Din periodice/Din Timpul, martie 1881

←Din Timpul, februarie 1881

Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, martie 1881

Din Timpul, aprilie 1881→

❦

[1 martie 1881]

Ieri d. Brătianu a dat citire în Cameră proiectului de lege pentru conversiunea împrumutului domenial, acoperirea cheltuielilor de construcțiune ale liniei Ploiești Predeal și pentru consolidarea datoriei flotante, prin emisiune de 152 milioane în rentă 5%.

D. Brătianu a cerut ca Adunarea să treacă în secțiuni unite pentru a începe studiarea proiectului, ceea ce s-a și făcut.

Împrumuturile cari, după d-sa, oferă un interes special și pot fi obiectul unei conversiuni sunt următoarele:

1) Stern de 10.331.446 lei, c-o anuitate de 2.070.274, și expirând în fevruarie 1888.

2) Oppenheim de 19.024.360 lei, c-o anuitate de 3.063.360, expirând în noiemvrie 1889.

3) Imp. domenial de 56.022.000, c-o anuitate de 8.000.000, expirând în iulie 1891.

4) Iași-Ungheni de 1.998.749,00

5) Ploiești-Predeal de 34.350.351,10 — c-o anuitate de 4.579.965,30 în bonuri de tezaur 7% fără amortizare

6) Deficitul constatat la finele lui 1876 de 31.077.726,16

Dintre condeiele acestea însă proiectul de conversiune al d-lui Brătianu lasă la o parte împrumuturile Stern, Oppenheim și Iași-Ungheni, pentru că ele expiră repede, și anume în opt ani și jumătate.

Dăm aci proiectul de lege în întregul lui. Din el și din observațiunile ce urmează mai la vale se va vedea natura operației financiare, propuse de guvern.

Art. 1. Pentru conversiunea obligațiunilor domeniale existente, însumă de lei 56.022.000; pentru acoperirea cheltuielilor de construcțiune ale căii ferate Ploiești-Predeal, în sumă de 34.350.351 lei și 10 bani; pentru stingerea deficitelor constatate la închiderea exercițiului 1876, în sumă de 31.077.726 lei 16 bani; în total 121.450.077 lei 26 bani guvernul este autorizat a face o emisiune de 152.000.000 lei nominali în rentă 5% emisă pe cursul de 80 efectiv și amortizabilă în cel mult 100 semestre consecutive prin anuități semestriale de cel puțin 4.055.000 lei fiecare. Plata cuponului și amortizării se va face în țară la Casele statului, la Paris în franci, și la Berlin în mărci. Primul cupon și amortizarea primului semestru se va plăti la 19 septembre (1 octomvrie) 1881.

Art. 2. Emisiunea se va acoperi prin subscriere publică. Epoca și durata subscrierii se vor fixa prin publicațiuni făcute o dată cu promulgarea acestei legi.

Art. 3. Se vor primi la subscriere:

a. Obligațiuni domeniale pe valoarea lor nominală.

b. Bonuri de tezaur.

c. Numerar aur sau argint.

Art. 4. Subscriitorii cu obligațiuni domeniale vor beneficia îndată la subscriere de 4%, valoarea cuponului de iulie al obligațiunilor lor, osebit de-o prima de 2% în numerar asupra valoarei nominale a titlurilor ce prezintă.

Art. 5. Subscriitorii cu bonuri de tezaur vor beneficia de-o primă de la 2% până la 3% asupra capitalului înscris în fiecare bon, însă:

1. Prima va fi de 2% pentru cei ce prezintă bonuri în valoare mai mică de ½ milion.

2. De 2,5% pentru sumele cuprinse între o jumătate de milion și cinci milioane.

3. De 3% pentru sumele ce vor trece de cinci milioane.

Pentru bonurile prezintate la subscriere înainte de scadența lor se va reține o dobândă de 6 pe an, calculată de la ziua subscrierii până la ziua scadenței.

Pentru bonurile prezintate la subscriere după scadență nu se va bonifica nici o dobândă de la data scadenței până la aceea a prezintării la subscriere.

Art. 6. Subscriitorii în numerar vor vărsa imediat 20% din capitalul ce voiesc să subscrie. Îndată după închiderea subscrierii se va procede la repartiția sumelor subscrise în numerar și subscriitorii vor fi înștiințați prin publicațiuni de rezultatul repartiției și de epocele ce se fixează pentru vărsarea sumelor complimentare. Aceste epoce vor fi determinate astfel ca ultimul vărsământ să fie efectuat până la 19 septembre (1 octombre) 1881.

Art. 7. Titlurile subscriitorilor de numerar cari nu vor urma cu vărsămintele conform termenilor fixate se vor vinde direct de către stat, în riscul și pericolul lor.

Art. 8. Detentorii de obligațiuni domeniale cari nu-și vor fi prezintat titlurile la conversiune în timpul cât subscrierea este deschisă vor găsi depus la Casa de Depuneri, la dispozițiunea lor, cu începere de la 1 iulie viitor, numerariul reprezentând valoarea nominală a obligațiunilor lor; cuponul de iulie li se va achita tot atunci; nu vor avea însă drept de primă.

Art. 9. Cupoanele noilor titluri amortizabile 5% scăzute și neprezintate la plată se prescriu peste 5 ani de la scădența lor.

Art. 10. Îndată ce legea de față își va fi primit aplicarea, legea din 1871 pentru contractarea împrumutului domenial, legea împrumutului pentru acoperirea cheltuielilor de construcțiune ale liniei Ploiești-Predeal, precum și legea din 12 iuniu 1880 pentru emiterea bonurilor de tezaur sunt și rămân desființate.

Art. 11. Comitetul și Casa domenială se desființează o dată cu terminarea operațiunii de conversiune aci prescrisă; resursele acestei Case se vor trece în veniturile ordinare ale statului.

Art. 12. Un reglement de aplicație se va decreta deodată cu promulgarea acestei legi.

În secții unite, după ce s-a dat citire proiectului de lege, au luat cuvântul d-nii A. Lahovary și Carp, cari, deși aprobând în principiu unificarea datoriei publice pe baza rentei 5%, au făcut totuși, față cu proiectul prezentat, următoarele observațiuni.

Au contestat exactitatea țifrei de 34.350.351 lei ce se pretinde a se fi afectat pentru linia Ploiești-Predeal; apoi au contestat cele 31.077.726 lei despre cari și astăzi guvernul și organele lui mai cutează a susținea că ar fi rezultat ca deficit la sfârșitul anului 1876.

Pentru a cincea sau a șasa oară s-au dovedit că din suma construcțiunii liniei Ploiești-Predeal trebuiesc scăzute 3 milioane, cari au fost plătite de la început chiar.

În privința deficitului de 31 milioane care se pretinde că ar fi rezultat la finele anului 1876 cată a se releva următoarele:

8 milioane din acest pretins deficit n-au existat niciodată ca deficit. Această arătare au devenit un adevăr irefragabil în urma sentenței Curții cu Compturi și este astăzi o adevărată plastografare de scripte publice când se pretinde că acest deficit există. Dacă însă ar fi existând în realitate, el nu s-a putut naște decât din cheltuielele făcute peste bugete, de partidul astăzi la putere.

Deci, scăzându-se 8 milioane din cele 31 milioane deficitul din 1876 se reduce la 23 milioane.

Dar nici acest din urmă deficit n-ar trebui să existe pentru că — prin legea votată în anul 1876 prin care s-a autorizat împrumutul a 16 milioane — s-a hotărât ca aceste 16 milioane să se plătească din rămășițele anilor trecuți. După situațiunile date însă de d. Sturza însuși, creatorul legendei deficitului din 1876, aceste rămășițe încasate au trecut peste cifra de 16 milioane. Așadar aproape tot deficitul, dacă există, incumbă administrației roșie.

După aceste observații preliminare numiții d-ni oratori au discutat legea în sine, deși într-un mod sumar, căci repeziciunea cu care-a fost distribuită n-a permis nimănui decât o repede citire. Principalele obiecțiuni arătate de d-nul Lahovari și de d-nu Carp sunt:

1) Domenialele, după legea prin care s-a contractat împrumutul, nu puteau fi stinse decât într-un termen de douăzeci de ani prin trageri la sorți anuale. Oare conversiunea lor silită este o operație legală și nu constituie un fel de faliment parțial?

2) Oare plata în argint a cuponului nu are marele inconvenient de-a zdruncina din capul locului creditul acestor noi titluri, mai ales când ele sunt destinate a se răspândi și în afară de țară?

3) Modul propus de amortizare, prin tragere la sorți, nu este un inconvenient pentru un titlu cu o dobândă atât de scăzută cum este 5%, căci statul va fi obligat să plătească sută 'n sută pe-un titlu pe care-l emite cu 80 cel mult? D-nii Lahovary și Carp au recomandat modul de amortizare stipulat în legea împrumutului cu rentă votat sub ministeriul conservator, după care statul, cumpărând la bursă titlurile pe cursul zilei, nu este obligat a plăti valoarea lor efectivă. Acesta este un mod mai ușurător pentru stat, și chiar mai moral putem zice, căci altmintrelea împrumutul devine un fel de joc la noroc în care cineva are șansa să câștige imediat 20 la sută peste capitalul ce l-a depus.

La toate obiecțiunile acestea d. ministru de finanțe a răspuns cu obicinuita d-sale încredere în sine și în combinațiunile d-sale, mănținând proiectul chiar în părțile lui cele mai greșite. Nu știm dacă docilitatea majorității va merge pân' a nu ținea seamă de niște obiecțiuni atât de serioase. Este de sperat că chiar membri din majoritate, discutând mai de aproape proiectul în secțiuni, vor introduce modificările reclamate de interesul acestei mari combinațiuni financiare, care poate să aibă asupra viitorului finanțelor noastre cea mai mare înrâurire în bine sau în rău.

❦

[3 martie 1881]

D. Vernescu a interpelat vineri pe d. prezident al Consiliului asupra zgomotului ce preocupă opinia publică că, în curând ori mai târziu, ar fi să se proclame regatul. D-sa a adaos:

Noi suntem astăzi stat independent, ne numim România și, din minutul ce suntem recunoscuți de puteri ca stat independent, Regat suntem.

D. Brătianu, prezidentul Consiliului de Miniștri, a răspuns:

Eu credeam că onor. d. Vernescu era preocupat de un sentiment care este general în toată țara, adecă acela de-a se da României titlul care i se cuvine.

Onor. d. Vernescu vine însă și ridică o cestiune constituțională, dacă trebuie să se facă această modificare.

Constituțiunea noastră zice Domn; Domnul poate să fie și împărat.

D. Vernescu. Domnul nostru a purtat și poartă numele de Măria Ta, Maiestate; prin urmare nu titlul din limbele străine ar schimba situațiunea lui.

D. Brătianu. Nu cred că țara a putut vrodată să se îndoiască că n-ar putea să dea Domnitorului orice titlu va fi: rege, împărat sau … orice va voi.

