Din registrul ideilor gingașe/Un popor nepolitic

 

Un biograf al lui Bebel, Hellmut von Gerlach, observă că vestitul agitator a fost alături de boierul bavarez Georg von Vollmar, un mare inspirator de disciplină militară în Partidul Social-Democrat German. Acestor doi se datorește mai ales caracterul eminent național care, cu toate unele aparențe contrarii, a stăpânit în fond gruparea până la criza provocată de război. Biograful acela amintește că, în frageda-i tinerețe, Bebel a dorit fierbinte să intre voluntar în armatele austriace care plecau împotriva Italiei, la 1850 - era prin urmare partizan pe față al asupririi naționale. Iar, pe vremea lui, tânărul ofițer de cavalerie Vollmar, demisionase din oastea bavareză, ca să intre în slujba papei, contra lui Garibaldi și a patrioților italieni. Fără îndoială asemenea fapte de tinerețe nu cântăresc prea greu. Totuși, pentru interpretarea figurilor și sistemelor istorice nu se cade să le trecem cu vederea, fiindcă orice faptă lasă urmă în formarea persoanei și rămâne ca semn și explicare a orientării sale ulterioare.

Când acum vreo douăzeci de ani s-a publicat corespondența lui Marx și Engels, mulți cititori s-au mirat să vază că cel din urmă dintre cei doi patroni ai socialismului revoluționar se ocupase, cu o surprinzătoare dragoste, de știința militară. El izbutește să câștige pe Marx pentru lecturi de tactică și strategie și se învoiesc să scrie articole militare pentru o enciclopedie americană. Încă de la 1859 publicase Engels anonim o broșură despre care s-a vorbit cu admirație în statul major german, în cercurile căruia s-a și crezut că autorul este un general prusian. În timpul războiului franco-german scria Engels lui Marx, bătându-și joc de Liebknecht, care credea tare în victoria francezilor și efectul revoluționar al unei asemenea victorii: "În adevăr, un popor care mănâncă întruna pumni și picioare e chemat să facă revoluția socială!". Și Engels se entuziasmează, întocmai ca un ofițer tânăr și patriot, de atacul prusienilor contra danezilor la Duppel, și e mândru c-a profetizat victoria prusiană de la 1866 și a simțit "puterea enormă" pe care a dovedit-o oastea germană chiar din primele lupte în 1870. Vorbind de granițe militare, el scrie că, un lat de deget numai de s-ar ceda pe linia Memel-Cracovia, toată granița de est ar fi primejduită, care și așa, din punct de vedere militar, e mizerabil de slabă. Și cu toate că e în contra anexării, îi explică lămurit lui Marx justificarea militară a încorporării Alsaciei și Lorenei. Iar sistemul milițiilor îl condamnă, căci acestui sistem, crede Engels, se datoresc pierderile enorme de oameni și bani în războiul american.

Pe la 1857, Engels ca și celebrul lui prieten, credeau ferm că revoluția generală stă să izbucnească și zice că studiile militare de care se entuziasma el până într-atât aveau să aibă curând "însemnătate practică". "Numaidecât m-apuc de cercetat organizarea actuală și tactica elementară a armatei prusiene, franceze, austriece și bavareze" - și, din același avânt militar, făcea, tot pe atunci, multă călărie și umbla aprig la vânat. Eu cred că nu atât așteptările și planurile revoluționare ale acestui entuziast sunt aici de luat în seamă, cât pornirea și interesul elementar al socialismului pentru lucrurile militare. Până și în el se vede germanul tipic. Astfel, chiar partidul eminent opoziționist în împărăția germană era susținut în adâncul său, de spirit național și militar, și contribuia astfel, în mare măsură, să dea vieții publice nemțești caracterul așezat și potolit pe care i l-am cunoscut până deunăzi, să întreție în popor cultul lucrurilor militare.

După aceste exemple nu ne mai mirăm când Maximilian Harden ne povestește despre proaspătul democrat Rathenau, cum nu se putea consola de a nu fi fost primit la examenul de ofițer, cum lingușea pe Kaiser și pe junkeri, cum se închina lui Ludendorff și credea până în ultima clipă cu docilitate perfect militară, în victoria deplină a germanilor... Și nu-i splendid să vezi burgezii germani, necăjiți și scandalizați, plângându-se cu aer grav, ca de o nenorocire serioasă, că împăratul - a fugit de sub steag în fața dușmanului? Fehnenfluchtig - asta e vina cea mare a Kaiserului. De toate poznele și năzdrăvăniile politice cu care și-a ilustrat domnia Wilhelm II nu se pomenește; sunt pozne și năzdrăvănii de drept divin. Cu situația militară însă, trebuia Kaiserul să fie în regulă. Oricum, era și el mobilizat, și a plecat de la front (ori din spatele frontului, dar asta-i indiferent), fără permisie în regulă sau ordin de demobilizare. Așa ceva nu se iartă; și ce-i dreptul, militar vorbind, nu-i frumos deloc.

