Din registrul ideilor gingașe/Paradisul impreciziei
În mintea noastră există o categorie de cunoștinți care contrastează eclatant și straniu cu toate celelalte; atât de straniu, încât cel dintâi european care a filozofat asupra acelui fel de cunoștinți, Pitagora, a fost cuprins de emoție mistică și le-a proclamat esența primă, originea și modelul a tot ce există. Sunt cunoștințele matematice. Lor singure le aparține, strict vorbind, definiția preciză și generalizarea riguroasă. Domeniile experienței pot fi cunoscute exact numai în măsura în care matematica poate să le stăpânească. Gândirea matematică are o consecvență unică: orice abatere apare imediat ca nepricepere, ca nebunie, ca glumă proastă. Dincoace de hotarul matematicii se desfășură paradisul impreciziei; cu atât mai bogat și înflorit cu cât ne depărtăm mai mult de acest hotar. Aici își află locul metafizica, morala, religia, istoria, teoria politică - și cum altfel se mai cheamă construcțiile intelectuale cu care oamenii adese își ascund numai, sub aparențe și cu pretențiuni logice, poftele, visurile, gusturile în care se întrupează pornirea lor fundamentală: setea de putere. Aici nu mai e vorba de simboluri cu înțeles strict ca în limba matematică, ci de așa-numite idei, de produsele acelea inconsistente și difuze ale gândirii comune, cea totdeauna practică și grăbită.
Este adevărat că de vreo sută de ani și mai bine aceste domenii ale impreciziei au ambiționat să arate că pot fi "științifice". Dar întreprinderea nu pare să fi reușit mulțumitor; cel puțin filozofia cea mai modernă a găsit de cuviință să răstoarne valorile: știința exactă este astăzi denunțată ca convenție dictată de nevoi practice și care deformează arbitrar realitatea imediată. Bergsonismul va fi ajutat, probabil, cu folos la delimitarea clară a științelor și metodelor. Dar Bergson e una, și bergsoniștii literari alta. Aceștia au pus la cale o răzbunare ciudat caracteristică a spiritului literar contra pozitivismului care triumfase, ce-i drept, cu o grabă cam indiscretă pe la mijlocul veacului trecut.
Toate triumfurile sunt discrete. Al bergsonismului, întrucât este condus de literați frivoli sau extatici, s-a arătat, poate, mai fără măsură, mai pueril decât al pozitiviștilor. Bergsoniștii literari sunt imperturbabil siguri că au îngropat știința exactă. Bănuiesc că aici zace o bucurie ascunsă, bucuria de a fi distrus o disciplină, și tocmai pe cea mai străină și mai neplăcută literatului. S-a deschis astfel, sub protecția unui autor filozofic, drum neîngrădit sofismului impudic și incompetenței fără scrupule. Prostia și frivolitatea diletantă se pot răsfăța acum oricât de mitocănos, dospind glorioase în cuibar decorat cu embleme filozofice.
Cheful acesta îmi pare prematur. Cunoștințele acele care nu sunt apte a fi tratate matematic sunt totuși inevitabil supuse spiritului exactității. Mintea noastră tinde neîndurat la precizie, indiferent de obiectul spre care se îndreaptă. Întrucât e robustă și lucidă, mintea sufere tot așa de puțin mofturi sau stupidități sentimentale (fie umanitar duioase sau obraznic imperialiste) în istorie, în filozofie ori în teorie politică, ca și în fizică sau în mecanica cerească.
Înverșunarea contra inteligenței științifice, speranța deșănțată de a compromite cugetarea abstractă și raționamentul sunt nerozii ridicule și totdeodată un simptom semnificativ de istovire cerebrală. Trândăvia creierului european ar trebui să fi ajuns aproape de ultima tâmpenie, dacă l-am judeca după larma locurilor comune cu care literato-filozofi intuiționiști amețesc lumea mare, uluită și speriată de ce a văzut și pătimit de zece ani încoace.
Cred că pentru mintea europeanului de astăzi este o chestie de indispensabilă curățenie și sănătate să se spele și dezinfecteze de pretinsul primat al sentimentului, al instinctului - de toate mofturile intuiționiste. Metafora și celelalte mijloace de vorbire sugestivă trebuie lăsate artei literare; acolo își au loc firesc și cinstit. Dar cât e vorba să analizăm lucrurile, respectându-le așa cum ne sunt impuse ele de experiență, și de a comunica cât mai deplin această analiză, să ne ținem cuminte și aspru de legile cugetării abstracte, ale inteligenței prin excelență. Argumentarea nu-i un joc steril. A găsi raporturi între idei este o viguroasă fecunditate a spiritului și o sporire reală de cunoștințe. În ea, judecata își simte puterile proprii și bogăția ei independentă de experiență. Faimosul "bloc intuitiv", misterios invocat de filozofii literați, masa tainică în care zac bogățiile originale ale spiritului este o închipuire informă și leneșă, iar în practică adesea numai un pretext solemn al neputinței sau al trândăviei mintale.
Izvoarele inspirației sunt cu totul ascunse, și bogăția minții nu există real și actual decât în lumina simboalelor - vorbe, linii, colori, tonuri muzicale. Invenția constă în execuție, zice Max Liebermann, pictorul. Observația lui este cu deosebire memorabilă. Nimeni nu va suspecta pe acest pictor impresionist de intelectualism excesiv. Și dacă pentru o artă așa de puțin "discursivă" ca pictura, un om cu experiența și agerimea lui Liebermann și-a rezumat astfel practica unei vieți întregi, cu cât mai valabilă este formula lui pentru activități pur intelectuale? În "blocul intuitiv" zac deopotrivă și prostiile cele mai nesăbuite, și lucrurile bune. Expresia singură, adică simboalele pot numai să dea valoare vieții interne - singură expresia este creatoare.
Prin urmare: înapoi la precizie, la raționalitate consecventă și responsabilă! Postulatul acesta merită să fie afirmat față cu enorma obrăznicie în care cooperează, inconștient ori perfid, lumea șarlatanilor și a împrostiților războiului.