Noi credem că atât d. interpelator cât și d. Brătianu se înșeală, cu sau fără voie. asupra termenilor acestora, cari au istoria lor și înțelesul bine definit, ce nu se poate modifica prin bunul plac al zilei de azi.

Constituțiunea noastră zice Domn. Domnul poate să fie și împărat, adaugă prezidentul Consiliului.

Dar oare nu se zice tot astfel domnul Costinescu, domnul Carada? Urmează de aci că Domnul poate fi și speculant de acții Stroussberg ori teșghetar la Măgura? Evident că nu. Domnul Carada cu vocativul „Domnule“ e „Monsieur“: aceeași vorbă cu vocativul „Doamne“ e „Seigneur“.

Acum să vedem cum traduceau Domnii noștri vechi acest titlu în limbi străine.

Într-un hrisov a lui Mircea de la 1390 el se numește „Mare Voievod“.

În hrisovul datat din Suceava 1407 octombrie 8, dat de Alexandru cel Bun orașului, Lemberg, Domnul se numește „Voievod“ al Țărei Moldovei.

În alt hrisov latinesc din Argeș 1409 Mircea 'și zice: „Voivoda Transalpinus, dux de Fugarus et de Omlas“

Titlul latin a lui Mircea din anul 1390 este Voivoda Transalpinus, Fogaros et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristi Dominus.

Așadar Domn nu e, ca titlu de drept public, nici sinonim cu „Dominus“ măcar. Din dicționarul lui Miklosich constatăm că cuvântul Voievod e compus din două, din voi (bellum, război) și verbul voditi (ducere), deci înseamnă conducător în război, belli dux. Herzog, Duc, iar Mircea se numește „Grand Duc“.

„Măria Ta“ asemenea nu însemnează „Maiestate“.

„Mare“ (magnus) ar da „magnitudo“, „mai mare“ (majus) dă abia „majestas“. Termenul acesta, care se atribuie astăzi la oameni singulari, se întrebuința față cu statul și poporul roman; crimen majestatis însemnează la Cicero atingerile aduse onorii poporului roman; majestate minuere însemna a jigni demnitatea Republicii.

Citatele noastre sunt dintr-o epocă în care țările erau independente și nu numai relativ, dar absolut mai puternice decât astăzi. Suntem siguri că acum cinci sute de ani ceea ce este „popor românesc“ stătea în toate privirile mai bine decât acei pe cari d. Vidrașcu, prefectul de Bacău, îi numește azi „sălbateci într-o țară europeană“ și „o adevărată rușine a unui stat civilizat“. Acești sălbateci, această rușine a civilizației, acești oameni mai căzuți, mai vicioși, mai săraci decât în timpul vechilor fanarioți, e maiestatea poporului român sub noii fanarioți. Ei bine, de la reînceperea domniei naționale, de la Ion Sandu Sturza și de la Ghica încoace, lepădăturile Orientului și ale Occidentului nu s-au putut ridica; geniul acestei țări îi ținea în turpitudinea și în întunericul ce li se cuvine. Acum au luat vânt; acum Caradalele de toată mâna sunt în floare și aceste Caradale vor … regatul.

D. Brătianu zice că țara poate să dea orice titlu vrea … rege, împărat sau … orice va voi.

Orice va voi: papă, Dumnezeu chiar.

Se 'nțelege. Deoarece li se permite a cumpăra cu 60 la sută hârtiile Stroussberg ce făceau 20 %, de vreme ce li se permite a se îmbogăți peste noapte din risipa banului public, creându-și rente de milionari pentru sinecurile lor, de vreme ce li se permite Cariagdiilor și Caradalelor să ocupe câte 5, 6, 10 funcții chiar și deoarece țara d-lui Brătianu consistă din Carada, plus Costinescu, plus 4 clase primare, de ce nu l-ar proclama chiar de Dumnezeu pe acela care li îngăduie să-și împartă viața aceastui popor ca cămașa lui Hristos, după ce l-au amenințat cu asasinatul și post republicam Ploiestensem?

Aceasta nu e decât firesc: mână pe mână spală și amândouă obrazul. O mână e Mihălescu-Warszawsky, alta Brătianu-Stroussberg, pe de-o parte manipulația groasă, pe de alta cea subțire.

Fețele subțiri se țin cu cheltuială. Vor veni deci câteva milioane de apanaje sau câteva domenii de-ale statului și lucrul va merge strună.

Îndealtmintrelea e chiar bine să se schimbe odată și titulaturi și tot … Dacă e vorba de prăpastie între trecut și viitor, prăpastie să fie!

De ce urmașii, dacă-i vom mai avea, să fie în pericol de-a confunda după identitatea numirilor și titulaturilor vechile noastre epoce gospodărești și spornice cu epoca în care Caradelele și Cariagdii au găsit rațiunea de-a fi? De ce epoca Mihălescu-Stroussberg și a lui Matei Basarab să aibă aceleași titulaturi? Jos vechiul nume românesc, al unei instituții române, sus regalitatea Palestinei și a Greco-Bulgariei!

Pentru onoarea trecutului trebuie să ne pară bine că se trage în sfârșit o mare linie de hotărnicie între Basarabi și Mușatini pe de-o parte și între elementele determinante ale epocei Stroussberg-Brătianu pe de alta.

Dar populațiile sărăcesc și mor?

Dar datoriile statului se urcă în fiece an fără nici o compensație pentru oamenii ce le poartă sarcina?

Dar nu există un ochi care să controleze, o mână care să oprească nelegiuirile?

Dar imoralitatea și tâmpirea crește de nu ne mai cunoaștem poporul de acum 50 de ani?

Ce fac toate astea? Loteriile din Hamburg să trăiască, cămătarii și… tichia de mărgăritar!

❦

[4 martie 1881]

Presa și opinia publică europeană a fost foarte emoționată de știrea asasinatului lui Alexandru II. Capii statelor europene, între cari și M.S.R. Domnitorul nostru, s-au grăbit a adresa noului împărat Alexandru III scrisori de condoleanță pentru pierderea ce a trebuit să încerce Rusia și dânsul.

Ieri, marii demnitari ai statului rusesc au depus jurământul lor de credință noului suveran, care, cu ocazia suirii sale pe tron, a dat un manifest cătră poporul rusesc. Alexandru III reînnoiește jurământul părintesc că va rămâne credincios testamentului strămoșilor, consacrându-și viața pentru prosperitatea, puterea și gloria Rusiei.

Împăratul Alexandru II era născut la anul 1818 în 17 aprilie. La 1841 aprilie 28 s-a însurat cu Maximilianna Wilhelmina Augusta Sofia Maria, născută în 1824 august 8. La 18 fevruarie 1855 Alexandru se sui pe tronul părintelui său Nicolae; la 1856 august 26 se făcu încoronarea.

Împăratul Alexandru II a murit dar în etate de 63 ani.

Succesorul său, Alexandru III, s-a născut la 1845 fevruarie; la 1866 noiemvrie 9 s-a căsătorit cu prințesa daneză Maria Sofia Frederica Dagmar, născută la 14 noiemvrie 1847, fiica lui Christian IX, regele Danemarcei.

Alexandru III are din căsătoria aceasta trei copii: Nicolae, actualul prinț moștenitor, în vârstă de 13 ani; George, mare duce, și Xenia, mare ducesă.

Domnia lui Alexandru II s-a însemnat prin fapte foarte mari: abolirea așa numitei servitudini, prin care abolire s-au emancipat câteva milioane de sclavi, desființarea pedepsei corporale, înlocuirea tribunalelor vechi cu tribunale de jurați, cucerirea Caucazului și Tasrendului, învingerea turcilor și în fine emanciparea Bulgariei.

❦

[5 martie 1881]

Curioasă și vrednică de-a se releva în treacăt măcar e următoarea împrejurare. Toate parlamentele din Europa, oricare ar fi atitudinea lor politică, au esprimat, față cu moartea tragică a M. Sale împăratului Alexandru II, părerea lor de rău.

Ei bine, Parlamentul nostru roșu n-a făcut-o.

Noi înțelegem foarte bine resentimentele de natură politică ce noi românii le putem avea asupra guvernului rusesc în urma pierderii Basarabiei: dar față c-un monarh care nu mai e, față c-un suveran puternic care-a fost oaspetele pământului și poporului nostru credem c-ar fi fost cuviincios ca Parlamentul român să-și esprime regretele în urma unei ucideri atât de odioase, a unei morți atât de tragice, oricari ar fi încolo sentimentele sau resentimentele politice, ce priveau guvernul, nu persoana monarhului.

Ne aducem aminte că, cu ocazia atentatului Pietraru, toată lumea, adversarii politici cei mai înverșunați ai d-lui Brătianu, s-au grăbit cu bucurie adevărată de a-l felicita, căci în orice țară ideile și actele politice ale unui om public, orice ar produce ele, nu îndreptățesc la ură personală pe cât timp ele nu sunt făcute pentr-un folos personal; și, oricum s-ar interpreta în cazul de față actul politic al retrocesiunii, nimeni nu e atât de simplu de-a crede că s-a făcut pentru folosul privat al monarhului.

Opoziția ar fi propus în adevăr ca Adunarea să-și esprime părerile de rău pentru moartea tragică a împăratului dacă din partea guvernamentalilor nu i s-ar fi dat a 'nțelege că s-ar naște scandal în Cameră. În asemenea împrejurări și pentru a evita trezirea de resentimente în fața unui mormânt, opozițiunea a găsit că tăcerea e totuși preferabilă scandalului.

❦

[5 martie 1881]

În privirea ideii de a ridica România la rangul de regat „Deutsche Zeitung“ din Viena cuprinde următorul articol, care ni se pare a rezuma punctul de vedere austriac în cestiunea aceasta, care merită desigur a fi cunoscut.

Contra voinței tuturor puterilor și tuturor tractatelor Țara Românească și Moldova s-au unit acum douăzeci de ani într-un singur stat. Chiar după ce faptul se complinise, cabinetele i-au refuzat ani întregi sancțiunea lor; ele nu voiau să recunoască noului stat decât o existență provizorie, fără de nume și cuvântul „România“ se evita cu teamă în orice act oficial; pentru Europa nu existau decât „Principatele Unite“.

De atunci România și-a cucerit de la puteri numele, de la sultan neatârnarea deplină; cu o statornicie tenace și-a creat bazele unei existențe sigure, necontestate de nimeni, însă nu numai indivizii, ci și popoarele și statele cresc, crescându-le aspirațiile.

Românilor nu le mai e suficient ca patria lor să poarte pe viitor modestul titlu de Principat; România nu poate fi mai mare, încleștată fiind între puternici vecini; dar voiește să însemneze măcar mai mult în lumea oficială; vrea să aibă un titlu care trage mai greu la cântar, care să-i dea rang și poziție între statele europene; voiește din propria autoritate să înainteze la regat.

