Din registrul ideilor gingașe/Burgezie romantică
Acum de curând un ziarist german, Werner Mahrholz, scria în vestitul cotidian berlinez Vossische Zeitung despre criza burgeziei. Scriitorul constată că această clasă, pe care războiul a aruncat-o într-o prefacere radicală mai mult decât pe oricare alta, a avut puterea să reziste cu succes spartachismului și să realizeze "statul burgez" care, după logică, ar fi trebuit să ia ființă acum treizeci de ani, odată cu domnia lui Wilhelm II. În afară însă de acest rezultat palpabil, burgezia germană arată o dezorientare profundă. Mahrholz vorbește de romantismul acut al acestei clase, care se îmbată de amintirea trecutului și-l poetizează fără măsură. Dar romantismul acesta se lovește de experiența amară a degradării economice. Zbătându-se între visul aurit al trecutului și cruzimea realității de astăzi, burgezul german nu e în stare să înțeleagă marile inovații politice pe care le trăiește. În spiritul său persistă amestecul incoerent de divagări fantastice și pretenții economice brutale care-l caracterizau în timpul războiului.
Sub domnia lui Wilhelm II stăpânea, în diversele sfere ale burgeziei, un puternic avânt economic, combinat cu un fel de "estetism" în care se adăpostea lipsa totală de interes și inițiativă politică a clasei întregi. Neputința politică ascunsă sub acest estetism făcea să dureze contrazicerea fundamentală a societății germane: un stat burgez în structura lui reală urma să fie stăpânit de o "castă militară feudală". Iar în momentul de față, burgezia și, îndeosebi, burgezia mare dorește și speră întoarcerea acestei stări de lucruri. Ea crede în reînvierea acestor forme feudale, fără să se gândească la contrazicerea dintre zdruncinarea economică a țării și persistența unor asemenea forme. Astfel burgezia stă oarbă în fața catastrofei sociale care caracterizează epoca noastră. Clasa aceasta își pierde tot mai mult independența economică, se proletarizează cu alte cuvinte, și în aceeași vreme visează un vag neofeudalism.
Astfel se prezintă starea de spirit și situația de fapt a burgeziei germane.
Cred că tabloul poate fi precizat și pentru luminarea altor burgezi.
Romantismul de care vorbește ziaristul german nu-i un simplu derivativ moralo-literar. Dorul acela după trecutul aurit are o semnificație serios "burgeză": este regretul după rentele pierdute. Înțelegem bine de ce trecutul acela puțin îndepărtat este așa de poetizabil. Un plus de drepturi politice, o constituție democratică republicană, legi electorale, legi de presă și paragrafe confesionale cât mai largi, nu consolează de pierderea confortului economic. Neofeudalismul, de care burgezul e îndrăgostit cu atâta foc, cuprinde în el făgăduința unor venituri la adăpostul cărora s-ar putea visa fără amărăciunea pe care trebuie să o înghită burgezul cu fiecare insuflare de aer libertar. Și nici că s-ar putea să fie altfel. Dacă s-ar fi surpat numai "casta militară feudală", dacă o asemenea deplasare pur politică ar fi fost cu putință, burgezia germană ar fi salutat republica cu ireproșabilă frenezie, și cu strălucit avânt s-ar fi aruncat în viața politică. Atunci criticii sociali n-ar fi avut cum s-o mustre că nu înțelege profunda semnificație socială a momentului, nici n-ar fi trebuit să o îndemne a sălta de bucurie privind începuturile unei lumi noi, de pe acum chiar plină de ademenitoare făgăduințe.
Rentierul și întrucâtva orice intelectual pe care statul vechi burgez îl hrănea pentru ca să practice o profesie de lux, se găseau, față de visteria acestui stat, într-o situație asemănătoare aceleia pe care, sub vechiul regim, o avea nobilimea franceză față de caseta regelui unde se vărsau mai toate veniturile țării. Războiul însă a aruncat statul vechi burgez în faliment; pensionarii lui, adică rentierii și salariații săi cu profesii de lux, trebuiau să fie cei dintâi și cei mai rău loviți. Grija cea mare a statului prins în criză era satisfacerea uvrierilor îndârjiți care aveau în mâna lor întregul aparat tehnic al țării.
