Din registrul ideilor gingașe/Estetica utilă și culturală

 

La orice nedumeriri și în orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni și de liniște, mă întâmpină cu vorba că despre nici o lucrare de artă nu se poate zice cu deplină hotărâre că-i rea, fiindcă, oricum ar fi, ea place grozav cel puțin unui om: aceluia care a făcut-o. Se înțelege că, față de această observație, toate contestările bazate pe o pretinsă ierarhie de valori estetice sunt, ca și nimicul față de cel mai infim ceva: nule. Atât numai că practica vieții nu rabdă astfel de înțelepciune, așa mult spirit conciliant cât se arată în maxima prietenului. Și mi se pare că aici, ca și aiurea, practica are dreptate. Căci pașnica formulă este, în fond, diabolică. Consecvent luată ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferență și anarhie, care sunt, oricând și oriunde, începutul pierzării.

Oamenii, simțind că binele suprem este cetatea și că binele cetății stă în unitate, au căutat încă din vechime să afle cât mai multe și mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor într-o ordine durabilă. Între aceste mijloace unul este estetica. Din ea învățăm ce trebuie să ne placă și cum să ne îmbătăm de voluptățile artei, fără să ne pierdem firea compromițându-ne calitatea de cetățeni serioși. Căci plăcerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinată mască serioasă infernalele primejdii ale frivolității și ale epicureismului. A fost un mare noroc pentru oameni că estetica au făcut-o filozofii, adică înțelepții de profesiune, și nu cumva artiștii. Cel puțin a fost noroc mare că nu estetica artiștilor a fost luată în seamă, ci a filozofilor și a celor inspirați de ei. Destul că în politică lumea, rea și proastă cum este, nu a vrut să asculte de filozofi; în artă măcar binele public a fost, putem zice, salvat.

Platon a răbdat ostenelile mai multor voiajuri în Sicilia, pentru a explica lui Dionis Tiranul, clar și simplu, cum se poate organiza și guverna perfect un stat. Dar tiranul, nepriceput și îndărătnic, i-a refuzat înțelepciunile cu o nedelicatețe despre care nu se poate spune cât de departe ar fi mers dacă nobilul filozof n-ar fi părăsit, mândru dar repede, hotarele ingratului domn. Cât a pierdut atunci politica a câștigat pe urmă estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian două mari și scumpe adevăruri s-au moștenit în teoria artei: 1) Într-un stat serios nu trebuie dată prea multă stimă artiștilor; 2) Frumusețea unui obiect nu stă în ceea ce se vede sau se simte altfel din el, ci în ceea ce se gândește despre dânsul. Nu impresia interesează, ci definiția. Căci, în definitiv, trebuie să spunem că impresia este ceva senzual, prin urmare grosolan, o brutală iritație materială, mai mult dobitocească decât umană. Ar fi dar nepotrivit cu adevărata ierarhie a intereselor înalt omenești să dăm prea mult din stima noastră acelora care-și trec viața construind asemenea grosolănii - artiștilor. Și, în adevăr, cetățenii serioși din toate timpurile s-au conformat, în moderația și rezerva lor față de artă și artiști, sfatului cuminte însemnat sub nr. 1; de multe ori, probabil, fără să-l cunoască, ceea ce arată în chip strălucit că divinul atenian, cu pătrunderea proprie geniului, n-a cerut bunilor cetățeni decât să urmeze naturii lor intime. Atitudinea morală față de artă a fost astfel statornicită pentru toți oamenii cumsecade.

Nu mai puțin utilă este a doua învățătură platonică mai sus arătată. Acea interpretare sublim intelectuală a frumuseții este, mi se pare, cea mai solidă bază pentru o estetică uniform obligatorie, eminent socială sau civică, dacă pot zice. Impresia sensibilă și sentimentele legate de ea, inferioare și brutale chiar prin materialitatea lor, închid oarecum pe om în el însuși, tind să-l dezbine de semenii lui, să-l singularizeze; sau, ceva mai rar, îl îndeamnă să recurgă la o altă impresie sensibilă pentru a tălmăci pe aceea care-l preocupă, reținându-l, și prin aceasta, tot în sfera inferioară a simțurilor. Pe când, dacă esența și valoarea frumuseții nu stă în aceea ce se arată, ci în ce se gândește, în idee, o, atunci mântuirea este asigurată. Căci, în sfârșit, ideea este cuvântul, și cuvântul este eminenta legătură dintre oameni. Vă întreb: la ce ar fi bună frumusețea și păstrătoarea ei, arta, dacă nu ca să vorbim de ele? Arta ornează pe om, ca și cravata. Unui om serios nu i se cade să-și bată prea mult capul cu alegerea cravatei, dar nici nu poate ieși pe stradă sau primi musafiri fără legătură de gât. Iar dacă atârni în casă un tablou, el rămâne un monument mut și mort, dacă nu poți spune prietenilor ceva despre el. Se poate zice că adevărata existență a tabloului durează atâta cât vorbești de el, după cum valoarea i-o simți bine numai atunci când îl plătești. Un om de bine are prea multă treabă pentru ca să mai privească un tablou, o dată ce l-a cumpărat și atârnat în salon sau în sufragerie. De altfel, chiar dacă-l privește, el nu se uită la colori și linii, ci la sufletul tabloului, la sufletul artistului, la sufletul societății în care a crescut artistul. El privește oarecum dincolo de tablou, dincolo de perete, pentru a contempla esența spirituală, superioară și eternă, ale cărei întâmplătoare aparențe sunt înșelătoarele, trecătoarele și grosolanele pete de coloare de pe pânză. Tot astfel muzica trebuie ascultată, poezia cetită cu o nobilă distracțiune, trecând ușor peste materialitățile acustice, peste detaliile plastice ale acordului, ale vorbei și imaginei, pentru a prinde cât mai direct înalta unitate, miezul adânc sufletesc al lucrării. Privește și ascultă cât de puțin, gândește cât de mult - acesta-i imperativul adevăratei contemplațiuni. De nu-l urmezi, te încurci în mizerii tehnice, ca un simplu zugrav sau un vulgar capelmaistru.