Ministrul Brătianu a mărturisit însuși de la tribună tendența aceasta, și nu e îndoială că a și pus pe sub mână pe agenții săi să sondeze ce vor zice marile puteri față cu plănuita înălțare de rang a României. Se pare că la început principele Carol a voit să adopte titlul de „rege al românilor“, dorință contra căreia cabinetul din Viena va fi protestat desigur, nu numai în București, ci la toate cabinetele din Europa. Austria posedă între cetățenii săi proprii trei milioane de români și nu poate îngădui la granițele ei un monarh care într-o zi ar putea să-și interpreteze fals titlul și să se adâncească din „regele românilor“ în aspirațiunile unui rege al tuturor românilor. Și, într-adevăr, guvernul din București a și renunțat curând la această idee și voiește pentru principele ei numai designarea oficială de „rege al României“, care se va primi poate fără nici o rezervă de mai multe dintre puteri.

E aproape sigur că Anglia și Italia ar notifica numaidecât recunoașterea din parte-le a noului regat, în momentul în care li s-ar notifica din București în mod oficial știrea aceasta; Republica Franceză ar urma exemplului dat; Rusia asemenea n-ar rămânea îndărăt, pentru a recâștiga simpatiile pe jumătate pierdute ale românilor; deci n-ar mai rămânea decât Germania, care, cu toate relațiile ei cu germanul Hohenzollern, ar aștepta se vede ce va hotărî Austria mai întâi.

În Ministerul de Esterne din Viena atitudinea față cu această cestiune de etichetă a fost pân' acum cam rezervată: s-a relevat că un rege al României ar atrage după sine pe un rege al Serbiei; există temerea cum că noua strălucire ar produce în micii potentați ai Orientului ambiții nouă și dorințe nouă. Ca principate, statele lui Carol și Milan sunt destul de mari; ca regate li s-ar părea poate posesorilor lor prea mici și sărace. Toate cuvintele acestea pot fi drepte și întemeiate; noi credem însă că marea putere, Austria, ar face totuși bine să nu le întrebuințeze în privirea României. Vrând-nevrând, politica noastră orientală cată să urmeze marele principiu că interesele austriace din Orient nu se pot apăra decât prin favorizarea elementelor neslave. Turcia nu mai e capabilă de a exista; de mult e aruncată într-un trist provizoriu, deci cată a fi tratată ca atare; dar obnitenții și mlădioșii greci, războinicii albaneji, atât de geloși de neatârnarea lor, harnicii români, înconjurați și amenințați din toate părțile de slavi — aceste ginți sunt protejații naturali și aliații locali ai Austriei; ele sunt tăriile înaintate în Orient, stavilele în contra fluxului panslavist, care mai curând ori mai târziu va ieși neapărat din albie. Fie mai mult chiar decât o inofensivă dorință a ambiției care-i face pe români să-ți întinză mâna după o sclipitoare coroană de rege pentru Domnitorul lor; totuși Austria își va alege rolul celui mai cuminte dacă se va arăta coulante față cu micul stat vecin în această cestiune de formă. Se 'nțelege că această coulance cată să fie reciprocă și Austria are dreptul de a aștepta de la români mai multă prevenință decât pân' acum, dreptul de-a cere o compensație pentru oficiile sale. La Dunărea de Jos se decide tocmai acum o cestiune economică, vitală pentru statul nostru și, dacă o mână spală pe alta nu numai în viață, ci și în politică, „regele“ Carol va concede poate că recunoașterea Austriei face cel puțin cât un … avant-projet. Clară și transparentă e politica alianței austro-germane: ea caută în Europa menținerea păcii și în Orient dezvoltarea culturii; nu cu spada germană, ci cu munca germană ea voiește să deschiză Orientul și să-l ridice la înălțimea civilizației moderne. Viitorul rege al României poate fi în alianța celor doi împărați un al treilea, cu drepturi egale, și, intrând în această alianță, el nu va face decât să se asigure pe sine și țara sa în contra amenințătoarelor furtuni ale marii răsturnări orientale.

România seamănă unei mici insule care mai curând ori mai târziu amenință a fi înecată de valurile unui imperiu slav de sute de milioane și acest pericol nu se poate desigur înlătura prin satisfacerea unei deșertăciuni, printr-un titlu pompos, printr-o scânteietoare coroană de rege.

La acest articol n-avem de adaos decât că noua aspirațiune pare a deveni atât de costisitoare ca și așa numita Independință. Suma ce ne-a costat independința se compune din următoarele condeie: 10.000 de oameni morți, în condiție de mercenari, neputând fi țara lor considerată ca putere beligerantă; pierderea Basarabiei; cestiunea evreilor; ca consecință a acesteia răscumpărarea silită a drumurilor de fier; primirea Dobrogei fără Dominium Tristri al lui Mircea, adică fără un cap de pod, cu ridicola Arab Tabie, împresurată de teritoriu străin și dominată cu peste 20 metri de tabia Medjidiei. Fără însă a avea ce în arta militară se numește un cap de pod nimeni nu va fi naiv a ridica pod în bătaia tunurilor de la Medgidia. Iată condeiele independinței. Condeiele prețului regalității vor fi credem: prefacerea Dunării într-un râu străin; noi joncțiuni de drumuri de fier; apanage patriotice.

Astfel, în schimbul unor titluri, unor vorbe goale ce se aruncă, praf în ochii mulțimii, guvernul patrioților sacrifică însăși esența viitorului național!…

❦ DIN TRANSILVANIA

[5 martie 1881]

Românii de peste Carpați s-au decis în fine să părăsească politica de pasivitate. Aceasta se vede din următorul Apel publicat în fruntea „Telegrafului român“.

❦

[6 martie 1881]

„Românul“ ne somează să-i spunem o sumă de lucruri. Ce politică esterioară avem? Ce gândim în cestiunea Dunării, în cestiunea războiului greco-turcesc, dacă ne convine programul stabilit în articolul publicat de d. Maiorescu publicat în „Deutsche Revue“, care sunt membrii cei mai însemnați ai partidei, dacă d-nii Carp, Cantacuzino, Al. Lahovari și Maiorescu fac ori nu fac parte din partidul conservator etc. etc.

Aceste declarări — zice foaia guvernamentală — sunt cu atât mai cerute cu cât la noi au fost mai totdauna trei partide:

una care se inspira de politica Austriei;

alta de politica Rusiei;

alta de politica națională.

Acum avem partita d-lui Maiorescu, care s-a declarat că face parte din cea dendâi;

pe a d-lui Grigore Sturza din cea de a doua;

și pe cea cu politica națională (Cariagdi, Pherechydis, Giani, C.A. Rosetti, Carada) etc., care din fericire a crescut (împreună cu înmulțirea străinilor în țară) și se mărește pe toată ziua (prin jidani și bulgari).

De aci urmează că românii fac politică străină — rusească ori nemțească; iar Cariagdi și Carada politica națională. Fiul lui Mihai Vodă Sturza e vândut Rusiei se 'nțelege; Carada însă are un caracter prea stoic pentru a fi accesibil la farmecul rublei; Maiorescu, fiul ardeleanului Ion Maiorescu din Bucerdea, face politică nemțească, iar d. C.A. Rosetti, al cărui părinte nu știa românește, carele în tinerețe se ocupa cu traducerea de poezii neogrecești (Astfel ți-este sexul nu e vina ta) și care e atât de puțin românizat încât nici organul gurii nu e adaptat climei noastre și fonologiei române, ci ne pronunță limba cepeleag, ca orice grec, d. C.A. Rosetti face politică națională se 'nțelege.

Acum cheme-vă cum v-o chema, numai de-ați fi oameni de treabă.

Ia s-o descurcăm odată dezghețat și românește. De ce Caradalele și Cariagdii au fost și au trebuit să fie liberali și egalitari în țara aceasta? Pentru că nu erau români. Pentru că inima lor de străin, fără tradiții hotărâte, fără patrie hotărâtă, fără naționalitate hotărâtă, nu putea să sufere acei stejari de seculi, pe acei boieri mari, stâlpi ai țării, cum se numeau, neîndoiți de furtună cu toate vijeliile vremurilor, plecându-se uneori bătăilor neînduratului Dumnezeu, nefrângându-se niciodată! Aceasta este istoria fanarioților, a căror misiune era de-a dezrădăcina și corumpe pe boieri; aceasta a fost misiunea voastră și ați îndeplinit-o. Înzecit, însutit de mari greutăți publice trebuie să suporte poporul românesc nedându-i-se nimic în schimb, pentru ca în locul boierilor mari ați venit voi. Și, fiindcă Costinescu n-are moșie, ia venitul unei moșii mari de la patrie, fiindcă Carada n-are moșie, ia rentă de moșier de la patrie, fiindcă Stătescu n-are moșie patria trebuie să-i creeze veniturile de boier mare.

Este acesta înțelesul d-voastră economic și social, onorabile Caradale cu politica națională, da ori ba? Dacă este, ce ne umblați cu întrebări de politică exterioară, ce Dunăre, ce regat, ce politică rusească ori nemțească? La Mazar Pașa jurați în numele turcului… Suntem turci, turci în puterea cuvântului, țipa d. C.A. Rosetti la gazetă și când colo … ce să vezi? Iese frumușel cu capul pe tipsie înaintea împăratului rusesc, oferindu-i pâne și sare. Părintele d-sale n-a știut desigur să-i spună că pâne și sare nu se cade a se oferi decât Domnului legiuit al țării, zicându-i-se oarecum „din pânea și sarea Ta mâncăm Doamne, în zilele Măriei Tale, ale Tale dintru ale Tale“, o străveche rămășiță din principiul juridic că „dintru început tot pământul țării domnesc au fost“, o amintire din veacul de aur când o legătură strânsă de credință și de drept unea pe cel mai mare din țara aceasta cu cel mai mic.

Așadar, ce mai la deal, la vale? Iancu Negură v-a definit pentru de-a pururea: „În opoziție conspirați cu țara în contra tronului, la putere fiind, conspirați cu străinii în contra țării. Aceasta vă este politica națională“.

Și acum, când o jumătate a universului stă să s-arunce asupra celeilalte, d-voastră, nobili confrați, ați opri pe cutare ori cutare să nu-și aibă ideile lui asupra unei conflagrații europene? Voyons!

Prințul Grigorie Sturza, uite, nu vrea directorat de bancă ori de drum de fier. Nici prin gând nu-i trece. Dar i-o fi trecut prin gând desigur întrebarea: E bine ca, atunci când mijlocul, sudul și întreg nord estul Europei e plin de slavi, să rezistăm cu oarecari sorți de reușită valurilor acestui ocean de ginți? Și va fi răspuns: Nu e bine. Se știe totuși că din capul locului am declinat solidaritatea cu programul de politică esterioară a prințului.

D. Maiorescu iar știe că în anume timpuri civilizația Apusului a fost destul de puternică pentru a învinge curenturile aproape fatale și constante de cuceriri ce vin din Răsărit și crede că acest curent va fi învins … de astă dată se 'nțelege … prin o civilizație relativ mai tânără care mai are încă idealuri, prin armele și inteligența germană.

