Moescu, C. Atanasescu, Al. Gorski, Chr. Orescu, Al. Tell.
Figurațiă.
pagină
ÎNTÂIUL TABLOU
(O pădure în împărăția lui Dunăre Împărat. Amurgește.)
SCENA I
A fost odată ca nici odată, dacă n’ar fi nici că s’ar povesti, un împărat mare și viteaz, ce coborîse Dunărea dealungul ei, dela obârșiă până la cele trei guri. El umpluse o jumătate de veac cu isprăvile sale, așà că norodul, ne mai zicându-i pe nume, îl poreclise Dunăre Impărat. Și atât de mare și de viteaz erà, de i se dusese pomina peste lumea întreagă și de se întreceau împărații, care de care să se aibă mai bine cu el. Iar el, ne având vrăjmași pe pământ, își da de lucru vitejiei cu biruirea zmeilor și nimicirea fiarelor.
Și toate i s’ar fi ales spre bine împăratului, și după pofta inimii, dacă și-ar fi putut hotărî unicelul dela vreme de bătrânețe, pe Făt Frumos, să-și ia o soțiă din câte Domnițe i s’au fost scoase în cale; că păcat erà să se stârpească vechia și mândra lui vița. Dar Făt Frumos pe toate le treceà cu vederea; par’că dânsele n’ar fi fost nici domnițe, nici tinere, nici frumoase; vezi că cea ursită nu i se arătase încă și că Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, îl fereà să-i rămâie ochii la alta; căci vai de omul care sufletul și-l dăruește alteia decât celei ursite.
Pe un amurg duios de vară, păsările dintr’o poiană galeșă, deschisă din întunericul codrului ca o ferestruie către Cer, fură martore la o minune mare: mai întâi se auziră în depărtare, chemări de corn, lătrat de haită; zgomotul se apropià, și o ceată de mândri vânători năvăli în poiană; erà Dunăre Impărat cu fruntașii curții sale, toți cărări pe armăsari biruitori în întrecerile dela Sân Toader, și cu cei mai isteți hăitași din împărățiă, stăpânind cu greu o pârdalnică de haită ce se sbuciumà în toate părțile. Iar mai la coada, suflând din greu, hop și Beasadea, sluga credincioasă dar nărăvașă, cocoțat pe un măgăruș ce abià se mai vedea sub un munte de merinde și de ploști. Haita, pe semne, pierduse urma. Dar hăitașii îi deteră repede de rost, puseră câinii pe olm și vânătoarea purcese înainte, sunând din cornuri, asmuțând din glasuri, trosnind din bice. Zgomotul se depărtă, se pierdù cu încetul și liniștea obișnuită se așternù iarăși pe galeșa poiană.
Pe sub bolta frunzișului, păsările prind iarăși glas și’și povestesc cu deamănuntul ce le-a fost dat să vadă fiăcare pe rămurica sa; dar, codrul întunecându-se, chiar ciripiturile se răresc; limbutele își mai dau odată bună seara, apoi totul tace și crângul adoarme binișor.
Iată, însă, că se ivește, prin tufișuri, o vedeniă luminoasă, pășind atât de ușor încât minte chiar florile călcate, legănându-se așà de mlădios, de-ai zice că e o negură ce plutește pe poiană: e Făt-Frumos, unicelul lui Dunăre Impărat.
Perișorul lui
Spicul grâului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului.
Bine nu mocnește răsunetul doinei și iată că iese din desiș o babă bătrână ca intunericul. E Muma pădurii, stăpâna Ielelor și dușmană flăcăilor.
Se povestește că, de mult, pe când era tânără și frumoasă, mulți flăcăi au pierit de dorul ei, iar că, dânșii, nu i s’au rourat vreodată genele… nici de dragoste, nici de milă; că, de aceia, blestemată a fost să nu iubească până ce nu va îmbătrâni; iar, de la vreme de bătrânețe, să iubească fără nădejde și fără de sfârșit; chinul ei să’și afle, însă, cap, în clipa când un Făt-Frumos o va sărutà din toată inima. Și iacă de ce Muma Pădurii urmărește pe Făt-Frumos și’l roagă, de câte ori îl prinde prin codru, să o sărute, fiă numai o dată.