În artă, comuniunea cât mai completă și mai superioară între membrii cetății nu-i posibilă decât pe calea ideilor. Și este, trebuie să recunoaștem, un noroc minunat și de supremă utilitate, în cazul ce ne interesează, că absolut orice lucru are ideea lui, ca noțiune și ca prototip înțeleasă, și că fiecare lucru are mai mult decât una, deoarece poate fi definit și clasat aproape la discreție. Unul și același exemplar zoologic uman poate fi definit ca: membru al unui partid politic, tată, fiu, soț, nepot, alegător, profesor, agent electoral, poet, prozator, consilier comunal, redactor de revistă, amant, soț înșelat, exportator, importator, amator de tablouri, avocat - din vertiginoasa bogăție de calități am enumerat câteva din acele care se pot cumula fără supărare. Apoi, afară de ideile lucrurilor, sunt ideile noastre despre lucruri, dogmele și opiniile de tot felul. Acestea s-au înmulțit, firește, enorm în lungul vremilor, cele vechi au luat forme noi, și atâtea altele necunoscute mai înainte s-au zămislit în fierberile istorice; gândiți-vă la toate acestea și admirați orizontul ce sclipește ca un imens perete de diamante. Grație avantajelor specifice intelectului nostru, nimic nu-i mai ușor decât să introduci o rânduială folositoare în uimitoarea priveliște. Dacă, vorbind de poezia sau de proza unui cetățean, îl consideri pe acesta, de exemplu, ca tată de familie sau ca alegător, ori judecându-i pledoariile și discursurile, îl ai în vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetică și unitară. Cine tinde la seriozitate trebuie să procedeze astfel: să țină seamă adică de fundamentalul principiu că un om ori un lucru trebuie judecat unitar și valorificat în totalitatea lui. Căci în ordinea înalt sufletească se pot - prețios privilegiu - aduna, nu ca în matematică, numai valori de același fel, ci și de cea mai variată natură: prozator, alegător, tată de familie, profesor - și suma îți dă valoarea persoanei. Astfel, ajungi să înțelegi, aproape pe nebăgatele de seamă, pentru ce proza lui te emoționează.

Unitatea este, în general, o chestiune mare.

Mai presus de orice, unitatea este idealul și metoda, ambiția supremă și baza eleganței băiatului cult. Dar ce este băiatul cult?

Băiat cult, om occidental, spirit european sunt trei ziceri foarte iubite în stilul românesc public.

O recomandație bună, de la un deputat către un ministru, ori chiar de la o mijlocitoare matrimonială de calitate subțire către partida interesantă, nu este completă dacă nu începe sau nu sfârșește cu una din cele trei formule. Cea dintâi este totdeauna preferată; probabil fiindcă băiat strălucește prin farmecul fraged al tinereții și dă nu numai valori actuale, ci sugerează și speranțe frumoase.

Fără limită riguroasă de vârstă, băiat cult se numește acela care, în afară de meseria pe care o practică din necesitate materială ori din pure sentimente umane sau patriotice, se interesează stăruitor de tot ce e frumos și bun, cu deosebire de arte și litere. S-ar putea zice că băiatul este cu atât mai cult cu cât își tratează slujba specială cu o elegantă neglijență și se dă cu mai multă ardoare și literelor. Un băiat cult ideal ar fi, de pildă, un profesor de matematică care, într-un concediu perpetuu, vizitează cetățile artistice italiene și festivalele muzicale germane.

