Din periodice/Din Timpul, ianuarie 1879

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, noiembrie-decembrie 1878 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, ianuarie 1879
Din Timpul, februarie 1879


[5 ianuarie 1879]

Nu știm de unde și până unde partidul conservator din țară a ajuns să aibă onoarea de-a fi numit reacționar. Spunem onoarea tocmai pentru că ceea ce se numește reacțiune în alte țări e atât de departe la noi și pentru că elementele unei reacțiuni lipsesc — din nefericire — atât de mult, încât putem privi această stafie cu ochii reci ai unor judecători și să vedem întâi dacă are vro realitate, al doilea dacă, existând într-adevăr, ar fi un rău pentru dezvoltarea nației românești și al treilea dacă, stinsă fiind, ar mai putea fi renviată.

Așadar cari sunt bazele unui partid reacționar?

O nobilime ereditară și istorică, bogată și puternică prin maiorate, adică prin dreptul de moștenire al celui dentâi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime și identificându-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de ex. un Senat compus numai sau aproape numai din privilegiați. Această clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru mănținerea drepturilor ei față cu tendințe de uzurpațiune fie din partea altor clase, fie din partea coroanei, sau ar trebui să tindă a recâștiga prerogative pierdute.

Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise ale unui partid reacționar nu există la noi. Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decât de naștere, iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nțelege că existau familii influente și bogate, cari mănțineau un fel de ereditate de facto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure, precum o știe aceasta orice copil mic. Cauza pentru care boierimea în țările noastre n-a ajuns niciodată la acea formă strictă și nestrăbătută a instituției din alte țări, a fost vecinica neașezare a lucrurilor de la noi din țară, vecinicele schimbări de domnie cari se făceau în urma influențelor polone, ungare și turcești, căci câteșitrei marile puteri vecine căutau să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendințele lor prin alegerea unui Domn cât se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic. Nu tăgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună-rea cum era, a prezervat țara de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mâni străine, și tot politica aceasta a fost cauza neașezării dinlăuntru, cauza pentru care nu s-au cristalizat din fierberea vieții istorice un miez statornic al unei nobilimi naționale care să aibă voința și puterea de-a rezista tuturor încercărilor necoapte și costisitoare de înnoire și de pospăială apuseană. Dacă ar fi existat o asemenea clasă nobilitară, nu se teamă d-nii liberali, altfel le mergeau reformele, nu așa cum au mers; atunci se convingeau că revoluțiile nu se fac de pe saltea ca la 1848, nici mântuirea patriei nu se face prin intrigi de palat și stârnind din somn pe un om vândut de cei ce prin jurământul lor erau obligați să-l apere și să-L păzească.

Când mișcările revoluționare dau de rezistența puternică a unei reacțiuni compuse din elemente istorice, acele mișcări sau pier prin oameni mari, sau dau naștere la oameni mari, a căror mărime nici nu stă în raport cu întinderea teritorială a țării măcar. Au trebuit într-adevăr ca două capete vârtoase ca cel spaniol cu cel olandez să se ciocnească ca să dea naștere acelei înflorite și puternice Olande din veacul al XVI-lea și al XVII-lea; au trebuit ca două capete vârtoase ca acela al nobilimii engleze și a poporului englez să se ciocnească pentru a da naștere lui Cromwell, acelui întemeietor al actualei puteri mari, care-a prefăcut o aproape neînsemnată țară agricolă în cel întâi stat al pământului, căci, ca să-ntrebuințăm o expresiune aplicată la cel din urmă, „ca să gonești dracii, îți trebuie tatăl dracilor“. Dar așa? Ieși cu masalaua pe uliță, strigă „Jos cutare, Sus cutare!“, zi-i revoluție și te-ai mântuit. Apoi deie-ni-se voie, asta nu-i revoluție, ci comedie.

Ș-apoi să nu creadă cineva că toate istoriile astea au ieșit din poporul românesc. Unde foc poporul… pentru toate ticăloșiile astea el e prea cuminte și prea așezat de felul lui. Și nici să nu crează cineva că o singură reformă măcar s-a făcut în favorul poporului — singurele reforme mai mult sau mai puțin priitoare treptei țărănești le-a făcut un Domn absolutist, Cuza Vodă, Dumnezeu să-l ierte.

Dar așa? Ba Stan Popescu face republică la Ploiești, ba d. C.A. Rosetti pleacă-n exil… la Paris, ca să petreacă acolo mâncând pânea neagră a străinătății, stropită cu vin de șampanie și lacrimi de crocodil, ba s-adună toți boierii buclucii la Mazar Pașa să răstoarne domnia, ba d. Câmpineanu găsește o prăpastie între tron și țară, care se umple numaidecât c-un portofoliu, ba fagăduiești nației suverane că te ții grapă de turcul suzeran, c-ai să desființezi toate dările și armata, și în urmă declari război turcului și pui peste dări rechiziții și peste oaste paraoaste, ș-apoi când vine vrun creștin mai așezat și zice: „Ia stați rogu-vă, mie-mi pare că treaba asta are cusur. Sau e pehlivănie sau e nebuneală sau și una și alta la un loc“ — atunci știți cum se cheamă acel sărman întrebător? Reacționar, rugină paraponisită, austro-maghiar sau rusofil, vânzător de țară. Noi îi zicem conservator. Liberal în România nu va să zică ceea ce se zice cu acest cuvânt în alte țări. Dar când cineva n-a învățat carte și-i cam zevzec de felul lui, s-apucă și el de negustoria cea mai ușoară, se face liberal.

Dar între conservatori se află mulți coborâtori din familii boierești, se va zice. Ei, se află! Și? Toată omenimea să aibă neapărat fericirea de-a se chema Serurie sau Fundescu? Mai trebuie să se cheme oamenii și altfel.

Adevărata cauză a necontenitei revoluții ― dacă putem s-o numim astfel — e următoarea; mișcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Cine erau purtători de steag la revoluția de la 1848? Poporul? Am spus că poporul e prea cuminte pentru asemenea lucruri. Fii de boieri, rău preparați în țară, cari, apucând de ici și de colo în străinătate când o așchie de cunoștință, când alta, s-au întors cu surcelele în poală să dea foc țării și nu altceva. Să fi văzut apoi luptă între giubelii și bonjuriștii de moda veche cu mustața bătută și în frac civit cu nasturi de aur. Dar lupta n-a ținut mult, pentru că numiții bonjuriști erau chiar fiii giubeliilor, cari, mai murind, după vremuri, mai dându-se în lături de bunăvoie, era libertăților și pospăielii importate a-nceput la largul ei. Și deodată cu era libertăților și a nouălor legi încurcate, în cari paragrafii se bat în capete, a-nceput să emigreze o generație de tineri în străinătate, ca să învețe… teologia? Nu. Științele naturale, tehnica, medicina, filologia. Nu, nimic din toate aceste. Dreptul. În sfârșit, a sosit o droaie de doctori în drept și-n strâmb, cărora le trebuie pânea de toate zilele și, cuconași scoși ca din cutie precum sunt, deveniseră și cam exigenți de felul lor. Pita lui Vodă nu-i tocmai mare în Țara românească. Mai drumuri de fier pe unde și-a-nțărcat dracu copiii, mai poduri pe uscat, mai școli prin sate unde populația stă din trei creștini și-un șoarece, c-un cuvânt, mai una, mai alta, au împuținat rău de tot pita lui Vodă și lefurile nu sunt tocmai mari. Au credeți cumcă e vreuna din aceste somități care să-nțeleagă că trăim în țară săracă? Aș, ferit-a sfântul! Propune-i unui asemenea geniu ticluit la Paris— la Piza chiar — un post de subprefect sau de judecătoraș la târgul Hârlăului. Se va crede insultat în demnitatea lui democratică. Alte visuri îi umblă prin cap. Nu-i vorba, ca judecător de pace în târgul Hârlăului omul poate face mult bine și, mai cu munca, mai cu vrerea lui Dumnezeu, poate asemenea ajunge departe — membru la Casație sau ministru de justiție chiar.

De ce nu? Nici o lege n-o oprește aceasta și societatea noastră — orice s-ar zice — chiar cea mai naltă societate e pe deplin democratică. Dar pentru o asemenea înaintare regulată prin merit, prin știință, prin onestitate se cere muncă și răbdare, iar cuconașii nu iubesc munca și sunt nerăbdători de-a parveni. Aceasta e adevărata corupție: tendința de-a câștiga lesne și fără muncă, tendința de-a se gera în om mare fără merit, aceasta e corupția adevărată, ale cării urmări sunt ura și invidia contra oricărui merit adevărat și cocoțarea nulităților în acele locuri la cari numai o înaltă inteligență sau un caracter estraordinar dau un drept.

Dar spune vrunuia: „Măi creștine, vezi-ți de treabă! Ce te amesteci la un lucru când nu știi seama și rostul lui? Ce te amesteci la învățăturile publice bunăoară dacă nu știi cum se dresează cap de berbece, necum cap de creștin?“ Știi ce-ți va răspunde? Că ești reacționar, austro-maghiar, vânzător de țară.

Zi-i altuia ce s-amestecă la război când nu știe a deosebi pușca cu cremene de tunul Krupp tot așa îți va răspunde. Apoi de te-o mai prinde și necazul și-i zice, în pilda lor, că Dumnezeu biet umple lumea cu ce poate, atunci ești chiar retrograd.

Ei bine, iată în ce consistă reacție și liberalism în România. Dacă un om își mai are toate sâmbetele la un loc, atunci e reacționar, se-nțelege. Dacă i-a mai rămas vrunuia niscaiva brumă de avere și crede a putea pretinde ca la decretarea de legi organice să nu se voteze cu drumul de fier, ci să se mai oprească pe ici pe colo, ca să vază de nu sunt interese atinse, atunci e reacționar.

Atâta-i deosebirea. Ar fi de dorit, nu pentru acești reacționari, ci pentru nația românească preste tot, ca această deosebire să fie mai mare, dar din nenorocire nu este. Se simte adânc lipsa acelei clase istorice care să fie păstrătoarea tradițiilor și a bunului-simț, pârguit prin lupte seculare și suferințe seculare.

Multă-puțină cât mai era, s-au tot dat și dat într-însa, pentru a pune în locu-i o generație de advocați, și azi, când în fine visul democrației române s-a îndeplinit, stăm mai bine? Abstracție făcând de la împrejurarea că-n urmarea înnoiturelor croite și răscroite de advocați poporul românesc în toate clasele lui sărăcește pe zi ce merge, e poate vro deosebire atât de mare între cultura de azi și cea de alaltăieri? Deie-ni-se voie a o contesta aceasta. Estensiv poate c-a câștigat cultura națională, intensiv însă desigur că nu. Cât de puțini tineri se disting, și chiar astăzi un Cogălniceanu sau un Epureanu se deosebesc aproape de tot tineretul nou cât cerul de pământ, în vorbă, în spirit, în toată atitudinea. Am fi curioși într-adevăr să știm care-i acel Sefendache, Holban, Chițu, Pătărlăgeanu, Cantilli e tutti quanti care ar putea suferi o comparație cu acești doi oameni, nemaivorbind de alți bătrâni, o comparație cât de depărtată măcar?

Așadar — unde e reacția și unde reacționarii?

Trăiește vrun descendent al Basarabilor sau al neamului Mușatin din Moldova sau ca să fim compleți — al Asanizilor din regatul româno-bulgar al Emului care să petreacă în țări străine ca ducele de Cumberland, fiul regelui Hanoverei, iar partizanii lui să frământe țara, căutând a răsturna dinastia actuală și readuce pe cea veche?

Nu!

Este vro castă aristocratică care și-au pierdut drepturile ei ereditare și istorice, jurisdicțiunea și dreptul esclusiv de-a administra cutare ori cutare județ, și care acuma caută a le recâștiga cu orice preț?

Asemenea nu. Ar fi bine să fie, căci în orice stat o clasă puternică e folositoare, dar nu există și nici poate exista.

Așadar ținem la dinastie și la Constituție așa cum sunt și fiindcă Constituția e liberală, suntem și noi liberali.

Orice încercare de-a reînvia clasele vechi e astăzi zadarnică dintr-o cauză simplă. Alte împrejurări au dat naștere boierimei vechi, împrejurări cari nu se repetă nicicând de două ori în lume. Dacă România ar avea o epocă mare, atunci ea ar avea și o aristocrație nouă, dar fără o asemenea epocă hotărâtor mare nu se poate aștepta nici reînvierea unei clase aristocratice.

Conservatismul reprezentat prin organul nostru nu înseamnă așadar altceva decât menținerea Constituției actuale tale quale, adecă bună-rea cum este și împiedicarea de-a nu merge cu dezvoltarea constituțională și mai departe, de pildă la sufrajul universal, la republică, la ostracism, la despotismul mulțimii. Constituția actuală e adecă destul de liberală și nu mai trebuie lărgită de cum este.