In acest amurg duios de vară, Muma Pădurii, auzind doina lui Făt-Frumos, își închipuì că dacă’l podideà atâta dor și jale, mai priimitor o să fiă flăcăul de prinosul ei de dragoste și se grăbi să i’l aducă. Dar tocmai din potrivă ieșì socoteala: căci cu cât mai dornic de iubire erà sufletul flăcăului, cu atât mai urâcioasă și mai vrednică de scârbă i se păreà cererea babii. Iși râse de ea, o batjocorî, o luă la goană. Dacă văzù și văzù Muma Pădurii că de la Făt-Frumos nu’și va căpăta leacul, își dădù drumul necazului și’l lovi pe băiat cu farmece de somn. Făt-Frumos, biruit, căzù pe iarba pajiștii. Iar Muma Pădurii chiemă Ielele și le poruncì să’l năuciască.
Păsările, trezite de doina lui Făt-Frumos, se pitulau acù de groază și cele mai limbute chiar tăceau mâlc, încremenite de priveliștea din poiană. Chiar de îngrozit și de încremenit erà așa cevà; cum cobeau Ielele și cum se clătinau și cum se năpustiau asupra bietului flăcău; și cum vârtejul, stârnit de hora lor, încovoia copacii și smulgea din rădăcini buruienile.
Dar uite că, deodată, hora se oprește, ca trăznită. Ielele, la rândul lor, sunt cuprinse de spaimă și încremenesc; ca și cum o putere mai mare le-ar ține piept; ele nu se mai pot apropia de Făt-Frumos, ba chiar se depărtează de el, ca luate la goană; vezi că, dintr’un ulm uriaș, a ieșit Zâna Zânelor, puterea puterilor, ocrotitoarea din leagăn a lui Făt-Frumos; dânsa întinde, asupra lui, marama mântuitoare și, împrejuru’i cu toiagul, trage cercul cel zdrobitor de vrăji. Zadarnic asmute Muma Pădurii Ielele; ele sunt toate răsbite de puterea Zânei Zânelor și se împrăștiă, fugind în adâncimea codrilor.
Biruitoare de descântecele rele, Zâna Zânelor se îndură să arate odreslei împărătești mireasa cea de Cer ursită. Pe ochii’i închiși îl atinge cu floarea de sulfină chiemătoare de visuri și, deodată, i se arată în somn lui Făt‑Frumos, într’o țară neștuită și nemai pomenită, un minunat alai de fecioare, care de care mai frumoase și mai nurlii; și un împărat măreț, ducând, de mână, o domniță cu părul cu totul și cu totul de aur, cu ochii ca slava Cerului, înaltă și mlădioasă ca vreaja de crin, pășind molatic și legănat pe pajiștea înflorită, așà cum purcede negura albei când o mângâie boarea zorilor și o sărută Craiul Soare.
Dar visul se sfârșește. Zâna Zânelor reintră în ulmul uriaș, iar Făt‑Frumos se deșteaptă, cu inima robită de Domnița din vis. El se jură, pe razele lunii cari se strecoară prin bolta frunzișului, că aceasta îi va fi soția, căci acesteia sufletul ’si ’l‑a închinat.
In depărtare, însă, se aude vânătoarea. Făt‑Frumos duce la gură cornul său de zimbru și sună puternic. La această chiemare, alte cornuri răspund, din ce mai aproape; Dunăre Impărat sosește cu toți urmașii săi, și întreabă ce s’a întâmplat. Făt Frumos îi povestește visul și jurământul ce a făcut și îl roagă să‑i dea voie să meargă să afle și să dobândească, peste nouă țări și nouă mări, pe Domnița din Vis, fata lui Negură‑Impărat, craiul Tărâmului‑de‑sus. Dunăre Impărat dă voiea cerută și orânduiește ca boierii de frunte ai Țării, cei mai frumoși și mai viteji, să întovărășească pe Făt‑Frumos în lunga’i călătoriă spre miază noapte și să ducă viitoarei nurori și viitorului cuscru daruri bogate, steme, colare, inele, brățări și cingători. Iară Beasadea, sluga credincioasă dar nărăvașă, nu va rămâne de căruță, ci va porni și el cu Făt‑Frumos ca să’i ducă de grijă și să’i păzească somnul.
Astfel, toate puse la cale, Făt‑Frumos își încalecă năzdrăvanul și vânătoarea ia drumul spre curtea Impărătească, în sunetul de surle și de trâmbițe.
pagină
Grădina curții lui Negru-Impărat. In fund, un portic de unde se cobor, în dreapta și în stânga, dâmburi de brazdă.
Din țara lui Negură Impărat au plecat toți bărbații de s’au dus să cucerească lumea. N’au mai rămas la curtea lui de cât el (căci prea era bătrân ca să se mai răsboiască) și Beadefoc, sluga lui credincioasă dar nărăvașă.