Muzeul și sala de concert sunt însă mijloace prin ele înșile insuficiente pentru a te informa despre artă. Mai întâi, cu ele pierzi prea multă vreme. Apoi, în muzeu și în sala de concert nu afli de-a dreptul dacă o lucrare de artă trebuie să-ți placă ori nu. De aceea băiatul cult are cartea și, mai cu seamă, revista, ca instrument preferat de educație estetică. Revista este, dacă redacția are principii solide, și spirit de disciplină în varietatea ei bogată, foarte unitară. Din ea băiatul cult învață a cunoaște toate artele. Pe când un artist mărginit în tehnica lui consideră, de exemplu, muzica mai deosebită de pictură chiar decât proverbiala grivă de proverbialul iepure, băiatul cult, printro superioară competență, le îmbină pe amândouă, fiindcă le consideră unitar și sintetic în esența lor spirituală. În această operație îl luminează mult criticul de artă.

Criticul este un spirit ager și profund. El observă numaidecât dacă o lucrare de artă este veselă, tristă, sau nici așa, nici așa, dacă în ea se vorbește mai ales de o femeie, sau mai ales de Dumnezeu, de patrie, de țărani sau umanitate în genere, de fericire universală, de divorț... Iar din asemenea observații criticul construiește sintetic concepția generală a artistului și-l definește: pesimist, optimist, creștin, păgân, socialist, poporanist, erotic, abstinent, umanitar, reacționar, care cum este după categoria lui - estetică. Cu alte vorbe, criticul arată cum și de ce s-a emoționat artistul și explică, prin urmare, băiatului cult pentru ce opera artistului îl emoționează și pe el. Lucru de luat în seamă: acest băiat se ferește să zică altfel decât emoțiune estetică; impresie sau atitudine estetică sunt vorbe prea slabe. În fața artei el se emoționează, fiindcă e nu numai cult, ci și simțitor. Cu aceasta putem completa constatările de la început: estetica culturală se bazează mai întâi pe ideile lucrurilor și pe ideile noastre despre lucruri, iar apoi pe o emotivitate delicată. Fiindcă este emoție și emoție.

Când, întors dintr-o lungă călătorie prin țări străine, treci hotarul patriei și îți adie miros de ardei copt, de porumb fiert sau de cojoc jilav, ai desigur o emoțiune. Dacă rătăcind pe străzile unui depărtat oraș apusean, auzi deodată o zdravănă înjurătură românească, tresari - evident, de emoțiune. Desigur că nici un om cult nu va numi astfel de emoțiuni - estetice. Sunt mult prea nedelicate... Un tânăr șade însă, în amurg, pe cerdacul casei de la vie și privește spre câmp. Arbori, soare care apune, vaci, câini, flăcăi, fete. Tânărul își aduce aminte fără îndoială de o domnișoară cu care a fost logodit, sau aproape. O lacrimă. Emoțiune! De astă dată hotărât estetică. Pentru moment, tânărul se consideră ca un fin diletant, căruia soarta stupidă i-a impus o carieră prozaică. Dacă, ferească Dumnezeu, domnișoara a murit, atunci lacrimile curg suficient câteva minute, și tânărul se simte artist prin fatală vocațiune. Ușor de înțeles: în același chip în care se concepe estetica culturală se naște și o artă culturală care o satisface. Arta culturală se naște din emoțiuni delicate sau tragice. Te emoționezi, să zicem, de țărani, de arendași, de domnișoare, de o nenorocire conjugală - și emoțiunea se face nuvelă, dramă, sonet, tablou, romanță, eseu de critică în stil poetic și de intenție culturală.

Într-o societate europeană băiatul cult nu poate fi fără fată cultă. Cine l-ar înțelege când vorbește înfocat despre artă și frumos? Pentru cine scrisorile lungi, cu filozofie și descrieri poetice, cu citate din Faust ori din Sully-Prudhomme? În sfârșit, ce sens ar mai avea cultura și estetica băiatului cult? Printr-o explicabilă indulgență lumea acordă, fără nici o altă pretenție, titlul de fată cultă oricărei dame care a absolvit studii universitare. Totuși, o fată se zice cu atât mai cultă cu cât satisface mai complet condițiile care definesc pe băiatul cult. Ca și el, fata cultă, oricare i-ar fi ocupația, iubește fervent artele și literele, cetește mult și multe reviste serioase și cu doctrină sigură. Abia cutez să adaug că această ființă este cu deosebire sensibilă. Vibrează la tot ce e frumos, bun, nobil, la toate durerile omenirii. Fiind simțitoare, are emoțiuni frecvente. Din emoțiuni rezultă întâmplări, drame, în sfârșit complicații diverse, psihologice, fiziologice, sociologice, de natură delicată sau violentă, după om, mediu și vârstă. Căci și pentru fata cultă vârsta nu-i riguros delimitată, și cu dreptate: cultura, și mai ales estetica culturală sunt chestii de inimă, și inima are, cum se știe, o tinerețe cu deosebire durabilă. Și când o fată a trăit, a simțit și a cetit, cum și-ar putea plăti ea mai frumos datoria către cultură dacă nu printr-un roman (cel puțin unul) - o, cu adevărat trăit, carne din carnea și sânge din sângele ei, cum se zice în stil cultural - sau un volum de versuri, o romanță sau măcar un vals cântat? Fata cultă confirmă încă mai energic decât băiatul cult adevărul că arta nu-i decât "emoțiune, iubire de viață, viața însăși".

