Din registrul ideilor gingașe/Stil clasic

 

Literatura franceză clasică seamănă curios cu viața germană prusificată.

Rațiune, ordine și, prin urmare, claritate - așa se numesc idolii esteticii în tot timpul pe care francezii unanim l-au consacrat ca vârsta lor clasică. Sunt chiar virtuțile rasei, se zice, care fatal au strălucit și au stăpânit în toată vigoarea lor atunci când spiritul național ajunsese la maximum de puritate și plenitudine. Naționale ori ba, aceste calități au fost afirmate în teorie și consacrate în practica vremurilor acelora cu o consecvență strașnică. Trei oameni, serioși, cuminți, cumsecade și cu carte, Malherbe, Vaugelas și Boileau, au lămurit și definit simpatiile literare ale timpului, punând la cale versificația și retorica, gramatica și principiile generale de judecată estetică. Acești vrednici jandarmi literari au alcătuit cu grijă și nestrămutată credință canoanele clasicismului. Și este de luat în seamă că un drept-credincios ca Brunetiere accentuează tare rolul teoriei și al criticii în formarea artei clasice franceze. Cel mai frondeur dintre popoarele europene s-a lăsat aci mai strâns strunit decât oricare altul; până într-atât, că vreme de două veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai vădit talent poetic, ca La Fontaine și Racine, sună prozaic prin botnița clasicistă. Versuri frumoase ca proza - a fost o vorbă a veacului al XVIII-lea plină de concluzii.

Generalitate și abstracție, antipatie radicală pentru individ, prin urmare pentru detaliul concret, pentru surprizele de linie și coloare. Ca efect total : suprimarea liricii și a pitorescului. Un stil dreptliniar, uscat, de o nemiloasă și istovitoare claritate, aspru și cenușiu; un stil numai din concepte scurse de tot sucul impresiilor și strict legate în definiții și explicații. Născut din disciplină și destinat să disciplineze, stilul clasic a zidit acele construcții literare care aproape oricărui om de astăzi îi rămân totdeauna întru ceva iremediabil străine. O stranie impresie fizică de uscăciune și duritate ne lasă chiar cel mai simpatic exemplar de poezie clasică franceză. Pare c-ai avea nisip prăjit în dinți, cenușă sub unghii, și te-ai fi spălat pe obraz cu leșie. Shakespeare și-a pus pecetea lui fierbinte pe sensibilitatea noastră literară; și tot ce a venit de atunci încoace în dezvoltarea artei care-și merită numele poartă într-un fel sau într-altul marca lui. Dacă se zice că acea literatură "clasică" a fost un produs aristocratic și curtean, caracterizarea aceasta trebuie lămurită. Publicul în care n-a născut era o aristocrație disciplinată și burgezită, iar producătorii acelei literaturi - burgezi curați, din naștere, prin creștere și caracter. Ce siecle de vile bourgeoisie, zice feodalul Saint-Simon, care poate în vremile acele e singurul "artist" pe înțelesul modern. Și n-o fi întâmplare numai că acea ordine literară a fost răsturnată mai cu seamă de doi străini, plebeul Rousseau și cosmopolita baroană de Stael, și de feodalul viconte de Chateaubriand. În cultul regulei, al clarității și economiei, cu deosebire în apucătura ostentativ didactică, vorbește neîndoios grijuliul, cumintele, practicul spirit al burgeziei. Preceptele de o polițienească siguranță și rigiditate ale unui Malherbe ori Boileau, tragediile și odele întocmite cu așa clară, economică și prudentă gospodărie, perioadele cumpătat dezvoltate și fără surprize, versuri, strofe și tirade logic și explicativ cimentate, și atât de frumos curățite de orice imagine mai vie, nu seamănă ele sugestiv cu o întreprindere de industrie nemțească, cu stilul vieții municipale germane, cu Rechts gehen - Links fahren și Verboten3... mai ales Verboten? Totul prevăzut, totul socotit, cu neclintită siguranță trasă deosebirea între permis și nepermis: în scurt, triumful nediscutat al rațiunii, al calculului, domnia disciplinei și a prevederii. Scurt, curat și practic. Neîndurată clasare ierarhică a genurilor literare, delimitare absolută și disciplinară a competenței artistului, subordonare severă a individului cătră gen, a impulsului adânc subiectiv cătră obiectivul general, a impresiei cătră rațiune, în Franța literară clasică; aceeași disciplină, aceeași gâtuire a individului prin obiectivitatea socială în viața Germaniei perfect industrializate de astăzi. Imperiul instinctelor fundamental burgeze, literar într-o țară, politic și social, peste graniță, la dușmanul ereditar.