Au mai rămas, însă, pe lângă Domnița, fiică-sa, fruntea fecioarelor boierești din țară, care de care mai frumoase și mai nurlii. Ele îi țin de urât împăratului și, ca de petrecaniă, se prind a jucà câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii. Iar pe când ele joacă, Negură-Impărat poruncește să i se aducă potirul cel mare, plin. Beadefoc aleargă să săvârșiască porunca.
Beadefoc, însă, care n’a fost prins în vrăjile Mumei Pădurii, sosește cu potirul cel mare, plin. Minunat, mai întâi, apoi, pricepând că ceeace vede nu e somn firesc, începe a se văita și a plânge amarnic. Gâtlejul uscându‑i‑se de atâtea văicăreală, el mai trage câte‑o dușcă din potir (nu de alta, dar ca să’și dreagă glasul) și iarăși se pune pe plâns și pe văitat. De geaba surle și trâmbițe sună în afară: jalea îi stăpânește firea de bălălău; așà că, în loc să se repeadă și el să caște gura la ce s’o fi petrecând la porțile palatului, el o ține strună cu plânsul și cu dresul glasului.
Dar iată că se ivește Beasadea, care a sosit cu tot alaiul lui Făt-Frumos la curtea lui Negură-Impărat, în sunete de surle și de trâmbițe. Aflând palatul gol, el s’a coborât în grădină. Uimit de ce vede, îi cere lămuriri lui Beadefoc. Acesta îi povestește pacostea ce îi lovise stăpânii. Durerea lui Beadefoc îi cuprinde bunătatea de suflet a lui Beasadea; și iaca tei de curmei pentru ca slugile (credincioase dar nărăvașe) să se împrietinească. Fără mai lungă vorbă, ei se așează unul lângă altul și își țin isonul, atât la văitat cât și la dresul glasului.
Atrași de atâta gălăgiă, sosesc, la rândul lor, în gradină, Făt-Frumos și urmașii săi. Dacă își dă seama de nenorocirea care îl izbește, Făt-Frumos, chiamă Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, și o roagă să le dea din nou viață celor adormiți. Dar Zâna Zânelor răspunde că îi e afară din putere, și că, singură Muma Pădurii poate deslegà ce a legat. Muma Pădurii, rugată la rându’i, își spune prețul și anume că: îndată ce Făt-Frumos va vedeà pe Domnița cu ochii fulgerând și cu buzele zâmbind, atâta numai îi va fi iertat să’i sărute mâna odată. Apoi, pentru totdeauna, să’și părăsească mireasa și Mumii Pădurii rob pe veci să i se dea. Văzând că nimic alt nu va dobândì, Făt-Frumos se învoiește și jură că se va ține de tocmeală. Indată Muma Pădurii face un semn care desleagă farmecul și, încetul cu încetul, viața se întoarce în ființele vrăjite.
Trezindu-se din somn Domnița din Vis și văzând pe Făt-Frumos în fața ei, cum îl vede cum îl iubește. Indată, merge de îl ia de mână și îl duce la Negură Impărat. Făt-Frumos îi spune cine e, de cât de departe vine ca să’și afle ursita, și cere pe Domnița de soțiă. Impăratul, bucuros, ’i-o dă, și poruncește să se urmeze danțul. Tovarășii lui Făt-Frumos, prinzându-se cu tovarășele Domniței, joacă împreună câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii. Iar, la sfârșitul jocului, toți, dând în genunchi, fiăcare la dănțuitoarea sa, le sărută mâna. Așà face și Făt-Frumos.
Deodată, soarele se stinge, lumina zilei se întunecă un vârtej umple văzduhul și ciocnește Cerul cu pământul; toți fug în toate părțile; iar Făt-frumos și Domnița, îmbrățișați și sprijiniți de slugile lor credincioase dar nărăvașe, se luptă din răsputeri cu furtuna care-i soarbe ca să‑i ducă pe alt tărâm. Pe tărâmul acesta, nu se mai vede nimic decât fulgerile din ce în ce mai rare, nu se mai aude nimic decât mugetul vijeliii, tunetele depărtându-se în întuneric.
pagină
E pădurea fermecată, unde nu pătrunde nici suflet de boare, nici rază de soare; unde veșnic întunericul și tăcerea domnesc; unde urmele se șterg, și de unde om de om n’a mai ieșit… dacă blestemat a fost să intre în ea.