Atmosfera de vibrantă sentimentalitate în care trăiește îl face pe băiatul cult, cu atât mai mult pe fata cultă, să piarză față de artă și artiști rezerva și măsura recomandată, cu adâncă înțelepciune, de însuși părintele esteticii. Cultul pasionat al artei - la fata cultă mai mult pentru artiști - este un fenomen modern caracteristic. Pentru a preveni excesele, popoarele prudente au canalizat pe cale educativă entuziasmul cultural. Două nații, rude de aproape, și cu multă asemănare între ele, deunăzi îndușmănite cu înverșunarea proprie rudelor dezbinate, excelează în organizarea pasiunilor estetice.

Estetica Lehrerilor și a pastorilor la germani, estetica fetelor bătrâne la englezi sunt formele cele mai instructive de organizare estetică a unei nații. Voiajul obligator în Italia, cu cetiri hotărâte din Goethe, literatura cu probleme teologice, morale și pedagogice, peizaj și psihologie cât mai locale și rurale la nemți; roman în cel puțin două volume, și impresii de călătorie în cel puțin trei, scrise pe mesele pensiunilor elvețiene și italiene, conștiincios și stăruitor cum s-ar împleti un ciorap de către o Miss serioasă, plină de dragoste bine sistematizată către toate artele și de cunoștinți exacte și folositoare, la englezi. Dar de amândouă părțile: totul e solid, util, cultural.

De la Platon, la fetele bătrâne englezoaice și Lehrerii nemți...! Nu cumva stăruind atât asupra unității m-am lăsat însumi ademenit de vrajele ei căutând, cu o consecvență la care singur n-am luat seamă, să-mi dezvolt întreg scrisul din învățătura unui singur filozof?

După Platon multe s-au schimbat. Băiatul cult de astăzi dispune de o estetică nouă, științific experimentală, psihologică, sociologică. Acum nu se mai lucrează cu definiții și deduceri, se măsoară cu aparate și se verifică prin anchete, minuțios și obiectiv. Frumusețea se induce acum din statistică. Distribui chestionare la o mie de persoane, indiferent de sex, vârstă și profesie; numai artiștii trebuie excluși ca suspecți de subiectivism și prejudecăți estetice și tehnice. Apoi aduni voturile de apreciere estetică, cum aduni orice alte voturi. Ai, în sfârșit, ca mijloace noi de control, comparația cu popoarele sălbatice, cu copiii și nebunii, studii biografice asupra artiștilor din multe timpuri și locuri. Din atâtea toate trebuia să iasă și a ieșit o estetică nouă, sau mai multe. Dar complicația nu se oprește aici.

Artiștii afirmă, cu dovezi, că nici din laboratorii și din anchete psihologice cetățenii culți n-au aflat sigur care operă de artă e bună, care nu, și chiar nici n-au nevoie să afle. Căci, din punctul de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adică indiferente. Iar pentru băiatul cult tot interesul se concentrează asupra mijloacelor de a conversa despre artă. Însă artiștii de natură mai hapsână adaugă: că chiar acei băieți culți care cultivă ca specialitate estetica științifică trăiesc în mobile și cu tablouri de cel mai prost gust burghez, și sunt încântați de ele, că se desfată cu o literatură de cel mai mitocănesc sentimentalism, deși în conferințe și alte manifestări publice citează numai clasici. Băiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagină de Flaubert de una a lui Bordeaux, dacă i-ai pune sub ochi cartea fără să-i arăți numele autorului; și nici o fugă a lui Bach de o bucată de bravură a lui Thalberg, dacă demonul zețarilor ar interverti numele la tipărirea programului. Căci nici nu-i treaba cetățenilor să facă asemenea distincții. Treaba lor e să cumpere cărțile și tablourile, să plătească reprezentațiile și producerile muzicale... Prin urmare, încă o formulă de armonizare a raporturilor între cetățeni pe terenul artei, de astă dată una mizantropică și aproape cinică. Socotind bine lucrurile, și pentru mine însumi, trebuie să fiu, în definitiv, mulțumit că am de ales. Pentru uzul social îmi va fi comod să-mi variez doctrina după moment și oameni. Destul îmi e că, rămas singur, să zic răspicat despre oricine are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc! Și apoi să răsuflu adânc și liniștit.