Ori unul ori altul poate să se 'nșele. Sunt ipoteze care se pun în vederea unor evenimente ascunse în sânul viitorului, cari poate nu se vor întâmpla nicicând. Rezultă însă de aci că un partid, mai ales când nu e la putere și nu cunoaște de visu oarecum configurarea puterilor europene, să stabilească un program absolut, în ciuda evenimentelor, în ciuda norocului războaielor, în ciuda șanselor pentru ori contra, în ciuda diplomației europene?

Vorba ceea: Dă-ți popo pintenii și bate iapa cu călcâiele.

Și acești pinteni sunt rezerva pe care și-o impune partidul conservator ca atare în fața cestiunilor esterioare.

În calculul algebric al cărui rezultat căutat e neatârnarea țării și dezrobirea neamului românesc de sub influențele străine, în calculul politicii naționale intră, onorabililor, mulți termeni cunoscuți și necunoscuți. A calcula în vânt, a făgădui în vânt, a vorbi vânt, a semăna vânt, precum faceți d-voastră fiind în opoziție, numai pentru ca s-ajungeți, ca șoarecele lui Gr. Alexandrescu, în cașcavalul de Parma a bugetului, e treaba d-voastră, nu a noastră. Cătați-vă de treabă pe cât timp puteți și nu ne mai întrebați unde e buricul pământului.

❦ ALEXANDRU III

[7 martie 1881]

După groaznica moarte a țarului Alexandru al doilea toată lumea politică se întreabă: Ce politică va urma noul monarh al Rusiei? La ce are să se aștepte poporul rus de la junele lui împărat? Va începe oare poliția rusească să-și desfășoare iarăși teribila activitate „administrativă“? Se vor porni oare din nou, ca pe timpul lui Gurko și Radetzki, mii de nefericiți fără judecată și sentință spre Nordul îngrozitor, spre înghețurile Siberiei? Ce poate spera continentul, pace sau război?

Drept răspuns la atâtea întrebări reproducem numai următoarele pasaje dintr-o foaie vieneză, rămâind ca cetitorul să aprecieze asupra valorii considerațiunilor și concluziunilor:

Dacă Alexandru al treilea voiește să mănțină înlăuntrul țării moștenirea străbunilor săi, dacă are de gând, ca un țar absolut, să refuze orice admitere a ideilor moderne, orice concensiune către bolnavul și nenorocitul său popor, atunci el cată, cu voie sau fără voie, să procure o răsuflare pasiunilor naționale celor comprimate și o ușurare pentru înfierbântatul sânge rusesc. Alexandru se află în răspântie și trebuie să aleagă una din două: sau să cedeze față cu poporul, sau să-l ocupe în modul cel mai fatal: Constituțiunea sau războiul. De un țar reformator puterile europene n-ar avea deocamdată să se teamă de nimic, căci el ar fi silit să-și îndrepteze toată activitatea asupra reorganizării marelui său imperiu. Dacă împăratul Alexandru nu va accepta acest rol atunci vecinii puterii Nordului cată să se gândească mai din vreme la siguranța lor. Deja astăzi noul monarh este desemnat la Paris drept încoronatul aliat de răzbunare al Franței; astăzi deja foile republicane dau a se înțelege că Alexandru al slavilor nu va continua politica Alexandrului german. Să nu se pună prea puțin preț pe această drastică distincțiune caracteristică dintre cei doi țari, ca moment politic. Cel mort s-a simțit a fi un Holstein-Gottorp, cel în viață este cu trup și suflet un Romanoff. Acela se considera drept mijlocitor natural dintre ruși și boruși, între germanism și slavism, acesta se mândrește a fi „pur rus“. El este împăratul național născut al viitorului imperiu de o sută milioane și poate că, mai curând sau mai târziu, se va încumeți a confirma această „misiune“ prin fapt, printr-o cruciată națională.

Noi nu credem într-o alianță a Republicei cu cazacii; noi considerăm ca un eveniment neprobabil o alianță viitoare între autocratul nordic și d. Gambetta; suntem însă de opinie că Austria nu poate saluta urcarea pe tron a lui Alexandru III decât cu o față serioasă. Poate că bombele nihiliștilor ruși nu i-au cauzat statului nostru mai mari pagube decât ce se poate aprecia astăzi. Poate că acest nitroglicerin n-a sfâșiat numai corpul țarului, ci a făcut păcii noastre o rană invizibilă, dar nu mai puțin gravă. Un țar care s-ar privi de protector al marei familie a popoarelor slave, care și-ar esercita funcțiunea de-o incarnațiune încoronată a panslavismului, mai curând sau mai târziu va căta să pună în cestiune interesele cele mai importante ale Austriei și să provoace astfel o coliziune neevitabilă între cele două imperie vecine. Vor reuși oare bărbații noștri de stat să înlăture acest pericol printr-o politică înțeleaptă? Germanii, ungurii și polonii sunt de vederi identice asupra acestei cestiuni politice cardinale; ei nu pot decât să recomande statului pentru viitor o estremă circumspecțiune și abstinență. Însă este întrebarea dacă se va urma acest sfat…

Deocamdată rămâne a se vedea ce deciziune va lua noul monarh rus în privința interiorului țării sale. O pace încheiată între țarism și libertate, între Alexandru III și poporul său, ar însemna pace și pentru Europa; continuarea războiului intestin, civil, cată să aibe drept urmare inevitabilă și un război în afară!

❦

[8 martie 1881]

În numărul nostru penultim am dat părerea unui ziar german asupra ideii de-a ridica România în rangul de regat. Acea părere semăna a rezuma în ea punctul de vedere austriac în cestiunea aceasta. Acum lăsăm să urmeze un articol ce-l aflăm în „Le Nord“, din care rezultă poate atitudinea binevoitoare pe care Rusia ar păzi-o față cu acest proiect, deși ni se dă consiliul de-a nu face pentru o deșartă schimbare de titlu nici un sacrificiu real.

Răspunsul dat în Camera deputaților din România de d. Brătianu unui deputat care l-a interpelat în privirea zgomotelor relative la ridicarea României la rangul de regat ne face a crede că „Independance Roumaine“ a fost bine informată când, acum vreo cincisprezece zile, anunța că guvernul are în gând această transformare a principatului. În adevăr, deși prezidentul Consiliului s-a mărginit a afirma numai „dreptul României ca stat liber de-a da suveranului ei titlul de rege și chiar de împărat de ar voi“, fără a se esplica asupra intențiilor guvernului în privirea aceasta, totuși faptul că n-a opus nici o dezmințire zgomotului de realizare încurândă a proiectului ce i se atribuie ne-ar autoriza a crede că acest zgomot nu e lipsit de fundament. Această apreciare a tăcerii ministrului o găsim justificată îndealmintrelea, cel puțin într-o măsură oarecare, prin detaliile ce le dă „Neue freie Presse“ din Viena asupra convorbirii ce un corespondent al ei din București a avut-o cu d. Brătianu acum câteva zile. În această conversație prezidentul Consiliului ar fi declarat că „dezvoltarea repede a principatului precum și puterea împrejurărilor“ vor aduce în curând după sine erigerea principatului în regat.

În privirea cestiunii care i s-a pus de cătră corespondent și i s-a reînnoit în Cameră de cătră interpelator, ministrul s-ar fi esplicat asupra demersurilor cari se zicea că s-ar fi făcut de cătră guvernul român pe lângă cabinetele străine în vederea unei asemenea eventualități. El ar fi răspuns că „sancțiunea prealabilă“ a puterilor nu e necesară de vreme ce un stat independent e liber de a determina după plac titlul pe care trebuie să-l poarte suveranul ei și ar fi adaos că nu crede cumcă vreun guvern străin s-ar putea formaliza dacă i s-ar conferi principelui Carol titlul de rege.

Credem că se cade a primi sub toate rezervele povestirea ziarului „Neue freie Presse“, căci asupra unui punct mai cu seamă ea nu poate fi cu totul exactă.

Corespondentul foii vieneze zice că d. Brătianu, răzimându-se pe opinia sa despre inutilitatea unor comunicări prealabile de făcut cabinetelor străine, ar fi adaos că titlul de rege al românilor n-ar putea să atingă mai mult pe vecinii principatului decum a atins titlul de rege al francejilor pe Belgia. E imposibil ca prezidentul Consiliului să fi comis acest anacronism; el știe desigur că Belgia n-a fost constituită decât după proclamarea lui Louis-Philippe de rege al Franței. Dacă această observație, ce înlătură orice ipoteză de susceptibilitate din partea țărilor vecine, a fost făcută sub o formă, ori alta, ea se raportă fără îndoială la zgomotul că Austro-Ungaria e ostilă erigerii României în regat pentru că s-ar fi temând ca această transformare să nu redeștepte ideea regatului dacoromân care agita odinioară pe un număr oarecare de reprezentanți ai partidului liberal, și anume, dacă nu ne înșală memoria, pe d. Brătianu însuși.

În adevăr, nu e mult de când un ziar german vorbea de o „România irredenta“, ale cărei aspirații, zicea acel ziar, nu e prudent de-a le încuraja, căci ele nu așteaptă poate decât ocazia de-a se manifesta: se observa totodată că 80% ale acelei Românii „neeliberate“ sunt înglobate în Austro-Ungaria. Se știe în adevăr că Ungaria numără două milioane de români între locuitorii ei și partea cea mai mare a populației Bucovinei e română. Pe de altă parte un ziar român ce apare în Sibiiu, în Transilvania, încerca în aceeași epocă să arate, printr-un articol consacrat cestiunii Dunării, că pretențiunile Austriei nu sunt decât o nouă demonstrație a scopurilor tradiționale ale acestei împărății asupra României; acel ziar reamintea că, sub Maria Teresia deja, ministrul Kaunitz căuta a lipi Moldova și Țara Românească la Imperiul Habsburgilor și că la încoronarea împăratului Francisc-Iosif I de rege al Ungariei figurau, cu drapelul tricolor al României, armele moldave și valahiene.

Dacă relevăm articolele acestea o facem pentru a esplica cum s-au acreditat în presa română opinia că Austro-Ungaria ar fi opusă creării unui regat român și cum s-a născut acolo aprehensiunea că adeziunea cabinetului din Viena, dacă se va obținea, va trebui să se cumpere cu concesiuni importante. Această aprehensiune se manifestă într-un articol recent al „României libere“ și nu e indiferent de-a nota că acest ziar e cel mai răspândit în România. Față cu ridicarea eventuală a principatului la rangul de regat „România liberă“ esprimă temerea că „proclamarea acelei măriri iluzorii“ nu trebuie să se cumpere prea scump și conchide astfel: „daca din întâmplare ni s-ar pune condiția de-a renunța la apărarea noastră în cestiunea Dunării am trebui să renunțăm cu totul în asemenea împrejurări la mândria de-a ne chema regat“. Constatarea acestei preocupări o aflăm și în informațiile române ale „Corespondenței politice“ din Viena, după cari România așteaptă, înainte de a procede la realizarea proiectului său, ca diferențele ce există în cestiunea Dunării să fie definitiv înlăturate.

