Din periodice/Din Timpul, noiembrie-decembrie 1878

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, septembrie-octombrie 1878 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, noiembrie-decembrie 1878
Din Timpul, ianuarie 1879


O CURIOZITATE
[5 noiembrie 1878]

Primim din Vaslui următoarea foarte minunată telegramă:


Ziarului „Timpul“.
Niște indivizi; unii paraponisiți, alții fără greutate socială, a atribuit d-lui prefect Holban niște infame calomnii. Subsemnații cetățeni indignați dezmințim că faptul atribuit d-lui Holban prin ziarele „Steaua României“ și „Timpul“ sunt pure invențiuni demne numai de calomniatori, lucru constatat de însuși procurorul.
Rugăm pe înaltul guvern și pe oamenii de onoare a nu mai da crezământ acestor infami calomniatori:
Iorgu Papafil; Iancu, advocat; Ion, proprietar; Pavel Gorgas; Ion Racoviță, proprietar mare; Gh. Mironescu, advocat; Inginer Vincler; Mirea N. Florescu; C. Florescu; Părcălabul D. Fruiu; Vasile Pamfil; D. Vasiliu; G. Pușcașul; Ilie Maglianu; I. Botez; G. Bălănescu; V. Bușilă; G. Chrisoscoleu; M. Radovici; D. Selveanu; Ion G. Popescu; N.A. Bercan și Ion Gheorghiu.


Lucrul pare cam încurcat; dar putem să ne deslușim pe calea analizei gramaticale despre cele ce zice minunata telegramă.

Prin urmare:

Acești infami calomniatori: iscăliții“ roagă chiar ei „pe înaltul guvern și pe oamenii de onoare să nu le mai dea crezământ.“

Dânșii spun în capul telegramei, că „s-a atribuit niște calomnii d-lui Holban de cătră niște indivizi, unii paraponisiți, alții fără greutate socială“. Noi știam că d-lui Holban i s-a atribuit cu totul altă vină decât vina calomniei.

Apoi, dânșii „dezmint că faptul atribuit prefectului sunt (adică este) pure invențiuni“ și zic că dezmințirea lor este întărită și „prin constatarea procurorului“.

P.S. Între iscălituri se află și numele directorului școalei din Vaslui, d. Chrisoscoleu, profesor de gramatică românească. Bănuim că, fiind cărturar distins al democrației vasluiene, dumnealui trebuie să fi așternut pe hârtie această hazlie telegramă. Notăm cu bucurie că stilul democratic face progrese la Vaslui. Democrații vasluieni s-au hotărât, se vede, a se ține la înălțimea diapazonului stilistic al fraților întru Constituție din Capitală. Începutul, după cum văzurăm din telegrama de mai sus, merită laude și încurajare și de aceea ne-am hotărât a insera producția democraților vasluieni chiar pe a treia pagină. Înainte dar, democrații vasluieni! Dați-i zor cu stilul! Deviza vă este mare: condeile democratice nu admit nici o pudoare, și mai ales pe cea gramaticală!


[8 noiembrie 1878]

Spiritul public modern sufere de-o boală până la oarecare grad nepricepută pentru noi, născută fiind din împrejurări și din stări de lucruri fără analogie în viața noastră internă. Nu e vorba, internaționaliștii din Germania, Franța și Anglia sunt prieteni buni și personali cu d. C.A. Rosetti, cu d. Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliții apuseni sunt, pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. Religia, cu credințele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri, însă numai negative — din partea unor ultime raționamente materialiste, cari în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca și mitologia grecească.

Dar raționamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput și apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea o mulțime de aprigi apărători, încât viața noastră modernă pare a se apropia de povârnișul fatal pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă însemnată cu vorbele bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.

Fără cuvânt s-a admis această stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză că există un sentiment de drept înnăscut.

Nu doar că oamenii s-ar fi adunând din impuls propriu și ar fi stabilind un modus vivendi prin discuție și punere la cale. Acest stadiu vine cu mult mai târziu. Dar precum în roiul de albine sau în mușinoiul de furnici nu esistă legi scrise și facultăți de drept, deși toate ființele câte compun un roi trăiesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăiește din cele dintâi momente în societate, iar când începe a-și da seamă și a căuta să esplice modul de conviețuire și de conlucrare se nasc religiile, cari stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii cari sunt totodată și codici.

Cu încetul însă omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizației naturale și-și lărgește din ce în ce cercul său de activitate individuală și atunci abia începe pentru el viața într-adevăr omenească, viața liberă. Dar totuși în lărgirea individualității sale omul poate atinge o margine în care pune în cestiune individualitatea și libertatea semenilor săi și în cele mai multe cazuri a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă.

Astfel s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bunăvoie sau impusă prin legi a cetățenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreținerea și înflorirea colectivității, cruțarea economică a tuturor claselor pe cari le privește ca organe vii ale societății, cu un cuvânt organizarea naturală, înțeleasă de toți, moștenită adesea prin tradiție, prin obiceiul pământului, recunoscută de toți fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul estrem.

Dar și această direcție are primejdiile ei. Vecinica tutelă exercitată asupra claselor de jos le dă într-adevăr pânea de toate zilele, dar le lipsește de energie individuală, le face indolente.

Pe altă parte sistemul libertății, totodată a individualismului, cuprinde primejdii și mai mari. El preface viața într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluțiunea completă a statului. Și într-acolo tind ideile comuniste internaționale de azi. Între acestea două extreme e poate meșteșugul adevăratei politice. A împreuna exigențele existenței neapărate a statului cu exigențele libertății individuale, a nu permite ca asociații de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor și a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mânile individului, asta e problema pe care mulți s-au încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei și până la cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.

Un nemărginit individualism s-a lățit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizației vechi. Teoria că viața e un drept, ori drept la a prins rădăcini în toți și cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum și cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus.

Un nou atentat — al patrulea pân-acuma — comis asupra unui cap încoronat, a regelui Umbert al Italiei, dovedește pe ce povârniș fatal se află ideile a o samă de lucrători din Europa. Un oarecare Passamente a dat cu cuțitul în regele Italiei, pe care l-a rănit ușor la braț. Prins, s-a găsit în domiciliul lui hârtii cari dovedesc că stă în legături cu internaționalii.

E caracteristic că în momentele în care asemenea atentate se-ntâmplă în Berlin, în Madrid, la Neapole, în fotoliile ministeriale din București să stea oameni cari au și au avut legături intime cu oamenii de frunte ai internaționalei.


[24 noiembrie 1878]

Vorbe, vorbe, vorbe! esclamă Hamlet, melancolicul principe al Danemarcei, citind un pasaj dintr-o carte. Fraze! esclamăm noi de câte ori vorbește d. C.A. Rosetti. Fraze îmflate, spuse fără convingere internă, fraze de uliță, de-o confuză generalitate, plănuite pentru a ameți mintea celor ce n-au puterea a cântări valoarea unei abstracții, formule mistice cari nu spun absolut nimic tocmai pentru a produce iluzia că spun ceva.

Cel mai nou product al muzei d-lui C.A. Rosetti este cuvântul ce l-a ținut la realegerea sa în Cameră și pe care-l dăm întreg atât ca o curiozitate de valoare comică, cât și ca semn caracteristic al generației ce ne guvernă.

D. C.A. Rosetti, ocupând fotoliul președenției în aplauzele se înțelege frenetice ale Camerii, a rostit următoarele cuvinte:


Domnilor deputați,
Trămițându-mă din nou la acest biurou, care este pentru mine un altar politic, și amintindu-mi de unde plecarăm, prin ce evenimente trecurăm și unde ajunserăm, îmi pare că percurserăm împreună nu trei, ci una sută ani.
Ce iritațiuni, ce temeri, ce ure chiar la nașterea acestei legislature, și iacă-ne ajunși, ca indivizi și ca națiune, la liniște și la cea mai deplină independență.
Printr-o credință nestrămutată, prin puternica disciplină a oamenilor într-adevăr liberi și prin vitejia fiilor ei, România luându-și locul în familia europeană, ați percurs astfel un ciclu întreg ce este d-ajuns d-a onora nu numai viața unei legislaturi ci chiar a mai multor generațiuni. Acestei Camere însă, acestui Parlament i s-a dat și mai mult.
La înălțimea la care ajunserăm Europa toată ne vede și are ochii țintiți asupră-ne. Dobândind stima și încrederea ei pe câmpul de bătaie, avem acum fericita ocaziune d-a o face să ne-o acorde și pe tărâmul politic.
Mult, foarte mult este de făcut și n-avem înainte-ne decât trei luni. Lungi însă sunt aceste trei luni pentru aleșii națiunii, carii prin suferințe și lupte au învățat a sta uniți, a iubi și a lucra. Se pare în adevăr o minune d-a face o parte din ce datori suntem a face; veți face însă, căci români sunteți și prin minuni a trăit 18 secule această colonie a lui Traian.
Iubitoare, inteliginte, nobilă, generoasă și muncitoare este națiunea română. Ce dar poate fi peste putința d-a face aleșilor ei, care au încă și fericirea d-a avea un Domn care cu vitejie luptă pe câmpul de onoare în capul națiunii, în toate și pe deplin liberă. Europa a admirat acest fapt unic în asemenea timp. Trebuie dar să dovedim pe toată ziua că știm a fi liberi.
Onorat d-a conduce lucrările voastre și în această sesiune, care este încoronarea edificiului ce-ați început, primesc cu recunoștință și cu credință aceasta frumoasă sarcină.
O primesc, căci ea-mi dă dreptul să v-aduc aminte cuvintele zise de Thiers Camerei în mijlocul luptelor celor mai crâncene:
„Partida care până în fine va triumfa și va guverna va fi partida cea mai dreaptă și mai înțeleaptă“.
O primesc, în fine, fiindcă este foarte ușor d-a președe o Cameră a căreia majoritate înțelege, cumpănește, iubește și este hotărâtă d-a nu cruța nici un sacrificiu, nici unul, pentru triumful dreptății și al libertății, pentru gloria și mărirea națiunii.


Un biurou … altar politic? De ce numaidecât altar și nu clopotniță? Are chiar mai multă asemănare cu aceasta din urmă. În fine, d-lui C.A. Rosetti i se pare că petrecu nu trei, ci o sută de ani. De ce nu mai bine o mie, căci nu-i deosebire decât de-o nulă, și în nule sunt foarte bogați liberalii, încât pot să-și permită acest lux.

Noi știam din contra că oameni, animale și lucruri sânt supuse cu toate aceluiași mers absolut și exact al timpului, căruia nu-i putem cumpăra o clipă mai mult din ceea ce ne dă, și că un prezident de Cameră ar trebui să fie cel puțin un om serios, care să nu facă fraze sentimentale și să vorbească nerozii copilărești.

„Ce iritațiuni, ce temeri la început, zice d. Rosetti, și iată-ne ajunși ca indivizi și ca națiune la liniște și la deplină independență“.