Din porunca Mumei Pădurii, Furtuna aci aruncase cei patru nenorociți, smulși de pe tărâmul celălalt. Celor patru le sunt fețele pălite de neodihnă și hainele sfâșiate de spini, par’că de veacuri ei ar fi pribegit prin pădurea fără lumină și fără sfârșit. Sarbezi și ofiliți, Făt-frumos și Domnița se întind pe mușchiul jilav, hotărîți să nu se mai lupte cu soarta. Slugile (credincioase dar nărăvașe) nu se dau însă biruite, ci, lăsând copiii să se odihnească, ele se chibzuiesc cum să facă să‑i scape din această ocnă.
Muma Pădurii nu e încă înduplecată de atâta chin și durere. O să le ia copiilor și sprijinul lor din urmă: slugile.
Pentru aceasta, pe când ele se chibzuesc, iată se arată o flăcăraie albastră, ca de licurici, care saltă, se coboară în iarbă, aleargă de ici colo, de colo mai coleà, de coleà aiurea și de aiurea nicăieri. Dar iată alta și încă una, și încă două, și încă multe. Beasadea și Beadefoc le urmăresc, dau să le prindă, că mare dor le e de foc și de lumină: dar flăcăraiele vin și se duc, s’aprind și se sting, și sunt și nu mai sunt. Bietele slugi, uluite, se iau după ele și se afundă în codrul întunecos. Așà, își pierd de urmă înșelate de flăcăraiele vrăjite.
Au rămas singuri copiii, adormiți. Deodată se aude un tropot puternic, urlete ca de lupi, clănțănit de măsele. Făt-Frumos se trezește, se vede numai cu Domnița, se miră. Dar urletele se apropiă. Alegând de jos o sburătură sdravănă, dânsul va vegheà pe somnul miresei sale și o va apăra de fiare. Intr’adevăr, iată-le că vin printre copaci: sunt pricolicii Zărind copiii, li se năpustesc asupra. Dar viteazul flăcău se repede, vârtej, în ei, croind cu sburătura, cruciș și curmeziș. Parcă atâta așteptau pricolicii: fără zăbavă, ei se prind în horă împrejurul lui, îl despart de Domnița, lăsată singură, și mânându’l, când în dreapta, când în stânga (ca și când s’ar ferì de sburătura lui) îl trag la desiș unde să’și piardă și el urma.
Domnița, însă, dormeà, în neștire, somnul lin al tinereții. Acum i-a venit apa la moară Mumei Pădurii: dânsa se apropiă, încet, trezește copila, îi dovedește că a sosit ceasul să aleagă: sau să’i dea ei pe Făt-Frumos, sau, cumplit de-acum înainte, îi va fi chinul. Domnița nu stă la îndoială: mai bine orce chin decât să se lase de Făt-Frumos. Atunci, Muma Pădurii îi spune că îndărătnicia ei nu numai pentru ea va fi izvor de dureri dar și pentru alții; și’i arată slugile credincioase, istovite de oboseală, cutreerând codrul, momite de flăcărăi; ele nici‑odată nu vor mai aflà nici pace, nici odihnă, dacă dânsa nu se va lăsa de Făt-Frumos. Plânge Domnița de mila lor, se roagă să’i erte că nimic nu au păcătuit. Dar, nedobândind nimic, îi lasă în voia Domnului, căci de Făt-Frumos nu poate și nu poate să se lepede.
Daca vede Muma Pădurii că nici așà n’a izbutit, îi arată pe însuș Făt-Frumos adus înapoi de hora pricolicilor și cu greu apărându‑se de colții lor. O vorbă, și îl vor răpune; o vorbă, și va trăì. Plânge Domnița, se bocește, se roagă. Dar nici acù nedobândind nimic, face o cruce, rupe cercul urlător al pricolicilor și se alipește de Făt-Frumos: dacă de moarte e osânda lui, apoi înpreunați să moară.