Burgez și utilitar în literatura lui clasică, francezul s-a arătat liric, nestăpânit, izbucnitor romantic și nepractic în luptele aspre ale vieții naționale. De aici și puternicul prestigiu istoric al mersului acesteia. Istoria acestui popor este un lux strălucitor, o risipă romantică de fapte surprinzătoare, excesive, ceva deosebit de colorat, frumos și emoționant.

European judecată istoria politică și socială a Germaniei este, din contră, nulă, poate chiar negativă: oamenii aceștia au trăit, politic și social, numai lor înșiși. Antipatia latentă ori patentă de care se bucură această închisă și întunecată ginte la cele mai diverse popoare, ușurința cu care această antipatie se dezlănțuie furios uneori se va fi sprijinind și pe această obscuritate, pe acest tern egoism al istoriei sale.

Este o frază, odinioară banală chiar la vecini, în tot cazul irevocabil consacrată de naționalismul nemțesc: că germanul este, prin esență, adânc sentimental, liric și visător. Germanul tipic te întâmpină invariabil cu acest cântec când vine vorba de filozofat asupra raselor. Pe aceeași treaptă de banalitate se află dogma individualismului german, la care se anină numaidecât un mic panegiric al pornirii de nestăpânită independență, mai cu seamă morală și religioasă - cum se vede în Reformă și în filozofia idealistă, eternele glorii ale neamului. Drept că nu numai germanii, ci ambele mari neamuri germanice au dat un tezaur de lirică intensă în literaturile lor. Dar nu cumva s-a cheltuit tot individualismul lor în literatură? Știu bine că, dacă unui negerman îi pare ciudată acea minunată libertate internă care se acomodează așa de bine cu tirania cant-ului englez, cu polițieneasca zugrumare a consistoriilor și ortodoxa supraveghere a școlilor germane, i se răspunde, cu un superior zâmbet, că un străin nu poate pătrunde adâncimile sufletului germanic. Dar față de fatala ușurință cu care oamenii de acest neam se grupează în Vereinuri4 și secte, ne va face, pe noi toți străinii, să zicem totdeauna, cu tot respectul, dar și cu hotărâtă credință: "individualismul și libertatea internă" sunt fraze naționaliste. Nu și-ar fi rânduit germanul viața atât de perfect polițienește, n-ar fi putut fiecare englez face din el un așa naiv și neînduplecat instrument de poliție morală și religioasă dacă o docilitate naturală, un spirit de turmă esențial și de violent practicism nu i-ar fi predestinat pentru acele forme de viață, în care trăiesc ca în fireasca lor piele.

Anarhisme atât de stridente ca al lui Stirner și al lui Nietzsche nu degeaba s-au arătat tocmai în mijlocul celor cu "libertate internă", adică într-o lume în care spiritul de turmă este cu deosebită putere înrădăcinat. Dar se poate zice că studiul raselor na scăpat încă bine din mâinile diletantismelor începătoare; adeseori el nu e decât o pretinsă și expeditivă filozofie pentru patrioții care ambiționează teorii de efect. Clar rămâne însă faptul amintit, că, în cultura germanilor, lucrurile au mers pe dos decât în cea franceză. Și se cuvine să amintim că acea domnie literară, artistică, în scurt: teoretică a burgezismului în Franța, a creat, între altele, o proză strălucită. Extrema disciplinare a născut rafinarea extremă a conștiinței literare. Supunerea constantă la reflecție, cerebralizarea lucrării artistice a moralizat excesiv meșteșugul scrisului, ducând sensibilitatea literară la o extremă încordare. Numai în o așa tradiție de îndărătnică prelucrare a unei limbi au putut să apară problemele artistice care l-au chinuit pe Flaubert; prin ea numai au fost posibile revoltele literare moderne, prin ea literatura franceză a căpătat caracterul de artistică maturitate care o distinge. Astfel, spiritul burgez va fi contribuit - ciudat efect! - la cea mai deplină emancipare a artelor, la estetizarea cea mai completă a literaturii de până acum.