Estetica utilă și culturală

La orice nedumeriri și în orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni și de liniște, mă întâmpină cu vorba că despre nici o lucrare de artă nu se poate zice cu deplină hotărâre că-i rea, fiindcă, oricum ar fi, ea place grozav cel puțin unui om: aceluia care a făcut-o. Se înțelege că, față de această observație, toate contestările bazate pe o pretinsă ierarhie de valori estetice sunt, ca și nimicul față de cel mai infim ceva: nule. Atât numai că practica vieții nu rabdă astfel de înțelepciune, așa mult spirit conciliant cât se arată în maxima prietenului. Și mi se pare că aici, ca și aiurea, practica are dreptate. Căci pașnica formulă este, în fond, diabolică. Consecvent luată ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferență și anarhie, care sunt, oricând și oriunde, începutul pierzării.

Oamenii, simțind că binele suprem este cetatea și că binele cetății stă în unitate, au căutat încă din vechime să afle cât mai multe și mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor într-o ordine durabilă. Între aceste mijloace unul este estetica. Din ea învățăm ce trebuie să ne placă și cum să ne îmbătăm de voluptățile artei, fără să ne pierdem firea compromițându-ne calitatea de cetățeni serioși. Căci plăcerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinată mască serioasă infernalele primejdii ale frivolității și ale epicureismului. A fost un mare noroc pentru oameni că estetica au făcut-o filozofii, adică înțelepții de profesiune, și nu cumva artiștii. Cel puțin a fost noroc mare că nu estetica artiștilor a fost luată în seamă, ci a filozofilor și a celor inspirați de ei. Destul că în politică lumea, rea și proastă cum este, nu a vrut să asculte de filozofi; în artă măcar binele public a fost, putem zice, salvat.

Platon a răbdat ostenelile mai multor voiajuri în Sicilia, pentru a explica lui Dionis Tiranul, clar și simplu, cum se poate organiza și guverna perfect un stat. Dar tiranul, nepriceput și îndărătnic, i-a refuzat înțelepciunile cu o nedelicatețe despre care nu se poate spune cât de departe ar fi mers dacă nobilul filozof n-ar fi părăsit, mândru dar repede, hotarele ingratului domn. Cât a pierdut atunci politica a câștigat pe urmă estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian două mari și scumpe adevăruri s-au moștenit în teoria artei: 1) Într-un stat serios nu trebuie dată prea multă stimă artiștilor; 2) Frumusețea unui obiect nu stă în ceea ce se vede sau se simte altfel din el, ci în ceea ce se gândește despre dânsul. Nu impresia interesează, ci definiția. Căci, în definitiv, trebuie să spunem că impresia este ceva senzual, prin urmare grosolan, o brutală iritație materială, mai mult dobitocească decât umană. Ar fi dar nepotrivit cu adevărata ierarhie a intereselor înalt omenești să dăm prea mult din stima noastră acelora care-și trec viața construind asemenea grosolănii - artiștilor. Și, în adevăr, cetățenii serioși din toate timpurile s-au conformat, în moderația și rezerva lor față de artă și artiști, sfatului cuminte însemnat sub nr. 1; de multe ori, probabil, fără să-l cunoască, ceea ce arată în chip strălucit că divinul atenian, cu pătrunderea proprie geniului, n-a cerut bunilor cetățeni decât să urmeze naturii lor intime. Atitudinea morală față de artă a fost astfel statornicită pentru toți oamenii cumsecade.

Nu mai puțin utilă este a doua învățătură platonică mai sus arătată. Acea interpretare sublim intelectuală a frumuseții este, mi se pare, cea mai solidă bază pentru o estetică uniform obligatorie, eminent socială sau civică, dacă pot zice. Impresia sensibilă și sentimentele legate de ea, inferioare și brutale chiar prin materialitatea lor, închid oarecum pe om în el însuși, tind să-l dezbine de semenii lui, să-l singularizeze; sau, ceva mai rar, îl îndeamnă să recurgă la o altă impresie sensibilă pentru a tălmăci pe aceea care-l preocupă, reținându-l, și prin aceasta, tot în sfera inferioară a simțurilor. Pe când, dacă esența și valoarea frumuseții nu stă în aceea ce se arată, ci în ce se gândește, în idee, o, atunci mântuirea este asigurată. Căci, în sfârșit, ideea este cuvântul, și cuvântul este eminenta legătură dintre oameni. Vă întreb: la ce ar fi bună frumusețea și păstrătoarea ei, arta, dacă nu ca să vorbim de ele? Arta ornează pe om, ca și cravata. Unui om serios nu i se cade să-și bată prea mult capul cu alegerea cravatei, dar nici nu poate ieși pe stradă sau primi musafiri fără legătură de gât. Iar dacă atârni în casă un tablou, el rămâne un monument mut și mort, dacă nu poți spune prietenilor ceva despre el. Se poate zice că adevărata existență a tabloului durează atâta cât vorbești de el, după cum valoarea i-o simți bine numai atunci când îl plătești. Un om de bine are prea multă treabă pentru ca să mai privească un tablou, o dată ce l-a cumpărat și atârnat în salon sau în sufragerie. De altfel, chiar dacă-l privește, el nu se uită la colori și linii, ci la sufletul tabloului, la sufletul artistului, la sufletul societății în care a crescut artistul. El privește oarecum dincolo de tablou, dincolo de perete, pentru a contempla esența spirituală, superioară și eternă, ale cărei întâmplătoare aparențe sunt înșelătoarele, trecătoarele și grosolanele pete de coloare de pe pânză. Tot astfel muzica trebuie ascultată, poezia cetită cu o nobilă distracțiune, trecând ușor peste materialitățile acustice, peste detaliile plastice ale acordului, ale vorbei și imaginei, pentru a prinde cât mai direct înalta unitate, miezul adânc sufletesc al lucrării. Privește și ascultă cât de puțin, gândește cât de mult - acesta-i imperativul adevăratei contemplațiuni. De nu-l urmezi, te încurci în mizerii tehnice, ca un simplu zugrav sau un vulgar capelmaistru.