Aparența numai a unei corelațiuni între erigerea principatului în regat și reglementul cestiunii Dunării ar da desigur loc la multe comentarii în România, căci dacă România, independentă fiind, e liberă cu totul, cum zice d. Brătianu, de-a conferi suveranului ei titlul ce-i convine de-a i-l da, cabinetele străine sunt și ele absolut libere de-a recunoaște sau nu noul regat, există deci o parte a cestiunii din punctul de vedere al căreia dispozițiile cabinetelor nu sunt indiferente; ceea ce zicea „Presa“, organul ministrului de esterne al României, când d. Brătianu petrecea la Berlin și zvonul public atribuia acestei petreceri transformarea de pe atunci încă a titlului prințului Carol. Ea zicea că afacerea aceasta e „de interes general, care nu poate fi regulată decât prin Europa întreagă“. Ea adăoga în adevăr că această regulare nu poate forma „obiectul unor disentimente serioase între puteri“; însă limbajul jurnalelor austro-ungare oficioase la deosebite împrejurări a părut din contra a indica că România va avea să întâmpine la Viena o rezistență serioasă, pe care n-ar învinge-o decât cu sacrificii reale. Dac' ar fi așa, nu vedem ce considerații ar putea să justifice asemenea sacrificii, căci, dacă România a trebuit să se resigneze a face sacrificii considerabile pentru a obținea recunoașterea de stat independent în anul trecut, ea a intrat, din ziua în care adeziunea din partea tuturor puterilor a fost un fapt complinit, în deplina posesiune a locului ce i se cuvenea „după atâtea secole de suferințe și de lupte“, cum zicea discursul tronului la deschiderea sesiunii legislative actuale. Titlul de rege al României n-ar adăoga, din punct de vedere internațional, nimic la independența statului, independență pe care viteaza armată română a cucerit-o pe câmpul de bătălie din Bulgaria la 1877, și nici înlăuntru n-ar adăoga nimic la autoritatea pe care principele Carol a primit-o prin alegerea liberă prin care românii l-au aclamat acum cincisprezece ani suveran ereditar. Nu voim să zicem că aspirațiile României de-a deveni regat pe cari le constată d. Brătianu nu sunt cu totul naturale și nu purced dintr-un sentiment foarte legitim; ne esprimăm numai pur și simplu părerea că, dacă satisfacerea mai mult sau mai puțin apropiată a lor ar trebui cumpărată cu sacrificii, ar fi rațional și politic de-a aștepta timpul aplanării dificultăților ce mai există astăzi.

❦

[12 martie 1881]

O broșură intitulată Observații asupra sentinței Curții din Lipsca, inspirată fără îndoială de Direcțiunea princiară, deci favorabilă conversiunii, ne dă, cu toate astea, detalii cari dovedesc spiritul acelei sentințe.

Maniera de a vorbi cu ușurință de hotărârile unei Curți atât de însemnate, puse desigur asupra tuturor influințelor zilei, așezată tocmai din cauza aceasta nu la Berlin, în centrul Imperiului, nici măcar în capitala Saxoniei, ci într-un oraș comercial, maniera adoptată de „Românul“ și de foile liberale nu dovedește decât superficialitatea cu care oameni cu patru clase primare și un curs de violoncel sunt în stare a pricepe o cestiune. În alte țări asemenea oameni speciali nu se însărcinează cu conducerea unor afaceri de sute de milioane. Asta e tot. Acolo e necesar să se prezinte garanții mai serioase de cunoștințe.

Sentința Curții recunoaște în mod espres

că a fost admisibil ca Societatea Acționarilor să cedeze guvernului român, pentru durata 'ntreagă a concesiunii, esploatarea întregei ei rețele de căi ferate și ca din parte 'și guvernul român să preschimbe acțiile primitive și prioritățile pe obligațiuni de-ale statului și să plătească acționarilor acelora cari n-ar voi schimbul 3,33% asupra valorii nominale a primitivelor și 8% asupra valorii nominale a priorităților ca dividendă fixă.

Dacă nu s-ar fi stipulat nimic mai mult, adunarea generală, aderând la această convențiune și la ceruta schimbare a statutelor, n-ar fi trecut peste competența ei.

Sentința însă găsește că o asemenea călcare și leziune atât a codului comercial cât și a drepturilor private ale reclamantului cuprinsă în instituirea unei Direcțiuni princiare, care nu mai are a lucra după voința Adunării Generale, ci după art. XXII al Convențiunii de răscumpărare, numai conform legii și convenției, iar încolo numai și numai conform instrucțiilor ce i s-ar da de Ministeriul Lucrărilor Publice din România. În urmarea acestora § 22 al statutelor revizuite decide că Direcția princiară ia asupră-și toate drepturile și datoriile cari, după Codul de comerț german, i se atribuie sau i se impun direcției Societății Acționarilor, fără alte restricțiuni decât cele prevăzute în art. X și XXII a Convenției de răscumpărare. Din aceste stipulațiuni sentința conchide însă: „că actele Direcției princiare sunt de-a dreptul independente de voința acționarilor, că salvgardarea intereselor societății e lăsată numai la discreția Direcției princiare și a guvernului român, de ale cărui instrucții atârnă acea direcție. Societatea Acționarilor e privată de orice mijloc de a pătrunde cu voința ei față c-o voință eventual contrarie a Direcției princiare; e privată însă mai cu seamă de facultatea de-a sili pe Direcția princiară la executarea hotărârilor adunărilor generale, cari, după art. 231 al Codului de comerț, sunt obligatorie pentru reprezentațiunea unei societăți. Ba, adunarea generală nu poate nici măcar să tragă la răspundere pe membrii reprezentațiunii, căci o pâră ridicată, conform art. 241, 226 și 194 din Codul de comerț, de cătră consiliul de supravegheare, ar întâmpina obiecțiunea că membrii reprezentațiunii societății (id est Direcția princiară) au lucrat după instrucțiile guvernului român, pe cari ei sunt obligați să le urmeze conform art. XXII al convenției și § 22 al statutelor revizuite.

În urma unei asemenea modificări a statutelor Societatea rămâne lipsită de organizația pe care, după natura ei, trebuie s-o aibă o Societate.

Acesta este considerentul decisiv pe baza căruia hotărârile adunării generale se declară nule și de nul efect.

Un alt motiv de anulare a hotărârilor adunării generale consistă în ipotecarea drumurilor de fier constituită în favorul nouălor titluri române.

Această ipotecă — zice sentența — cată a se privi ca străină scopului Societății Acționarilor, deci adunarea generală nu avea dreptul de-a o vota.

La obiecțiunea, ridicată și de ziarele noastre, că răscumpărarea e în interesul bineînțeles al acționarilor sentența răspunde în introducerea ei prin următorul principiu de drept:

O hotărâre luată contra legii rămâne atacabilă chiar fiind în interesul Societății. O hotărâre formal corectă nu foate fi atacată pe motivul că ar fi contrarie intereselor Societății.

În urma acestei sentențe, care desființează actul juridic al răscumpărării, rămâne a se ști ce se va întâmpla de-acum înainte, ce sumă de procese se vor naște din ea. Sentența însăși încheie cu următoarele caracteristice cuvinte:

În lipsă de propuneri în această privință Curtea nu intră în cercetarea cestiunii dacă și în ce chip s-ar putea reintegra starea de lucruri de mai 'nainte, nici cercetează supozițiunile sub cari cererea reclamantului pentru reintegrarea acelei stări de lucruri se poate traduce într-o cerere de despăgubire.

O asemenea cerere de despăgubire reclamantul n-a făcut-o din capul locului. El a așteptat, se 'nțelege, pronunțarea și redactarea autentică a sentenței, pentru ca, în virtutea termenilor ei definitivi și inatacabili, să-și modeleze cererile sale.

❦

[13 martie 1881]

Îndeplinim o datorie ce ni se impune de lealitatea cu care ne ocupăm de viitorul țării puind în vederea cititorilor articolul următor, datorit unuia dintre cei mai eminenți publiciști franceji.

Recomandăm cu osebire citirea acestui articol, căci arareori politica ce i se atribuie principelui de Bismarck a fost espusă c-o mai mare claritate. În adevăr nimeni n-a demonstrat mai bine viitorul, dacă această politică ar triumfa.

Această politică este opera la care participă cu toată activitatea cei ce ne guvernă. Și aceasta esplică pentru ce roșii sunt și stau la putere.

Am dori ca d-nii de la „Românul“ să ne esplice altfel lucrul; am dori ca opinia publică să fie liniștită prin declarațiile ce ar putea face „Românul“. Am dori să ne arate „Românul“ și d. Brătianu într-un chip categoric dacă tot ce s-a făcut până acum în țară a avut alt scop decât cel ce se atribuie cu atâta probabilitate principelui de Bismarck, și dacă acest scop ar avea vreun avantaj pentru viitorul țării.

E datoria „Românului“ a da această satisfacție opiniunii publice; este o datorie de demnitate a partidului de la guvern ca să se esplice. Sunt situații în cari unii oameni pot zice: Am puterea și fac cu dânsa ce voi voi. Dar asemenea situații se pot schimba dintr-o zi într-alta.

Iată articolul de care vorbim:

Împăratul Alexandru al II-lea, asasinat într-un chip atât de mârșav de niște fanatici, lasă un nume glorios în istorie.

După învingerea de la Sevastopole era natural ca Rusia să caute un sprijin la Berlin și la Viena în contra alianței anglo-franceze.

Timpurile s-au schimbat. Carta Europei s-a modificat. Regatul Prusiei a devenit Imperiul german, s-a mărit cercul său de acțiune. Germania dezvoltă în proporțiuni înspăimântătoare puterea sa militară. Francia din contră, n-are altă politică decât aceea de a-și reconstitui puterile s-a aștepta.

Dacă fiul împăratului Alexandru ar putea ridica vălul ce-i acopere viitorul și-i ascunde pericolul ce-i amenință siguranța și mărirea Imperiului țarilor poate că ar vedea cum se grămădesc nourii ca să aducă furtuna nu pe marginile Senei, ci pe țărmurile Dunării.

Din ziua în care Turcia va dispare de pe carta lumii, când descendenții lui Petru cel Mare vor reclama partea lor de moștenire din Imperiul osmanliilor, nu stindardul tricolor, ci vulturul cu două capete va închide armatelor ruse drumul la Constantinopol, care este scopul suprem al ambițiunilor moscovite.

Nu Rusia, ci Austria, antegarda Germaniei, are de pe acum preponderanța în Orient. Principalul obiectiv al politicei d-lui de Bismarck, de la Congresul din Berlin, stă în a întări în Peninsula Balcanilor influența rasei germane.