Nu făgăduim c-ar fi fost mai bine dacă ideea statului avea putere mai mare, ca să fie-n stare a înfrâna costisitoarele și nemărginitele ambiții personale ale nulităților de-a ajunge la cârma țării. Și aceasta ar fi fost mai bine, nu absolut ci relativ, pentru că la noi oamenii nu-și cântăresc încă pe deplin bine interesele. Dar o lungă esperiență învață că pasuri îndărăt nu se pot face. Vom pierde multă vreme încă pentru a împlea formele civilizațiunii pe cari le-am împrumutat, dar ele trebuiesc împlute, nu nimicite. Deocamdată — nu-i vorba — cam ciudați crai de la răsărit se-mbracă cu ele, însă, convins odată poporul că numai munca și meritul adevărat îndreptățesc la ceva în viața publică, lucrul va fi pe jumătate îndreptat.

Repetăm deci cele spuse în numărul de 20 decembrie: Respingerea a tot ce este republică mai mult sau mai puțin deghizată și conservarea Constituției cu monarhia constituțională, iată statornicele noastre principii.


[9 ianuarie 1879]

Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a țării, toate inconvenientele unui sistem liberal, care ― precum bine știe orice birnic― este cu mult mai scump decât primitivul și patriarhalul sistem de mai nainte, toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăților e sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetățeanul să vază că fără muncă și fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Celui care n-are nimic și nu știe să s-apuce de nici un meșteșug dă-i toate libertățile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ține o bucată de pâne în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns de pretutindeni grăunțele din care ea se hrănește.

Și cam așa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra.

Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai râu.

De aceea privim cu oarecare nevinovăție și cu mânile-n sân la vecinica discuție între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul. Ba unu-i liberal moderat, ba altu-i liberal nemoderat, ba al treilea e liberal-conservator. Ca și când dd. Holban-Tacu-Anghel-Fleva etc. ar fi mai buni, mai de treabă sau mai cu minți dacă ar fi liberali-moderați sau dacă ar da o altă poreclă aspirațiunilor lor personale!

Caracterul general al acelor oameni e că vor să câștige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat și că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sunt asemenea mijloace de exploatare a țării și a nației. Astfel se ivește azi un grup, mâne alt grup, cari nu sunt în fond decât societăți anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere.

E drept că sunt grupuri a căror țintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănține sau de a ajunge la putere și cari, chiar dacă doresc a veni la ea pentru a-și realiza ideile și a pune lucrurile p-o cale mai naturală și mai cumpătată, nu sunt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulțimea.

Astfel de ex. toată programa de la Mazar Pașa e de sus până jos un mare neadevăr. Ei bine, sunt grupuri politice cari nu sunt în stare a spune acel mare adevăr și cărora deci calea aceasta a înrâuririi asupra opiniei publice, calea neadevărului și a amăgirii, le este și le rămâne închisă.

Acesta e răul fără leac al partidului conservator: neputința de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deșerte, deși prin ele mulțimea se amăgește. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne măgulit de lingușirile demagogilor și se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă și-l numește la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe fața pământului.

Contra acestui rău a credinței ușoare a mulțimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, și acest dar neprețuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut și deosebiri; sunt legile și instituțiile pentru toți d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va șterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câștigată cu munca.

Clasele avute și culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea.

Când există cens și deosebire de clase bazată pe el amăgirea nu mai e atât de lesne și chiar dacă o parte a celor aleși sunt ieșiți din urnă prin amăgirea colegiilor numeroase sau prin influența guvernului, totuși rămâne o parte rezultată din alegerea unor oameni cari știu a-și cumpăni interesele și a deosebi adevărul de prăpăstii.

De ce mulțimea e lesne crezătoare…? Nu tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: „Să nu dea Dumnezeu omului atâta rău cât poate purta“ și, pentru a scăpa de suferinți actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva și mai rău. Din nefericire nevoia e tovarășa oamenilor, a tuturor oamenilor, deși în alte proporții și în altă măsură. Numai unul e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alții nu sunt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are și o cauză obiectivă, în natură chiar, pe care-a formulat-o Malthus: populația se-mulțește în pătrat, iar mijloacele de existență se-ndoiesc numai. Când o populație găsește mijloace de existență ea se sporește foarte repede, dar, sporită odată, înmulțirea mijloacelor de existență n-au ținut pas cu acel spor și iată nevoia la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atâta, dar cu cât o populație se-mulțește, cu atâta se civilizează mai mult, și cu cât înaintează în cultură, cu atâta exigențele ei devin mai mari, cu atâta devine mai simțitoare pentru lipse și pentru trebuinți care pentr-un om primitiv sunt mai mult un lux. Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi de mătase era un prezent neprețuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuința lor; iar împărăteasa lui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui șef de biurou măcar. Astfel o nouă trebuință se-nvață lesne și se dezvață greu, și învățu-i dulce iar dezvățul amar.

Ei bine, pe nevoile — din nenorocire vecinice — și pe lesnea crezare a mulțimii se-ntemeiază demagogii cari, neștiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturora și să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Și fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rând, înzestrați în loc de minte cu vicleșug numai, stăpânirea lor însemnează domnia brutalității, a viciilor și a ușurinței.

Singura chezășie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărțirea alegătorilor în categorii după importanța lor economică sau intelectuală. De aceea suntem contra sufrajului universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeași greutate cu a celui nerod, c-un cuvânt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui învățat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în America, unde într-adevăr tot ce nația are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament și la putere, pe când elementele cuminți și drepte, dezgustate de priveliștea aceasta, nici nu se mai amestecă în viața publică. Și care e urmarea demagogiei?

Dezbinare și ură între cetățenii statului, pentru ficțiuni și pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi.

Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis:


Dacă planeții în vălmășag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi! Ce furtună ar fi pe mare, cum ar tremura pământul, cum ar turba vânturile! Frica, răsturnarea, groaza și dezbinarea ar rupe la pământ, ar submina, sparge, dezrădăcina din încheieturi concordia și liniștea dintre state.
Dacă ar lipsi treptele între oameni, această scară a tuturor planurilor mari, tânjește executarea acestor. Fără aceste trepte cum ar putea să se ție în dreptul lor vecinic breslele, demnitățile în școli, frăția în orașe, pacinica legătură de negoț între țărmuri despărțite, respectul pentru bătrânețe, sceptru, coroană și laur? Ia treptele dintre oameni, discordează această singură coardă și auzi apoi dizarmonia!
Toate celea ar găsi împrotivire fățișă: puterea ar fi tiranul slăbiciunii timide, fiul crud ar ucide pe tatăl său. Puterea ar fi drept, ba nu, chiar dreptul și strâmbătatea, a căror vecinică ceartă o mijlocește justiția, și-ar pierde numele împreună cu justiția însăși. Atunci toate s-ar desface în sila celui mai tare, sila în arbitrariu, arbitrariul în lăcomie, și lăcomia, un lup obștesc, îndoit de tare prin putere și arbitrariu va rupe în sfârșit lumea la sine și va înghiți-o. Acestei ucideri urmează apoi haosul, îndată ce se șterg treptele. Nerespectarea acestor trepte ne dă pas cu pas îndărăt, pe când socotim de a urca. De căpetenia cea mai înaltă își râde cel ce stă nemijlocit sub el, pe acesta-l batjocorește al doilea, pe cel următor cel de sub el: și-nveninat astfel de la cel dintâi pas care s-a îndărătnicit căpeteniei, fiece pas următor e zguduit de frigurile invidioase ale unei rivalități impotente și galbene la față.


Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele și deosebirile lui, e un product al naturii, nu al rațiunii omenești.

Iar când punem sufrajul universal în locu-i, cu teza abstractă: toți oamenii sunt egali, deci toți cată să aibă o egală înrâurire în viața statului, atunci ajungem că cei mulți, cari nu-și cunosc interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceștia, odată sus, se dușmănesc ei în de ei, se batjocoresc ei în de ei, încât ajungem că râde om de om — și dracul de toți. Atunci se pierde deosebirea între judecata dreaptă și judecata strâmbă, atunci d. Fleva propune emanciparea femeilor și d. P. Ghica pe a tuturor femeilor fără deosebire, atunci dăm pas cu pas îndărăt, părându-ni-se că înaintăm.

Căci de această iluzie sunt bolnavi liberalii noștri, că înaintăm. Într-adevăr, grozav înaintăm îndărăt în toate celea.

În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar în practică nu este decât opresiunea mulțimei, a ignoranței, a pasiunilor măgulite și lingușite de demagogi. Când știe cineva că toată civilizația și cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp și destulă neatârnare pentru a le învăța și pricepe, când știe că nimicind capul unui învățat ai nimicit învățătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când știe apoi că nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lângă sine și că ea și cu semenii ei voiește a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul și demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului universal și al principiilor liberale (de care știu a se servi cu mare succes mulțămită credulității maselor și slăbiciunei sau sentimentalismului oamenilor luminați) conduc lumea europeană la distrugerea civilizațiunii — la haos.


DIONISIE, MITROPOLIT AL DRISTULUI
[9 ianuarie 1879]

Joi la 4 ianuarie a adormit întru fericire aici în București o persoană care reprezintă o veche eparhie, a cării interesantă istorie am schițat-o cu câteva trăsături de condei în articolele privitoare la Basarabia. Acea persoană a fost Dionisie, mitropolitul Dristului și exarhul Dunării întregi.

Când turcii, la-nceputul veacului al XV-lea, au luat toate cetățile de pe malul drept al Dunării câte stăteau în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, autoritatea bisericească a Țărei Românești a încetat dincolo de Dunăre, însă credincioșii — pe malul Mării Negre greci, iar pe malul Dunării români — știindu-se fii ai scaunului ecumenic, se vede că vor fi cerut anume capi bisericești ai lor, drept care pentru lungul întreg al Dunărei de Jos s-a înființat mitropolia Proilaviei (Proilabum) cu reședința în actuala Brăilă, căci și acest din urmă oraș avea garnizoană turcească.

Mai târziu, și anume în timpul lui Ștefan Mare, turcii au ocupat Cetatea Albă de la gura Nistrului, precum și Chilia, iar mitropolitul Proilaviei și-a întins și asupra acestor orașe jurisdicțiunea sa bisericească. Iar când turcii au ocupat Hotinul, ba chiar Camenița din Podolia, mitropolitul Brăilei și-a întins și asupra lor autoritatea, deși-i veneau foarte peste mână locurile acelea.

Dar când s-a restituit Țării Românești Brăila și Giurgiu, când Hotinul, Cetatea Albă și Chilia au încăput pe mâna rușilor, atunci și mitropolitul Proilavici a scăzut numai la eparhia Silistrei dincolo de Dunăre, încât el era suprema autoritate bisericească în Dobrogea noastră.

În secolul nostru a încetat însă abia a exista eparhia Proilaviei.

Dionisie venise la București pentru a pune la cale poziția bisericei din Dobrogea și a intra cu eparhia sa în organizația bisericei autocefale române.

El era de 67 ani, fusese vicar al Patriarhiei și a administrat optsprezece ani eparhia.

În vremea ivirii schismei bulgare — căci se știe că bulgarii s-au rupt de scaunul ecumenic în mod necanonic — Dionisie și colegul său, mitropolitul de la Varna, n-au voit să recunoască autoritatea exarcului bulgar schismatic și în această atitudine a sa a fost sprijinit de populația românească și de cea grecească de pe malul drept al Dunării. De gând avea să-și întindă autoritatea asupra tuturor creștinilor ortodoxi, partea locului cari nu voiesc să recunoască schisma. Venit la București pentru a recunoaște autoritatea bisericească și politică a României, el a fost foarte bine primit de Î.P.S.S. Mitropolitul primat, iar în ziua de 1 ianuarie a oficiat chiar la Mitropolie. C-o zi înainte de-a merge la palat, unde fusese invitat anume, a răposat.


MOFTURI ȘTIINȚIFICE
[11 ianuarie 1879]

„Românul“ (numărul de la 6 ianuarie) ne surprinde cu știrea că d. T.O. Giuvara a descoperit în Biblioteca Națională din capitala Franciei două manuscripte de interes național. Foaia publică cu plăcere o scrisoare și un articol al d-lui Giuvara, felicitându-l pentru lăudabila osteneală ce-și dă de-a dezmormânta documentele privitoare la țara noastră și recomandă ca exemplul acestui domn să fie imitat de orice bun român.

Iar modestul d. Giuvara, „cunoscând zelul cu care bătrânul «Românul», stâlpul ziaristicei noastre, apără și încurajează cu părintească binevoință tot ce-ar putea face să propășească, fie întru cât de puțin, scumpa noastră literatură națională născândă, îi trimite cu preferință notița sa.“

Articolul învățatului tânăr e intitulat Două manuscripte române ale Biblioteci Naționale din Paris necunoscute până acum și începe astfel:


Veste bună
În cursul cercetărilor mele… am avut norocul să dau astă-vară peste două manuscripte române despre a căror existență nimeni nu știe nimic, nici chiar iscusitul bibliograf și profesor de românește, d. Picot.
Lucrul pare cam ciudat într-un oraș unde mii de români au trecut și trec încă. Totul se esplică însă când voi zice că ar fi trebuit cineva să petreacă, ca mine, luni de zile în Biblioteca Națională și să răsfoiască nu numai cataloagele, dar încă și etc.