Ca națiune, înțelegem — dar ca indivizi? Ce are a face liniștea și independența individuală cu cea a nației? Liniștea individuală e în oameni deosebiți efectul unor cauze foarte deosebite. Astfel de ex. vorbele d-lui C.A. Rosetti pe alții îi mișcă, pe noi ne liniștește, tocmai pentru că nu sunt decât vorbe goale cari nu găsesc în noi nici un fel de rezonanță.

„Ați percurs un ciclu întreg …“ Ciclu de ce anume? De evenimente, de piese muzicale, de tablouri?

„Lungi sunt trei luni pentru aleșii națiunii, cari au învățat a iubi și a lucra“.

Aici reamintim ce-am zis mai sus. Pentr-un om serios trei luni sunt trei luni, nici mai mult nici mai puțin, încât nu înțelegem absolut cum ele pot fi lungi, cu mult mai lungi pentru niște aleși ai națiunii cari au învățat a iubi. Dar permită-ni-se a întreba ce? A iubi? Vinul? Jocul de cărți? Alcazarul Ionescu și pe cuvioasele lui mironosițe?

„Se pare o minune de a face o parte din ce datori suntem a face; veți face însă, căci români sunteți, și prin minuni a trăit 18 secole colonia lui Traian“. Noi, din contră, știm că numai prin minuni n-am trăit, și tocmai de când începurăm a face la minuni și a avea proroci și rabini liberali ne merge cumplit de rău.

„Iubitoare, inteligentă etc. e nația română“. Am întreba din nou ce vrea să zică d. C.A. Rosetti prin această vorbă care, dezlipită de un compliment necesar, are în limba românească un înțeles prost și urât. O femeie care iubește pe cineva e cinstită, dar una care iubește în genere fără a se spune pe cine sau ce … O nație poate fi iubitoare de muncă, de libertate, de arte, de industrie, dar o nație iubitoare numai așa … e poate iubitoare de muscali.

În fine d. C.A. Rosetti încheie prin declarația că primește prezidenția, pentru că e ușor de a prezida o majoritate care iubește. Ce iubește ne întregim noi înșine cu ușurință și cititorul asemenea.


NOTIȚĂ BIBLIOGRAFICĂ
[24 noiembrie 1878]

La îndemnul și insistenția mai multor învățători și bărbați de școală, d. Vasile Petri a făcut să reapară în Sibii foaia sa pedagogică „Școala română“. Deocamdată foaia va apărea în făsicioare lunare de câte 3 coale și învălitoarea, cu prețul de 4 fl. pe un an întreg sau de 2 fl. pe o jumătate. Pentru România foaia va costa un galben sau 12 lei noi. Programa rămâne aceeași, numai cât tractatele practice vor ocupa pe viitor un loc mai estins. Anul foaiei, pentru a se acomoda mai mult anului scolastic, se va începe cu luna lui octomvrie și să va încheia cu luna lui septemvrie.

Din făscioara I reproducem următoarele considerațiuni care au făcut pe redactor a primi în scrierea sa ortografia cu semne.

Adoptând și noi, în locul ortografiei „etimologice“ de până acum, ortografia „cu semne“, ne simțim de obligați a îndica motivele cari ne-au îndemnat a face aceasta. Ele sunt pe scurt următoarele:

1. Ortografia etimologică nu este destul de precisă, în ceea ce privește mai ales scrierea sunetelor derivare; de unde urmează că multe cuvinte nici nu să pot ceti îndată corect. Cum să va scrie după ortografia etimologică d.e. mușcă, ca să nu să citească nici muscă, nici musică? Tot așa e cu cuvintele: pișcă și pisică, moșie și moașă, pasiune și pășune, mană și mână, paturi și pături, satul și sătul, urzeau și urdeau (a urdi, a face urdă), coseau (iarba) și să coșeau (pânile în cuptor), mințeau și aminteau etc. Cum să vor scrie, tot cu acea ortografie, cuvinte ca: ești, foști, aștept, pușcă, trițcă, știucă, șder etc. Și mai rău stăm cu numele proprii, în privința cărora nu putem consulta nici legătura cuvintelor, nici simțul nostru limbistic. Am pățit-o înșine nu o dată că, asistând la esamenele publice chemând școlarii să răspunză, am fost coreși de cătră preot sau învățător, sau de către amândoi deodată, fiindcă cetisem fals numele cutare. Acesta s-a întâmplat însă și să întâmplă și altora. D. canonic Șerban din Gherla d.e. cetea, la un esamen în Năsăud, numele Titieni când Tițeni, când Țițeni, numai nu așa cum trebuia să-l cetească: Ti-ti-e-ni. În adevăr, cum să se scrie fără semne nume ca Roșca, Bosian, Cadian, Câțiu, Mintiu etc. ca să nu să cetească Rosca, Boșian, Cânzan, Caț, Minț?

2. Lângă acest neajuns să mai adaogă unul cu mult mai greu în consecințele sale, căci privește frumusețea și chiar unitatea limbei române, înțelegem neajunsul că ortografia etimologică, după natura ei, nu regulează întru nimic pronunțarea limbei. Astfel noi românii „ungureni“ ne-am deprins a pronunța: năciune, educăciune, enărăciune, comișune etc., în credință negreșit că tot astfel pronunță și ceialalți români fără escepțiune. După ce însă am început a ceti cărți și foi din România, scrise cu semne, am aflat spre surprinderea noastră că ei urmează alt mod de pronunțare, și adecă: națiune, educațiune, enarațiune, comisiune etc. Ei mai pronunță: Zeu, zi, zic, și, ieșire, singur etc., iar nu ca noi: Zău, și, zâc, și, ieșire, singur etc.; în un cuvânt: la ei nu să aud atâtea sunete guturale ca la noi. Va admite orișicine al lor mod de pronunțare este mai frumos, mai fin, mai elegant.

Una din problemele școalelor noastre cu privire la limba maternă este de a face ca să dispară din limbă cu desăvârșire toate formele corupte, barbare și neestetice și în locul lor a introduce forme corecte și frumoase, Aceasta însă nu să poate decât pe lângă ortografia cu semne, căci ortografia etimologică, lăsând pronunțarea în voia fiecărui lector, departe de a ne sprijini întru rezolvarea acestei probleme, mai vârtos ne încurcă. Am auzit cu urechile noastre cum elevii și învățătorii pronunțau: timpuriu în loc de timpurâu, amiceție în loc de amiceață (?) etc., pentru că sta scris: timpuriu, amicetia. Unii mai pronunțau: gerunz, alții gerundiu, unii concorză, alții concordie, și așa mai departe.

Ce să va alege de limba noastră urmând mai încolo pe calea aceasta?

3. Majoritatea precumpănitoare a românilor prohorescează1 ortografia etimologică și nu sunt pe semne că aceasta majoritate să va supune minorității; din contră, ortografia etimologică pierde pe zi ce merge tot mai mult din terenul avut. Nici că este mirare, deoarece:

4. Ortografia cu semne este neasemănat mai precisă, prin urmare și mai simplă și mai ușoară. Însuși d. Bariț, etimologist pronunțat, recunoaște că „pentru începători este greu a ceti fără semne“ („Observatorul“, nr. 8). Odată acest adevăr recunoscut, pentru noi cestiunea ortografică este definitiv decisă; căci doară nu vom introduce, ca vechii egipteni, trei moduri de scriere, unul pentru începători și popor, altul pentru învăți și al treile pentru monumente?

Iacă motivele pentru care am primit noi ortografia cu semne!

Sumarul fascioarei I-a e următorul:

Ioan Amos Comenius. — Băncile de școală (cu ilustrațiuni). — Importanța și utilitatea studiului limbei române. — Geometria în școala poporală — Din computul2 cu frângeri vulgare. — Pentru primul învățământ din istorie. — Câteva observațiuni relative la orele de lectură în școala poporală. — Regule de toate zilele pentru învățători incipienți3. — Ortografia cu semne. — Pentru „Școala română“. — Varietăți. — Bibliografie.

Ceea ce ne cam miră în foaia pedagogică a d-lui Petri e reproducerea nimicurilor d-lui A. Vizanti. Dar, în sfârșit, multor scriitori de peste Carpați li se întâmplă nenorocirea de a lua la serios tagma Pseudo-Urechea et Comp.

Îndealtmintrelea recomandăm cu căldură învățătorilor noștri această foaie. Prenumerațiunile sunt a se adresa la: Redacțiunea Școalei române în Sibiu (Hermanstadt), Transilvania.


1. respinge
2. calculul
3. începători


[25 noiembrie 1878]

Astronomia corpurilor cerești n-ar fi o știință atât de sigură dacă fundamentul ei n-ar fi descoperirea unei legi nestrămutate: a gravitațiunii. Având însă cheia întregei ordini cerești, cuvântul scurt care explică toată minunea, observi că întreaga complicațiune nu e decât aparentă, iar în fond lucrurile se mișcă după o orânduială fatală.

Dacă cineva ar încerca să-ntemeieze știința unei astronomii a stelelor politice ar trebui să găsească asemenea cuvântul tainic. Căci într-adevăr există ceva tăinuit care dă consistență stelelor căzute în Dealul Mitropoliei, care le ține la un loc, pe când cuvinte de ordine superioară constituțională ar fi trebuit s-o facă să se risipească de mult, ca scânteile de zgură când faurul bate cu ciocanul în nicovală.

De mult adunarea din Dealul Mitropoliei și emanațiunea ei, ministeriul, sunt neadevăruri întrupate. Camera a hotărât cestiuni asupra cărora nația n-a fost consultată nicicând, precum cestiunea Basarabiei și încorporarea Dobrogei, ea se pregătește a anticipa judecata nației și asupra cestiunii a treia, a evreilor. Rațiunea de-a fi a acestei Camere a încetat din ziua când s-a prezintat cestiuni asupra cărora nația trebuia consultată din nou și neapărat. Ba, ce e mai mult, Senatul a recunoscut-o aceasta, puind un termin de trei luni pentru convocarea unei Adunări de revizuire, ministeriul a recunoscut-o aceasta, admițând moțiunea din senat, coroana a recunoscut-o, rostind în mesagiul de deschidere necesitatea convocării unei asemenea Adunări.

Și, deși de la rezolvarea cestiunii a treia atârnă recunoașterea definitivă a neatârnării noastre, deși orice întârziere e prejudițioasă poziției noastre internaționale, deși Camera aceasta însăși a recunoscut că nu e-n drept a rezolva cestiunea, ea totuși stă la un loc primindu-și consistența de la un ce necunoscut, cu toate că sunt o mulțime de cuvinte constituționale contra ei.