Austria stăpânește Bosnia și Erțegovina, românii sunt vasalii Hohenzollernilor, sârbii știu că destinele lor se află în mâinele Curții de Viena. Cât despre Rumelia, Germania caută, a pune mâna pe dânsa nu prin violințe, ci printr-o invazie cu totul pacifică. Ea va vărsa în această bogată și productivă țară prisosul populației germane. Germania va îndrepta cătră Arhipelag și Marea Neagră acel nesfârșit șir de emigrație care până acum mergea în America. Încetul cu încetul va face din Turcia europeană, o colonie germană, sau mai bine un anex la cele două mari imperii germane. Cotropirea a și început: putem fi siguri că compatrioții d-lui Bismarck o vor urmări cu toată energia, răbdarea și stăruința de care sunt capabili numai nemții.

Germanii au tot ce le trebuie ca să se stabilească și să prinză rădăcini în astă țară mănoasă. Dacă nu li se va opune vreun obstacol vor ajunge încetul cu încetul, fără zgomot și pe tăcute, la Dardanele și la Bosfor, și atunci Constantinopolul, prin forța lucrurilor, va cădea în mâinile germanilor.

Atunci dinastia Hohenzollern va realiza visul monarhiei universale, la care n-a ajuns nici Carol cel Mare, nici Carol V, nici Napoleon I. De la Marea Nordului până la Marea Neagră, de la Baltica la Adriatica, se va întinde un nesfârșit imperiu, sau mai bine o confederație formată de două mari imperii strâns legate printr-o comunitate de interese politice, economice și sociale, și care va apăsa asupra Europei cu toată forța unei puteri militare înfricoșate. Nimeni nu-și poate închipui cu ce colosală forță vor domina în Europa o sută de milioane de oameni, ocupând Europa centrală, împingând la vest popoarele latine, la est popoarele slave, stăpâni pe Hamburg, Triest, Salonic și Constantinopole, țiind sub dominația germană căile comerciale ale lumei civilizate!

Acesta e visul principelui de Bismarck. În scopul acesta cancelarul de fier a format alianța celor doi împărați, deschizând calea Austriei în Orient.

Autorul conchide

că, în viitor interesul Rusiei va face pe noul împărat a nu mai căuta sprijinul politicei sale nici la Viena, nici la Berlin.

Cum vedem, alianțe nouă se pregătesc în Europa. Un mare război e poate inevitabil.

În vederea unei conflagrațiuni generale, guvernul nu este dator a spune țării care e politica sa? A fi sceptic la toate este lesne: e destul a nu avea cineva obraz. Dar oamenii de stat nu știm că pot fi scutiți și de pudoare.

Privim viitorul cu îngrijire, căci ce poate aștepta o nație de la niște oameni cari ne-au dus din catastrofă în catastrofă și au comis importarea lui Strussberg-Landau, retrocedările, conversiunile și mistificațiunile politicei dunărene.

❦

[13 martie 1881]

În mai multe numere ale „Românului“ din luna trecută am văzut susținându-se ideea că embaticarul e proprietar al locului ce posedă, că un bun grevat cu embatic sau besmăn e proprietatea aceluia ce plătește embaticul. Vrun advocat desigur o fi scris acele articole, împodobite cu flori de citate falsificate din legiuirile vechi, producând în noi acea silă pe care ne-o face orice cârciocar ce, rumegând paragrafe, uită că asemenea lucruri au stat totdauna în legătură c-o anume organizație socială și economică a unui popor. Ba ilustrul advocat nici pare a înțelege termenul „a stăpâni“ și a „pune pe cineva în stăpânirea unui lucru“, întrebuințat în legile vechi, pe care-l traduce prin „proprietate“.

A pune în stăpânire va să zică a pune în posesiune, și a stăpâni, oricând și oriunde, înseamnă a posede. Înțelesul lexical al cuvântului e atât de bine stabilit întru cât privește trecutul încât ne e rușine a vedea că azi niște oameni ce nu știu românește cutează a falsifica pentru bunul simț al mulțimii termeni hotărâți și ca esență și ca sferă.

Noi suntem siguri că în spiritul legiuirilor vechi și nouă locurile acele sunt numai în posesiunea ereditară a embaticarului și că iluzia că ele ar fi chiar proprietatea lui nu s-a născut decât din neînsemnătatea relativă a arenzii ce să plătește azi, care în timpul în care a fost stipulată era îndestul de însemnată. Neînsemnătatea actuală a arenzii plătite e cauzată însă prin scăderea ce au suferit-o în valoarea lor metalele prețioase, pe când valoarea proprietății grevate cu embatic, precum și venitul ei, s-a suit în raport direct cu valoarea celorlalte obiecte de consumațiune. Dacă proprietarii, fie indivizi, fie persoane juridice, ar fi fixat prin contractele primitive ca arenda sau embaticul să li se plătească în grâu, iar nu în bani, s-ar vedea clar raportul între proprietate și rentă. Dar astfel iluzia economică, născută din disproporția între valoarea proprietății arendate și valoarea arenzii actuale, s-au putut preface sub pana redactorilor „Românului“ într-o eroare juridică, pe care vom cerca a o rectifica prin următoarea luminoasă espunere a lui Michel Chevalier, care, esplicând ordinea economică a lucrului, ne dă esplicarea celei juridice.

Când metalul din care e făcută moneda este pe clina de a-ți varia valoarea în raport cu celelalte producte ale industriei e practic ca în anume cazuri plățile să se stipuleze altfel decât în monetă. În asemenea împrejurări, dacă e posibil și lesne, e bine a se adopta un mod de plată nemetalic, substituind metalului monetar un alt obiect, presupus mai puțin variabil în valoarea sa. Unul din cuvintele de căpetenie pe cari le-au avut oamenii pentru a întrebuința aurul și argintul ca mărfuri de intermediu în tranzacțiuni este fixitatea relativă a valorii ce s-au observat la ele. Dar dacă din întâmplare o descoperire asemănătoare celei a minelor din America în secolul al XVI-lea produce o mare perturbație în valoarea metalelor prețioase, pe cât timp perturbația durează, adecă în întreg intervalul ce le trebuie acestor metale pentru a trece de la nivelul aproape fix pe care se ținuse valoarea lor la nivelul la care vor avea să rămână de-aci înainte pentr-un period indefinit, ele sunt dezbrăcate de virtutea lor de căpetenie, adecă, de-a fi fixe în valoare, și e natural ca să li se substituie în ocazii potrivite un alt articol, ce se socoate a fi desigur mai fix sau mai puțin variabil. Grâul e o substituție vrednică de toată atenția. Grâul în adevăr nu poate servi de monetă; el nu e îndestul de portativ; e supus la alterări; nu e o substanță omogenă și totdeuna egală în sine însăși, ca un drug de aur care iese din cuptorul de topire al unui curățitor care l-a preparat la o mie de chilometri depărtare de aci. Afară de aceasta, de la un an la altul, grâul suferă în valoarea lui, în raport cu celelalte articole de negoț, oscilațiuni foarte puternice, el se urcă sau scade de la una la îndoit, ba uneori la întreit chiar. Ce deosebire, de exemplu, între prețurile curente de la 'nceputul anului 1846 și între cele de la finele anului, ce scădere în 1847 și 1848! Cu toate acestea, dacă luăm mediile unui număr de ani, vom afla fără îndoială că grâul este unul din articolele care-și schimbă mai puțin valoarea în comparație cu alte articole ale producției. Luându-se în cercetare perioade seculare grâul pare a avea aproape fixitatea relativă a valorii.

Individul care-n timpul împăratului roman August ar fi avut drept venit 1000 de hectolitri de grâu și care ar fi putut să transmită moștenitorilor acest venit, din epoca sa și până în zilele noastre, ar fi garuntat moștenitorilor săi din secolul al optulea, al cincisprezecelea și al nouăsprezecelea un grad de bunăstare mai puțin deosebit de acela de care se bucura el însuși decât dacă le-ar fi testat o rentă de-o greutate determinată în aur sau în argint.

Conform cu observația aceasta ar fi posibil și înțelept, în prevederea unei mari schimbări în valoarea aurului, ca proprietarul care s-ar lega printr-o arendare pe două sau trei generațiuni să stipuleze ca să i se plătească arenda într-o cantitate fixă de hectolitri de grâu în loc de-a i se plăti c-un număr determinat de livre sterline. Tot astfel, particularul care ar voi să constituie o rentă copiilor sau unui colegiu sau unui ospiciu, ar face bine, în ipoteza în care ne-am pus aci, de-a o constitui în măsuri de grâu și nu în piese de aur. După descoperirea Americei, Englitera, a cărei monetă era mai cu seamă de argint, au formulat acest sentiment printr-o lege înțeleaptă, în virtutea căreia o a treia parte a rentelor datorite colegiilor din Oxford și din Cambridge au trebuit să fie plătite în măsuri de grâu de-o calitate hotărâtă. Oameni eminenți, precum cancelarul Burleigh și secretarul de stat Smith, luară inițiativa acestui act de prevedere, pentru că, luminați prin esperiența contimporană, ei pricepură că banul reprezenta mult mai imperfect decât grâul o sumă fixă de obiecte de consumațiune când e vorba de-o serie indefinită de ani. Era în toiul perturbațiunii produse prin mina de argint de la Potosi. Legea datează din anul 1576.

Din această espunere se vede lămurit că proprietarii cari au arendat cu embatic proprietățile lor pe generații înainte au comis eroarea de-a crede, ceea ce pentru timpul în care trăiau era adevărat, că valoarea metalului din care erau făcuți banii va rămânea pururea fixă, pururea aceeași, că un galben în secolul al șaptesprezecelea va avea aceeași valoare ca și un galben în secolul al nouăsprezecelea.

Dar această eroare economică nu schimbă natura dreptului.

Se va observa încolo că bunurile încărcate cu embatic au fost în genere proprietăți ale așezămintelor publice, nu ale particularilor. Dacă și particularii ar fi uzat în genere de această tranzacțiune, mai cu seamă pe când moșiile erau încă foarte mari, s-ar fi dezvoltat desigur la noi în țară acea posesiune ereditară care pe de-o parte ar fi făcut de prisos improprietărirea, iar pe alta ne-ar fi ferit de inconvenientul unei subîmpărțiri în parcele prea mici a pământurilor țărănești, deci ne-ar fi scutit de perspectiva formării unui proletariat agricol.

Un loc grevat cu embatic e proprietate arendată pe-o serie de ani indefinită. Posesiunea se moștenește în adevăr, dar, după natura datinei pe care se 'ntemeia acest soi de tranzacțiune, ea nu se putea moșteni decât în aceeași familie. Cu toate aceste vom vedea că astăzi multe din prăvăliile de prin orașe, proprietăți ale mănăstirilor, spitalelor, bisericelor, sunt în posesiunea unor străini, că în Moldova evreii au pus mâna pe ele, ceea ce e cu totul în contra naturii lucrului. Admițându-se acuma răscumpărarea embaticurilor, acești străini devin proprietarii acelor locuri, din posesori prin uzurpațiune ce fuseseră pân' acum. Se ia adecă o nouă măsură pentru ridicarea elementelor străine din țară; pe când, în starea actuală de lucruri, acești posesori prin uzurpațiune ar putea fi scoși din posesiune, iar locurile ar putea retrece în proprietatea statului, pentru a deveni baza unei măsuri generale pentru ridicarea meseriilor între români. Dacă e vorba ca locurile cu embatic să fie o posesiune ereditară, fie încai pentru români, nu pentru străini. Departe de-a le vinde, statul ar face bine să conserve acele prăvălii și locuri de prin orașe, pentru a ușura condițiile de muncă a meseriașilor acelora de ex. cari ar ieși dintr-o școală de meserie.