Ce roade finale va da perfecta înflorire a aceluiași spirit în practica vieții germane de astăzi nu se poate încă bine imagina. Pentru moment, praktisch ori unpraktisch, cuvintele acestea de sonoritate acră și tăioasă, sunt printre cele mai iubite celui mai liric dintre popoare. Ostwald chimistul, colegul vestitului Haeckel în episcopia monistă, cel care lămurea ireplicabil popoarelor balcanice cum toată încurcătura lor vine de acolo că n-au adoptat din vreme limba universală propusă de dânsul, Ostwald chimistul a organizat o respectabilă societate, cu programul de a lucra pentru unificarea formatului cărților în Germania, dacă se va putea în lumea întreagă, deoarece varietatea formatului este de un nepractic intolerabil.

Învățatul Joseph Bedier, cunoscător, ca mulți din generația lui, a vieții germane, a scris memorabila vorbă: les Allemands ont l'art d'utiliser les imbeciles. Aici stă doar unul din marile secrete ale concepției burgeze. Economia e zeul. Cum să scoți toată valoarea din ciurucurile pe care, oarbă și nepractică, le aruncă natura cu superb lux în viață? Căci e vorba de mulți, de mult, și e vorba de repede, fiindcă pentru mulți. Într-o nemereală aproape divină s-a întâlnit dresura prusiană cu idealul american; rodul este germanul de astăzi. Este burgezul ajuns în culmea spre care se cațără de veacuri. Mecanizarea perfectă a forțelor celor mai intim omenești, regulare cronometrică a minților și voințelor, roadere și pilire a sinuozităților individuale până la contururi simplu geometrice, înlocuirea persoanei cu o definiție numerotată și absorbirea ei în comunitate, viața redusă la un imens și continuu pensum, suprimarea neprevăzutului - Links gehen, Rechts fahren - și mai ales Verboten! Spectacol de o curioasă măreție, ceva pe dos și exotic pentru neamurile de modă veche... Poate că acesta-i începutul socializării perfecte și finale, ținta oricărei "societăți", prin esență și definiție. Atunci în viața aceasta de azi suflă aerul uniform și fad al lumii viitoare.

Neastâmpărata persoană care a pus în circulație vorba despre Germania visătoare a observat că germanii sunt flatteurs avec energie et vigoureusement soumis. Iar Goethe confirmă această judecată scriind: "Vrei să-ți dominezi nația, tu, scriitor german, începe prin a o face să crează că există cineva care vrea s-o domine. Vor fi toți atât de intimidați, încât lesne se vor lăsa stăpâniți". Mi se pare că nu se amintește destul de des practicismul hotărât a cel puțin doi filozofi germani, Fichte și Kant. Grija de a nu atinge cumva fundamentele sfinte ale comunității, de a nu le cerceta originile este atât [de] vădită peste tot la supusul, timidul și prudentul funcționar prusian, încât se poate înțelege de ce Nietzsche l-a acuzat de superficialitate. Și e drept să zicem că diplomatul Hume și jurnalistul Voltaire au fost neasemănat mai autentici, mai efectiv răzvrătiți decât profesorul din Koenigsberg, cărui unii oameni găsesc original să-i anine calitatea de revoluționar și sfărmător de idoli.

Și iarăși prea mult se uită că Faust își încheie cariera, după războaie și cuceriri, desțelenind pământuri, tăind canale, acoperind mările cu flote. Timid la început, când abia ridicase capul din cărți și avea nevoie de tot ajutorul diavolului ca să întoarcă mințile unei fetițe de mahala, întreprinzătorul profesor sfârșește cu imperialism de stil mare. Fiindcă oricât de variate tălmăciri ar permite vastul carnet pe care Goethe și-a însemnat aproape toate întâmplările sufletului și minții sale, eroismul acela economic dă adevăratul final capriciosului poem, nu canafurile mistice care-i atârnă la urmă. "Nu cred să existe spirit mai larg decât acel al unui mare negustor". Bunăvoință și înțelegere față de negustori nu-mi închipuiesc să fi arătat vreunul din marii poeți de sânge mai categoric de cum a arătat-o, prin vorbele aceste, fiul unui burgez din Frankfurt, îndrăgostitul de toate clasicismele, Wolfgang Goethe.