Evident, toată atenția curioasă și pasionată cu care alte popoare urmăresc faptele politice era la germani închinată milităriei, singurul element interesant, pentru dânșii, din ceea ce alcătuiește viața publică și mecanismul de stat. Și această indiferență politică făcea extrem de potolită și dulce viața în Germania, așa de dulce și potolită, încât înțelegem că poporul acesta a avut, incomparabil mai mult ca altele, siguranța îmbătătoare că, chiar în război și după război, idila nu poate să nu continue. Se putea altfel? Toată mașinăria în care trăia supusul german se arăta atât de solidă, că trebuia să dea impresia veșniciei. De aceea cred că nicăieri nu se vor fi aflând atâți oameni bolnavi de mirare că lucrurile au ieșit așa d-andoaselea de cum promitea stăpânirea și cum credeau neturburați supușii. Desigur sunt și acum acolo mulți care nu pot înțelege și nu-și pot crede ochilor că e cu putință să fie în Germania altfel de cum a fost până - până când? Evident: până când a dezertat Kaiserul și a început, cu alte cuvinte, sfârșitul lumii.

Germanul dinainte de război era un anahronism politic în zeci de milioane de exemplare. Între ei te odihneai delicios de trepidația și gălăgia societăților super-politice, cum e (spre binele și mântuirea noastră de altfel) cea românească. Și acolo se-nțelege, îți strica petrecerea cultul prea fervent și oarecum preistoric, al milităriei. Dar, pentru un român, era totuși o variație: somnul politic în imperiu era un supliment de distracție foarte reconfortant.

Văzând și auzind pe germani de aproape și mai lungă vreme, simțeai că între ei și Europa socială și politică din veacul XIX stătuse, ca un perete de sticlă: oamenii aceștia văzuseră destul de clar și înțeleseseră întrucâtva cele ce se întâmplau peste hotar, dar nu trăiseră zilnic din acestea. Ici trăiau în ideile, normele și moravurile cu care trăiseră strămoșii în secolul XVIII. Vremea veche, die gute, alte Zeit - a durat, se poate zice, în Germania până în pragul războiului.

Dar acest spirit nepolitic, această evlavie naivă pentru stăpânire, nu erau simple curiozități istorice. Perfecta funcționare administrativă a statului era izvorul din care se adăpa apatia politică și optimismul național al supusului german. E de însemnat că organismul administrativ al Prusiei, impus întregului imperiu, a fost în stare să se adapteze la viața capitalismului modern. Nu trebuie uitat însă că el s-a adaptat numai părții tehnice și practice, iar nicidecum ideologiei și aspirațiilor politice proprii acestei vieți. Și nici chiar tehnicii capitaliste nu a fost în stare să se adapteze în total organismul prusian. În el, îndărătnicia militară era prea tare. În criza supremă, militarul, cu asentimentul prea plecat al burgeziei orbite de religia mondirului, a luat exclusiv asupra lui conducerea întregii mașini. Și fiindcă înțelepciunea militară, în domeniul politic și administrativ, se reduce la "a strânge șurupurile", le-a strâns până ce au plesnit cu mașină cu tot.

A zis odată Bismarck că în poporul german, se găsește totdeauna destul curaj militar, dar rareori curaj politic. Și mai de mult vorbise Goethe de nedestoinicia politică a nației sale. Asemenea judecăți nu pot fi valabile decât foarte trecător. În destul de scurtă vreme, spre surprinderea și necazul vecinilor, nemții au arătat că pot sta, în tehnică și negoț, printre cei dintâi. Lumea cealaltă credea și vroia ca ei să fie pe veci filosofi, poeți, filologi și alt nimic. Acum i-a bătut soarta să învețe politică și au deschis școala cu un brio destul de frumos: în patru ani aproape 400 de asasinate politice. Inaugurarea, dacă nu-i splendidă, e cel puțin clasică și solidă. Aprecierile lui Goethe și Bismarck sunt, de pe acum chiar răsuflate.

Dăunăzi, la un curs de geologie într-o altă școală din Germania, profesorul arăta, în treacăt, și inocent de orice intenție politică, cum o parte din coasta Franței se scufundă cu vreo doi milimetri pe secol. Studenții, transportați de ideea cataclismului care amenință pe dușmanul ereditar, au aplaudat să se dărâme Institutul... Germania veche urmează încă să trăiască în asemenea reacțiuni copilărești. Energiile serioase sunt fatal orientate altfel. Nemții, deveniți vrând nevrând cetățeni, au să se ostenească de a se întrista că Împăratul s-a demobilizat din propria putere, dând astfel exemplu rău frontului și au să priceapă că nici o împărăție, măcar nemțească să fie, nu se surpă dintr-o insubordonare militară, fie chiar a Kaiserului în persoană. Atunci vor fi complet inactuale versurile lui Heine: Und als ich auf dem Sankt Gotthard stand,/ Da hört' ich Deutschland schnorchen;/ Es schlief da unter in sanfter Hut/ Von sechsunddreissig Monarchen.