Ce să fie acel ce necunoscut? Ministeriul e cuprins de friguri perpetue și criza nu e rezolvată. Se ivește când o constelațiune, când alta, și roșii în special au făcut deja apel la membrii tuturor nuanțelor politice, dar fără succes până acuma. Lupta între roza roșie și roza albă nu mai e o luptă —steaua rozei albe răsare frumoasă și liniștită pe cerul acestei țări, așa de liniștită precum au fost în toți timpii, de câte ori țara și-a venit în fire din visurile turburi ale himerelor liberale.

Dar nu aceasta e întrebarea. De ce Camera mai stă, de ce va astărui a sta? O cercetare anatomică a Camerei actuale ne va conduce poate la adevăr.

Camera e compusă din oameni cari și-au făcut din politică o meserie, pentru cari politica însemnează pânea de toate zilele, însemnează diurnă, buget, domenii ale statului, însemnează îmbogățirea prin esploatarea poporului. E drept că mai toți și-au făcut trebușoarele, încât trebuie să fi existând un gheșeft de tot important care să-i ție la un loc cu magnetul câștigului material. Această Cameră, iubitoare în genere, e și iubitoare de arginți, căci se compune cam tot din sfinți fără de arginți.

Care e dar punctul împrejurul căruia gravitează buzunările majorității iubitoare'? Care e formula ce ne rezolvă misterul existenței unei Adunări care de mult ar fi trebuit să se risipească în întunericul din care a ieșit?

E răscumpărarea drumurilor de fier, așa-zisa răscumpărare.

Rugăm pe cititor să ție seamă de prevestirea noastră. Pentru a realiza acest gheșeft roșii vor fi în stare să facă compromis cu orișicine, de orice nuanță politică ar fi. De acolo mâna frățească pe care-o întind în toate părțile, de acolo durerea de țară a Camerei iubitoare: hinc illae lacrimae.


[30 noiembrie 1878]

Așadar ieri a trecut un an de când a căzut Plevna. Vremea e muma ironiei; ea, care a fost sufletul marilor evenimente, trecând nu ne-a lăsat în mâini decât coji deșerte cari azi sunt departe de-a ne mai atinge sufletul cum ni-l atingea odată.

Cine nu-și aduce aminte de bucuria febrilă de acum un an la căderea Plevnei, deși de-a doua zi politica rusească s-a întors în contra noastră? Bucuria de atunci era pentru un eveniment în defavorul nostru. Cine nu-și aduce aminte că d. C.A. Rosetti, primind tinerimea academică, zicea cu glasul său patetic-prefăcut: „A căzut Plevna — dar mai rămâne o altă Plevnă de luat, Plevna internă a reacțiunii!“.

Ce impresie mai fac astăzi vorbele d-lui C.A. Rosetti? În Cameră, unde era atotputernic, și-a luat inima-n dinți și a primit totuși o prezidenție oferită numai de membri roșii puri ai Adunării și de doi trei din partidul gheșeftarilor liberi și independenți, cari-și caracterizează ideile independente printr-o suspectă iubire pentru moșiile pendente … de mănăstiri. În Senat în fine era să se aleagă prezident d. M.K. Epureanu din opoziție și numai voturile conservatorilor au făcut ca să s-aleagă c-o mică majoritate persoana agreată de roșii, I. P. S. S. Mitropolitul primat. Situația în Senat e pierdută deja pentru liberali și într-o bună dimineață, tocmai când le-o fi viața mai dragă, se pot simți puși în eșec de Senatul acela pe care l-au ales în momentul când erau purtați de alianța de la Mazar Pașa.

În fine, luni d. Brătianu apăru în fruntea unui nou cabinet, însemnat prin lipsa lui de însemnătate, un cabinet compus în două din trei părți din advocați mai mult sau mai puțin dibaci, dintre cari unii plouați ca din senin. În locul d-lui Cogălniceanu, singurul om de o inteligență estraordinară din cabinetul trecut, îl vedem pe d. Câmpineanu, care până acuma n-a avut nicicând ocazia de a-și dovedi calitățile sale estraordinare, apoi vedem pe d. Ferichidi, asemenea fără nici o însemnătate politică, pe d. Cantili în fine, de la care nu se poate aștepta nimic în resortul pe care și l-a ales. Ce mi-e Chițu, ce mi-e Cantili. D. prim-ministru Brătianu a citit în amândouă Adunările un fel de program care zice tot atât de puțin ca și numele noilor săi colegi, căci din nimic nimic nu iese.

Programul și indivizii au fost primiți în amândouă Adunările cu un mare sentiment de deziluzie. Deputații roșii își ziceau fiecare în inimă: de ce Cantili și Ferichidi și nu eu? Și trebuie s-o mărturisim că fiecare din ei, chiar d. Holban de ex. sau d. Pantazi Ghica, aveau cuvânt. Dar nu numai partidul guvernamental e deziluzionat — căci aceasta n-ar însemna nimic — dar opoziția asemenea. Căci, într-adevăr, ori de câte ori te lupți îți place a avea cu cine te lupta. Celor tari le place a se lupta cu cei tari, nu cu căsulii făcute din cărți de joc, cu combinațiuni cari tremură la orice suflare de vânt.

Ce mai face oare Plevna internă a d-lui C.A. Rosetti? Oare bătrânul cap al demagogiei române a început a vedea că, oricât de amețită ar fi lumea prin fraze, ea totuși se trezește până în sfârșit? Neadevărul și duplicitatea politică sunt lovite de un fel de nulitate dinlăuntru care le face să se risipească curând. Astfel și liberalii noștri simt cum le piere în mod fatal pământul de sub picioare, fără ca cineva să contribuie la aceasta decât ei înșii prin greșelile lor. Oriunde încearcă a se răzima simt că se razimă de o umbră, de o închipuire a lor. Nimic nu le rezistă și tocmai din cauza asta nu se pot ținea, pentru că, spre a putea merge, trebuie un pământ vârtos care să reziste picioarelor, un razim tare care să reziste mânilor.

Dacă ne mângâie ceva de relele lumii acesteia, dacă credem într-o providență răsplătitoare, e legea constantă că ceea ce e neadevărat piere prin sine însuși. Toată alianța de la Mazar Pașa era un neadevăr — a dispărut. Acuzațiunea adusă cabinetului conservator era un neadevăr și a sfârșit prin faptul că nu se mai găsea nimeni care s-o susție; acuzarea ce ni se face c-am fi reacționari e neadevărată și cade de sine.

Elementele pe cari un neadevăr le conglomerează pentru un moment se îndreptează unul contra altuia și se mănâncă între sine, aducându-și reciproc pieirea pe când elementele cari sunt ținute la un loc printr-o idee adevărată se țin la un loc fără silințe personale. Conglomerată prin neadevăruri, coalițiunea de la Mazar Pașa s-a fărmăturit în sine, ca toate coalițiunile unde nu interese generale, ci lăcomia personală și ambiții smintite sunt sigurele cauze ale unei uniri momentane.


[5 decembrie 1878]

Curând se va prezinta în Cameră următorul proiect de lege de o importanță de căpetenie.


Art. I. Clauza penală este prohibită în orice fel de contract fără nici o distincțiune și fără considerațiune dacă obligațiunea care naște dintr-însul este civilă sau comercială.
Judecătorul este ținut a pronunța nulitatea și nu a condamna în caz de obligațiune bănească decât la dobânda legală prevăzută de art. 1589 Cod civil, iar pentru obligațiunile de a da sau de a face, la daunele interese prevăzute de art. 1089 Codul civil.
Art. II. Se adaogă la art. 1089 Codul civil aliniatul următor:
Clauza prin care s-ar știpula de mai nainte dobândă la dobânzi sau la venituri viitoare este nulă.


Din espunerea de motive a d-lui raportor D. Giani estragem următoarele:


Nu mă voi ocupa de importanța și necesitatea acestei legi mai cu deosebire când privim la populațiunea noastră rurală, pentru care fatala clauză penală, când constă în bani, aduce mizeria și perspectiva unui proletariat, iară când constă în prestațiuni în natură, atunci efectul este vexațiunea, degradațiunea omului și încătenarea libertății lucrului. Toate aceste considerațiuni sunt atât de bine puse în vedere prin espunerea de motive a guvernului încât ne-a determinat pe toți a lua proiectul în considerațiune. Ceea ce îmi voi permite a arăta printr-acest raport sunt cuvintele care m-au autorizat să merg dimpreună cu onorabilul comitet al delegaților ceva mai departe în această privință decât proiectul guvernului.
Toată lumea va conveni în materia aceasta două mari principii sunt puse în joc: principiul libertăței conveniunilor și principiul libertăței omului; toată lumea asemenea va conveni că cel dintâi este subordonat celui din urmă; fără oameni nu pot exista convențiuni. Guvernul recunoaște cu noi dimpreună acest adevăr când spune că o persoană care subscrie o clauză penală nu poate avea consimțământul liber. Cum într-adevăr se poate susține că cineva ar consimți la ceea ce nu poate intra în prevederile sale la epoca când contractează? Orice om onest se obligă în credință de a plăti și cu toate acestea clauza penală îl silește a prevedea neplata. Sila nu este voință și nevoința este negațiunea libertăței. Dacă pe lângă aceste considerațiuni filozofice ne-am uita că în sistemul actual al legislației noastre este posibilă o clauză penală care să curgă de drept, fără somațiune sau chemare în judecată, tot în virtutea libertăței convențiunilor, atunci spectacolul ar deveni înfiorător.


Proiectul ca proiectul, dar considerațiunile filozofice ale d-lui Giani sunt într-adevăr admirabile!


Poate ni s-ar objecta — urmează d-sa — că nu am făcut nimic cu această prohibițiune, deoarece clauza penală poate fi înglobată în capital chiar când se contractează obligațiunea. Răspunsul însă este ușor de făcut: anevoie consimte cineva să subscrie pentru o sumă pe care nu o pipăie, dar ușor subscrie pentru ceea ce ia în realitate; în cazul dântâi dezastrul, calamitatea este înaintea ochilor săi, în cel de al doilea el este mai depărtat și de ochii și de credința sa, care este totdauna pentru plată.


Să venim acum la considerațiunile filozofice ale d-lui D. Giani. Înainte de toate ne-am întreba ce scop urmăresc ele într-o prozaică dare de seamă asupra unui proiect de lege relativ la clauza penală, dare de seamă în care date statistice și considerațiuni economice ar fi fost mai cu cale decât fraze ieftene, pe care d. D. Giani, cu sentimentul său de modestie, binevoiește a le numi filosofice. „Principiul libertății convențiunilor e subordonat principiului libertății omului“! Asta s-ar părea că vrea să zică ceva, dar în fond nu zice nimic. În realitate omul e tot așa de puțin liber precum e picătura de ploaie ce cade sau unda ce curge la vale, iar nu la deal, așadar despre o libertate absolută, în sens metafizic, nu poate fi nici vorba, prin urmare nici despre o libertate a omului supraordinată libertăților lui. Foarte cu greu ni s-ar putea da definiția unei asemenea libertăți abstracte și absolute și, chiar dacă ni s-ar da, ea n-ar putea fi exactă, căci ar trata despre un obiect a cărui existență nu s-a putut dovedi până acuma. Libertatea omului e mai mult o noțiune istorică decât filozofică, o serie de acte de eliberare succesivă, un șir de libertăți coordonate și câștigate în curgerea timpurilor și în acest șir e cuprinsă și libertatea tranzacțiunilor.