Stil clasic

Literatura franceză clasică seamănă curios cu viața germană prusificată.

Rațiune, ordine și, prin urmare, claritate - așa se numesc idolii esteticii în tot timpul pe care francezii unanim l-au consacrat ca vârsta lor clasică. Sunt chiar virtuțile rasei, se zice, care fatal au strălucit și au stăpânit în toată vigoarea lor atunci când spiritul național ajunsese la maximum de puritate și plenitudine. Naționale ori ba, aceste calități au fost afirmate în teorie și consacrate în practica vremurilor acelora cu o consecvență strașnică. Trei oameni, serioși, cuminți, cumsecade și cu carte, Malherbe, Vaugelas și Boileau, au lămurit și definit simpatiile literare ale timpului, punând la cale versificația și retorica, gramatica și principiile generale de judecată estetică. Acești vrednici jandarmi literari au alcătuit cu grijă și nestrămutată credință canoanele clasicismului. Și este de luat în seamă că un drept-credincios ca Brunetiere accentuează tare rolul teoriei și al criticii în formarea artei clasice franceze. Cel mai frondeur dintre popoarele europene s-a lăsat aci mai strâns strunit decât oricare altul; până într-atât, că vreme de două veacuri aproape chiar glasul scriitorilor cu cel mai vădit talent poetic, ca La Fontaine și Racine, sună prozaic prin botnița clasicistă. Versuri frumoase ca proza - a fost o vorbă a veacului al XVIII-lea plină de concluzii.

Generalitate și abstracție, antipatie radicală pentru individ, prin urmare pentru detaliul concret, pentru surprizele de linie și coloare. Ca efect total : suprimarea liricii și a pitorescului. Un stil dreptliniar, uscat, de o nemiloasă și istovitoare claritate, aspru și cenușiu; un stil numai din concepte scurse de tot sucul impresiilor și strict legate în definiții și explicații. Născut din disciplină și destinat să disciplineze, stilul clasic a zidit acele construcții literare care aproape oricărui om de astăzi îi rămân totdeauna întru ceva iremediabil străine. O stranie impresie fizică de uscăciune și duritate ne lasă chiar cel mai simpatic exemplar de poezie clasică franceză. Pare c-ai avea nisip prăjit în dinți, cenușă sub unghii, și te-ai fi spălat pe obraz cu leșie. Shakespeare și-a pus pecetea lui fierbinte pe sensibilitatea noastră literară; și tot ce a venit de atunci încoace în dezvoltarea artei care-și merită numele poartă într-un fel sau într-altul marca lui. Dacă se zice că acea literatură "clasică" a fost un produs aristocratic și curtean, caracterizarea aceasta trebuie lămurită. Publicul în care n-a născut era o aristocrație disciplinată și burgezită, iar producătorii acelei literaturi - burgezi curați, din naștere, prin creștere și caracter. Ce siecle de vile bourgeoisie, zice feodalul Saint-Simon, care poate în vremile acele e singurul "artist" pe înțelesul modern. Și n-o fi întâmplare numai că acea ordine literară a fost răsturnată mai cu seamă de doi străini, plebeul Rousseau și cosmopolita baroană de Stael, și de feodalul viconte de Chateaubriand. În cultul regulei, al clarității și economiei, cu deosebire în apucătura ostentativ didactică, vorbește neîndoios grijuliul, cumintele, practicul spirit al burgeziei. Preceptele de o polițienească siguranță și rigiditate ale unui Malherbe ori Boileau, tragediile și odele întocmite cu așa clară, economică și prudentă gospodărie, perioadele cumpătat dezvoltate și fără surprize, versuri, strofe și tirade logic și explicativ cimentate, și atât de frumos curățite de orice imagine mai vie, nu seamănă ele sugestiv cu o întreprindere de industrie nemțească, cu stilul vieții municipale germane, cu Rechts gehen - Links fahren și Verboten3... mai ales Verboten? Totul prevăzut, totul socotit, cu neclintită siguranță trasă deosebirea între permis și nepermis: în scurt, triumful nediscutat al rațiunii, al calculului, domnia disciplinei și a prevederii. Scurt, curat și practic. Neîndurată clasare ierarhică a genurilor literare, delimitare absolută și disciplinară a competenței artistului, subordonare severă a individului cătră gen, a impulsului adânc subiectiv cătră obiectivul general, a impresiei cătră rațiune, în Franța literară clasică; aceeași disciplină, aceeași gâtuire a individului prin obiectivitatea socială în viața Germaniei perfect industrializate de astăzi. Imperiul instinctelor fundamental burgeze, literar într-o țară, politic și social, peste graniță, la dușmanul ereditar.