În artă, comuniunea cât mai completă și mai superioară între membrii cetății nu-i posibilă decât pe calea ideilor. Și este, trebuie să recunoaștem, un noroc minunat și de supremă utilitate, în cazul ce ne interesează, că absolut orice lucru are ideea lui, ca noțiune și ca prototip înțeleasă, și că fiecare lucru are mai mult decât una, deoarece poate fi definit și clasat aproape la discreție. Unul și același exemplar zoologic uman poate fi definit ca: membru al unui partid politic, tată, fiu, soț, nepot, alegător, profesor, agent electoral, poet, prozator, consilier comunal, redactor de revistă, amant, soț înșelat, exportator, importator, amator de tablouri, avocat - din vertiginoasa bogăție de calități am enumerat câteva din acele care se pot cumula fără supărare. Apoi, afară de ideile lucrurilor, sunt ideile noastre despre lucruri, dogmele și opiniile de tot felul. Acestea s-au înmulțit, firește, enorm în lungul vremilor, cele vechi au luat forme noi, și atâtea altele necunoscute mai înainte s-au zămislit în fierberile istorice; gândiți-vă la toate acestea și admirați orizontul ce sclipește ca un imens perete de diamante. Grație avantajelor specifice intelectului nostru, nimic nu-i mai ușor decât să introduci o rânduială folositoare în uimitoarea priveliște. Dacă, vorbind de poezia sau de proza unui cetățean, îl consideri pe acesta, de exemplu, ca tată de familie sau ca alegător, ori judecându-i pledoariile și discursurile, îl ai în vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetică și unitară. Cine tinde la seriozitate trebuie să procedeze astfel: să țină seamă adică de fundamentalul principiu că un om ori un lucru trebuie judecat unitar și valorificat în totalitatea lui. Căci în ordinea înalt sufletească se pot - prețios privilegiu - aduna, nu ca în matematică, numai valori de același fel, ci și de cea mai variată natură: prozator, alegător, tată de familie, profesor - și suma îți dă valoarea persoanei. Astfel, ajungi să înțelegi, aproape pe nebăgatele de seamă, pentru ce proza lui te emoționează.

Unitatea este, în general, o chestiune mare.

Mai presus de orice, unitatea este idealul și metoda, ambiția supremă și baza eleganței băiatului cult. Dar ce este băiatul cult?

          Băiat cult, om occidental, spirit european sunt trei ziceri foarte iubite în stilul românesc public.

O recomandație bună, de la un deputat către un ministru, ori chiar de la o mijlocitoare matrimonială de calitate subțire către partida interesantă, nu este completă dacă nu începe sau nu sfârșește cu una din cele trei formule. Cea dintâi este totdeauna preferată; probabil fiindcă băiat strălucește prin farmecul fraged al tinereții și dă nu numai valori actuale, ci sugerează și speranțe frumoase.

Fără limită riguroasă de vârstă, băiat cult se numește acela care, în afară de meseria pe care o practică din necesitate materială ori din pure sentimente umane sau patriotice, se interesează stăruitor de tot ce e frumos și bun, cu deosebire de arte și litere. S-ar putea zice că băiatul este cu atât mai cult cu cât își tratează slujba specială cu o elegantă neglijență și se dă cu mai multă ardoare și literelor. Un băiat cult ideal ar fi, de pildă, un profesor de matematică care, într-un concediu perpetuu, vizitează cetățile artistice italiene și festivalele muzicale germane.