Apoi d. Giuvara povestește, cu aceeași prisosință de satisfacțiune personală, câtă trudă și-a dat ca să afle manuscriptele, cum bibliotecarul (care se-nțelege că nu știe românește) l-a rugat să-i indice titlurile exact în franțuzește, cum a făcut-o d-lui fără zăbavă, cum a făcut pe file unse facsimile de pe pagine și cum a copiat unul din manuscripte, păstrând numărul șirurilor și numerotarea paginelor din original.

Când aude cineva de dezmormântare de documente privitoare la țara noastră, de un interes național, de felicitări pentru lăudabila osteneală ce trebuie imitată de orice bun român, prin care se îmbogățește, întru cât de puțin, scumpa noastră literatură națională născândă, apoi mai văzând și articolul care începe cu esclamația „Veste bună!“ (de astă-vară) și de norocul de-a fi întrecut pe Picot, s-așteaptă … la ce“?

Cel puțin la documente din suta a X sau a XI sau la vreun manuscript din epoca lui Mircea cel Bătrân, căci, deja din vremea lui Vasile Lupu să fie, n-ar merita atâta șfară.

Ei bine, manuscriptele d-lui Giuvara sunt unul din veacul trecut, altul o copie de cronici din veacul nostru, al nouăsprezecelea, și anume tot lucruri cunoscute și cari se găsesc la noi în țară, dar mai cu samă la anticuari evrei din Moldova foarte des.

Unul din acele manuscripte, acela de care modestul tânăr face mai multă vorbă, cuprinde Vămile văzduhului, carte care se află ca manuscris în biblioteca oricărui boier bătrân, legat în genere împreună cu Minunile Maicii Domnului, iar al doilea manuscript cuprinde o copie scrisă cu cerdace de pe cronicele lui Urechi, Miron Costin și Niculae Costin.

Iată ceea ce voia d. Giuvara „să aducă la cunoștința publicului român, și în special tutor acelora ce iubesc bătrânele noastre tradițiuni naționale și rămășițele ce strămoșii ne-au lăsat împrăștiate pe ici pe acolo“.

Tant de bruit pour une omelette!

Cogălniceanu a tipărit acele cronici de pe copiile cele mai vechi ce s-au putut găsi (1700 și ceva); Șincai a publicat sute de documente, Hurmuzachi a cules câteva mii, Hajdeu asemene, dar nici unuia din aceștia nu i-a venit în minte să facă atâta vorbă zadarnică. Mai adăogăm, ca pentru a constata vechimea manuscriptelor, învățatul d. Giuvara a avut nevoie de… Tocilescu.

Sfatul ce avem noi a-l da d-lui Giuvara este că scumpa noastră literatură națională născândă, care până acuma — slavă Domnului — n-a ajuns încă la halul de-a fi apărată și încurajată de bătrânul „Românul“, are nevoie de mai puțină suficiență și de mai multă modestie, mai ales din partea acelora cari prin sine nu însemnează nimic și cari vor să-și câștige un modest nume prin copiarea Vămilor văzduhului.

Iar cât despre rămășițele ce strămoșii ne-au lăsat împrăștiate pe ici pe colo, primejdia asemenea nu-i tocmai mare. D. Giuvara e cam tot de o origine cu d. C.A. Rosetti, încât strămoșii d-sale nu ne-au împrăștiat nimic, cel puțin în limba românească nu.

Apoi îl mai rugăm să nu prea generalizeze ignoranța sa, atribuind-o tutor; căci, înainte de-a manifesta o asemenea grozavă bucurie asupra unor descoperiri imaginare, ar fi putut să-ntrebe și pe alți creștini câtă importanță pot avea.

Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a-ncurcat și d. Giuvara și anume la Descrierea Chinei, scrisă slavonește de spătarul Nicolae Milescu, pe care d. Giuvara îl numește, c-o consecuență demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deși vestitul spătar nu pare a fi fost rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgânul, din ținutul Vasluiului.

Despre acest manuscript — zice d. Giuvara — a vorbit deja Urechiă (adecă Pseudo-Urechia). Vestitul anonim a vorbit multe și mărunte în viața sa, numai nu prea de seamă, ceea ce se dovedește și din cazul de față, căci manuscriptul spătarului a rămas necitit, de vreme ce nici d. Giuvara, nici colegul său, ilustrul anonim, nu știu încurcata de slavonească — iar la Vămile Văzduhului se pricep amândoi.


[12 ianuarie 1879]

În numărul nostru de la 20 decemvrie anul trecut am spus că ceea ce nu voim este incapacitatea erijată în titlu de merit; prostia și neștiința brevetate ca titluri de recomandație.

Ce se mai cere azi în România pentru a deveni om mare? Merit? Știință? Avere? Caracter? Nimic din toate acestea.

Se cere să fii războtezat în numele tatălui: C.A. Rosetti, a fiului: I. Brătianu, a Sfântului Duh: Carada, atunci le ai pe toate cu de prisos, și merit, și știință, și avere.

A nu ști carte, a nu fi învățat nimic serios în viață nu este, în sine privit, nici nenorocire, nici defect, ci o împrejurare indiferentă pentru viața statului, căci marea mulțime a activităților omenești nu exige decât puțină știință teoretică. Dar lucrul se schimbă foarte când brațele cari ar trebui să fie consacrate unei munci folositoare și lor și societății, în loc de daltă, mistrie, coarnele plugului, bardă și gelău apucă condeiul și vor să stăpânească un popor. Ei bine, sunt o mulțime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă știință teoretică decât un țăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Și, ca să cităm un caz concret și foarte caracteristic, spunem că șeful diviziei școalelor în Ministeriul Învățăturilor Publice este un funcționar care nu va putea să dovedească mai multe studii decât un țăran sau un lucrător.

Acest caz nu-l cităm pentru că ar fi rar — toate ramurile administrației publice gem de asemenea înțelepți — ci numai pentru că e caracteristic, căci în orice caz e foarte ciudat ca școala și învățăturile publice — de la universitate începând și până la școala rurală — să fie administrate de oameni cari nici la școală au îmblat, nici vro învățătură acătării au.

Dacă cineva nu se pricepe în țara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacționarilor, jură în numele trinității Rosetti-Brătianu-Carada, se face luntre și punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moșie a statului fără parale și — patria e mântuită.

Putem zice de-a dreptul că partidul liberal (roșu) reprezintă la noi o sumă de oameni, parte ignoranți, parte și ignoranți și târzii la minte, și că acest partid formează la noi în țară, ca și fracționiștii în Moldova, acea coalițiune vecinică pe care cei scăpătați pe scara naturii și a muncii o formează pururea contra cuminției, a învățăturii și a meritului.

Și cu toate astea ce fin, ce gingaș organism e statul, ca tot ce produce înțeleapta natură! Cum în consecuțiunea de generații și într-o dezvoltare sănătoasă ajung sus tocmai elementele de care societatea are mai multă necesitate! În epoce eroice, când lupta pentru existență e grea, curajul, puterea de sacrificiu, caracterul nestrămutat care nu cunoaște frica de moarte, ajung la cârmă și mănțin cu tărie existența statului; când, din contra, viața fizică a statului e întrucâtva asigurată și când munca și tendința de economie ajunge a fi firul roșu al vieții naționale, ajunge sus știința disciplinată și cunoscătoare, căci științele nu sunt decât ochii muncii.

Nu se poate aștepta — se-nțelege — ca-ntr-o țară ca a noastră, care a admis toate formele de organizație a celor mai înaintate țări, aceste forme să se întrupeze numaidecât în oameni pe deplin potriviți cu statura intelectuală, cu grelele și gingașele probleme cu cari sunt însărcinați. Nivelul culturii generale a nației nu-l poate ridica nimeni cu umărul — timpul și munca împlu neajunsurile. Dar ceea ce ar trebui să se observe e tendința spre bine, voința de-a numi oameni cari se pricep în cutare ramură, începutul unei luări în serios a vieții statului.

Conservatorii, oricâte rele s-ar zice despre ei, sunt singurul element neesclusivist din țară. Nu s-a aflat judecător bun pe care ei l-ar fi depărtat pentru că profesează cutare credință politică, nici profesor, nici vameș, nici casier cari, buni fiind, ar fi fost înlăturați pentru motive politice, dacă își vedeau numai de lucru și nu prefăceau dreptul lor politic într-o unealtă de agitație scandaloasă, de turburare și de ambiție neînfrânată.

Un guvern conservator, cu toate defectele inerente mai mult epocei decât persoanelor dominante, alege totdauna grâul din neghină și, dacă rămâne neghină pe ici pe colo, e semn că grâu nu e îndestul. În adunări conservatoare se va vedea totdauna floarea nației, tot ce ea are mai însemnat ca știință, avere, caracter sau experiență întru ale țării, ba într-o asemenea adunare opoziția chiar e reprezentată prin oamenii cei mai însemnați pe cari-i are.

Singură deosebirea numai că, sub conservatori ambiția personală e restrânsă prin puterea lucrurilor la valoarea individului, e destulă deja pentru a da partidului conservator o înzecită importanță asupra celorlalte. Liberalii, din contra, se folosesc de ambiția exagerată a oamenilor de puțină valoare pentru a ajunge și a se mănține la putere. Dar precum un venin, oricât de plăcut ar fi la gust, rămâne venin și distruge organismul căruia pentru câtva timp i-a sporit prin surescitațiune febrilă puterile, tot așa și ambițiile diverse ale liberalilor au condus partidul la descompunere.

De la începutul alcătuirii ministerului Brătianu, el s-a transformat într-un caleidoscop care ne-a arătat pe rând prefacerea personalului chemat a-l compune prin trecerea la minister, fiecare la rândul său, a tuturor corifeilor din ortaua roșiilor de toate nuanțele.

Lucrul a ajuns a fi o mare greutate de învins pentru d-nii Rosetti-Brătianu din cauza neputinței în care se află de-a satisface îndestul de repede nerăbdarea tuturor nulităților marelui partid.

Supărarea celora ce rămân în așteptare devine din ce în ce mai mare și nu puțină turburare provoacă în rândurile majorității din Cameră.

Și cu toate acestea d-nii Rosetti-Brătianu nu dispun de alt mijloc pentru a se mănținea. Astfel incapacitatea — numai cu ambiție și cu lăcomie să fie unite — devine neapărat în ochii capilor liberali un titlu de merit; iar nulitățile, ajungând miniștri ai M. Sale, pentru a se simți în minister ca acasă negreșit că vor căuta să se înconjure cu ipochimene după chip și asemănare, încât pe această cale prostia și neștiința sunt brevetate ca titluri de recomandație.


[Articol cu paternitate incertă]

[13 ianuarie 1879]

Ziarele din Viena ne aduc știrea că Francisc Schuselka, renumitul publicist austriac și redactorul revistei politice ebdomadare „Reforma“, ar fi fost lovit de dambla în ziua de 7/19 ianuarie și că starea sa inspiră serioase îngrijiri.

Schuselka e un om cam în vârstă, căci e născut la anul 1811, la Budweis în Boemia, a studiat dreptul în Viena și a fost mai întâi practicant la tribunalul criminal, în urmă institutor privat în Viena, Salzburg și Praga.

De la 1835 a început a se ocupa cu publicistica. La 1845 apăru cel dântâi roman al lui. În urma unui conflict cu cenzura austriacă a mers întâi la Weimar, apoi la Jena, unde-a publicat între altele broșura Este Austria germană?. Aproape toate broșurile lui politice au avut drept urmare cercetări, avertismente și espulsiuni. Astfel, în urma scrisorii Cestiunea orientală adecă rusească a fost dat în judecată și avertizat. Broșurile Războiul jezuiților contra Austriei și a Germaniei și Biserica nouă și politica veche au avut drept rezultat espulsiunea din ducatul Sachsen-Weimar. De aci merse la Hamburg, unde fu unul din fondatorii comunității religioase germano-catolice. În urma scrierii Austria, progrese și regrese, librăria Hoffmann et Comp. din Hamburg a pierdut în Austria debitul pentru toate cărțile ce le edita.

În timpul revoluției de la 1848 se întoarse în Austria. A fost ales în Parlamentul de la Frankfurt, și anume în comitetul de cincizeci, apoi de către cercul electoral Klosterneuburg în Adunarea germană-națională, unde-a fost la stânga estremă, apoi fu ales în Parlamentul austriac, unde făcea parte din stânga moderată, iar în adunarea de la Kremsier dezvoltă o crâncenă opoziție parlamentară.