Vorbind sans phrases proiectul este o mărginire a libertății tranzacțiunilor și o mărginire salutară, pentru că nici averea noastră, nici cultura generală nu ne-a făcut încă maturi pentru exercițiul deplin al acestei libertăți.

D. D. Giani ar fi făcut mai bine să consulte pentru darea sa de seamă dezbaterile Reichsratului din Viena și a Dietei galițiene asupra legei cametelor, precum și escelena scriere a d-rului Platter asupra Cametei în Bucovina. Cel puțin în cestiuni practice am trebui să renunțăm de la fraze ieftene, care aleargă ulițele rostite de toți și nepricepute pe deplin de nimenea.


DEPUTATUL AVRAM BURĂH
[5 decembrie 1878]

Cine este cel mai fierbinte apărător al romanismului? — Jupân Avram sin Moișe. Cine este cel mai nepot dintre toți nepoții divului Traian? — Jupân Avram sin Moișe Leiba.

Cine este cel mai mare patriot român? — Jupân Avram sin Moișe Leiba Roșu. Cine a făcut rechizitorul și actele de acuzare împotriva miniștrilor conservatori români? — Jupân Avram sin Moișe Leiba Roșu sin Dreicop Burah.

Și ce este și cine acest jupân Avram Burăh? Deputat radical sub pseudonumele George Misail.

Iată în adevăr următoarea interesantă notiță biografică, pe care am mai publicat-o și acum o lună după un ziar din Iași:


Domnule redactor,
Ca să puteți avea lumină despre nașterea și creșterea d-lui Misail vă voi descrie cele următoare, despre care am exactă știință ca conșcolar ce am fost cu d-lui.
În anul 1837, când pe atunci se numea Avram Burăh, cu ochii încrucișați, am avut ocaziune, ca mahalagiu, de a merge împreună la un Heder (școala de băieți), la belferul (dascălul) Moișe Feleșler, unde am început a învăța Himeș (Biblia).
D. Avram Burăh, acum Misail, s-a născut în Roman la anul 1832, făcându-i-se operațiunea brismila de cătră psaltul Leizer Mendel.
Dumnealui este născut din tatăl Moișe Leiba Roșu sin Burăh Dreicop și din muma Ana Riva născută Menea Rugea, și a fost unic fiu la părinți.
Surorile mumii sale, cu domiciliul în Roman, se numesc una Hene și alta Ghitla; fiii lor ce trăiesc în Roman se numesc Moișe și Lipe, supranumiți Cocoși; mai au și un frate la București, ce se numește Altăr Mărunțișarul.
În anul 1838, în luna iulie, când tatăl său, Moișe Leiba, ca negustor talpalar (tabacar) s-a fost dus la iarmarocul de Sfântul Ilie în târgul Folticeni, atunci, în noaptea de Tișebof (post de 24 ore) muma sa Ana Riva, prin concursul d-lui Ienache Misail, fost pe atunci polițmaistru în Roman, cu care s-a amorezat, a fugit la moșia Trifești, în apropiare de Roman, unde s-a botezat; și apoi a furat din școală pe unicul el fiu, Avram Burăh ducându-se cu el la târgul Tecuci, unde au trăit cu d. Ienache Misail. Băiatul însă, Avram Burăh, s-a opus, n-a primit botezul, ținându-se de învățătura belferului, rămasă în memoria sa mult timp. De atunci n-a mai avut ocaziune a se mai întâlni cu tatăl său până în anul 1855 sau 1857, când d. Avram Burăh, acum Misail, era ca cinovnic al ministerului de justiție din Iași. A făcut atunci revizie în arhiva tribunalului de Roman și în acest oraș a găsit pe adevăratul său părinte, Moișe Leiba, în mizerie, în calitate de hotelier și, după cum zice proverbul, sângele apă nu se face, l-a ajutat cu câțiva galbeni, asigurându-l să nu se îngrijască, căci el, Avram Burăh, nu este botezat, și la masa cea mare, în lumea viitoare, vor mânca amândoi din Leviatan și Șorobor.
Domnule redactor, primiți vă rog deocamdată aceste câteva rânduri, pe cari cred veți binevoi a le publica etc.
Al d-voastre I. Sodescu din Roman.


La această prețioasă notiță biografică n-am primit, de când am publicat-o și până astăzi, nici o dezmințire sau întâmpinare. Prin urmare datele din cuprinsul ei rămân adevărate, deoarece partea interesată nu caută să le răstoarne. Cum rămâne dar cu jupân Avram sin Moișe-Leiba Roșu Dreicop Burăh, cum am zice cu d. Pseudo-Misail? Care va să zică în Camera românească, înainte chiar de Tractatul de la Berlin, ne-a învrednicit Iehova să vedem și un român cu cusur pe banca de deputat; căci, după cum vedem în documentul de mai sus, feciorul lui Moișe Leiba Roșu sin Dreicop Burăh a asigurat pe tatăl său, când l-a găsit în proastă stare la Roman, că el, Avram, nu s-a botezat și i-a făgăduit prin urmare că pe ceea lume, la masa cea mare, au să mănânce amândoi din Leviatan și Șorobor, ca toți ovreii drept-credincioși ai Talmudnlui. Jupân Avram Burăh ar fi deci nebotezat; atunci cum ar rămâne cu voturile pe cari jupân Avram Burăh le-a dat în Camera românească?

Noi, din parte-ne, deși d. Pseudo-Misail a tăcut până acuma, încă nu credem că n-ar fi botezat și așteptăm de la Jupân Avram-Burăh-Misail să ne trimeață acte prin cari să dovedească: că dumnealui s-a fost lepădat de Himeș, ce a învățat-o la belferul Moișe Feleșler, că, măcar că nu mai e leac, îi pare rău de ce i-a făcut psaltul Leiser Mendel și că, pentru a fi nepot al lui Traian și deputat radical, a renunțat la tacâmul cu care l-o fi așteptând la masa veciniciei venerabilul său părinte, Moișe Roșu sin Dreicop Leiba.


[9 decembrie 1878]

Într-un studiu de politică contimporană intitulat Martirii de la 48 și salvatorii de la 66 d. G. Mârzescu espune pe 37 de pagine cicero istoricul scurt al ministerielor perindate dela suirea Măriei Sale pe tron și până astăzi.

Nervus probationis espus în broșura d-sale este că pricina agitărilor și răsturnărilor ministeriale provine nu atât din deosebirea de principii cât mai cu seama din pasiunea meschină ce a esistat și esistă încă între bărbații ce joacă la noi rolul de oameni politici și de bărbați de stat. Acești oameni — martirii de la 1848 și salvatorii de la 1866 ― sunt după d-sa: frații Brătianu, C.A. Rosetti, Ioan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascar Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Crețulescu și încă alți vro câțiva.

E un sâmbure de adevăr în teza pe care voiește a o dovedi d. Mârzescu și e asupra oricării îndoieli că cele mai multe grupuri politice de la noi din țară sunt strânse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii. Când ne aducem aminte de înaltele făgăduințe și de programa stabilită la Mazar Pașa, apoi de deplina deviere de la ea, atât în viața interioară a statului, cât și în politica esterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deși nu toate grupurile politice sunt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere și de a se mănține. Cumcă pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile și … imposibile, cumcă cutare grup se poreclește cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e asemenea adevărat. Dar ceea ce d. Mârzescu nu espune în broșura d-sale, ba poate nici cutează a espune, sunt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mârzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10—20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ș.a. au voit să ajungă la însemnătate în viața statului exploatând mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vie de sine încât e cu desăvârșire indiferent numele individual care ar fi ieșit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune.

Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, și sub cultura adevărată înțelegem pe cea productivă. Exceptând câteva centre din țară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producției naționale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc. pentru a-și menaja un doctorat în drept și toți aceștia se-ntorc apoi în țară cu pretenția de-a deveni de-a doua zi oameni mari. Uite-se d. Mârzescu în toate laturile și vază din cine se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici și va vedea că sunt în cea mai mare parte tineri advocați. Și, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toți deodată, încearcă de-a veni cel puțin pe rând la ea și a se folosi pe cât se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpușeria constituțională.

Și, fiindcă nu există între acești oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toți au aceleași nevoi de căpătuire și aceleași tendințe, inventează cel puțin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeași marfă veche. Între capi iar sunt o mulțime de oameni — de o necontestată inteligență, n-o negăm — dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-și mai re-mprospăta averile sau cel puțin numele și influența personală. Și, dacă sunt deosebiri reale, acelea nu sunt în genere dictate de grupuri de interese naționale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută și de un caracter mai onest asemenea înnăscut. Fiind însă că mintea și caracterul sânt totdeuna mai rare decât stupiditatea și lipsa de caracter, de aceea vom vedea că partidul cel mai numeros din țară, roșii, e totodată acela care reunește în sânul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică și invidie pentru tot ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gândesc nimic și nu au nimic.

În jucăria parlamentară care se desfășură înaintea noastră oamenii pentru care nimic nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricât de lipsiți ar fi de cunoștințe speciale și de resort, sunt advocați. Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un advocat făcându-se mitropolit și pe altul general de brigadă, căci unde-i leafă apare și advocatul; restul îndatoririlor și-l aranjează apoi într-un chip cât se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice și în cea mai mare parte nu le au.

Organizația de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogățească din averea lui, și tot organizația aceasta a făcut și pe alte clase să crează că numai prin politică poți ajunge la ceva. Astfel profesorii de universitate, în loc să-și caute de treabă, fac politică; profesorii de licee și de școale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanți, actori chiar, toți fac politică, pentru a parveni. Și acesta e răul cu desăvârșire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupându-se însuși nervul vieții oricării societăți, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranța de îndreptare. Armata noastră poate câștiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenții noastre dar acest lux nu va opri descompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.


STUDII EXEGETICE ASUPRA UNEI PARABOLE CARE LIPSEȘTE ÎN SFÂNTA-SCRIPTURĂ
[12 decembrie 1878]

Odată Afganistanul juca un rol cu desăvârșirea preponderant în primii București ale unei foi oarecari, iar Emirul Șir-Ali, relațiile cu nenorocitul om și fiul neascultător, Iacub-Han, era oarecum centrul împrejurul căruia gravita centrul însuși.

Deși lucrul e cam încurcat, noi, simpli muritori cari nu vedem legăturile intime dintre cauză și efect, vom spune numai că afganii, acest popor primitiv, însă se vede că foarte simpatic, aveau în Asia rolul de-a acoperi cu neagra lor mulțime tendințele Rusiei, iar Franța orientală acopereau cu vitezele lor regimente o poartă mare, pe care cineva se-ncerca să intre.

