Din registrul ideilor gingașe/Simț de clasă


Răsturnările economice au creat parvenitismului o actualitate acută. Declasările în sus și în jos se precipită în anii aceștia cu o profunzime cataclismală.

Îmbogățirea prin ea însăși nu are alt efect decât să dea omului putința să șază în altfel de casă, să poarte alte haine, să frecventeze alte cafenele și spectacole, să vază alte locuri decât acelea care îi erau impuse de sărăcie. Toate aceste încă nu însemnează strămutare de clasă. Trebuie o specială ambiție și deosebite interese pentru ca omul să înceapă a se trudi ca să se vâre într-o clasă al cărei prestigiu îl îmbată. Mi se pare că se poate constata, spre lauda multor îmbogățiți de război, că se mulțumesc să consume bunătățile care le-au devenit accesibile, rămânând cu totul curați de orice arzătoare ambiție socială. De aceea parvenitismul propriu-zis este mai interesant, poate, în epoci de prefaceri relativ calme decât în vremi de prăbușiri catastrofale.

La noi, după alarma din 1907, clasele cele mai de sus au început, cu oarecare sistemă, să manifeste un interes foarte cordial către micii burgezi intelectuali, cu preferință accentuată pentru acei de origine rurală. Rostul acestei mișcări este evident destul: trebuia îmblânzită și pe cât se poate fermecată - măcar indirect, prin odraslele ei orășenizate - o clasă care se dovedea a fi interesantă în grad îngrijorător. La organizarea acestei cochetării sociale au servit bine oarecare idei sentimentale ale tradiționalismului istoric: cele două clase, țăranii și boierii, au parfum de vechime, poartă pecetea pitorească a trecutului depărtat și lesne poetizabil. Efectele sociale ale acestui flirt între clase nu se pot arăta în scurt. Probabil că el a făcut să se nască și fortifice în sufletele acelor mici burgezi intelectuali sentimente conservatoare. Oamenii tineri de această categorie socială sunt natural impresionabili pentru prestigiul exterior, estetic oarecum, al clasei boierești, și lesne ademeniți chiar de cea mai slabă atenție grațioasă din partea acesteia. În mica burgezie, în intelectualii și mai ales în intelectualele acestei pături, simțul de clasă este prin excelență nestabil. Dezorientarea și clătinarea care constituie starea psihică a parvenitului se produc acolo grabnic și intens.

SPERIAT este o vorbă românească de o minunată ciudățenie, care arată pipăit fizionomia celor social dezorientați. Alegerea acestui cuvânt cu înțeles foarte viguros nu poate fi o întâmplare. Este vulgară vorba că societatea noastră, sub influența irezistibilă a unor civilizații străine, a sărit dintr-odată mai multe trepte istorice, în loc să pășească încet de pe una pe cealaltă, cum ar fi fost sănătos să fie. Dar nu se observă de ajuns, mi se pare, că această săritură a dat societății noastre, în total, caracter de parvenit față de societățile străine care - au SPERIAT-o. S-a format la noi, pe urma acestei sărituri istorice, între altele, un parvenitism politic și cultural: unii voiau ca România să fie numaidecât o Franță ori o Belgie, alții o Prusie, alții, mai puțini, poate chiar o Anglie. Alături cu aceste bovarisme politice s-a născut un parvenitism exterior, de mutră, de vorbă și de port; au apărut astfel și apar încă români-francezi, români-englezi - aceștia toți sunt, neapărat, mai mult ori mai puțin speriați, deși capacitatea noastră de imitație e în adevăr respectabilă.

Parvenitismul acesta al culturii noastre față de alte culturi a sporit și complicat pe acel intern, de clasă, foarte energic și fără de asta; parvenitul era silit să copieze și mutrele unei clase naționale și formele unei culturi străine. Distanța socială și morga par să fie la noi mai nesigur accentuate ori cu mai puțină consecvență și sistemă decât în alte societăți. Circulația între pături, ori chiar contrabanda socială au fost poate mai libere decât aiurea. Păstrarea strictă a distanței sociale este probabil și o chestie de vechime, de descendență foarte conștientă și de datini; și puține lucruri din viața noastră sufletească se arată să fie vechi, să aibă prestigiul trecutului depărtat. Și aci se vor fi simțind efectele săriturii de care vorbeam.

Eu însumi mi-aduc aminte că, acum câteva decenii, se formase în Moldova un simț de clasă burgez. Am cunoscut familii în cari, deși credincioase adânc politicii boierului Lascar Catargiu, se zicea cu serioasă convingere: suntem "negustori", nu suntem boieri. În adevăr, erau moșieri, se înțelege; dar tocmai asta lămurește valoarea cuvântului. Căsătoria unui astfel de "negustor" cu o boieroaică era ironizată cu îngrijorare: exista dar frica de apucăturile deosebite ale unei clase, de altfel sincer respectate, și mândria pentru ideile și felul de viață al clasei proprii. Pe cât știu, această afirmare a simțului de clasă, la o pătură, alta decât cea boierească, a fost de scurtă durată. A urmat apoi, în mișcări mai iuți ori mai încete, repezirea în sus, care dă societății noastre o nervozitate deosebită. Fiecare băietan, dar mai ales fiecare fetică de funcționar, liber-profesionist sau comerciant cu dare de mână, se consumă febril ca să aibă intrare în cele câteva saloane ai căror stăpâni poartă nume istorice.

Iar sferele de sus, și cele de mai sus, continuă astăzi, din motive prea evidente, să fie dispuse democratic, ceea ce creează o foarte frumoasă armonie între cei de jos, cari se ghiontuiesc ca să se vâre, și cei de sus, cari au interes să primească. Să primească totdeauna astfel, încât cel care intră să simță că rămâne, într-un anume grad, pe dinafară.

Acei cari se vâră în clasa considerată ca cea mai de sus, fără să aibă legături de sânge cu dânsa, rămân, orice ar face, totdeauna la ușă sau pe aproape. Drept vorbind, sforțările parvenitului semnifică negarea principiului claselor nobiliare, adică negarea idealului după care tocmai umblă el cu limba scoasă. Omul fără simț de clasă este o caricatură cu deosebire mizerabilă și stricătoare de apetit. Românul trebuie să o fi văzut în exemplare și numeroase și monumentale, pentru ca să găsească o așa strălucită și surprinzătoare aplicație participiului speriat.