După dizolvarea adunării din Kremsier se întoarse la Viena. La intrarea rușilor în Ungaria scrise broșura Nemțește sau rusește, prin care făcu mare zvon.

La 1850 fu espuls din Viena, fără a i se cita motive, și trăi internat doi ani la vila sa din Gainfarn, unde trecu la biserica evangelică.

După ridicarea acestei internări merse la Dresda, unde scrise broșura Fatalitatea turcească și marile puteri.

Întors la 1854 în Austria, trăi retras. Abia la 1859 ținu un discurs cu ocazia unei aniversare a lui Schiller și făcu iar mult zgomot, dar guvernului-i displăcu atât de mult discursul încât a oprit publicarea, iar autorul a primit un avertisment. La 1860 — începutul erei constituționale — el luă parte la mișcările pentru alegerile comunale. Un discurs ținut înaintea unei adunări de cetățeni avu drept urmare că poliția l-a oprit de-a lua parte la adunările electorale din Viena, nefiind înscris între alegătorii vienezi. Totuși fu ales la 1861 de vienezi în Dieta Austriei de jos, unde pledă pentru o organizare federativă a monarhiei, părere pe care-a espus-o și în broșura Austria și Ungaria.

La 1862 înființa revista politică „Reforma“, în care continuă lupta contra centralismului. Ca redactor al acestei reviste avu mai multe procese de presă, fu condamnat de mai multe ori la închisoare, pedepse pe cari i le-a iertat împăratul, deși prin ele își pierduse drepturile electorale. Când vienezii îl aleseră totuși, împăratul îi iertă și urmările juridice ale acelor condamnări, încât putu să primească mandatul de deputat.

Din epoca apărării federalismului datează și simpatiile de cari Schuselka s-a bucurat între naționalități. Coloanele revistei sale erau pururea deschise și pentru cestiunile românilor din Austria, pe cari le-a apărat cu obicinuita lui putere de raționament și de dicțiune.


[Articol cu paternitate incertă]

[17 ianuarie 1879]

Cum sub ochii părtinirii și sub logica pasiunilor virtuțile se schimbă în vicii și viciile în virtuți! Lessing — dacă nu ne înșală memoria — povestește cazul unui om din India care comisese un omor pentru o femeie urâtă. La-ntrebarea judecătorilor cum s-a putut una ca aceasta vinovatul răspunse: „O dac-ați vedea-o cu ochii mei!“

Tot așa am ajuns astăzi și cu monopolul tutunurilor: „O, dacă l-am vedea cu ochii fraților liberali, ce frumos, ce admirabil ni s-ar părea atunci“.

Singura deosebire între omul din India și decanul ziaristicei liberale este că acel om era statornic în vederea lui pe când „Românul“ își schimbă ochii după împrejurări și are vedenii înfricoșate și apocaliptice atunci când frații căuzași au numai rolul ingrat de-a striga prin cafenele; și perspective trandafirii atunci când aciiași frați ajung să puie țara la cale.

Știți ce era odată monopolul tutunurilor — când erau conservatorii la putere — în ochii ziarelor liberale și ai tovărășiei de la Mazar Pașa?

„Românul“ singur mărturisește tonul ce-l creaseră liberalii în țară. „Când s-a înființat monopolul tutunurilor la noi n-a fost decât un strigăt în toată țara în contra acestei noi măsuri fiscale“. El însemna: uciderea unei ramure de producție națională, o spoliațiune a țării din partea străinilor.

Puși în vesela necesitate de-a ilustra purtarea liberalilor de pe atuncea, vom spune numai că Regia era compusă din hoți cari înșelau publicul la cântar și dădeau fidea de carâmbi vechi în loc de tutun în pachetele de calitatea întâia. Experții roșii cântăreau și răscântăreau prin „Românul“ și prin alte ziare liberale hârtia învelitorii pachetelor, staniolul, smoala cu cari sunt lipite și făceau ingenioase exerciții de adunare și scădere asupra celor 25 de grame. Un colaborator vremelnic recomanda cititorilor „Românului“, prin scrisoare deschisă, tutunul Regiei ca mijloc excelent contra anghinei difterice, de vreme ce tăbăcește gâtul în așa chip încât nu se mai poate prinde nimic de el.

Știți însă ce este azi monopolul?

„Românul“ de la 10 curent ne răspunde: „monopolul tutunurilor este, fără îndoială, cel mai echitabil din toate impozitele indirecte; el nu izbește un obiect de prima necesitate, ci din contra un rău obicei, un fel de viciu“.

Acest viciu trecea odată drept mucenic. Astfel de ex. st. marele mucenic Mărculescu își tăbăcise gâtul cu tutunul Regiei, pentru a da învățături sărmanei omeniri ce otrăvuri cată să întrebuințeze contra anghinei. Își răstignise beregata pe altarul omenirii. Un viitor martirologiu al tuturor candidaților academiei de înțelepți de la Mărcuța va păstra cu gratitudine numele tuturor acelor ilustrațiuni cari au vorbit pe atuncea în „Românul“ contra monopolului.

Va să zică fumatul era sub conservatori un martiriu, o virtute par excellence, sub liberali a devenit un rău obicei, un viciu, iar fumătorii trebuie să-și spășească păcatele, căci tot „Românul“ zice că acești vicioși n-au nici un drept să vorbească; bine li se face ceea ce li se face și, dacă nu vor să fie loviți pentru viciul lor, n-au decât să nu mai fumeze și vor fi mai … sănătoși. Va să zică fumătorii nu sunt numai niște vicioși, ci totodată și bolnavi. „Prin urmare nu se poate zice nimic contra monopolului tutunurilor ca impozit indirect“.

Și dacă fumatul e un viciu, știți ce vor deveni contravenitorii, fie în cultură, fie în contrabandă, după ordinea actuală de idei a ziarului guvernamental?

Cel puțin criminali.

Căci „dacă regia va consimți la modificări și complectări ale controlului, i se vor da și ei în schimb garanțiile pe cari le cere în contra contrabandei și a culturii ilicite“.

Aceste garanții, pe care însă „Românul“ nu le citează, sunt pedepse criminale de ani de închisoare contra cultivatorilor sau introducătorilor iliciți, și încă pedepse pronunțate nu de jurați, ci cu judecată scurtă, încât cine ucide pe un om va veni și de azi înainte la jurați și va fi achitat, iar cine va cultiva zece fire de tutun în mod ilicit merge pe câțiva ani la pușcărie fără judecată.

Dacă esistă opinie publică la noi compare atunci declamațiunile liberale din vremea înființării monopolului cu declamațiunile de astăzi, compare obligațiunea luată de tovărășia de la Mazar Pașa de-a aboli darea cu tendința de azi de-a o mănține cu orice preț, și judece în consecuență.

Noi n-am amăgit niciodată oamenii și de aceea deie-ni-se voie a nu admite nici sofismele cele noi ale „Românului“, precum n-am admis nici pe cele vechi. A fuma nu este nici un rău obicei sau un viciu, dar nu este nici o virtute, ci pur și simplu o trebuință contractată, ca oricare alta. Cumcă omul poate fără fumat nu-i nici o dovadă pentru viciozitatea și răul obicei al fumatului, căci omul poate fără multe. Dacă nu-și poate face casă șade-n bordei, dacă nu poate frige carnea o mâncă crudă, în fine dacă nu se poate îmbrăca umblă și-n hainele lui moș Adam. Toată mișcarea economică a omenirii consistă în crearea de trebuințe nouă și numai escesul acestor trebuințe e un viciu. Dacă cineva ar admite teoria „Românului“ atunci toate artele: muzică, pictură, arhitectură, teatru; industriile: mătasă, catifele, broderii, țesături, toate ar fi un viciu, pentru că nu constituiesc o primă necesitate, ar fi un rău obicei de care, dacă oamenii s-ar lăsa, ar fi mai… sănătoși. În realitate însă obiecte de prima necesitate nu sunt decât acelea cari se-ntrebuințează pentru nutrirea și conservarea individului; acele obiecte sunt foarte puține la număr, iar tot restul de producte omenești sunt obiecte pentru îndestularea unor trebuințe contractate, fără cari mai nu ne putem închipui existența omului modern.

Aceste trebuințe nu sunt contractate de cătră sistemul nutritiv, ci de cătră cel nervos, adecă de cătră organele acelea cari fac din om om, pe când obiectele de prima necesitate sunt acelea cari au a face cu existența sa ca animal.

Și într-adevăr animalele au nevoie de mâncare, de acoperământ contra intemperiilor, dar nu le-am văzut încă nici îmblând la teatru, nici fumând, nici cumpărându-și tablouri, nici făcând muzică. Adecă de! o spunem și noi aceasta în nevinovăția noastră: poate că între dd-lor vor fi văzut și cazul contrariu. A numi dar fumatul un rău obicei, un viciu, e o sofismă pentru a îndreptăți impunerea unei dări, ceea ce nu era necesar.

Mai bine s-apuca „Românul“ s-arate de ce darea aceea a trebuit să se creeze. Pentru că tot d-nii liberali votaseră drumul de fier Stroussberg, pe care apoi n-a voit să-l plătească, și pentru că, plata fiind obligatorie prin iscălitura țării, conservatorii trebuiau s-o realizeze, creând resurse nouă. Departe dar de-a vedea în monopol o dare bună, contra căreia nu e nimic de zis, ea a fost privită așa cum este în adevăr, adecă ca o nouă sarcină, dar care se impunea prin greutățile create de guvernul dumnealor.

O dare este dar totdeauna o neplăcere, individual vorbind, numai poate că sub roșii va deveni o fericire sau o beatitudine chiar de-a plăti biruri. De aceea noi nici apărăm, nici combatem monopolul. Necesitatea lui e evidentă, pentru că reprezintă un venit sigur de zece milioane, cari trebuiesc și sunt deja angajate în cheltuielile asemenea neapărate ale statului. Ceea ce voim însă este a stigmatiza din nou acel sistem al minciunii și al amăgirii publicului și de-a arăta cum dd-nii liberali nu pot ține promisiunea lor de-a aboli monopolul și cum acea promisiune nu era decât o manevră electorală, făcută cu deplina conștiință că n-o vor putea ținea.

Cel mai hazliu pasaj însă din articolul, menit a face epocă, al „Românului“ e următorul:


Dacă nimeni nu murmură în contra băuturilor spirtoase, care atinge un obiect ce adesea este de primă necesitate… cum ar avea dreptul să se revolte în contra impozitului indirect pus pe fumători.


Noi credeam cum că băuturile spirtoase sunt arareori obiecte de primă necesitate, dd-lor zic adesea. Știm că acele băuturi produc proroci în șirurile dd-lor, cari, mai competenți fiind în materie, ne impun plăcuta datorie de-a le da dreptate în privirea acelui esces de necesitate.

Fiziologicește însă lucrul nu-i adevărat. Alcoolul, întrucât e trebuitor nutrițiunii, se poate substitui, c-un înzecit folos pentru sănătate, cu hrana substanțială.


[18 ianuarie 1879]

Tot în n-rul nostru de la 20 decemvrie, în care am arătat din nou cele ce am zis de atâtea ori, că reacție în adevăratul înțeles al cuvântului nu există și nici poate exista în țara noastră, am spus între altele că combatem împresurarea prerogativelor puterii executive de cătră Camere, combatem violarea legii fundamentale prin înțelegeri, după convenințele momentului, între miniștri și reprezentanții din Adunări, spre a se eschiva responsabilitatea miniștrilor, adăpostiți în dosul Corpurilor legiuitoare.

Care este îndealtmintrelea înțelesul constituționalismului dacă nu neatârnarea puterilor statului și responsabilitatea fiecăreia din ele? Și care e înțelesul unei Camere legiuitoare dacă ea face pe sub mână tot ce-i cere ministrul și-l acoperă cu figura ei, ea care n-are nici o responsabilitate?

Înainte toate puterile statului erau împreunate într-o mână: coroana era supremul legiuitor, administrator și judecător.

Se-nțelege că atunci se putea întâmpla cazul ca judecat și judecător, administrator și administrat, controlor și controlat să fie una ș-aceeaș persoană și că cel ce avea puterea-n mână să-și croiască legi după bunul lui plac.

Dar astăzi nația, care nu numește nici funcționari, nici miniștri, și care nu-i în stare a-i controla și a-i trage la răspundere direct, își alege mandatarii pe cari-i însărcinează cu această afacere importantă sub presupunerea bona fide cumcă acești mandatari formează într-adevăr un corp deosebit de puterea executivă, nu însă o companie de controlori cumpărați de cătră cei controlabili și înțelegându-se cu ei pe sub mână, pentru a face treburi împreună. Afară de asta mai e și un alt inconvenient: guvernul trebuie să fie al țării întregi, fără deosebire de partizi, pe când Camera va lucra mai totdauna în sensul unilateral al unei partizi.