E ciudat cum o poartă mare poate deveni o cheie pentru dezlegarea interesantelor cestiuni… din Asia centrală.

Dar Afganistanul s-a cam învechit … precum e în genere greu de-a vorbi mult timp într-aiurea, chiar când ești advocat. O formă mai poetică se puse la dispoziție pentru urmărirea aceleiași porți mari și acea formă este … parabola.

Vestita parabolă a prorocului Nută cătră David-împăratul, povestirea lui Hristos despre fiul risipitor și despre lucrătorii din via Domnului și altele de asemenea natură n-au putut a nu face victime din naturile simțitoare ale unei depărtate posterități.

E bine ca augurii să se-nțeleagă sub rosa, iar noi, ucenici umiliți, vom încerca numai să facem o exegeză plină de admirațiune asupra unei adânci parabole, ce-o găsim în „Presa“.

Încă în numărul de la 26 noiemvrie „Presa“ prevestise că ministeriul d-lui Cairoli va cădea, o prevestire atât de sigură încât se-ntâmplase deja cu câteva zile mai nainte.

Nimeni nu a contestat fostului ministru italian nici buna-voință, nici sinceritatea intențiunilor sale, — zice „Presa“ — dar toți l-au acuzat de o slăbiciune fără margine față cu societățile primejdioase ale socialiștilor internaționaliști.

Au fost foarte instructive, sub mai multe puncturi de vedere, discuțiunile ce s-au urmat în Camera din Roma, cu ocaziunea combaterii ministerului Cairoli.

Au vorbit contra ministerului și d. Depretis, și d. Sella, și d. Crispi, și d. Minghetti, ca să nu mai amintim pe domnii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari și alții. Toți întruniți au dărâmat cabinetul din stânga.

Așa e. Ce să mai facem atâta vorbă de d-nii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari și alții! Importantă e întrebarea ce-au făcut regele Italiei în cazul acesta.

Chemat-au la minister pe d. Finzi?

Aș, de unde.

Dar poate d. Mari sau d-nii Bonghi și Paruzzi vor fi fost chemați?

Nu, ferească Dumnezeiu! Pe cine altul putea regele să cheme decât pe d. Depretis — numai pe d. Depretis. Și de ce?

Iată de ce.

În numărul de la 26 noiembrie trecut, „Presa“, cercetând posibilitatea chemărei domnului Depretis, arăta calitățile eminente ale acestui bărbat de stat, luminat, progresist și liberal-moderat, membru al centrului cum am zice la noi, plin de idei practice și de vederi nemeritate.

Mulți pretind că d. Crispi reprezintă în Italia credințele politice ale principelui Bismarck și dar regele, binecugetând, nu s-a adresat la dânsul, voind să facă în țara Italiei o politică pură italiană, iar nicidecum o politică agreată străinilor.

Vedeți, cam tot lucrul acesta s-ar putea întâmpla și în România. Pentru a face o politică pură românească, iar nu una agreată străinilor, M. Sa Domnul, binecugetând, nu se va adresa la cutare ori cutare, ci neapărat la un om

luminat,

progresist,

liberal-moderat,

membru al centrului, cum am zice la noi,

plin de idei practice,

de vederi nimerite.

Partidul centrul, nuanța partidului liberal, a dat dar și în Italia ministerul Depretis.

De vreme ce partidul centru — această nuanță a partidului liberal — a dat și în Italia ministerul Depretis, de ce nu l-ar da și în România?

Nu e nimic de criticat în această privință și mersul instituțiunilor constituționale a putut da foarte bine rezultatul acesta.

Dar, dacă am zis că regele nu a chemat pe d. Crispi, fiindcă a voit să urmeze o politică numai națională, ne putem întreba totdodată: care a fost cauza de nu a chemat oare pe d. Sella, căci și concursul cestui din urmă a contribuit la căderea domnului Cairoli?

Așa e. Dacă regele, voind a urma o politică numai națională, n-a chemat pe d. Crispi, pe acest om vândut la Bismarck —, care să fi fost pricina că Maiestatea Sa a uitat pe d. Sella? Bine, ăsta n-a stat umăr la umăr pentru a răsturna pe d. Cairoli? Ba da! a stat umăr la umăr, dar vedeți Sella este șeful dreptei și, ca atare, regele nu a crezut că-l poate chema azi la putere, în fața sureccitațiunei poporului și a aprinderei spiritelor în Italia. D. Sella are idei cam învechite; azi trebuiesc vederi democratice și pur liberale. Spiritul timpului din zilele noastre ne cere moderațiune în libertate, dar nu comprimarea și restrângerea libertăților.

Așa e. Sella e, cum am zice la noi, ca dumnealui arhon slugeriul Sandu Napoilă, giubeliu, și-n zilele de azi nu mai merge. Alte mofturi a ieșit la modă pe vrema noastră. Azi trebuie să ai vederi democratice,


pur liberale,

moderațiune în libertate,

c-un cuvânt să fii:

un om din partidul centru, cum am zice la noi.


Și dar în fața acestor împrejurări d. Sella a trebuit să lase locul d-lui Depretis, care reprezintă ideile liberale-moderate în Italia. Și cu modul acesta s-a dovedit prin urmare și cu această ocaziune că într-o țară, în multe asemănată nouă, nici vederile radicale nu mai pot fi primite, nici estrema opoziție nu mai este agreată. Dacă d. Cairoli — și-ar fi schimbat sistema; dacă în locul d-lor Conforti și Zanardelli, miniștri de justiție și interne, partizani ai principielor radicale, d. Cairoli s-ar fi adresat la bărbați politici cu altă greutate și altă pricepere, poate că regretabilul atentat din Neapole nu s-ar fi petrecut și fostul prim-ministru nu ar fi fost constrâns să demisioneze.

Adecă bate șeaua să priceapă — d. Brătianu. Ia pildă, d-le Brătiene, de la nenorocitul Cairoli. Italia ne e în multe asemănată nouă. Italia a avut pe Dante, noi pe Prodănescu, ea o papalitate celebră, noi pe părintele Gr. Musceleanu, ea pe Beccaria, noi pe Athanasiad. Ce mai vrei dar d-le Brătiene? În țări cari se aseamănă atât de mult, nu mai merge nici cu vederile radicale, nici cu reacția ruginită. Nu mai sunt agreate. Dacă d-ta ți-ai schimba sistema, dacă în locul unor domni ca Conforti și Zanardelli, te-ai adresa la bărbați politici cu altă greutate și altă pricepere, la un om luminat,

progresist,

liberal-moderat,

membru al centrului, cum am zice la noi,

atunci poate, poate că n-ai fi constrâns să-ți dai demisia.

Mai înțelept se vede decât d. Cairoli la Roma, d. Canovas del Castilio la Madrid, prevăzând o mică neînțelegere, voiește să preîntâmpine răul; și, ca să nu sufere ce alții au suferit în Italia, se pregătește a chema, se zice, la minister bărbați de stat liberali-moderați, ca d-nii Bugallal, don Francisco Silvela și generalul Yovellar, în locul domnilor Robledo, Colantes și Ceballos. Cu modul acesta spiritele s-ar împăca și d. Canovas del Castilo, cu spiritul său practic, ar preîntâmpina zdruncinarea sa din minister.

Iată dar o altă pildă luminoasă: d. Canovas del Castillo. Ce Robledo, Colantes, Ceballos? — Nu! Bugalal, Silvella și Yovellar, adecă liberali-moderați, membri ai centrului cum am zice la noi.

De aceea ca să preîntâmpine zdruncinarea sa din minister, d. Brătianu trebuie să fie mai înțelept decât Cairoli de la Roma și să se pregătească a chema la minister bărbați de stat liberali-moderați ca don Francesco Silvela.

Căci:

Astfel lucrează adevărații bărbați de stat; acei cari se ridică mai presus de politica mică și cari, privind în depărtare, numai la binele și prosperitatea națiunei, nu se opresc la prejudecăți zadarnice, nici la invidii nedemne de un adevărat om de stat.

Când este vorba să lucrăm numai pentru binele țării nu căutăm decât combinațiunea cea mai nemerită și cea mai conformă bunelor rezultaturi ce ne propunem, lăsând criticilor mici și unor vederi strâmte și înguste grija de a combate stăruințele noastre, ce tind a consolida întărirea nouăi noastre constituiri și a viitorului țării.

Bărbați cu înțelegere dreaptă și corectă, ca d. Canovas del Castillo, ca să scape țara, preschimbă întocmirile sale ministeriale. Bărbați ca d. Cairoli, scurți la vedere, compromit liniștea statului, compromițând cu desăvârșire și esistența cabinetului lor!…

*

Toată parabola aceasta alegorică, în care se vorbește mereu de Cairoli și de Canovas del Castillo, de Sela, Robledo, Yovellar și de patriile mântuite sau mântuibile prin centrele respective, cari nu există în realitate, pe când în adevăr e vorba de D. Brătianu, Boerescu etc., toată parabola, zicem, ne-au mișcat atât de mult și ne-au descoperit calități până acum atât de ascunse în fundul inimei privighitorii respective de la „Presa“ încât, dacă ne-a mai rămas o mângâiere și am comprimat începutul unei lacrimi, precum Sella ar comprima libertatea, e că ne-am adus aminte cumcă, asemenea tiradelor din tragedie, lucrurile par foarte jalnice, dar nu sunt adevărate. Nomenclatura chiar de dreapta, stânga, centru are în alte țări cu totul alt înțeles. Centru în Germania de ex. însemnează tocmai partidul cel mai reacționar; lăudabil prin tăria convingerilor lui… dar reacționar.

Iar cât despre Italia și Spania — acolo nici nu există centre în sensul „Presei“. Nu e nici o deosebire bunăoară între d-nii Cairoli și Depretis, decât că unul reprezintă fosta stângă a unei provincii, iar altul fosta stângă a altei provincii, din cele acum întrunite în o singură Italie. Deosebirea dintre acești domni, precum trebuie s-o fi știind „Presa“, e cestiunea drumurilor de fier — din Italia se-nțelege. Iar nuanțele din Spania sunt pentru publicul nostru tot atât de interesante ca și nuanțele de partid din Afganistan și, fiind noi oameni buni, nu voim a ocupa până și această branșă a istoriei contimporane, care poate fi atât de folositoare pe viitor organului, aliat cu noi; destul numai că nici aicea nu e vorba de centru.

Singura țară, în care există două centre și a căror maimuțare, cam incoloră, vor fi precum prevedem și superfetațiunile din viitoarea adunare turcească din Stambul, e Franța; cu deosebirea — mică neapărat — că centrul din Franța e compus — nu din persoane, care se împrumută la alegorii și joacă în mai multe fețe, ci din oameni, pe cari te poți întemeia și a căror vorbă e vorbă.