Burgez și utilitar în literatura lui clasică, francezul s-a arătat liric, nestăpânit, izbucnitor romantic și nepractic în luptele aspre ale vieții naționale. De aici și puternicul prestigiu istoric al mersului acesteia. Istoria acestui popor este un lux strălucitor, o risipă romantică de fapte surprinzătoare, excesive, ceva deosebit de colorat, frumos și emoționant.

European judecată istoria politică și socială a Germaniei este, din contră, nulă, poate chiar negativă: oamenii aceștia au trăit, politic și social, numai lor înșiși. Antipatia latentă ori patentă de care se bucură această închisă și întunecată ginte la cele mai diverse popoare, ușurința cu care această antipatie se dezlănțuie furios uneori se va fi sprijinind și pe această obscuritate, pe acest tern egoism al istoriei sale.

Este o frază, odinioară banală chiar la vecini, în tot cazul irevocabil consacrată de naționalismul nemțesc: că germanul este, prin esență, adânc sentimental, liric și visător. Germanul tipic te întâmpină invariabil cu acest cântec când vine vorba de filozofat asupra raselor. Pe aceeași treaptă de banalitate se află dogma individualismului german, la care se anină numaidecât un mic panegiric al pornirii de nestăpânită independență, mai cu seamă morală și religioasă - cum se vede în Reformă și în filozofia idealistă, eternele glorii ale neamului. Drept că nu numai germanii, ci ambele mari neamuri germanice au dat un tezaur de lirică intensă în literaturile lor. Dar nu cumva s-a cheltuit tot individualismul lor în literatură? Știu bine că, dacă unui negerman îi pare ciudată acea minunată libertate internă care se acomodează așa de bine cu tirania cant-ului englez, cu polițieneasca zugrumare a consistoriilor și ortodoxa supraveghere a școlilor germane, i se răspunde, cu un superior zâmbet, că un străin nu poate pătrunde adâncimile sufletului germanic. Dar față de fatala ușurință cu care oamenii de acest neam se grupează în Vereinuri4 și secte, ne va face, pe noi toți străinii, să zicem totdeauna, cu tot respectul, dar și cu hotărâtă credință: "individualismul și libertatea internă" sunt fraze naționaliste. Nu și-ar fi rânduit germanul viața atât de perfect polițienește, n-ar fi putut fiecare englez face din el un așa naiv și neînduplecat instrument de poliție morală și religioasă dacă o docilitate naturală, un spirit de turmă esențial și de violent practicism nu i-ar fi predestinat pentru acele forme de viață, în care trăiesc ca în fireasca lor piele.

Anarhisme atât de stridente ca al lui Stirner și al lui Nietzsche nu degeaba s-au arătat tocmai în mijlocul celor cu "libertate internă", adică într-o lume în care spiritul de turmă este cu deosebită putere înrădăcinat. Dar se poate zice că studiul raselor na scăpat încă bine din mâinile diletantismelor începătoare; adeseori el nu e decât o pretinsă și expeditivă filozofie pentru patrioții care ambiționează teorii de efect. Clar rămâne însă faptul amintit, că, în cultura germanilor, lucrurile au mers pe dos decât în cea franceză. Și se cuvine să amintim că acea domnie literară, artistică, în scurt: teoretică a burgezismului în Franța, a creat, între altele, o proză strălucită. Extrema disciplinare a născut rafinarea extremă a conștiinței literare. Supunerea constantă la reflecție, cerebralizarea lucrării artistice a moralizat excesiv meșteșugul scrisului, ducând sensibilitatea literară la o extremă încordare. Numai în o așa tradiție de îndărătnică prelucrare a unei limbi au putut să apară problemele artistice care l-au chinuit pe Flaubert; prin ea numai au fost posibile revoltele literare moderne, prin ea literatura franceză a căpătat caracterul de artistică maturitate care o distinge. Astfel, spiritul burgez va fi contribuit - ciudat efect! - la cea mai deplină emancipare a artelor, la estetizarea cea mai completă a literaturii de până acum.