Inconvenientul cel mai mare din toate însă este că Adunările nu pot fi făcute răspunzătoare de voturile și actele lor și că nația, singurul lor judecător, nu e-n stare direct a face altceva decât a alege alți oameni atunci când actele și voturile rele sunt consumate de mult; pe când guvernul, de la miniștri începând și pân-la copist, e și trebuie să rămâie răspunzător de tot ceea ce face. A confunda însă atât de rău lucrurile precum se-ntâmplă astăzi, a se anihila guvernul în favorul Camerelor și Camerele în folosul guvernului este o dovadă mai mult că n-avem a face nici cu guvern într-adevăr responsabil, nici cu Camere într-adevăr controlatoare a actelor lui, ci c-o societate de exploatație în care unii joacă pe miniștri, alții pe legiuitori.

Din capul locului am văzut că Adunarea actuală a împreunat toate puterile statului: puterea Domnului, atribuțiile executivei, a justiției. Din capul locului onorata Adunare s-a numit suverană, pe deplin stăpână pe oameni, pământ, bani, oștire, pe toate celea, ca și când ar fi luat țara în arendă sau în otcup și ca și când, afară de Adunări, nu mai e suflet de muritor care are dreptul de a zice și el cuvântul său în privirea acestei țări.

Cu toate acestea Domnul are drepturi mult mai mari decât Adunarea. El are liberul veto în toate împrejurările, el poate da pe miniștri în judecată ca și Camera, consiliarii lui sunt răspunzători înainte-i ca și înaintea Camerei. Pentru a scăpa însă de această responsabilitate Camera și d-nii miniștri ce fac? Se înțeleg, după convenințele momentului, acum într-un chip, acum într-altul cu totul contrariu, și înaintea M. Sale cabinetul apare totdauna curat ca zăpada și ocrotit de voturile neconstituționale ale unei Adunări care, la rândul ei, nu poate fi apucată și trasă înaintea judecății de nimenea.

Acesta e sistemul cel mai nou, inventat anume de d. C.A. Rosetti, întâi pentru a scăpa de orice responsabilitate pe confrații din ministeriu, al doilea pentru a escamota coroanei dreptul ei de control legiuit asupra actelor guvernului, al treilea pentru a face iluzoriu dreptul pe care îl are nația de a-și exercita controlul în afacerile publice. Pe această cale de nelegiuită suveranitate d. C.A. Rosetti a condus sistematic Adunarea spre… republică.

Căci în republică așa este. Capul statului e șeful, nominal adesea, al unui partid și n-are nici un control și nici o putere, iar majoritatea întâmplătoare e stăpână pe destinele țării.

Căci majoritățile sunt întâmplătoare, adesea absurde chiar, pe când statul ca ființă organică și răsărită pe cale istorică are nevoie de puternice elemente de stabilitate. Își poate oricine închipui în ce stare ar ajunge un stat guvernat azi de-o părere, mâne de alta, guvernat de fluctuațiunea numărului într-o Adunare. Căci majoritatea ce-o capătă un proiect nu dovedește că acel proiect e bun, pentru că numărul aderenților nu e inspirat numai de dreptul cuvânt, ci de interese de grup, de fotoliu, ba adesea de interese personale chiar.

Câteva cazuri de amestecul Adunării în tot ce n-o privește vor ajunge pentru a ilustra linia ei de purtare. Astfel, cu ocazia formării bugetului pentru anul 1877, Camera a luat inițiativa facerii lui, și aceasta fără de nici un drept, căci dreptul este al ministrului; el are să-l elaboreze, să primească aprobarea domnească și să-l aducă în Cameră pe singura cale constituțională, aceea a mesajului domnesc. Dacă în buget ar fi cifre fictive și erori intenționate, cine e răspunzător? Camera. Am arătat că ea se sustrage oricărei responsabilități. Ministerul? Se ascunde dindărătul Camerii și astfel buna-credință în cheltuielele statului rămâne o iluzie.

Asemenea am văzut Camera servindu-se de dreptul ei de interpelare, adecă de dreptul de-a cere lămuriri, pentru a lua hotărâri politice de cea mai mare gravitate prin votarea de moțiuni de trecere la ordinea zilei. Astfel, de ex. Camera a refuzat de a retroceda Basarabia și a primi Dobrogea și în urmă tot acea Cameră a cedat Basarabia și a primit Dobrogea tot prin o moțiune, toate pentru a scăpa pe miniștri de sub responsabilitatea cuvenită. Pentru a vota o pensie de 100 de franci unei văduve se cere o anume lege, pentru a primi pe un singur om în cetățenia statului român se cere o lege trecută prin Camera și prin Senat și sancționată de Domn; pentru a ceda o bucată mare a țării, pentru a primi o provincie e de ajuns… o moțiune.

Lucrul e absurd, însă în Camera suverană a d-lui C.A. Rosetti toate sunt cu putință.

Să mai pomenim oare alte amestecuri? Dar Camera aceasta și-a arogat dreptul de-a indica persoanele ce sunt a se trimite cu misiuni în străinătate sau a cerut revocarea de agenți diplomatici, deși lucrul e de-o estremă gingășie. Asemenea am văzut Camera desființând prin o lege sentința dată de Curtea de Casație în privirea maiorului Pilat (ginerile d-lui C.A. Rosetti), am văzut pe comitetul de acuzare în contra fostului cabinet arogându-și atribuțiile procurorilor și a judecătorilor de instrucție, am văzut pe acei d-ni făcând perchiziții, despecetluind și publicând scrisori private, violând domicilii; am văzut cu un cuvânt Camera dându-și aerul de Convent național, iar comitetul ei luându-și rolul și puterile unui Comitet de Salut Public.

Astfel statul român devine în mâna așa-numiților liberali o unealtă pentru ca indivizi obscuri să-și realizeze urele și dușmăniile, să-și sature lăcomia, pentru a da vânt în sus nulităților, iar, spre a scăpa de urmările legiuite a unor asemenea turpitudini, tot guvernul, de la ministru până la copist, se ascund îndărătul unei majorități care ca mâni ți se va părea că n-au existat de când lumea.

Și toate acestea se acopăr cu fraza că între guvern și Camera e înțelegere. Apoi să ne ierte: între înțelegere și complicitate e deosebire cât cerul de pământ. Complici sunt toți la comiterea de crime chiar, dar înțelegere cinstită nu se poate numi aceasta.


[20 ianuarie 1879]

Este mișcarea din Moldova factice și o operă a d-lui Cogălniceanu, precum zice „Românul“, sau este un sâmbure real în ea — iată întrebarea. Văzând că cestiunea servă ca argument pro și contra unui om, am fi într-adevăr ademeniți a crede că mișcarea e factice, ca multe lucruri de la noi din țară; dar din nenorocire d. Cogălniceanu nu este inspiratorul nemulțămirilor generale din Moldova, ci d-sa le dă numai accentul cuvenit prin organul amicilor săi politici. „Românul“ este așadar desigur inexact când atribuie d-lui X sau „României libere“ începătura mișcării semnalate, căci aceasta e împărtășită de organe de cea mai deosebită nuanță politică.

Semnalul l-a dat „Vocea Covurluiului“, organ mai mult conservator. Apoi a urmat „Steaua României“, organul tuturor oamenilor onești din Iași, pe cari gospodăria bandei fracționiste i-a înspăimântat și i-a îngrămădit la un loc spre comună apărare. S-au asociat la mișcare „Curierul intereselor generale“, care nu e de nici o nuanță politică; în fine însăși „Ștafeta“, organul fracționiștilor, sprijină nemulțămirile moldovenilor.

Între gazetele din Moldova, cea mai mică, dar nu cea mai rea, „Muncitorul“, redijat de d. Rosetti-Tețcanu, care n-a avut niciodată simpatii tocmai pronunțate pentru d. Cogălniceanu, scrie în termeni mult mai aspri despre starea rea a Moldovei decât chiar „România liberă“.

Se înțelege că prin asta noi nu ne facem câtuși de puțin apărătorii d-lui Cogălniceanu. Constatăm numai, în interesul adevărului, că acum ca totdeauna „Românul“ caută a da lucrurilor un caracter neadevărat, prefăcând cestiuni într-adevăr grele în cestiuni de coterie și de persoane.


CIUMA
[21 ianuarie 1879]

Profesorul dr. A. Drasche din Viena publică amănunte asupra ciumei, din care estragem următoarele.

După croniști vrednici de crezare, spun că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creștine încă (125 ani înaintea lui Cristos) și anume pe țărmii de nord ai Africei. Totuși începutul istoric al epidemiilor de ciumă datează de la 543 după Cristos, anul în care această ucizătoare boală s-a ivit pentru întâia oară pe pământ european — la Constantinopole — sub numele de ciuma lui Justinian, iar de atuncea-ncoace s-a și mănținut pe pământ european cu întreruperi mai lungi sau mai scurte timp de o mie de ani aproape, adecă până la 1841.

Stările politice și sociale de pe atunci, degenerarea deplină a medicinei, necunoștința deplină și neaplicarea celor mai simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mișcare religioasă, cruciatele și războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea și răspândirea epidemiei în Europa.

În jumătatea a doua a sutei a șasea ciuma se lăți în Împărăția romană a răsăritului, asupra Europei de sud, de vest și de nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589). Din suta a șaptea pân-într-a treisprezecea epidemiile europene de ciumă se înmulțiră într-un mod înspăimântător.

Pustiitoarea moarte neagră a sutei a paisprezecea era asemenea ciumă. Deși în suta a cinsprezecea și a șaisprezecea se iviră încă multe epidemii, totuși fură și lungi intervale libere de boală.

În mijlocul sutei a șaptesprezecea — cu tot războiul de treizeci de ani — ciuma scăzu în Europa. În suta a optsprezecea au mai fost câteva epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia 1720,Messina 1743, Dalmația 1783, Polonia 1797).

În suta a nouăsprezecea epidemia, afară de țara turcească, a izbucnit aproape esclusiv numai în țările megieșite cu Turcia, la Dunărea de Jos, lângă Marea Neagră și pe Peninsula Balcanică, deci în Muntenia și Ardeal la 1813, 1828, 1829; la Silistria 1834; la Odessa 1837; în Rumelia 1838.

Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol, la anul 1841, ciuma pieri din Europa. La 1843 ea pieri și din Turcia asiatică, iar la 1844 s-au mai ivit câteva cazuri izolate în Egipet.

D. Drasche urmează descriind în câteva linii epidemiile din Viena, cari s-au-nceput la 1197 și s-au repetat la 1224, 1227, 1270, 1271, 1282. Dar mai cu seamă între anii 1348 și 1350 ciuma a bântuit atât de cumplit încât familii întregi s-au stins cu desăvârșire, stradele erau pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din anul 1319 a rămas nestrânsă. Sute de oameni mureau pe zi, toți morții — bogați și săraci împreună — erau aruncați într-o groapa comună.

În suta a XV și a XVI Viena a avut douăsprezece epidemii. În cea de la 1410 muriră o mie de studenți.

În suta a XVII epidemia se ivi numai de două ori în Viena, însă a fost foarte rea de soiul ei. Mai cu seamă la 1679 și la 1680 turburarea și frica erau atât de mari încât nimeni nu cuteza să îngrijească de nenorociții bolnavi. Se făcu un apel public cu trâmbițe și surle, dar în zadar. Atunci bărbierii fură legați și criminalii fură scoși din temnițe și puși cu de-a sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12.000 de locuitori — desigur a patra parte a populației orașului — muri atuncea.

Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7 fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate celelalte, din Ungaria. Numărul morților a fost 8644 din 9565 îmbolnăviți.


Precum delta râului Gange e locul originar al holerei, tot astfel orientul ― Africa de Nord poate împreună cu Siria și Asia Mică — e patria ciumei. Dar nici aicea nu e o boală permanentă, provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie.

Toate epidemiile cari umplu istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo și-au luat începutul. Europa a fost totdauna infectată dinspre Orient. Pe când în alte veacuri ciuma se întindea asupra unei mari părți a Asiei și preste tot continentul european, în Africa se mărginea numai la țărmuri. Niciodată n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Senegambia. Deși epidemia e cam indiferentă față cu climatul sau cu gradele de căldură și de frig, totuși o prea mare căldură sau un frig prea mare o împiedecă. În regiuni tropice n-au fost nicicând ciumă. Sezonul ciumei în Egipt bunăoară e aproape totdauna de la noiemvrie până la ianuarie, adecă în timp mai mult răcoros. Pe când acolo încetează în lunile calde, iulie, august și septemvrie, în Europa e tocmai atunci mai primejdioasă. Înălțimile îi sunt indiferente — ea urcă Atlamb și tăpșanele din Curdistan.

Ciuma în patria ei — la Nilul de jos — nu se ivește în tot anul, ci cam tot după patru, cinci, adesea și mai mulți ani și atuncea ține uneori câteva luni, alteori ani dupăolaltă.