Izbutita alegorie a „Presei“ e atât de bună încât ne e teamă că va și rămâne un model de alegorie și nimic mai mult. Ca toate capodoperile promite a nu se preface niciodată în realitate — de aceea ne și inspiră același sentiment de siguranță personală, pe care-l avem când privim din colțul nostru o jalnică tragedie, jucată pe scenă.

Și în priveliștea lumii aceștia oamenii se poartă după temperamentul lor. Cel melancolic plânge, cel vesel râde — cel născut cu caracter statornic și predispoziții skepticoase fluieră.


[16 decembrie 1878]

Nu știm pentru a câta oară suntem nevoiți a întreba pe guvern de ce ține ascunse toate neajunsurile ce le întâmpină în Dobrogea. Știrile de mai jos, pe care le-a primit ziarul gălățean „Vocea Covurluiului“, în genere foarte bine informat, sunt de o îngrijitoare gravitate.


Cu toate misiunile militare ce s-au trimis și retrimis prin Dobrogea — zice foaia citată — totuși cunoștința ezactă de situațiunea localităților ca mijloace de aprovizionare a lipsit și lipsește cu desăvârșire, iar pretinsa organizare a nouăi provincii nu e decât pe coloanele „Monitorului oficial“, în realitate însă cea mai tristă expresiune.
Ca să venim la fapte, vom spune că prefectura ce se decretase la Noua Silistră a trebuit prin forța lucrurilor să se retragă și să se așeze la Cernavodă, căci în locul dântâi impiegații, începând de la prefect până la cel din urmă, nu aveau nu o casă unde să șează, dar nici chiar un bordei. Nici o masă, nici un scaun, nici un registru, nici un sigiliu, nimic nu au autoritățile cu cari să-și poată începe lucrările lor. Pânea chiar și carnea lipsesc cu desăvârșire. La o parte din trupe li se trimite pentru hrană pesmeți de la Rusciuc, dar și aci fatalitatea a trebuit să ne lovească; vaporului Jiul ce era însărcinat a transporta proviziunile, i-a crăpat mașina.
În atare mod, lumea ce au trimis acolo se găsește în condițiune dezesperată; cu banii în mână, în multe locuri nu-și găsesc o pâne și o ștreașină unde să se adăpostească. Casierii și perceptorii n-au o ladă și un registru spre a încasa puținele taxe de pe unde au de luat, iar prefecții se găsesc în cea mai deplină încurcătură, neștiind reioanele cercului lor de administrare și comunele ce le aparțin.
Corespondența se face cu cea mai mare anevoință. Bulgarii, aroganți și ingrați, nu vor să recunoască linia de de-marcare fixată de Comisiunea europeană; ci amenință, și se zice că sentinelele noastre ar fi primit ordin să se retragă cu 10 chilometre îndărăt de la linia însemnată de Comisiune.
Din toate aceste vedem că starea de dincolo este din cele mai de plâns și neprevederea în organizare a fost din cele mai neiertate.
Dacă, în loc de a pierde timpul cu atâte parade de misiuni, guvernul s-ar fi pus să facă baratce, să fi deschis în câteva locuri brutării și debite de carne, astăzi trupele noastre n-ar sta sub corturi în luna lui decembre și împiegații n-ar umbla rătăcind din loc în loc, flămânzi și lipsiți de locuință. Cestiunea este serioasă și guvernul, fără o oră de întârziare, trebuie să se pună îndată pe lucru spre a remedia lucrul, că ne compromitem de tot.


Fiecine-și aduce aminte starea îngrozitoare în care s-au întors soldații noștri din campania trecută. Mantalele, povestea cântecului, postav de trei parale și ață de cinci galbeni, nemaipomenind că în puterea iernei nu mai avea nimic pe ei decât numai ferfenița de manta, care ajunsese scurteică. Cine nu i-a văzut pe acei bieți soldați cu picioarele goale în opinci rupte și cu părul ieșit prin căciulă și cine nu s-a indignat de criminala negligență a oblăduitorilor noștri, cari porniseră război cu ușurința cu care s-ar face o paradă la Capu-Podului Mogoșoaii — toate acestea, nu pentru a da ocazie armatei române ca să-și arate vitejia, ci pentru ca sub umbra steagului încărcat de glorie, să se poată lustrui, pieptăna și decora d-lor, frații liberali, această sectă de deturnători de bani publici și de incapabili.

Și luarea Dobrogei s-a făcut cu aceeași criminală ușurință și lipsă de prevedere. Nu-i vorba: misiuni și paramisiuni, toate cu diurne însemnate, răspunse până la un ban fraților căuzași, s-au făcut, se înțelege. Căci și în afacerea Dobrogei, ca în toate celelalte, diurna e pentru roșii totul, iar datoria nimica toată. Fumând o țigară pe malul drept al Dunărei și-a împlinit misiunea și, bând o cafea turcească la Babadagh, conștiința misionarului apostolic al rabinatului universal se liniștește dimpreună cu spiritele populației transdanubiene.

Și de astă dată misiunile au fost de căpetenie. Ba auzim că până și Ministerul instrucției are de gând a trimite-n misiune pe mai mult decât vestitul domn Pseudo-Urechia, ca să aranjeze instrucția publică în Dobrogea după cum l-ajunge capul și știm deja la câte l-ajunge capul pe acest domn.

Când ne-am arătat indignarea asupra stării triste a armatei întoarse din campanie, ni se tot cânta că așa-i războiul, că în așa stare cată s-ajungă eroii pentru a face impresie asupra demoazelelor; dar oare mai e și acuma război, pentru ca soldații noștri să fie nevoiți a sta în puterea iernii sub corturi? Soldații noștri pot avea speranța ca prin iulie viitor li se vor trimite din București cojoacele și lemne de durat case: iar până atunci să se-nvălească cu ațele, să tremure sub cort și să roază pesmeți din Rusciuc, pesmeți desigur începuți de șoareci, vro rămășiță ale oștirii rusești.

Dar cine-i cunoaște pe roșii poate oare să s-aștepte la altceva din partea lor? Vorbă multă și lucru nimic — iată caracterizarea lor în două cuvinte. Repetăm din nou cererea ca guvernul să dea publicului lămuriri asupra neajunsurilor ce le întâmpină și să nu ne lase sub sarcina de-a ne-nchipui răul și mai rău decum e.

În cât despre misionarul apostolic, d. Pseudo-Urechia, cestiunea e atât de interesantă încât promitem a ne întoarce asupră-i și a descrie pe acest domn cu toate calitățile sale care-l fac propriu și bun pentru-o asemenea însărcinare.


[17 decembrie 1878]

Aflăm că actualul ministru al instrucției publice, d. Cantilli, ar fi însărcinat cu organizarea instrucției în Dobrogea pe un ilustru personaj al cărui nume adevărat mărturisim că nu l-am putut afla nici până azi, dar care a sfeterisit porecla unei vechi și de mult stinse familii boierești din Moldova pentru a-și împodobi mutra cu ea, după ce mai nainte a mai fost purtat încă vro patru-cinci porecle, parte îndreptățite, parte de fantazie.

Toată lumea ghicește că nu poate fi vorba decât despre d. Pseudo-Urechia.

Singura mângâiare ce ne mai rămâne e că acest domn n-a sfeterisit exact numele boierului moldovenesc care se iscălea Ureki, ci a adăogat la trupina cuvântului sufixul -i-a (Urechia), foarte semnificativ pentru strigătele metamorfozatului rege Midas.

L-am luat de atâtea ori pe domnul acesta în zeflemea în cât ne pare rău că i-am creat chiar acest soi de popularitate, căci dumnealui e din oamenii aceia cărora, asemenea vestitului Barnum, confratelui său american, nu le prea pasă dacă reputația e bună sau rea, numai să se vorbească în genere de dânșii. Zgomotul odată făcut, știe d-lui să-l abată pe căile ce-i priesc.

Să vorbim oare de renumele său de autor? Ar trebui atunci să facem un curs întreg de literatură furată, să pomenim de Lope de Vega, de Gozzi, de Ascoli, de Goethe, cari toți aceștia în România s-au metamorfozat în chipul pomenit mai sus și poartă pseudonimul Urechea. Toate scrierile sale sunt sfeterisite din autori străini, căci dumnealui obicinuește a nume imitație liberă or prelucrare sau traducerea ad litteram sau cel mult bădărănirea nesărată a unui text străin. Ceea ce ar putea dovedi că e original al său va fi sau o platitudine sau un nonsens, regulă generală pentru producțiunile proprii ale acestei celebrități După orice șir original al acestui domn am întinde mâna, întâmpinăm numaidecât sau una din cele două calități sau pe amândouă la un loc. Astfel, bunăoară nu mai departe decât în no. de la 5 decemvrie al „României libere“ d-sa anunță cum că la institutul său de băieți se va da o reprezentație cuasiteatrală. Prețul locurilor: aplauze și iubire.

Stă scris negru pe alb: „Prețul locurilor: aplauze și iubire“!

Ex ungue leonem!

Noi din parte-ne suntem de mult la limpeziș cu d-sa. Din propriile sale mijloace nu e în stare să construiască una singură frază corectă sau c-un înțeles lămurit. Își ascunde grozava goliciune a capului și a inimei cu întortocheri de cuvinte și cu iperbole ridicole. Neputând dovedi că-n viață ar fi urmat vrun studiu serios, a pretins într-un rând că și-ar fi pierdut diploma de doctor în litere în Dunăre, deși n-a avut-o niciodată. Și unui asemenea om i se conferă catedre la Universitate, scaune la Academie, ba i se încredințează încă și creșterea copiilor, ca și când copiii de creștin ar fi animale ce trebuiesc dresate pentru a sări peste bețe și a aporta, căci tot un fel de dresură li se dă copiilor în institutul său; se deprind a aporta răspunsurile la cestiunile de bacalaureat în mod mecanic, fără a fi temeinic preparați.

De ar fi să pomenim toate din trecutul d-sale, ușor ne-ar fi a dovedi că d-sa e acela care a corupt învățământul public în România. Poate că-n toată țara aceasta nu e om care să hrănească o invidie mai înverșunată contra oricărui merit adevărat și care să fie mai accesibil pentru lingușirile naturelor de rând decât omul al cărui nume adevărat până în ziua de azi nu l-am putut afla. Las' că de câte ori a putut a stăruit pentru numirea personalului didactic celui mai rău posibil, las' că nu există rudă de a sa, oricât de depărtată, care să nu fie căpătuită prin d-sa în posturi publice, dar până și membrii familiei sale cari sufer de boale de creieri au funcții plătite de stat. Astfel un unchi al d-sale, om de care sub regimul legilor vechi desigur că și-ar fi făcut vrun creștin pomană de a-l duce și interna la balamuc, e de o mulțime de ani conservator al pinacotecei din Iași, deși e recunoscut ca pătimaș de perpetuă alienațiune mentală.