Muzeul și sala de concert sunt însă mijloace prin ele înșile insuficiente pentru a te informa despre artă. Mai întâi, cu ele pierzi prea multă vreme. Apoi, în muzeu și în sala de concert nu afli de-a dreptul dacă o lucrare de artă trebuie să-ți placă ori nu. De aceea băiatul cult are cartea și, mai cu seamă, revista, ca instrument preferat de educație estetică. Revista este, dacă redacția are principii solide, și spirit de disciplină în varietatea ei bogată, foarte unitară. Din ea băiatul cult învață a cunoaște toate artele. Pe când un artist mărginit în tehnica lui consideră, de exemplu, muzica mai deosebită de pictură chiar decât proverbiala grivă de proverbialul iepure, băiatul cult, printro superioară competență, le îmbină pe amândouă, fiindcă le consideră unitar și sintetic în esența lor spirituală. În această operație îl luminează mult criticul de artă.

Criticul este un spirit ager și profund. El observă numaidecât dacă o lucrare de artă este veselă, tristă, sau nici așa, nici așa, dacă în ea se vorbește mai ales de o femeie, sau mai ales de Dumnezeu, de patrie, de țărani sau umanitate în genere, de fericire universală, de divorț... Iar din asemenea observații criticul construiește sintetic concepția generală a artistului și-l definește: pesimist, optimist, creștin, păgân, socialist, poporanist, erotic, abstinent, umanitar, reacționar, care cum este după categoria lui - estetică. Cu alte vorbe, criticul arată cum și de ce s-a emoționat artistul și explică, prin urmare, băiatului cult pentru ce opera artistului îl emoționează și pe el. Lucru de luat în seamă: acest băiat se ferește să zică altfel decât emoțiune estetică; impresie sau atitudine estetică sunt vorbe prea slabe. În fața artei el se emoționează, fiindcă e nu numai cult, ci și simțitor. Cu aceasta putem completa constatările de la început: estetica culturală se bazează mai întâi pe ideile lucrurilor și pe ideile noastre despre lucruri, iar apoi pe o emotivitate delicată. Fiindcă este emoție și emoție.

Când, întors dintr-o lungă călătorie prin țări străine, treci hotarul patriei și îți adie miros de ardei copt, de porumb fiert sau de cojoc jilav, ai desigur o emoțiune. Dacă rătăcind pe străzile unui depărtat oraș apusean, auzi deodată o zdravănă înjurătură românească, tresari - evident, de emoțiune. Desigur că nici un om cult nu va numi astfel de emoțiuni - estetice. Sunt mult prea nedelicate... Un tânăr șade însă, în amurg, pe cerdacul casei de la vie și privește spre câmp. Arbori, soare care apune, vaci, câini, flăcăi, fete. Tânărul își aduce aminte fără îndoială de o domnișoară cu care a fost logodit, sau aproape. O lacrimă. Emoțiune! De astă dată hotărât estetică. Pentru moment, tânărul se consideră ca un fin diletant, căruia soarta stupidă i-a impus o carieră prozaică. Dacă, ferească Dumnezeu, domnișoara a murit, atunci lacrimile curg suficient câteva minute, și tânărul se simte artist prin fatală vocațiune. Ușor de înțeles: în același chip în care se concepe estetica culturală se naște și o artă culturală care o satisface. Arta culturală se naște din emoțiuni delicate sau tragice. Te emoționezi, să zicem, de țărani, de arendași, de domnișoare, de o nenorocire conjugală - și emoțiunea se face nuvelă, dramă, sonet, tablou, romanță, eseu de critică în stil poetic și de intenție culturală.

Într-o societate europeană băiatul cult nu poate fi fără fată cultă. Cine l-ar înțelege când vorbește înfocat despre artă și frumos? Pentru cine scrisorile lungi, cu filozofie și descrieri poetice, cu citate din Faust ori din Sully-Prudhomme? În sfârșit, ce sens ar mai avea cultura și estetica băiatului cult? Printr-o explicabilă indulgență lumea acordă, fără nici o altă pretenție, titlul de fată cultă oricărei dame care a absolvit studii universitare. Totuși, o fată se zice cu atât mai cultă cu cât satisface mai complet condițiile care definesc pe băiatul cult. Ca și el, fata cultă, oricare i-ar fi ocupația, iubește fervent artele și literele, cetește mult și multe reviste serioase și cu doctrină sigură. Abia cutez să adaug că această ființă este cu deosebire sensibilă. Vibrează la tot ce e frumos, bun, nobil, la toate durerile omenirii. Fiind simțitoare, are emoțiuni frecvente. Din emoțiuni rezultă întâmplări, drame, în sfârșit complicații diverse, psihologice, fiziologice, sociologice, de natură delicată sau violentă, după om, mediu și vârstă. Căci și pentru fata cultă vârsta nu-i riguros delimitată, și cu dreptate: cultura, și mai ales estetica culturală sunt chestii de inimă, și inima are, cum se știe, o tinerețe cu deosebire durabilă. Și când o fată a trăit, a simțit și a cetit, cum și-ar putea plăti ea mai frumos datoria către cultură dacă nu printr-un roman (cel puțin unul) - o, cu adevărat trăit, carne din carnea și sânge din sângele ei, cum se zice în stil cultural - sau un volum de versuri, o romanță sau măcar un vals cântat? Fata cultă confirmă încă mai energic decât băiatul cult adevărul că arta nu-i decât "emoțiune, iubire de viață, viața însăși".