Răspândirea ciumei se întâmplă prin infecțiune anume prin cei bolnavi. Aceștia sunt obiectele de căpetenie ale infecțiunii. Totdauna s-a observat c-a fost adusă de cazuri izolate din Orient. Numeroase și incontestabile exemple dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se poate spune sigur dacă și cadavrele sunt contagioase, deși credința aceasta a existat, căci era oprit, sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumați.

Dovedită este asemenea infecțiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăși și pânze de așternut; prin mărfuri și scrisori însă nu. Contagiul e lipit de obiect pentru uz mai îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.

Deși ciumatul poartă în sine și cu sine materia contagioasă, totuși aceasta nu se trece prin contact, adecă prin atingere, deși aceasta e credința generală. Tocmai credința asta a contagiozității formează paginele cele mai negre în istoria ciumei. Această credință aducea stagnațiune în comerț și industrie, rumpea legăturile cele mai gingașe și mai sfinte, degenera în egoism și în adevărată barbarie.


[23 ianuarie 1879]

Vorbind în unul din n-rii noștri trecuți despre ceea ce se numește mișcarea din Moldova am spus ca nu d. Cogălniceanu a inventat-o, ci d-nia lui s-a făcut numai organul acelei frământări.

Noi nu combatem și nu apărăm pe ilustrul om de stat, a căruia specialitate, când se află-n opoziție, sunt durerile Moldovei, dar, ca istorici credincioși, ne vom întreba când îi vin d-lui Cogălniceanu accesele de moldovenism, cât îl țin și ce rezultat practic au.

Pe când d. Cogălniceanu nu intrase încă în cabinet interpela guvernul în privirea redusei stări a Universității de Iași și… avea cuvânt. Într-adevăr, nime-n lume nu-și poate închipui ceva mai decăzut și mai netrebnic decât Universitatea din Iași ca întreg. Pe lângă o samă de profesori buni, sunt alții pentru cari scrisul și cititul deja prezintă greutăți neinvincibile, între cari cităm de ex. pe actualul profesor de filozofie de acolo, care nu-i în stare a construi o frază corectă și e atât de mărginit încât numele filozofilor celor mai vestiți, germani sau franceji, îl scrie cu u scurt la sfârșit (de ex. Kantu, Descartesu), necum să fi înțelegând ce zic acei oameni. Pe aceeași scară de ignoranță e d. Vizanti, profesorul de limbă română, și alți ipochimeni.

Dar pe lângă prostia și ignoranța multora din ei se adaogă și alte rele. Dacă, buni răi cum sunt, și-ar vedea de lucru, poate că cu vremea ar deveni niște profesori mediocri cari ar împlini și ei, cu greu, un gol. Dar, numiți printr-un concurs la care întâmplarea joacă rolul de căpetenie, inamovibili cu toate acestea, cum au ajuns să aibă o catedră leagă cartea de gard și nu se mai ocupă cu știința ce au a o preda, ci cu… politica. Căci d-nia lor aspiră la lucruri mari ― la senatorie, deputăție, ministerie; la posturi diplomatice, misiuni științifice plătite din buget etc. etc. etc.

C-un cuvânt statul plătește acolo o sumă de individe cari iscălesc în condica de prezență fără a fi ținut clas, cari câteodată n-au nici un elev, pentru că nu se găsește om care să voiască a-și pierde vremea cu dânșii, cari nu știu studiile ce le predau, pentru că nu știu scrie, cari au prefăcut catedrele în sinecure, nu-nvață nici singuri nimic și nimic nu predau elevilor, din care cauză Universitatea e dispopulată, și la unele facultăți, de ex. la litere, sunt 5-6 profesori și 3 elevi poate. Nu zicem că toți profesorii sunt astfel, căci sunt și oameni vrednici, pe deplin serioși și cu învățătură la acea Universitate, dar despre numele acelora nici n-auzi vorbindu-se, tocmai pentru că-și văd pur și simplu de catedrele lor și nu s-amestecă în politică.

Așadar d. Cogălniceanu avea dreptate când se plângea de starea pustie de părăginire a Universității din Iași, dar care a fost rezultatul practic al interpelărilor sale? Intrarea sa în minister. Universitatea a rămas în știrea lui Dumnezeu, ca și mai nainte; d-nii Vizanti, Climescu, Ionescu, Leonardescu, Gheorghiu, Șendrea au continuat a face politică și a-și neglija catedrele; iar d. Cogălniceanu, puternic ministru la externe, nu se mai preocupa de fel de nulitățile despre cari făcuse atâta vorbă.

Dar dacă rezultatul interpelării n-a fost decât intrarea sa în minister, oare acest rezultat n-a fost cumva scopul interpelării?

Acum să venim la Moldova. Vorbele „Românului“ despre durerea mare ce o are pentru pierderea Basarabiei, despre adânca îngrijire ce-l preocupă în cestiunea evreilor, sunt și acum, ca totdeauna, mofturi. Basarabia e din zestrea și teritoriul străvechi al Moldovei, deci fiecare moldovean simte mult mai adânc acea pierdere. Dacă în Moldova va arde un sat, desigur că vor compătimi și alți români d-această întâmplare, însă cei cărora le-au ars satul vor avea durerea imediată. Tot așa e și cu cestiunea evreilor, care e mult mai gingașă, mai primejdioasă și mai imediată în Moldova decât în Muntenia.

C-un cuvânt d. Cogălniceanu are dreptate când apasă asupra acelor stări de lucruri, dar — care va fi rezultatul practic al acestei înduioșări? Intrarea sa în minister. Atunci Moldova va rămâne în știrea lui Dumnezeu ca și până acuma și d-sa — puternic ministru de exteme — nu se va preocupa mai mult de acele dureri.

Oare acest rezultat practic nu este cumva scopul d-lui Cogălniceanu? Non bis in idem; mijlocul, odată tocit când cu interpelarea în privința Universității, nu mai prinde astăzi loc.

Nemaiauzită însă și necalificabilă e purtarea „Românului“ cu fostul ministru, care, orice s-ar zice, a fost singurul om c-o inteligență superioară în cabinetul de nulități a d-lui I. Brătianu. Iată ce zice numărul de joi al „Românului“:


Avem a face c-o personalitate care nu e tare în ceea ce privește aritmetica; afară doară numai de cazul când e vorba să-și asigure foloase de natură a fi socotite prin regulele aritmeticei și mai cu osebire prin acea operațiune ce se numește sustracțiune.


Va să zică fostul coleg al d-lui Brătianu e un sustractor. Deie-ni-se voie a întreba, oare colegii săi rămași în minister ce sunt, ce pot fi, când au servit doi ani și mai bine alături?

Când d. Cogălniceanu reprezenta țara la Congresul de la Berlin, atunci d. C.A. Rosetti declama în Cameră că ministrul de externe e sublim; astăzi știți ce zice „Românul“?


Vom răspunde astăzi printr-un simplu avertisment la această necalificabilă exploatare a celei mai delicate și periculoase cestiuni (a evreilor).
După cât știm este în dosarele ministerului de externe o oarecare hârtie — considerată un moment ca dispărută — de natură a arăta lămurit țării cine o poate servi cu credință și patriotism în cestiunea turcilor și cine și în ce scopuri este capabil de a o compromite.


Va să zică, din sublim, d. Cogălniceanu a devenit un om ce nu poate servi cu credință și patriotism interesele țării, a devenit… trădător.

Duobus litigantibus tertius gaudet. Nouă ne poate fi indiferentă aceasta în familia liberalilor; ceea ce nu e însă indiferent e priveliștea dezgustătoare ce ne-o prezintă astăzi organul guvernamental.

Doi ani și mai bine d. Cogălniceanu a fost sufletul cabinetului Brătianu; astăzi ministrul abia demisionat e numit în coloanele „Românului“ hoț și trădător. Dar dacă este astfel de ce nu l-au dat în judecata Curții de Casație. Cine e „Românul“, că amenință cu avertismente când, fiind numai simplă bănuială de vină, colegii săi ar fi trebuit să-l trimiță în judecată?

Și dacă n-au făcut-o pân-acuma, ce sunt atunci d-nii Rosetti și Brătianu, foștii săi colegi. Nu sunt complici deopotrivă condamnabili?

Acuzările aduse sunt atât de grave încât credem că e datoria celui învinovățit de-a răspunde limpede la ele.


[24 ianuarie 1870]

Cestiunea scăderii rublelor sau, mai bine zicând, a impunerii lor cu curs obligatoriu de patru franci e asemenea una din cele mai simțitoare spolieri de care s-a făcut vinovat guvernul radical față cu țara.

Nu-l combatem pe d. Dim. Sturza îndeosebi în privirea aceasta, pentru că numele d-sale e numai victima acelei măsuri; pentru că roșii au știut totdeauna să ademenească pe un om mai bun și mai conștiințios decât ei ca să le scoată castanele din foc, pentru că și d-sa este unul dintre aceia cari, pentr-o ambiție rău înțeleasă, se pun la serviciul acelei bande, ponegrindu-se pe sine și mântuind popularitatea, câștigată prin amăgire, a d-lor Rosetti-Brătianu.

Căci iată care e sentimentul publicului mare.

Cel care s-a culcat ca aseară c-o mie de franci avere și se scoală a doua zi numai cu nouă sute douăzeci și cinci de franci, ca și când cineva i-ar fi spart lada peste noapte, numește aceasta sau o hoție sau un impozit. Publicul mare îndeosebi o privește cu drept cuvânt ca pe-o hoție, deși nu știe că ea s-a comis acum trei ani, nu ieri alaltăieri, că s-a comis în momentul în care cursul rublei s-a fixat la patru franci și s-a continuat asupra țării întregi până în momentul reducerii.

Și toate acestea pentru ce? Spre a se arăta slugarnici și supuși puterii vecine, pe care o batjocoriseră la Mazar Pașa, pentru ca îndată ce au venit la putere să-i facă cele mai mari concesiuni. Căci, îndată ce armiile rusești au început a lua fața pământului românesc pe tălpile lor, decanul ziaristicei liberale afirma că valoarea rublei e științific stabilită la 4 franci și nimeni să nu ducă grijă, căci reacția face din rublă numai o armă de opoziție. Iar când Rusia a dat guvernului, sub titlu de venituri ale moșiilor din Basarabia, un milion de ruble subsidiu de război, „Românul“ spunea că un cal de dar nu se caută la măsele.

Iată dar calul de dar costându-ne într-o singură noapte douăsprezece sau treisprezece milioane, căci, departe de-a fi un cal de dar, e asemenea calului pierzător pe care Ulis l-a introdus înlăuntrul Troiei pentru a aduce asupră-i dezordine și ruină.

Reducerea, considerată ca impozit, e însă atât de apăsătoare încât nu se poate asemăna cu nici una din dările actuale, nici prin înălțimea ei, nici prin rigoarea și spontaneitatea perceperei, nici prin nedreptatea repartițiunii.

Căci această dare, percepută într-o singură noapte, e mai mare decât venitul tutunurilor perceput în cursul unui an, mai mare decât toate dările directe cătră stat și, în fine, e egală cu pretinsul deficit lăsat de conservatori după cinci ani de guvernare, deficit scornit atunci de liberali pentru a acuza pe cabinetul Catargiu c-ar fi ruinat finanțele țării, deși rămășițele încasate puțin mai târziu l-au acoperit și întrecut.

C-un cuvânt ca impozit e mare, pentru că întrece pe toate celelalte, și e de-o înălțime pe care o putem cel mult presupune, nu cunoaște.

E riguroasă, pentru că se percepe c-o repejune ruinătoare, fără ca cineva s-o poată preîntâmpina sau ocoli, și asemănătoare cu contribuțiile de război sau a birurilor impuse peste noapte de turci sau de tătari.

În fine e nedreaptă, pentru că nu lovește venitul sau averea reală a omului, ci posesiunea vremelnică, adecă pe cel ce se-ntâmplă a avea rubla în mână, fără ca să fie a lui.

Acuma d. Dim. Sturdza poate vedea singur cât de plăcută e acuzarea ce a ridicat-o în privirea pretinsului deficit al conservatorilor, acuma când d-sa, fără de vină, se vede acuzat de public c-ar fi adus această pierdere și poate vedea totodată cum lucrurile se răzbună prin ele înșile în lumea aceasta, cum d-sa e numit autorul unei pierderi egale cu deficitul conservatorilor, pe care-l ilustra prin țifre și socoteli iscodite. Dac-am fi atât de nedrepți ca și d-sa am putea să ne bucurăm de ceea ce i se-ntâmplă, dar cu prețul neadevărului nu avem obicei a ne cumpăra popularitate. Destul numai să spunem adevărul pentru a se vedea în ce grad e și d-sa vinovat și complice cu roșii.

Întâia vină este ordinul dat, se vede, caselor publice de-a se desface pe cât cu putință de ruble.