Dar în cazul de față nu ne interesează pe atâta nepotismul său pe cât uneltirile sale politice.

Se știe că-n totdauna își punea candidatura între bulgarii din Basarabia, cărora, în schimb cu alegerea, le mijlocea concesiunile cele mai mari. Având o influență cu desăvârșire nemeritată în administrația învățăturilor publice, d-sa stăruia să se numească pe acolo tot profesori pe sprânceană, de se putea de origine bulgari și cu sentimente bulgărești, încât Basarabia noastră, în loc de-a redeveni ceea ce-a fost cinci sute de ani de-a rândul, adică pământ românesc, devenise din contra vatra agitațiunilor panslaviste — cu concursul d-lui Urechia, care-a fost în acest chip, cu sau fără voință, un instrument al tendințelor rusești. Iar când au sosit urmările complicității sale, a crezut că-nșirând cinci ceasuri verzi și uscate în Cameră și prefăcându-se că plânge, răspunderea d-sale s-a mântuit.

Am fi fost în drept de-a aștepta ca acest domn, periculos în cel mai mare grad prin ignoranția lui dovedită, prin lipsa dovedită de judecată, prin lipsa asemenea dovedită de orice calitate superioară omenească, să aibă de nu pudoarea, cel puțin frica de a se mai amesteca în afaceri publice.

Ei, nu și nu! Cum se ivește ocazia dea-și crea alegători din populații rămase îndărăt, se prezintă dumnealui ca să le dreseze și tot acest prieten și promotor al bulgarilor din Basarabia umblă azi după însărcinarea apostolică de-a organiza instrucția în Dobrogea.

Oricine-și poate închipui ce o să se aleagă de acea instrucție. Dacă va fi astfel, prorocim de mai nainte că tot instrucție de soiul celei din Basarabia o să iasă, instrucție la ordinile panslaviștilor.

Indignați de cutezarea reînnoită a acestui domn, conjurăm pe guvern ca, oricât de roșu ar fi, cel puțin de astădată să-și dovedească intenția de-a face cum e mai bine. Dacă n-are oameni speciali pentru lucrul acesta, însărcineze cu organizarea instrucției acolo pe un ofițer superior de artilerie sau de geniu — fiecare din ei are mai multe cunoștințe pozitive și-nainte de toate mai multă judecată decât d. Urechia.


[19 decembrie 1878]

În revista ziarului „Presa“ din 15 decembrie citim următoarele rânduri:


Dezbinarea și animozitatea diferitelor partide, în timpuri critice ca cele de astăzi, departe de a aduce un folos țării, pot produce, din nenorocire, cel mai mare rău, făcând să profite de aceste neînțelegeri aceia cari numai prin ele pot să ajungă la scopuri negreșit dezavantagioase României.
În aste zile de grea încercare prin cari trece țara noastră, în noua sa pozițiune de „țară independentă“, ținta dar a organelor de publicitate, fie din orice partidă, trebuie să fie lucrarea sinceră și nepărtinitoare la întărirea statului.
Nu prin insinuări mai mult sau mai puțin sarcastice, nu prin parabole născute de imaginațiuni fecunde, nu cântând pai tu ochii vecinilor vom aduce vreun folos țării noastre, vom putea conlucra la ridicarea și fericirea ei.


Deși numele ziarului nostru nu se rostește în aceste rânduri, nu putem să nu recunoaștem că acele cuvinte de „insinuări sarcastice“, de „parabole născute din imaginațiuni fecunde“ se adresează „Timpului“.

Acele reflecțiuni mai mult sau mai puțin melancolice nu ne ating deloc; nu înțelegem însă câtuși de puțin gravitatea imputărilor ce ele conțin. Ne întrebăm întru ce aprețierile noastre umoristice asupra considerațiunelor foarte transparente ale „Presei“ cu ocaziunea înlocuirei ministeriului Cairoli prin ministeriul Depretis ar constitui o crimă în contra intereselor țării „în aceste zile de grea încercare“ precum zice „Presa“?

Suntem cu totul de părerea că „dezbinările și animozitatea diferitelor partide pot produce cel mai mare rău, mai ales în timpi critici“. Dar „Presa“ uită un lucru pe care trebuie să i-l aducem aminte: adică cine a sădit acele adânci dezbinări și în care împrejurări.

Cu mâna pe conștiință întrebăm dacă timpii nu erau critici când radicalii, venind la putere, au semănat, prin prigoniri nedemne și sistematice, ura și discordia? Dacă ei nu jurase distrugerea partidului conservator nu când era în capul ocârmuirei, ci după căderea lui de la putere? În curgere de doi ani, în fața împrejurărilor celor mai critice pentru țară, cu un război ce se pregătea și, în cursul acelui război, sub povara și primejdia invaziunei unei armate străine, s-a urmat, în contra partidului învins, acel sistem de persecutare odioasă care nu tindea la mai puțin decât la uciderea lui politică și morală.

„Presa“, imputându-ne nouă dezbinările și animozitățile partidelor, pare a fi uitat toate aceste. Odinioară însă era și dânsa pătrunsă de indignarea generală ce se manifestase atunci. Volume întregi am putea alcătui cu articole în cari acel ziar își rostea, cu o dreaptă vehemență, părerea asupra urei pasionate cu care radicalii de la putere, în curs de doi ani, urmăreau stingerea desăvârșită a adversarilor lor. Și atunci erau zile de grea încercare pentru România, și atunci timpii erau critici, cu toate aceste cine, fiind sincer, ar fi putut imputa „Presei“ că atitudinea ei era vătămătoare intereselor țării? Și pentru ce, dacă noi astăzi tot nu putem uita toate acele, pentru ce să fim învinovățiți că lovim în binele țării pentru că nu putem înțelege, nu putem admite nici o apropiare, necum nici o alianță cu făptuitorii acelor persecuțiuni?

„Presa“ încheie articolul său prin următoarele cuvinte bine simțite:

Binele, vină el ori de unde ar veni, când îl întâlnim trebuie să ne punem toate silințele noastre spre a-l face să devie o realitate. Aceasta, credem noi, se numește a lucra în interesul țării, iar nu când facem opozițiune continuă pe singurul motiv că binele propus nu derivă de la noi! …

Incriminarea ascunsă printre aceste rânduri nu putem crede că poate fi îndreptată la adresa noastră. „Presa“ nu poate insinua că opozițiunea noastră împotriva guvernului radical este întemeiată pe singurul motiv că binele propus nu derivă de la noi, pentru că lovitura aruncată ar începe prin a cădea pe însuși capul al acelui organ care, în curs de doi ani și în vremuri din cele mai critice, alăturea cu „Timpul“, a atacat pe acel guvern pentru aceleași cauze, pentru aceleași greșeli pentru care îl combatem noi încă și astăzi.

Dacă ar fi nevoie de o dovadă și mai pipăită despre aprecierile noastre le-am găsi în articolul ce a apărut în numărul de duminică a ziarului „România liberă“; acest ziar, din punctul său de vedere și pentru motive ce n-avem noi a le cerceta, se miră de ceea ce numește el «apropiarea, dacă nu și unirea între guvern și „Presa“». În uimirea sa, sinceră sau prefăcută, el exclamă:

Nu te mira, Românie, căci toate aceste împerechieri, sunt pentru fericirea ta!

Ei bine, dacă chiar organul recunoscut al unui bărbat care până ieri făcea parte din guvernul pe care îl combatem nu înțelege apropierea ce ni se impută vouă că nu voim a o face, cum poate „Presa“ să ne acuze că facem „opozițiune continuă“?

Nu! Și „Presa“ și „Românul“, cari astăzi stau alăturea pentru a ne ataca direct, au conviețuirea că „Timpul“, în combaterea sa a guvernului actual, urmează o luptă leală și ne interesată, fără a-i cere nimic, fără a-i râvni moștenirea sau împărțirea puterei.

Cu toată prigonirea la care a fost supus partidul conservator din partea adversarilor săi radicali, facă-se binele chiar și de dânșii, dacă sunt capabili de a-l face, și vom fi cei dântii nimeni nu se poate îndoi despre aceasta — cari vom fi fericiți de a putea aplauda măsurile binefăcătoare pentru patria noastră.


[20 decembrie 1878]

Organele de publicitate ale tuturor partidelor sau grupurilor politice fac a suna zilnic în polemicele lor „principiile liberale, moderate sau nemoderate“ de cari se cârmuiesc.

Ca programă teoretică, ca mărturisiri de credință, asemenea declarațiuni ne sunt foarte indiferente și din parte-ne acordăm bucuros orcui facultatea de a întrebuința acest lesnicios mijloc de popularizare, rezervându-ne numai, firește, dreptul de a arăta la vremea cuvenită, prin logica esperienței, prin autoritatea faptelor săvârșite, sinceritatea acelor protestațiuni

Când însă acel liberalism se revendică, ca să zicem așa, ca o deviză de război, atunci când este vorba de a ne ataca pe noi, conservatorii opozanți, organul ce are onoarea de a-i reprezenta are de datorie să ridice glasul, așezând pe fiecare la locul său și arătând lucrurile în adevărata lor lumină,

Reacțiune! Reacționari! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii țării, iată acuzarea, pururea reînnoită pe care, deși s-a discutat de atâtea ori de noi, nu ne vom obosi de a-i arăta adevărata valoare, adică deșertăciunea.

Noi declarăm, și aceasta din toată puterea conviețiunii noastre, că suntem liberali în toată întinderea cuvântului și în tot adevărul său.

Toate libertățile înscrise în Constituția noastră le iubim și le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele. Ni s-a imputat că am vorbit în ziarul nostru de modificarea legei electorale. Însă am făcut-o nu pentru a răpi sau a restrânge drepturile alegătorilor, ci tocmai pentru a ne întoarce la spiritul Constituției, ce este strâmbat, și pentru a garanta pe cât se poate mai mult libertatea alegerilor.

Noi, inițiatorii și propagatorii acelor libertăți de a căror dezvoltare ne bucurăm astăzi, n-avem nimic de căutat înapoi. În țara noastră nu există legitimiști, nici orleaniști, sau imperialiști sau clericali; nu avem o nobleță, nici privilegiuri de reconstituit. De asemenea, nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituțiune și o dinastie la care ținem.

Aceea ce nu voim este sufragiul universal, sunt aspirațiunile republicane, despotismul și opresiunea prin mulțime, radicalismul și demagogia.

Este incapacitatea erigiată în titlu de merit, prostia și neștiința brevetate ca titluri de recomandare.

Ceea ce combatem este împresurarea prerogativelor puterii executive de către Camere, cari nu mai sunt supuse nici unui control mai presus de dânsele, și în genere împresurarea atribuțiunilor reciproce ale puterilor statului precum sunt stabilite de Constituție.