Atunci în adevăr am vedea că statul ia o măsură organică, iar nu o măsură născută moartă sau de-a dreptul stricăcioasă, precum sunt paragrafii de lege traduși din franțuzește pe calapodul cărora se întind ca Hristos toate puterile vii ale acestui popor.

❦

[17 martie 1881]

Într-unul din numerele trecute am publicat un articol dintr-un jurnal francez asupra politicei prințului de Bismarck în Orient. Publicistul francez între altele zicea:

Dacă fiul împăratului Alexandru ar putea ridica vălul ce-i acopere viitorul și-i ascunde pericolul ce amenință siguranța și mărirea Imperiului țarilor poate c-ar vedea cum se grămădesc nourii ca s' aducă furtuna nu pe marginile Senei, ci pe țărmurile Dunării.

Vulturul cu două capete va închide armatelor ruse drumul la Constantinopole.

Reproducând acel articol am întrebat pe d-nii de la „Românul“ și pe d. Brătianu în parte a ne declara într-un chip categoric „daca tot ce s-a făcut până acum în țară a avut alt scop decât cel ce se atribuie cu atâta probabilitate principelui de Bismarck și dacă acest scop ar avea vreun avantaj pentru țară“.

„Românul“, reproducând în parte articolul francez, nu găsește că ar putea răspunde altfel decât că:

Opozițiunea se unește în a face apel Rusiei să intervie, să ceară destituirea guvernului, dacă asasini nu vor izbuti a-l ucide, și prin toate acestea să se provoace la timp intrarea în țară a oștirilor rusești, intrarea oștirilor austriace și pradă să se dea țara rezbelului civil și rezbelului între două mari puteri.

Acest răspuns pentru noi ar fi destul de satisfăcător, căci ne-a dat ocazie a râde mult, a râde din toată inima.

Dar, fiindcă „Românul“ ne impută cu multă imprudență că am făcut și facem apel la străini, să curmăm o dată pentru totdauna această imputare gratuită și imprudentă.

Oare fost-am noi la Livadia ca să precupețim retrocedarea Basarabiei?

Oare noi am plătit la Berlin datoriile lui Stroussberg, ca, cu luminele unui jurisconsult fără renume ș-a unui financiar fără finanțe, să reînviem pe Stroussberg și să-l aducem din nou ca o năpaste pe țară sub numele de Landau?

Noi negociem chestiunea Dunării?

Noi am zis ceea ce ne pare probabil după prevederile noastre. Am zis că Turcia amenință a dispărea din Europa. Am zis că un rezbel poate fi iminent. În fața unei conflagrații generale probabile am întrebat care este politica guvernului.

Și ni se răspunde că suntem ruși or austriaci; iată tot.

Pe noi nu ne incomodează deloc a declara că nu poate fi om în țara regelui care să cugete, dar necum să scrie, că ar voi invazie. Credem și mai mult, credem că, dacă s-ar găsi ceva creieri dislocați care să cugete la invazie, cuviința ar cere ca „Românul“ să fie cel din urmă care s-o releveze aceasta; din cauze pe cari, de la 1848 și până azi, cu toți le cunoaștem.

Împăratul Alexandru I înaintea rezbelului de la 1812 zicea: Constantinopoli este imperiul lumei.

Astăzi vederile țarului Alexandru sunt împărtășite și de Anglia și de Germania și de Austria.

Când vedem dar pe junele împărat că ia îndatorarea să execute dorințele străbunilor săi, cari priveau Constantinopoli ca imperiul lumei, nu suntem în drept a prevede un rezbel? Și în fața acestui rezbel nu suntem datori a întreba pe d. Rosetti unde are de gând să trimită și de astă dată pe d. Brătianu, la Livadia, la Viena sau la Berlin?

Iată pentru ce am publicat articolul francez, iată pentru ce suntem îngrijați de viitorul țării noastre regale, iată pentru ce am întrebat care este politica guvernului.

Cititorii vor judeca dacă ceea ce ne impută „Românul“ este serios. Facem pentru aceasta apel la cititorii „Românului“, căci niciodată nu ne îndoim de bunul simț al românilor, fie de orice nuanță politică, când e vorba de destinele țării.

❦

[18 martie 1881]

Se zice … nu afirmăm, căci ne întemeiem numai pe zvonul public … se zice că la Curte s-ar fi observat cu oarecare părere de rău lipsa d-lor Lascar Catargiu și general Florescu în ziua proclamării regatului. În adevăr amândoi bătrânii senatori au avut bucuria senină în acea zi de-a vedea, nu pentru deșertăciunea lumească a lucrului, dar pentru importanța lui politică în vederea unor evenimente viitoare, erigerea României la rangul de regat.

Însă în această bucurie senină a trebuit să cază o picătură de amărăciune: fostul colonel de vânători, actualul general Leca, a luat inițiativa acestei propuneri.

Raportor în Senat a fost d. Ion Ghica. Foarte bine și cu cale. D. Ion Ghica are renumele de-a nu fi fost tocmai favorabil principelui și, din timpul războiului franco-german și a afacerii de la sala Slătineanu, există oarecari reminiscențe pe cari, față cu regele, d. Ion Ghica face bine de le șterge. Dacă e vorba să inaugurăm o eră nouă, și revoluționarii de ocazie și cei de meserie să-și plece capul și să solicite din nou o iertare care li s-a dat demult.

Nu e tot astfel cazul cu d. general Leca. Gura care ar fi putut să-l ierte e închisă pentru totdauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie și milă, ca odinioară, se preface în țărână. Să se țină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai și în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca și altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul țării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut Domni prin rebeliune fățișă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor fațarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domnești; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinței ei, și oaspeții sunt sfinți chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate.

Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători. Ne-am feri chiar de-a-i pronunța porecla, pentru că o sumă de oameni cumsecade suportă fără vină inconvenientul de-a avea aceeași poreclă. Apoi acest domn nu ar fi nici în stare să ne priceapă. Cât de departe este de a ști izolarea și retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicată de d-sa în „România liberă“, prin care se punea la dispoziție un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vânători își închipuiește încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până la cel de sud și în curmezișul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morților de soiul acesta nu li se datorește, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice ființă viețuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârșit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuși, pentru a șterge pata de pe niște bieți soldați nevinovați și amăgiți, care fuseseră scoși din cazarmă sub pretextul că „Doamna născuse un copil“.

Dar au conspirat toți atuncea, și conservatori și liberali?

Ei și?

Oameni independenți, liberi a ataca actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite o crimă politică care, reușind, avea să fie un succes politic. Se 'nțelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la 'ndemână; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mișelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viața publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fizicește mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată; dar moralicește e mort și un rol în viața publică nu mai poate juca.

Noi înșine am fi tăcut despre această faptă, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită, dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe aceste personaje băgându-se înainte și întunecând momentele cele mai luminoase ale vieții poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei din contra pozează în lumina electrică a unor zile mari pentru ca să se vază creț cu creț toate zbârciturile negrului și criminalului monstru.

Ce e în adevăr Simeon Mihălescu pe lângă acel colonel de la 11 fevruarie? Un înger. Ce e Pietraru, care a ridicat mâna criminală contra unui om de stat căruia nu-i jurase niciodată credință, care nu era încredințat pazei lui? Dacă pe colonelul de la vânători l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi făcut ceea ce-a făcut actualul general.

În decursul istoriei noastre s-au întâmplat ceva analog, nu asemănător, în zilele fiului lui Ștefan-Vodă, Petru, pronumit Rareș.

Petru Vodă fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate în același timp în Moldova: polonă, tătară și turcească. Întâmplările sale, în vremea fugii în Ardeal, a petrecerii în cetatea Ciceului, a mergerii la Țarigrad, formează un roman întreg în cronicele noastre. În timpul lipsei sale domnișori ilegitimi ocupară tronul, până ce fiul leului se arătă din nou la marginea țării. Unii boieri, pentru a câștiga favoarea lui Petru Vodă, auzind că sosește, uciseră pe domnișorul ilegitim după vremuri și alergară înaintea lui Petru să i se închine, espunându-și meritele ce le aveau în a lor părere. Petru Vodă era de felul lui un om blând precum se știe. Mulțumitu-le-au el trădătorilor pentru fapta lor? Da … a pus să le mulțumească călăul.

El n-a primit coroana sa proprie din mâni de ucigași și bine a făcut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci înlăturaseră o piedecă din calea lui? El s-a folosit în adevăr de această înlăturare, dar n-a aprobat-o nicicând.

Așadar nu credem că e loc de mirare dacă în vremi mai blânde, dar totuși în momente în care țara are nevoie de reînviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenți, mai ales din cei bătrâni ai partidului conservator, deși au aclamat cu bucurie principiul regalității, au evitat totuși de-a se 'ntâlni față în față cu cel care a căutat, în ciuda lumei, de-a fi inițiatorul acelei idei.

❦

[19 martie 1881]

Între legendele noastre naționale e una (în colecția Ispirescu) de străveche origine desigur și de o mare adâncime. Un om primește de la ursite privilegiul „vieții fără moarte și tinereții fără îmbătrânire“. Acesta trece pe lângă un oraș și întreabă pe un târgoveț, ce culegea mere într-o grădină, de când sta orașul acela? — De când lumea, răspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tânăr trece iar prin acel loc, dar de oraș nici urmă. Un cioban singur își păștea oile, cântând din fluier. — De când s-a risipit orașul de aci? întrebă el. — Ce oraș? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot câmp limpede, bun de pășune a fost aci. — Într-alt rând omul pururea tânăr găsi aci un codru mare și un cărbunar tăind lemne. — De când e codrul? întrebă. — Da cine-l mai ține minte de cându-i? răspunse cărbunarul. Și în sfârșit peste alte cinci sute de ani omul pururea tânăr regăsi iar un oraș mare. În piață larmă, trâmbițe, tobe, steaguri, veselie. — De când o orașul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? — Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piață era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuși, de ceea ce se petrecea împrejurul lui.

Omul pururea tânăr, când trecuse pe lângă acel oraș, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului îi răpeau tătarii din turmă și el a alungat tătarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lângă casă, el a stârpit lupăriile, și-n adevăr într-o piață a noului oraș el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mână și s-a recunoscut pe sine în acea statuă. — Eu sunt acela, zise el mulțimii demprejurul lui, dar toți râseră de el și nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. — Dar eu sunt acela, zise el. Nu țineți voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir și mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetățuie a Dâmboviței, de țineam piept tătarilor pe Ialomița? Și acuma găsesc aci un oraș de două sute de mii de oameni?