Plata cupoanelor obligațiilor domeniale s-a făcut înainte de scădere; bonurile de tezaur nu s-au preschimbat, pentru ca lumea să fie silită a primi rublele înainte de scăderea lor; afară de asta s-au făcut plăți enorme, s-au plătit lefile toate până în ajunul zilei în care s-a publicat decretul. Apoi măsura nu rămăsese pe deplin secretă. Bancherii cei mari se vede c-o aflaseră, pentru că galopinii lor au umblat toată noaptea prin cafenele și birturi oferind rubla c-un mic scăzământ pe hârtie; iar lumea, aducându-și aminte cumcă „Românul“ cu câteva zile înainte asigurase că rubla valorează științific patru franci, au căzut în cursa întinsă de speculă, o speculă la care visteria a luat parte activă.

O altă nedibăcie este scăderea rublei într-un chip încât părțile ei la un loc nu dau un întreg. Patru piese de câte 92 bani (25 capeici) nu fac la un loc 3 franci 70 bani; în fine moneta de 5 capeici (¾: rublă) nu e trecută în decretul domnesc, deci nu e cotată defel.

Într-adevâr imputabilă din punctul de vedere al moralității politice este participarea visteriei la specula asupra scăderii rublelor; scădere pe care cercurile oficiale o știau de mai nainte, iar publicul nu. Din momentul în care se vorbise despre scădere în Consiliul de Miniștri visteria trebuia să-și păstreze rublele, câte le avea, și să nu caute a se folosi de bună-credința publicului.

Cauza pentru care d-nii liberali au prefăcut visteria în Zaraflâc este îndoită: 1) pentru ca pierderea încercată de poporul întreg să nu se reflecteze asupra visteriei 2) pentru ca să scape de orice răspundere directă și controlabilă. Amândouă scopurile acestea le-au ajuns prin amăgire și prin spoliare.

Scăderea în sine nu este răul cel mare. Adevărata hoție consistă în primirea din capul locului a rublei pe patru franci, iar imoralitatea consistă în specula făcută de casele publice asupra scăderii ce-avea să se-ntâmple c-o zi sau două mai târziu.

Dar-asupra tuturor acestora vom mai reveni.


[26 ianuarie 1879]

Alaltăieri s-a întâmplat o minune.

Nu mai suntem pe vremea făcătorilor de minuni, pe a lui Nevtinav împărat din Egipt, de pildă, despre care vorbește povestea ciobănească a lui Alexandru Machedon că făcea, zice, ostași de ceară; îi punea în șir pe o tavă și îi topea și numaidecât, într-o clipeală de ochi, se topea oastea lui Darie împărat trimisă împotriva lui. Nevtinav era un mare fermecător, dar minunea ce s-a întâmplat alaltăieri tot n-ar fi putut-o face.

„Românul“ a vorbit adevărul — se poate mai mare minune? Și încă așa de neted, așa de cu prisosință, încât articolul guvernamental care a văzut lumina zilii la 23 călindar (4 făurar) pare ieșit dintr-altă pană, nu din cele obicinuite. Deci fiind aproape cu desăvârșire identic cu vederile noastre, îi dăm locul de onoare și-l publicăm mai întreg, atârnând de el un mic rezumat și un scurt comentar.

Iată dar ce zice primul București al „Românului“ de la 23 călindar (4 făurar).

Esistența Camerelor actuale se scurtează din ce în ce mai mult prin necesitatea de a ajunge la alegerea și convocarea Camerelor de revizuire. Propunerea de declarațiune că e trebuința a se revizui art. 7 din Constituțiune este și depusă de guvern de mai multe zile pe biuroul Corpurilor legiuitoare; în curând va trebui a se face întâia citire și apoi, dacă propunerea va fi adoptată, în 30 zile Camerele vor înceta fatalmente de a mai esista.

Cu toate aceste, trebuie să o spunem cu adâncă părere de rău, Camera pare a nu prea avea conștiință de pozițiiunea în care se află și de greutatea sarcinei ce mai are de îndeplinit până la espirarea mandatului său.

În loc de a se folosi de fiecare oră ce mai are de trăit spre a săvârși lucrări utile, care ar recomanda-o țării și ar face-o să merite bine de la dânsa; în loc de a căuta să termine cât s-ar putea mai repede votarea legilor urgente ce sunt supuse dezbaterilor ei; în loc de a se sili să îndeplinească cel puțin în parte programa de îmbunătățiri supusă și prin discursul tronulul la deschiderea sesiunii actuale și primită cu fericire de dânsa prin răspunsul făcut tronului, își pierde din contra un timp prețios în nesfârșite discuțiuni chiar asupra cestiunilor celor mai neînsemnate.

Din cel mai neînsemnat articol de lege, din orice interpelare, din oricare cestiune de regulament ce-i place vreunui membru al acestei Camere s-o ridice se face materia unor neterminabile discursuri, nu numai fără un interes real pentru cestiunea ce le servește de prelest, dar și de cel mai nenorocit efect pentru prestijul regimului nostru parlamentar și pentru îndeplinirea datoriilor ce are acest Corp legiuitor către țara ce l-a ales.

Simțul măsurii pare a fi cu totul necunoscut multora din oratorii ale cărora discursuri umplu dările de seamă oficiale ale ședințelor Camerei. Nu mai zicem nimic despre simțul datoriei. Dorința de a străluci pare a esercita singură cea mai funestă tiranie asupra multor spirite. Dacă cel puțin această dorință ar fi servită cu inteligență și cu bun simț, dar vai!

Înamorați de laurii tribunii, pot să fie siguri că țara nu le va fi recunoscătoare de stearpa lor muncă oratorică, care oprește în loc munca producătoare. Publicul, ce are mult bun simț, își râde, când nu se revoltează de arguțiele și de subtilitățile ce servesc de bază la mai toate discuțiunile ce mistuiesc ședințele Camerei; el se indignează când vede cum cei setoși de vorbă caută nod în papură spre a putea vorbi și cum își pierd timpul pentru lucruri cu totul neînsemnate, care, chiar de ar rămânea greșite, n-ar compromite nimic; el prețuiește cu drept cuvânt că cele mai multe din dezbaterile ce absorb în deșert activitatea Camerei și chiar a guvernului, nevoit să urmeze toate discuțiunile și chiar toate caprițiele parlamentare, nu valorează de bunăseamă nici jumătate cât diurna deputaților, pentru timpul cât sunt ocupați în acele seci dezbateri.

Avem convingerea că n-a esistat până astăzi nici o Cameră cu mai bune simțiminte, cu mai mult patriotism și cu mai mare dorință de a face binele pentru țară. Din nenorocire aceste minunate simțiminte sunt în cea mai mare parte neutralizate prin lipsa de orice tact parlamentar, prin ușurința cu care se cere și se ține cuvântul ore întregi și uneori prin lipsa conștiinții despre gravitatea unor dispozițiuni ce se iau și despre consecințele lor în practică.

Plini de idei greșite, considerăm libertatea cuvântului ca un drept ce l-ar avea fiecare ființă vorbitoare de a rosti pe lung și pe lat tot ce-i trece prin gând, cu îndatorirea pentru toți aceia ce nu vorbesc să-l lase să povestească până în capăt tot ce naște spontaneu în creierii săi; nu băgăm de seamă că, practicând în acest mod regimul parlamentar, compromitem interesele țării și risipim chiar averea contribuabililor în diurne plătite pentru serviții foarte minime.

Și în Englitera, și în Helveția, și în Belgia se practică regimul parlamentar, în toată puritatea lui; dar ia să cuteze un orator, și mai cu seamă unul de a doua sau de a treia mână, să ție un Corp legiuitor în loc cu discursuri nemăsurate și va fi îndată pus la regulă de colegii săi. Însuși d. Disraeli, astăzi lord Beaconsfield, la începutul carierii sale parlamentare, cutezând a se arunca în discursuri ce treceau peste măsura obicinuită, fu silit de mai multe ori să tacă prin protestările colegilor săi și chiar să iasă din Camera Comunelor. La noi însă oricare vorbitor ce nu promite câtuși de puțin a deveni un lord Beaconsfield absoarbe timpul Camerei în discursuri ce țin oare întregi; o sută de deputați așteaptă în nelucrare, țara reclamă în deșert îngrijirea intereselor sale și contribuabilii plătesc la diurne pentru ca d. cutare să vorbească.

Nu astfel vom răspunde la așteptarea țării; nu astfel vom întări în România regimul parlamentar și instituțiunile libere; din contra, le compromitem.

Conjurăm pe toți deputații ce au conștiință de gravitatea situațiunii pe care o desemnarăm să se întrunească și să se concerteze spre a lua o altă direcțiune; să se hotărască fiecare a pune frâu mâncărimii sale de vorbă, cel puțin în cestiunile ce nu le cunoaște și nu le-a studiat, căci alttel vom ajunge la espirarea mandatului legislaturei actuale fără ca ea să aibă înscrise la activul ei acte care s-o recomande națiunii.

Până aci, „Românul“ de la 23 călindar (4 făurar).

Va să zică „Românul“ constată cu adâncă părere de rău că actuala Cameră:

n-are conștiință de poziția în care se află și de greutatea sarcinei de îndeplinit;

își pierde timpul prețios în nesfârșite discuțiuni asupra cestiunilor celor mai netrebnice;

deputaților le place a lua cestiuni făr'de nici un interes drept pretext pentru a ține discursuri ce nu se mai mântuie și de cel mai nenorocit efect;

oratorii vorbesc numai de dorință de a străluci, fără inteligență și fără bun-simț, înamorați de laurii tribunei fac munca stearpă; și publicul râde, ba se revoltează de arguțiile și subtilitățile ce servesc de bază la mai toate discuțiunile; în fine publicul se indignează, văzând pe setoșii de vorbă căutând nod în papură pentru a pierde timpul pe nimicuri;

se pierde timpul cu capriții parlamentare, cu dezbateri seci, cari nu valorează nici jumătate cât diurna; Camera, prin lipsa de orice tact parlamentar, prin ușurința cu care cere cuvântul, prin lipsa de conștiință, prin mulțimea de idei greșite, prin aceea că orice ființă vorbitoare spune pe lung și pe lat tot ce-i trece prin gând și povestește până în capăt tot ce-i născocește creierul, prin toate astea compromite interesul țării și risipește averea contribuabililor;

cu mâncărimea lor de vorbă deputații tratează cestiuni ce nu le cunosc și nu le-au studiat, compromițând regimul parlamentar și instituțiunile libere ș.a.m.d.

Ei bine, o Cameră care n-are conștiință de datoria ei și risipește timpul pe nimicuri, se servă de cestiuni ca de pretexte de vorbă deșartă, are numai dorința de a străluci fără inteligență și fără bun-simț, o Cameră care se servește în mai toate discuțiunile de arguții și subtilități ridicole ce indignează publicul, ca care caută nod în papură și-și pierde timpul cu secături ce nu fac cât jumătatea diurnei, o Cameră care tratează cestiuni ce nu le cunoaște și nu le-a studiat, care compromite interesul țării, regimul parlamentar și instituțiile libere, o Cameră care risipește averea contribuabililor — știți ce este cu toate acestea o asemenea Cameră în ochii „Românului“? Nesimțitoare? Nepatriotică?

Nu.

Cea mai bine simțitoare, cea mai patriotică, cu dorința cea mai mare de a face binele țării, precum n-a esistat de când lumea una mai bună și mai de treabă.

Dacă „Românul“ poate atribui patriotism, abnegare și cele mai bune simțiminte la oameni de care publicul râde pentru arguțiile, subtilitățile, pretextele de vorbă lungă și lipsa lor de inteligență și de bun-simț, dacă o poate aceasta „Românul“, fac-o sănătos și să-i fie de bine. Noi nu putem.


[28 ianuarie 1879]

În n-rul de joi (25 ian.) al „Românului“ găsim un pasaj pe care declarăm că nu-l înțelegem. Vorbind despre tot felul de acuzări ce se aruncă d-lui ministru de finanțe pentru reducerea rublelor, acuzări pe cari noi nu le-am împărtășit decât în privirea unor cestiuni de amănunțime și de aplicație, „Românul“ cuprinde deodată următorul pasaj uimitor:


Generalitatea (adică nația) pierde din vedere că, dacă guvernul n-ar fi primit rublele pe preț de 4 lei la intrarea lor în țară, Rusia ar fi impus cursul rublelor sale de hârtie. În acest caz țara n-ar fi pierdut o singură dată 7 și jumătate la sută asupra rublelor de argint, ci de patru-cinci ori câte atâta la sută asupra fiecării scăderi a cursului rublelor de hârtie.


În treacăt constatăm că poporul românesc, când liberalii au nevoie de el, se numește națiunea suverană, iar când acel popor exploatat devine neplăcut companiei Brătianu & Rosetti el se cheamă generalitate.

Apoi se zice că această generalitate uită un lucru, că Rusia ar fi impus rubla sa de hârtie.