Este violarea legii fundamentale prin înțelegeri, după conveniențele momentului, între miniștrii și reprezentanții din Adunări, anulând astfel răspunderea miniștrilor, furișați tiptil la dosul Corpurilor legiuitoare.

Respingem încercările de a reduce rolul înalt al suveranului la acel al unui președinte vremelnic de republică, mărginit la subsemnarea și sancționarea decretelor, respingem forma republicană și, mănținând neatinse toate prerogativele și toate mărginirile constituționale ale puterii domnului, cerem totodată cea mai deplină și cea mai largă întrebuințare a dreptului suveran de veto, atunci mai ales când miniștri și Camere, în înțelegere, calcă Constituția.

În rezumat, respingerea a tot ce este republică, mai mult sau mai puțin deghizată, și conservarea Constituției cu monarhia constituțională ce avem, iată statornicele noastre principii.

Dacă acei ce zilnic proclamă liberalismul lor au principii mai liberale decât aceste, atunci recunoaștem că suntem rămași înapoi, dar totodată cată să mărturisim că, de câte ori se vor face încercări de a păși peste limitele libertăților și așezămintelor noastre constituționale, noi ne vom face reacționari, în adevăratul și binefăcătorul înțeles al cuvântului.


[22 decembrie 1878]

„Românul“ găsește ocazie a da lămuriri în privirea stării de lucruri din Dobrogea. Se înțelege că, îndată ce e-n stare a da lămuriri asigurătoare, trebuie neapărat să-nceapă prin a ponegri intențiile acelora cari au semnalat neorânduieli și a le numi invențiuni cu care se speculă asupra situațiunii ce-ar fi având-o trupele și autoritățile noastre dincolo de Dunăre.

Noi, cari am urmărit toate știrile acestea, fie în presa pământeană, fie-n cea străină, n-am putut descoperi nicăieri o asemenea speculă cu situațiunea, și, dacă lămuririle pe cari le dă „Românul“ ar fi tot atât de adevărate ca și insinuațiunile cu care-și începe articolul, atunci am sta rău de tot în Dobrogea. Dar să sperăm că e altfel. Ceea ce e caracteristic pentru lămuririle date de organul oficios e generalitatea lor. Turcii, tătarii, românii, grecii și alții sunt mulțumiți cu noi, bulgarii nu, căci li s-au luat dominațiunea de care s-au bucurat câtva timp sub ocrotirea armelor rusești.

Cazurile speciale pe care le-am citat noi nu sunt dezmințite însă. Adevărat e de ex. că bande de bulgari de la margine au intrat în Dobrogea, au prădat turme de vite și le-au vândut în cetatea Silistriei sub ochii autorităților de acolo, cari nu le-au pus nici o piedică la înstrăinarea unor averi cari nu erau ale vânzătorilor? Adevărat că după intrarea românilor perceptorii bulgari au strâns înainte dări și le-au vărsat la casieria din Silistria și că între aceste dări era una de două ruble de cap, pentru înarmarea țării? Bine ar fi fost ca, la asemenea puncte speciale să se răspundă asemenea de-a dreptul, nu prin generalități, nu lăudându-se legile, instituțiile și civilizația noastră, pe cari noi toți le știm ce plătesc la noi acasă, încât nu mai e nevoie de-a mai ști frumoasele perspective ce le așteaptă sub ceriul Dobrogei.

După noi statul este un product al naturii și nu a instituțiilor convenționale și, precum un om poate fi bolnav având ideile cele mai sublime în cap, tot așa nici sănătatea sau trăinicia unui stat nu atârnă de la legile scrise pe cari le are. Un stat poate fi sănătos și trainic cu instituțiuni barbare, un altul poate fi putred cu toate instituțiunile lui frumoase, încât toate laudele ce se aduc misiunii, scrise pe hârtie, nu ne încălzesc pe noi.

Apoi mai e o altă chestiune, asupra căreia „Românul“ a vorbit într-un rând în treacăt, dar mai târziu a tăcut cu desăvârșire: vânzarea veniturilor publice pe ani întregi înainte de către gospodăria ruso-bulgară care ne-au precedat. Cum am ajuns „Românul“ a pomenit odată abuzurile acestea, dar nu s-a mai întors la ele, încât suntem siliți a judeca prin analogie.

Comisia financiară pentru Rumelia răsăriteană de ex. a dat asemenea de-o mulțime de fapte împlinite care i-au legat mâinele. Înainte de a sosi comisia în Filipopoli toate dările directe pentru anul financiar 1878 erau încasate deja de către ruși. Astfel și despre Dobrogea s-a susținut de-un organ, în genere bine informat, că agenților noștri fiscali nu le-au rămas de perceput decât o seamă de dări indirecte, vamale, iar celelalte venituri și-au luat drumul la Silistria sau în buzunările vreunui zugrav oarecare, căci veniturile Rumeliei răsăritene s-au dovedit că nu pot rezista picturii, mai ales când această artă e-n alianță cu doi ochi pe care civilizatorul Bulgariei i-a iubit în a sa viață.

Iată dar iarăși o cestiune care se putea lămuri într-un mod mai pozitiv, întrucât statul român e angajat prin gestiunea financiară a diferiților Maréchali și Donducofi cari s-au strecurat după vremuri1 în anii din urmă și prin Dobrogea.


1. venituri


[20 decembrie 1878]

Ministeriul Agriculturei, Comerțului și Lucrărilor Publice a inventat un meșteșug sau o negustorie nouă — nu știm bine ce o fi — care se numește „pomologia“. D. W. Knechtel e numit profesor de acest meșteșug la școala de la Herăstrău.

Dacă ministeriul voiește să zică cultura pomilor prin acel cuvânt, atunci îi recomandăm încă câteva compuneri tot atât de ingenioase. În loc de patologie să se zică bologie (de la boală), în loc de cranioscopie-capologie, în loc de botanică-tufo- sau buruienologie și în fine în loc de zoologie-dobitocologie. Mai cu seamă această din urmă știință e foarte necesară pentru a cunoaste regnul liberalilor.

Dascăli de felul nostru, suntem atât de buni a da învățături pozitive pomologilor noștri.

În limba românească se întrebuințează pentru însemnarea meșteșugurilor sufixul -ar, pentru lucrarea lor — sufixul verbal derivat -ărire, pentru meșteșug în fine — participium praeteriti substantivat -ărit, precum

cism-ar, cism-ărit

văc-ar, văc-ărit

mor-ar, mor-ărit

apoi prisăcărit (și prisăcărie), pădurărit și a.a. Tot acest sufix, care dă verbelor un caracter frecurentativ se-ntrebuințează și pentru biruri și taxe: oierit, ierbărit etc.

Escelenta carte de cultura pomilor a d-lui Dim. Comșa se-ntitulează deci cu drept cuvânt Pomărit — și nu Pomologie.

Numai meșteșugul advocaților se servă de un sufix mai bizantin și se cheamă advocat-lâc!


PANDARUS, VORNICEL DE NUNTĂ
[30 decembrie 1878]

Sunt misiuni și misiuni. Pe lângă misiunile de înaltă gravitate, încredințate capacității cunoscute a d-lui C.A. Rosetti și celei și mai cunoscute a d-lui Dim. Brătianu, mai avem de înregistrat încă una d-o deosebită delicateță. România, sau persoanele Măriilor Lor, nu știm bine, va fi reprezentată la însurătoarea Maiestăței Sale Wilhelm III rege al Olandei cu tânăra și-ntr-adevăr grațioasa prințesă Ema de Waldeck-Pyrmont. E drept că împărăția pe pământ a descendenților contelui Widekind de Schwalenberg— mai târziu principi de Waldeck — nu este tocmai mare; principatul Waldeck are 19,2 mile pătrate, iar principatul Pyrmont chiar numai 1,2 milă pătrată. Dar întâi aceleași lucruri se petrec în Roma ca și într-un sat, căci micul stat și-a avut luptele sale dinastice, feudalism, constituție, ba chiar un coup d'état care au tulburat spiritele cetățenilor la a. 1814; și al doilea, nu e vorba de asta. Lăsăm istoriografiei viitorului rolul de a lumina începuturile acestui stat. Mai însemnat pe scara lumii acesteia e Maiestatea Sa Regele Țărilor de Jos, țări cari la rândul lor au fost putere mare în Europa și cam de greutatea de care e Englitera astăzi; ba se poate chiar ca de acuma-nainte o țară de averea și de puterea intelectuală a Olandei să aibă o influență hotărâtoare în o samă de afaceri europene, și chiar în vederea acestora, va să zică din pure rațiuni de stat, Maiestatea Sa se zice că s-ar fi hotărât a se căsători din nou.

Dar nu e vorba de asta.

Regele e născut la 10 fevruarie 1817, e așadar de 62 de ani; princesa Emma e născută la 2 august 1858, e așa dar numai de 20 de ani, încât între mire și mireasă e o deosebire de 42 de ani.

Dar nu e vorba nici de asta, ci de cine reprezintă România — sau pe suveranii ei — la ceremonia căsătoririi.

D. Ștefan Belu.

Toată lumea se va întreba: Cum ajunge Pandarus — pardon — d. Ștefan Belu să reprezinte o țară cinstită la o cununie cinstită.

I s-o fi părut d-lui Belu că deosebirea de vrâste e atât de mare încât să fie oarecum nevoie de prezența d-sale în Arolsen, capitala principatului Waldeck … până acum nu îl știam pe d. Ștefan Belu ambasador de nuntă, ci mai mult de contranuntă, și în această ramură a activității omenești d-sa nici măcar n-avea ambiția de a reprezenta capete încoronate, ci se mărginea a fi ambasadorul celor … cornorate.

Dacă Maiestatea Sa Regele Olandei ar afla ce onoare îi facem, Maiestatea Sa ar putea s-o ia anume de rău. Auzi, Pandarus ambasador?

Dar cititorii vor fi întrebând cine e Pandarus? Într-o dramă mai puțin cunoscută a lui Shakespeare intitulată Troilus și Cressida e un boier cam bătrâior care izbutește a liniști inimele celor două suspinătoare turturele din Troia primindu-i întru casa sa. Nu e vorba, și în Biblie se zice: „În vremea aceea mers-au Isus într-un sat, iar o femeie, numele ei Marfta, l-au primit pre el întru casa sa“. Dar primirea acelei femei, numele ei Marfta, era pentru cuvântul Domnului, nu pentru cuvintele lui Pandarus. Ospitalitatea femeii era o virtute antică, pe când la boierul Pandarus era un viciu antic.

Nu știm cui i-a venit nefericita idee de-a recomanda pe d. Ștefan Belu pentru îndeplinirea unei așa de delicate misiuni, dar presupunem că d-lui ministru de esterne Câmpineanu trebuie să-i fi venit. Am fi dorit din suflet să n-avem a-i imputa și aceasta, nu din cauza d-sale, ci din cauza țării.