De atâta dragoste, de atâta statorniciă, se muaie sufletul Mumei Pădurii: un semn, și pricolicii se fac nevăzuți. Ii bate inima bătrânei vrăjitoare; vremea de pe când erà și dânsa tânără îi trece pe dinaintea ochilor; o lacrimă de înduioșare îi roureaza ploapele, arse, atâta amar de vreme, de arșița urii. Această lacrimă e văzută de Cel de Sus și curmează blestemul care a lovit codrul cu tăcere și întuneric. Alba plăpândă străbate bolta frunzișiului des; zorile reînvierii se arată, conabii; la început, profirii; și înflăcărate, mai apoi; ca o licărire de aur, la urmă. Viața pătrunde crângul; tufișurile se înveselesc; florile zâmbesc; păsările chiar, cari, dacă erau parcă nu erau, prind a foì, a ciripì, a cântà iarăși; prin desiș, mișună viătăți: gândăcei, fluturi, bondari și cărăbuși. Asemenea priveliște ar muià sufletele și a muiat sufletul Mumei Pădurii. Dintr’un imbold doveditor, ea pune una într’alta mânile copiilor și, cerându‑le iertare de cât rău le‑a pricinuit, îi preface, din serbezi și zdrențeroși cum sunt, în rumeni și împodobiți cum erau. Dar să vedeți domniile-voastre ce minune s’a iscat din această faptă bună: minunea fu că Făt-Frumos care, nici pe prețul vieții, nici pe al fericirii, nu dăduse sărutatul Mumei Pădurii, îl dădù acù pe de geaba și din toată inima, că prea și‑o simțea plină de bucuriă și de iubire.
Iar, dacă se făcù minunea aceasta, apoi alta și mai neașteptată se întâmplă: sărutul lui Făt-Frumos fu de descântec unui blestem străvechiu, de din vremea de tinerețe a Mumei Pădurii: el puse capăt chinului ce de mult o munceà: abià sărutată de Făt-Frumos, într’o clipă se schimbă la față, se schimbă la port: în locul babei, răutăcioase și gârbovite, se arată o zână tânără, înaltă, mlădioasă, cu părul negru ca pana corbului, cu ochii scânteetori ca luceafărul dimineții și învăscută cu iiă argintiă, purtând, în râuri, câmpul cu florile, iar, in altițe, cerul cu stelele.
Dar Zâna Zânelor face un semn, dă o poruncă: codrul se șterge dintr’odată, ca sorbit de Cer sau înghițit de Pământ și toți cei de față se pomenesc la curtea lui Negură Impărat, unde fiăcare se află cum erà când a izbucnit furtuna, ca și cum de atuncea nu ar fi trecut nici o clipă, nu s’ar fi petrecut nici o faptă.
Florile, însă, și gândăceii, cari, și dânșii, au miri și mirese printre ei, cer voie Impăratului ca nunțile să le pornească și ei alături. Dobândindu-se voia cerută, flăcăi și fecioare, flori și gândăcei se prind a jucà câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii.
Apoi, sfârșindu-se jocul, Negură Impărat poruncește să se alcătuiască alaiul pentru ca Domnița din Vis să pornească, spre miază-zi, la cuscrul său, Dunăre Impărat. Acù să fi văzut: în sunete de surle și de trâmbițe, vin carele mari, așternute cu covoare de preț și cu zampale de aur și de argint, înhămate cu câte patru armăsari înaintași; vin fugarii năzdrăvani, buni de nuntă și de hartă; vin prăsturele buiestrașe, largi în nări și subțiri în ciolane. Fiăcare își alege locul, care călare, care în căruță, care în teleguță.
Mândră e călătoria și voioasă, căci, de‑alungul căii lungi, obștea le ise înainte, întinde straile și bate cu maiele și le presare drumul cu flori de’l face una cu pajiștile.
Astfel purcedând, a sosit Domnița din Vis la curtea lui Dunăre Impărat. Acì, iarăși s’a făcut nuntă mare și falnic ospăț; și s’a încins o horă de s’a dus pomina, unde a jucat obștea toată; și mirii și miresele; și împărații și vlădicii, și nuntașii, și florile și gândăceii, și zânele și slugile, și cei poftiți și cei nepoftiți… Și au jucat, până, pe sus, au asfințit stelele și, pe jos, au amuțit lăutarii.
Să mă credeți, căci am fost și eu acolo de ’mi‑am înveselit ochii și ’mi‑am îmbucurat inima. Pentrucă Domnița din Vis de la Dumezeu ’ia fost ursită lui Făt-Frumos, ca să nu se stârpească vechia și mândra viță a lui Dunăre Impărat, ci să domnească de‑alungul veacurilor, pe tărâmurile brăzdate de strămoși.
Și încălecai pe-o șea
Și va spusei Domiilor Voastre așà.
- ↑ Această pantomină-balet a fost jucată o singură dată, în Mai 1904, în grădina Palatului Cotroceni, pe a cărui alee puteà galopà alaiul Domniții din vis sau vânătoarea lui Dunăre-Impărat. Spectacolul s’ar puteà montà și jucà la Arenele Romane din Parcul Carol.