Dar generalitatea n-a putut uita un asemenea lucru din cauza simplă că… nu l-au știut niciodată. Cine a dat Rusiei dreptul de-a cere ca vânzătorul român să recunoască de bun și vrednic de credință un sinet iscălit la o bancă din Petersburg pe care se zice că acea bancă va plăti o rublă de argint pentru petecul de hârtie?

Generalitatea e în orice caz în drept de-a întreba quo jure s-ar fi cerut o asemenea monstruozitate din partea statului vecin, căci atunci s-ar putea ca și turcii să pretinză să le primim al pari caimelele, austriacii să le primim Staats-bancnotele și, odată erijată teoria aceasta în drept public, s-ar putea pretinde ca să primim al pari oricâte bancnote ni s-ar trimite din puternicele împărății Schaumburg-Lippe și Monaco.

C-un cuvânt generalitatea e-n dreptul său de-a crede că acea impunere se poate face neapărat la… Astrahan, dar de la Astrahan până la Prut mai e o bucată bună de cale.

Cumcă rușii au putut să impuie în Turcia moneta de hârtie e o mare nedreptate, din cauză că locuitorul singular nu poate fi făcut răspunzător pentru învingerile suferite de statul său, dar… Rusia era în război cu Turcia și războiul explică multe. Eram însă noi în război cu Rusia?

Nu. Din contră: prieteni, aliați chiar, o alianță a căreia extremă onoare am plătit-o cinstit, cum se cuvine unor capete înțelepte ca ale noastre, cu Basarabia. Se mai cuvenea oare să plătim onoarea aceasta fiecare din noi în parte cu 50 la sută? Rușii că-s ruși și tot nu credem c-ar fi pretins atâta venerațiune din partea noastră, pentru că pravoslavnici suntem și noi „dar la rublă de hârtie nu este pravoslavie“.

Dar precum nu vedem de unde ar fi putut porni impunerea rublei de hârtie, adecă a sinetului mic emis de un stat ruinat, tot astfel nu vedem nici necesitatea de-a se primi rubla de argint pe patru franci, căci această monetă de metal este în parte un sinet au porteur, adică un sinet pentru cusurul cât nu s-ajunge până la 4 franci.

Și într-adevăr așa s-a și întâmplat. Pân-a nu ieși decretul domnesc prin care se fixa cursul rublei de argint această din urmă era primită de negustori pe 3 și jumătate franci, iar pentru restul pieții era tinichea, încât cine avea poli imperiali de aur bea și mânca, iar cine nu se uita și răbda. Asta s-a întâmplat cele dântâi două, trei zile după intrarea glorioaselor armii în țară, adecă până în momentul în care s-a obștit carte domnească în toată țara prin care se dispunea altfel.

Cu un cuvânt generalității nu i se putea impune nimic de către ruși și nici i s-a impus. Cine a impus generalității este tocmai guvernul roșu, care ne-a constituit trei ani de zile în cumpărători unici ai rublei de argint și ne-au cauzat prin aceasta un rău ce e departe de-a se mântui prin reducere, deși aceasta era neapărat necesară. Căci nu o singură dată țara pierde 7 și jumătate procente, ci ea va mai pierde încă, chiar atunci când s-ar face o reducere până la valoarea adevărată a rublei. D. Dim. Sturza, care o știe foarte bine aceasta a spus-o în Cameră că bine știe cumcă reducerea nu e mijlocul radical pentru stârpirea răului și că adevăratul leac e demonetizarea desăvârșită.

Cauza pentru care rubla va rămâne pe multă vreme o calamitate ce nu se va putea lecui decât prin demonetizarea deplină este că argintul în genere scade la preț din cauza înmulțirii lui și va scădea mereu, până se vor istovi minele acum lucrătoare. În formă de ban argintul se mănține la o oarecare înălțime numai atunci când s-a bătut în analogie cu numărul contribuabililor.

Afară de asta mai toate statele mari au demonetizat argintul și au monetă curantă de aur. Între acestea sunt Anglia, Franța (de facto) și Germania, încât o mulțime de argint a devenit marfă care-și caută stăpân. Deci în momentul în care era prisos de marfă și nici un cumpărător, d-nii roșii, din slugărnicie către ruși, constituiesc țara noastră în unic cumpărător al rublei cu prețul cel mai bun. Rezultatul a fost un adevărat potop de ruble, despre cari nu știm până la ce punct vor scădea și cari, cu cât mai multe sunt, cu atât mai puțină putere circulativă au.

Căci valoarea argintului se fixează prin proporția în care el există pe piața universală alături cu aurul. Îndată ce prin supraproducțiune acea proporție se clatină și șovăiește, argintul merge repede-napoi și șovăiește în mod primejdios, până ce producerea va înceta și mulțimea lui va fi determinată și neaugmentabilă, încât numai atunci se va restabili o proporție oarecare și vom ști din nou la câtă valoare a-ncremenit argintul. Până atunci argintul se va potrivi numai pentru batere de mărunțiș, nu pentru monetă de valoare.

N-a fost totdeauna astfel, pentru că înainte vreme, argintul fiind rar, se potrivea asemenea pentru monetă curantă; astăzi însă banii albi sunt mai mult ori mai puțin o monetă fiduciară sau de credit, deși într-un grad mai mic decât hârtia. Neavând destulă valoare intrinsecă, ca marfă sau ca metal, banul alb e cu atât mai prețios cu cât mai puțin este și, dacă mulțimea banilor de argint e prea mică în raport cu necesitățile circulației, atunci provine cazul că argintul are agio față cu aurul, că pentru patru piese de câte 5 franci capeți un napoleon și ceva deasupra — caz care s-a întâmplat în Franța. Dar acest spor de valoare nu e intrinsec, ci circulativ. La așa căutare poate ajunge altfel și banul de hârtie, când nu se emite pe cât trebuiește.

Dar este oare acesta cazul nostru?

Un ministru conservator (d. P. Mavrogheni) a emis 25 milioane de bani de argint românești, calculând de fiecare contribuabil câte 25 de franci. Destul și prea destul. Liberalii, în momentul inundării cu ruble, au găsit că prea e puțin și au mai emis 18 milioane bani de hârtie. Dar alături cu acești bani de hârtie avem azi câteva milioane de ruble în țară, pe cari le-am cumpărat cu aur și din cari se vor schimba parte în 24 milioane mărunțiș național.

Avem însă nevoie de atâta mărunțiș, de atâta monetă fiduciară și semifiduciară?

Noi credem că nu și ne temem că politica financiară a roșilor se va sfârși cu un dezastru.


[28 ianuarie 1879]

Pentru înțelegerea acestei metafore anunțăm cititorilor că Ceres, zeița agriculturii, găsindu-și pe iubita sa fiică Proserpina în iad hrăpită de Pluton, reclamă lui Jupiter spre a o elibera. Jupiter decise ca să i se libereze dacă nu va fi gustat nimic din iad. Ascalpheo purtă mărturie că ar fi văzut pe Proserpina gustând dintr-o rodie. Pe baza acestei mărturii destul de clasice Jupiter hotărî ca Proserpina să petreacă 6 luni în infern și 6 luni în Olimp. Pentru a-și răsbuna, Ceres prefăcu pe Ascalpheu în bufniță, pasăre sinistră de urât augur, din Metamorfozele lui Ovidie, cartea IV.


[30 ianuarie 1879]

În zădar ar încerca cineva să dovedească că statul e un rezultat al convențiunii și al punerii la cale prin teorii; el este și rămâne un product al naturii, un organ al societății și, precum omul nu-i liber de a-și schimba inima sau creierul sau plămânii după plac, asemenea nici societatea, într-o stare anumită de lucruri economică și de cultură, nu poate să schimbe după plac forma și funcțiunile statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul și de-a guvernul.

De când însă au venit roșii la putere, a-nceput jucăriile pe toate terenurile și-n toate ramurile vieții publice, jucării costisitoare și cu atât mai primejdioase cu cât ele amenință a distruge și restul de bun-simț al publicului și a-l face să ia jucării și giumbușuri drept lucruri serioase.

Partidul conservator — neesclusiv și nefanatic ca totdauna și singurul partid care n-are de loc nerăbdarea de a veni la putere, de vreme ce membrii săi n-au fost nicicând avizați la pânea bugetului — partidul conservator zicem nu-și prea bate capul de-a vedea numaidecât răsturnându-se guvernul actual sau de a veni numaidecât conservatorii la putere. Aceasta ne e indiferent.

Dar ceea ce dorim e ca să avem un guvern serios și o Cameră serioasă, oricari ar fi elementele din cari ar fi compuse. Când așa-numiții liberali erau în ajunul de-a veni la putere se știe că regimul vechi a susținut pe roșii în alegerile senatoriale față cu candidații altor nuanțe liberale, aceasta nu din iubire pentru roșii, ci pentru că roșii, fiind mai numeroși și mai bine organizați, îndreptățeau la prezumpțiunea că vor putea da un guvern serios și cu autoritate.

Se-nțelege că nimeni nu poate judeca un partid înainte de venirea lui la putere decât din declarațiile lui orale și înscrise. Roșii promiteau marea cu sarea, dar promisiuni de astea sunt comune tuturor partidelor cari vor să facă efect momentan asupra mulțimii. Din acele promisiuni noi nu culesesem decât două-trei, pe care am îndrăznit a le crede: în afară o politică de pace, înlăuntru o politică de împăciuire și de ordine.

În locul păcii înlăuntru și în afară știm cu toții ce-a venit: călătoria la Livadia, războiul cu turcii, martiriul bietei noastre armate prin foame și prin frig și toate grozăviile unui război întreprins iarna, fără bani și fără a fi fost pregătiți pentru el, precum rechiziții de oameni și vite ș.a.m.d.

Iar împăciuirea înlăuntru s-a tradus prin darea în judecată a unsprezece miniștri, în persecutarea învierșunată a tot ce nu e suflare radicală în țară.

În locul unui guvern serios și cu autoritate am avut, din contra, un guvern cu minte copilăroasă și cu apucături tiranice, însă ridicole, cari în loc de-a inspira respect, produc scârbă.

De atunci greșeli peste greșeli, produse din ușurătate de minte, din neștiință de carte, adeseori din rea-credință. A le enumera pe toate ar fi greu și ar trece peste marginele unui articol de fond.

Destul numai a arăta că răul principal este lipsa de responsabilitate a guvernului, care-n toate cestiunile, chiar în cele curat administrative și de căderea sa, s-ascunde în dosul Camerei.

Cu acest chip am ajuns că nația nu mai are pe cine trage la răspundere în cestiunile cele mai grave pe cari le-a compromis guvernul.

Vedem de ex. că, după două luni trecute, Camera nu s-a ocupat încă cu bugetul pe anul 1879. Astfel nici știm cum ne aflăm; poate că în fața unei prăpăstii. Pe când d. N. Ionescu vorbește în Cameră de un deficit mare, de emisiune de hârtie-monedă peste suma votată de Cameră, d. Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, declară că d-sa se ocupă cu bugetul, că de dragul bugetului a părăsit cu inimă grea balonul captiv din Paris și s-a grăbit a veni în patrie.

Iată dar balonul captiv și poate bal Mabille jucând un rol de străgănire în afacerile statului român.

Ca și bugetul stă cestiunea monopolului tutunurilor, o cestiune care amenință un venit sigur al statului de aproape zece milioane. Tot astfel stă cestiunea juncțiunilor de la Predeal și Vârciorova, tot astfel calamitatea și remediile rublei; toate cestiunile arzătoare, gingașe și bogate în consecuențe sunt la dispoziția balonului captiv și a înțelepciunii deosebiților Sihleni cari populează Adunarea actuală.

Nu mai avem nevoie a caracteriza mai de aproape această Cameră. „Românul“ însuși a făcut-o cu prisosință; foaia guvernamentală a zugrăvit cu colori veridice cum adunarea pierde vremea cu nimicuri, cum tratează cestiuni ce nu le cunoaște și nu le-a studiat, cum fiecare dobrîi ciolovec, numai din dorința de a străluci, povestește pe lung și pe larg tot ce-i trece prin minte.

Copii bătrâni și plini de patimi, zicem noi.

Patimi rele și uricioase, conduse de minți nebunatece de copil, iată caracterele care hotărăsc pentru moment soarta statului român.

Nu vom zice că toți sunt astfel, căci am fi nedrepți, dar desigur majoritatea e astfel.

În fața alegerilor pentru Adunările de revizuire nu vom spune dar alegătorilor: căutați s-alegeți numaidecât candidați conservatori; ci le vom spune: principiile abstracte, oricare ar fi, nu sunt nici bune nici rele, precum o formulă matematică nu e moralicește bună sau rea. Cu aplicarea în practică abia ele devin bune sau rele. De aceea alegeți oameni de treabă și cuminți, alegeți oameni într-adevăr serioși și nepătimași și nu vă temeți, conservatori fie, liberali fie, în înțelegere și cu pace vor trăi și vor dezbate.