Atmosfera de vibrantă sentimentalitate în care trăiește îl face pe băiatul cult, cu atât mai mult pe fata cultă, să piarză față de artă și artiști rezerva și măsura recomandată, cu adâncă înțelepciune, de însuși părintele esteticii. Cultul pasionat al artei - la fata cultă mai mult pentru artiști - este un fenomen modern caracteristic. Pentru a preveni excesele, popoarele prudente au canalizat pe cale educativă entuziasmul cultural. Două nații, rude de aproape, și cu multă asemănare între ele, deunăzi îndușmănite cu înverșunarea proprie rudelor dezbinate, excelează în organizarea pasiunilor estetice.

Estetica Lehrerilor și a pastorilor la germani, estetica fetelor bătrâne la englezi sunt formele cele mai instructive de organizare estetică a unei nații. Voiajul obligator în Italia, cu cetiri hotărâte din Goethe, literatura cu probleme teologice, morale și pedagogice, peizaj și psihologie cât mai locale și rurale la nemți; roman în cel puțin două volume, și impresii de călătorie în cel puțin trei, scrise pe mesele pensiunilor elvețiene și italiene, conștiincios și stăruitor cum s-ar împleti un ciorap de către o Miss serioasă, plină de dragoste bine sistematizată către toate artele și de cunoștinți exacte și folositoare, la englezi. Dar de amândouă părțile: totul e solid, util, cultural.

De la Platon, la fetele bătrâne englezoaice și Lehrerii nemți...! Nu cumva stăruind atât asupra unității m-am lăsat însumi ademenit de vrajele ei căutând, cu o consecvență la care singur n-am luat seamă, să-mi dezvolt întreg scrisul din învățătura unui singur filozof?

După Platon multe s-au schimbat. Băiatul cult de astăzi dispune de o estetică nouă, științific experimentală, psihologică, sociologică. Acum nu se mai lucrează cu definiții și deduceri, se măsoară cu aparate și se verifică prin anchete, minuțios și obiectiv. Frumusețea se induce acum din statistică. Distribui chestionare la o mie de persoane, indiferent de sex, vârstă și profesie; numai artiștii trebuie excluși ca suspecți de subiectivism și prejudecăți estetice și tehnice. Apoi aduni voturile de apreciere estetică, cum aduni orice alte voturi. Ai, în sfârșit, ca mijloace noi de control, comparația cu popoarele sălbatice, cu copiii și nebunii, studii biografice asupra artiștilor din multe timpuri și locuri. Din atâtea toate trebuia să iasă și a ieșit o estetică nouă, sau mai multe. Dar complicația nu se oprește aici.

Artiștii afirmă, cu dovezi, că nici din laboratorii și din anchete psihologice cetățenii culți n-au aflat sigur care operă de artă e bună, care nu, și chiar nici n-au nevoie să afle. Căci, din punctul de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adică indiferente. Iar pentru băiatul cult tot interesul se concentrează asupra mijloacelor de a conversa despre artă. Însă artiștii de natură mai hapsână adaugă: că chiar acei băieți culți care cultivă ca specialitate estetica științifică trăiesc în mobile și cu tablouri de cel mai prost gust burghez, și sunt încântați de ele, că se desfată cu o literatură de cel mai mitocănesc sentimentalism, deși în conferințe și alte manifestări publice citează numai clasici. Băiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagină de Flaubert de una a lui Bordeaux, dacă i-ai pune sub ochi cartea fără să-i arăți numele autorului; și nici o fugă a lui Bach de o bucată de bravură a lui Thalberg, dacă demonul zețarilor ar interverti numele la tipărirea programului. Căci nici nu-i treaba cetățenilor să facă asemenea distincții. Treaba lor e să cumpere cărțile și tablourile, să plătească reprezentațiile și producerile muzicale... Prin urmare, încă o formulă de armonizare a raporturilor între cetățeni pe terenul artei, de astă dată una mizantropică și aproape cinică. Socotind bine lucrurile, și pentru mine însumi, trebuie să fiu, în definitiv, mulțumit că am de ales. Pentru uzul social îmi va fi comod să-mi variez doctrina după moment și oameni. Destul îmi e că, rămas singur, să zic răspicat despre oricine are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc! Și apoi să răsuflu adânc și liniștit.