Probabil că suprimarea rentierilor și devalorarea meseriilor intelectuale de lux este în sensul dezvoltării fatale a marelui capitalism. Proletarizarea rentierului și a intelectualului altădată bine situați ar fi, în cazul acesta, un fenomen burgez, un detaliu de americanizare, cum s-ar zice, a societății europene. Ca urmare a acestei proletarizări sau amenințări de proletarizare, se face o deplasare energică a unei mase considerabile de tineri burgezi spre cariera afacerilor. Fiul de profesor, de pastor ori de magistrat nu se va mai face docent de istoria artei, de sanscrită sau de biomecanică, ci funcționar în bazaruri, în bănci, în fabrici.
Întâmplarea este revoluționară și dureroasă. Sărăcie năpraznică și răsturnare a unui întreg regim de viață, tăiere brutală a unei tradiții de veacuri. Fiindcă, din nenorocire, în familiile de liber-profesioniști germani se crease o ereditate profesională. Toată lumea aceea de pastori, profesori sau rentieri, savanți fără slujbă oficială a fost brusc aruncată în groazele mizeriei și silită, sub pedeapsa de pieire, să-și întoarcă pe dos ființa întreagă, să-și înăbușe instinctele, deprinderile, gusturile ei esențiale. Au de ce să fie uluiți nenorociții aceștia. Ce au pățit, ajunge ca să-i facă obtuzi față de făgăduințele splendide cari le zâmbesc din sânul marilor prefaceri ale momentului măreț de astăzi. Lumea aceasta, în general, nu cunoaște obiectiv clasa muncitoare și nu înțelege socialismul în adevărata lui natură. Și dacă vreunul din această lume l-a înțeles altădată, lovitura economică îl face acum să renunțe orbește la această înțelegere. Este memorabil că economistul Sombart, omul cu așa largă pricepere pentru cele mai extreme închipuiri sociale, scrie astăzi două volume de brutală polemică contra oricărui socialism și numește în bloc această doctrină o scornitură evreiască pe care tătarii numai o pot aplica și numai slavii o pot suporta.
Și așa, rentierii, și în general intelectualii proletarizați, se fac romantici și privesc îndărăt. A fost un noroc pentru acești oameni că aveau din capul locului o viață intelectuală intensă. Cărțile sunt mângâiere și ajută pe om să-și împodobească nenorocirea - cu romantism. Criticul german de care vorbim, și alții ca dânsul, judecă burgezia neadaptată ca și cum revoluția s-ar fi făcut de ea și în folosul ei exclusiv, și o acuză că nu se entuziasmează de formele vieții celei noi. Dar revoluția a fost făcută, dacă nu de uvrieri, desigur însă de frica lor, și aceasta au simțit-o strașnic pe pielea lor păturile burgeze incriminate de nepricepere și apatie politică. Așa înțelegem că acestei clase nu-i poate intra în cap să caute ajutor și consolare la muncitorimea industrială, înțelegem și rostul visurilor sale romantice. Neofeudalismul burgezului german nu-i simplu cult mistic și patriotic pentru "casta" militară feudală. Burgezul știe că sub "tirania" acelei caste avea viață foarte plăcută.
Dar nu numai romantismul politic al burgezului se află astfel lămurit ca un "vis de aur", (în care formulă numele metalului nu-i simplă metaforă), ci întreg misticismul literar și filosofic din Germania de după război își are aici izvorul ascuns și efectiv. De o bucată de vreme presa ne semnalează, mi se pare, o slăbire a modei mistice în literatura germană de diverse genuri. Începe adaptarea. Efectele filosofice și literare ale mărcii-aur își fac apariția. Dacă Spengler își va reedita acum cartea lui vestită despre criza culturii europene, poate să o modifice așa încât să nu mai conchidă că s-apropie sfârșitul lumii. Asta avea rost în primii doi-trei ani după revoluția din 1918 și pacea de la Versailles...