Ce roade finale va da perfecta înflorire a aceluiași spirit în practica vieții germane de astăzi nu se poate încă bine imagina. Pentru moment, praktisch ori unpraktisch, cuvintele acestea de sonoritate acră și tăioasă, sunt printre cele mai iubite celui mai liric dintre popoare. Ostwald chimistul, colegul vestitului Haeckel în episcopia monistă, cel care lămurea ireplicabil popoarelor balcanice cum toată încurcătura lor vine de acolo că n-au adoptat din vreme limba universală propusă de dânsul, Ostwald chimistul a organizat o respectabilă societate, cu programul de a lucra pentru unificarea formatului cărților în Germania, dacă se va putea în lumea întreagă, deoarece varietatea formatului este de un nepractic intolerabil.

Învățatul Joseph Bedier, cunoscător, ca mulți din generația lui, a vieții germane, a scris memorabila vorbă: les Allemands ont l'art d'utiliser les imbeciles. Aici stă doar unul din marile secrete ale concepției burgeze. Economia e zeul. Cum să scoți toată valoarea din ciurucurile pe care, oarbă și nepractică, le aruncă natura cu superb lux în viață? Căci e vorba de mulți, de mult, și e vorba de repede, fiindcă pentru mulți. Într-o nemereală aproape divină s-a întâlnit dresura prusiană cu idealul american; rodul este germanul de astăzi. Este burgezul ajuns în culmea spre care se cațără de veacuri. Mecanizarea perfectă a forțelor celor mai intim omenești, regulare cronometrică a minților și voințelor, roadere și pilire a sinuozităților individuale până la contururi simplu geometrice, înlocuirea persoanei cu o definiție numerotată și absorbirea ei în comunitate, viața redusă la un imens și continuu pensum, suprimarea neprevăzutului - Links gehen, Rechts fahren - și mai ales Verboten! Spectacol de o curioasă măreție, ceva pe dos și exotic pentru neamurile de modă veche... Poate că acesta-i începutul socializării perfecte și finale, ținta oricărei "societăți", prin esență și definiție. Atunci în viața aceasta de azi suflă aerul uniform și fad al lumii viitoare.

Neastâmpărata persoană care a pus în circulație vorba despre Germania visătoare a observat că germanii sunt flatteurs avec energie et vigoureusement soumis. Iar Goethe confirmă această judecată scriind: "Vrei să-ți dominezi nația, tu, scriitor german, începe prin a o face să crează că există cineva care vrea s-o domine. Vor fi toți atât de intimidați, încât lesne se vor lăsa stăpâniți". Mi se pare că nu se amintește destul de des practicismul hotărât a cel puțin doi filozofi germani, Fichte și Kant. Grija de a nu atinge cumva fundamentele sfinte ale comunității, de a nu le cerceta originile este atât [de] vădită peste tot la supusul, timidul și prudentul funcționar prusian, încât se poate înțelege de ce Nietzsche l-a acuzat de superficialitate. Și e drept să zicem că diplomatul Hume și jurnalistul Voltaire au fost neasemănat mai autentici, mai efectiv răzvrătiți decât profesorul din Koenigsberg, cărui unii oameni găsesc original să-i anine calitatea de revoluționar și sfărmător de idoli.

Și iarăși prea mult se uită că Faust își încheie cariera, după războaie și cuceriri, desțelenind pământuri, tăind canale, acoperind mările cu flote. Timid la început, când abia ridicase capul din cărți și avea nevoie de tot ajutorul diavolului ca să întoarcă mințile unei fetițe de mahala, întreprinzătorul profesor sfârșește cu imperialism de stil mare. Fiindcă oricât de variate tălmăciri ar permite vastul carnet pe care Goethe și-a însemnat aproape toate întâmplările sufletului și minții sale, eroismul acela economic dă adevăratul final capriciosului poem, nu canafurile mistice care-i atârnă la urmă. "Nu cred să existe spirit mai larg decât acel al unui mare negustor". Bunăvoință și înțelegere față de negustori nu-mi închipuiesc să fi arătat vreunul din marii poeți de sânge mai categoric de cum a arătat-o, prin vorbele aceste, fiul unui burgez din Frankfurt, îndrăgostitul de toate clasicismele, Wolfgang Goethe.