Dar cine să crează că el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg și de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulțimea cea mare iată că se găsi un moșneguț cu fața vicleană, cu ochii bulbucați și cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tânăr, zicând: „Ce vorbești tu? De când sunt eu există toate câte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari și rumâni. Luminează-te și vei fi, voiește și vei putea. Eu am creat țara aceasta, înainte de mine nu era nimic“. Omul pururea tânăr râse, îi dete cu tifla moșneagului și se făcu nevăzut.

Când ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Șerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, am vedea pe ulițe mese cu câte un grămătic și la ele cei 100.000 de dorobanți și seimeni depunându-și jurămintele asupra formulei:

Jurați pe această sfântă Evanghelie și pe această cinstită cruce că veți fi cu Constantin Vodă un suflet și un sfat, ascultându-l și ajutându-l fără viclenie, atât în iveală cât și în taină; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieții sale și în tot cursul vieții voastre, și nu veți fi trădători către el, nici veți lucra împotriva lui.

Iar ei, punând mâinile pe Evanghelii și pe cruce, ziceau: da! Țăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grâu, flori albe și ramuri verzi, mere, lămâi, năramze și capete de berbeci, sau îi închinau miei și căprioare sălbatice.

Iar cât despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfânt decât războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie:

De ți-e voia să dăruiești pe cineva, îl dăruiește dimineața la trezvie cu cuvinte dulci; dacă ți-e voia, să-ți mulțumească cel ce i-ai dat darul și să-ți sărute și mâna. Iar dacă ți-e voia să te mânii sau să urgisești pe cineva sau să-l judeci, iar dimineața la trezvie îl judecă cu toți boierii tăi și-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata așa-i fă. Căci dacă șezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruiești; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oștile tale de tine… Să le dai să bea din destul și cât vor vrea, și tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, și să cunoască mintea ta pre mințile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; și, de-ți va greși vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că… tu l-ai îmbătat.

Așa se trăia pe la anul 1520.

Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate.

Ea e acoperită cu pietre scumpe și mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvântând, în stânga ținând globul pământului. În rând cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoșilor și între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rând de heruvimi (capete și aripi) și sub acest rând pietre scumpe mari formând marginea demprejurul coroanei.

Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închiși, căutătura tristă și întoarsă oarecum în sine însuși, sprâncenile lungi, nasul fin, fața lungăreață și palidă, barba mică și neagră în furculițe, părul capului lung acoperind spatele și umerele.

E Ștefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atârnă un lanț scump care se 'ncheie într-un engolpion de aur ¹.

Dar dacă vremea, acest veșnic regisor, a scos din nou piesa din arhivă și ne-o reprezintă astăzi cu costume schimbate și cu alți actori, oare omul pururea tânăr, geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?

Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a țărânei, ci a trecutului?

1. Prescrierea unor ctitorești odoare a mon. Putna de S. Gheorghiescul. Ms. din a. 1795.

❦

[20 martie 1881]

Răspunzând la discursul d-lui Maiorescu, d. Carp a crezut a putea reduce importanța pe care o dăm noi vicierii spiritului public în România.

Originea acestei vicieri e a se căuta în orice caz în tradițiile și antecedentele membrilor partidului roșu și în faptul că asemenea tradiții și asemenea antecedente au fost cu toate acestea răsplătite sub o monarhie. Monarhia, pe cât poartă acest nume, credem că nu poate renunța, în interesul ei și al poporului, la acele prerogative care-i formează esența și o deosebesc de republică. În republică numai, prin natura lucrului, domină partidele și apetiturile.

Dar fie apreciarea noastră severă cea justă, sau aibe cuvânt d. Carp, care vede în aceste fenomene ale înveninării spiritului public până și prin idei nihiliste numai semne ale unei boale mai adânci, răsărite din lipsa unei solide organizări sociale, nu asupra acestei divergențe mai mult formale vom avea ceva de zis.

Cestiunea e dacă, în era nouă ce se deschide prin erigerea României în regat, actuala lipsă de organizare, atât de priincioasă instinctelor roșie, va ținea înainte sau dacă există vro perspectivă de-a putea înlătura din viața publică elementele ce nu sunt pentru viața publică, și anume pe aceia cari și-a făcut din politică, din precupețirea și specula sentimentelor și aspirațiilor naționale o meserie și o negustorie de toată ziua.

Îndealtmintrelea noi nu găsim deloc atât de straniu ca publicitatea, fie ziaristică, fie parlamentară, să ia de motiv tocmai fenomenele; căci fenomenele izbesc vederea, nu cauzele ascunse.

Decreșterea populației române din țară și creșterea elementelor străine e un fenomen; el rănește vederea patriotului adevărat, el e lesne de înțeles pentru orice cetățean, el ne strigă să căutăm cauzele ascunse ale lui și să le înlăturăm.

Scrieri și discursuri nihiliste sunt asemenea un fenomen izbitor, lesne de înțeles pentru omul public ca și pentru cel privat. Aceste scrieri, aceste discursuri sunt pete cari reclamă vindecarea răului intern ce le-a produs.

Cuvântul „organizare socială“ are însă o sferă largă și ar fi în orice caz interesant ca o inteligență necontestabil luminoasă cum este acea a onor. deputat de Vaslui să ne lămurească asupra ei.

Evident că e rău dacă onor. Serurie face politica și versuri în loc de-a face altceva. Cestiunea e cum viitorul Serurie să fie silit, prin natura organică a societății române, a se ocupa cu lucruri mai potrivite cu inteligența și aptitudinile sale decât versurile neo-grecești și politica de mahala.

Și această cestiune e foarte gravă din toate punctele de vedere.

Nimic nu demoralizează mai mult pe un popor decât erigerea nulității și a lipsei de cultură în titluri de merit.

Încurajarea nulității, erijată în principiu de guvernământ, îi îndeamnă pe cei răi de a uza de orice fel de mijloace numai pentru a izbuti să pună mâna pe stat. Am văzut de ce soi sunt acele mijloace. Scrierile satirice ale d-lui Orășanu, republica de la Ploiești, telegramele de felicitare cătră Rochefort sunt încă proaspete în mintea tuturor. Chiar admițând că avem a face cu acte cari n-au fost luate în serios nici de autorii lor, rămâne totuși obiecțiunea gravă de făcut dacă soarta unui stat poate fi determinată de oameni cari se joacă cu focul, de oameni cari n-au întru nimic de-a proclama azi republica, iar mâni a se prosterna cu umilință înaintea monarhului. Acești oameni nu mai sunt caractere bărbătești, ci niște panglicari cari și-au făcut o jucărie din diferitele forme de guvernământ și o meserie lucrativă din amăgirea poporului cu ele.

Dar există o lature și mai gravă a lucrului. Într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit și știință sunt cauze de persecuțiune din partea demagogiei ignorante și lacome a Costineștilor și Caradalelor, spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepțiune și de voință, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societății și înclină a adopta ca ale lor niște idei de destrucțiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat. Tocmai ne vin în minte numele nihiliștilor români din Iași, frații Nădejde și Milea, și o spunem drept că, văzând pe Carada om mare și pe plagiatorul Crăciunescu profesor de facultate, începem, nu a justifica, dar a esplica psicologic aceste fenomene.

Frații Nădejde de ex. sunt amândoi tineri cu știință de carte; am putea zice că în degetul lor cel mic au mai multă știință decât Costinescu ori Crăciunescu în capete. Ca merit se poate adăuga că, în lipsă totală de mijloace, de vreme ce sunt dintr-o familie foarte săracă, ei tot ce știu au învățat într-un oraș de țară, fără a face un pas în străinătate. Cu toate astea ei știu limbile clasice, mai multe limbi moderne, au înghițit cu ardoare ceea ce le-a venit în mână din științele naturale. E firesc ca asemenea naturi energice să fie izbite de spectacolul încurajării sistematice a nulităților, să le apuce un fel de desperare de viitorul societății în care trăiesc și să-și deschiză perspectiva unei reforme prin răsturnarea radicală a tot ce există.

D. Carp, în a noastră părere, face rău de micșorează importanța întâmplărilor din Iași. Pe cât știm, acești tineri amăgiți nu sunt stârpituri de vanilie crescute în bumbac, cu capul amețit de fraze și romanuri, ca tinerii Vintilă Rosetti sau Calligari, cari în vederea unor sinecure ar transige numaidecât cu pretinsele lor principii revoluționare, numai să li se arunce câte un oscior. Nu sunt pretinsă nație și pretins popor, ei sunt adevărat popor; sunt oameni a căror inteligență au fost și puternică și vergină, de au absorbit cu toată setea ideile nimicirii. Țandăra nu sare departe de trunchi. Tatăl, pentru motive reversibile, renunță la republica universală și devine monarhist legitimist; fiii vor face ca prezidentul republicei Ploieștilor care, din cap al împărăției Fefeleiului, a devenit azi om cu leafă. Dar nu este tot astfel cu oamenii de cari vorbim mai sus. Mintea acestora nu se poate vindeca prin îmbunătățirea sorții lor personale, prin funcții și diurne; tinerimei mai energice trebuie să i se întipărească convingerea serioasă că organizarea societății nu mai îngăduie ridicarea în sus a Costineștilor, Caradalelor și Seruriilor și că de acum înainte pentru a se ridica cineva, îi trebuie și minte, și caracter, și muncă.

Dar cestiunea are o lature și mai gravă. Europa este monarhică. Nu credem că ar privi cu ochi buni o țară unde sistematica încurajare a nulității și a feneantismului pe de o parte ar da naștere pe de altă parte unei descompuneri sociale capabile a învenina și pe vecini. Oficiosul „Journal de St. Petersbourg“ scrie în această privire:

Simpatiile cele mai sincere ale Rusiei îi sunt asigurate României în noua sa existență ca regat; dar nu există drepturi fără datorii ca corolarii. E permis a spera că guvernul român se va pătrunde din ce în ce mai mult de obligațiunea ce-i incumbă de-a se arăta un membru util și activ al marei familii conservatoare numită „Europa monarhică“ și că va face tot ce-i stă prin putință pentru a impiedica ca teritoriul român să serve de azil bandei internaționale care amenință siguritatea tronurilor și prosperitatea națiunilor.

Iată dar cum „organizarea socială“, cuvântul pe care l-a lăsat să cază d. Carp, are însămnătate și pentru poziția României ca stat. Am dori să știm în adevăr în ce mod pricepe d-sa această organizare socială și dacă nu cumva e victima iluziei că cu Cariagdii, Caradale și Costinești, cu cumularzi, vânători de sinecure, de directorate de bănci și de diurne, s-ar putea inaugura o reformă socială. Nouă ni se pare sigur că nimic nu se poate face cu oameni cari, în locul convingerii, științei și caracterului, n-au decât un nesățios stomah.

❦

[22 martie 1881]

Ziarele franceze au început să ne felicite pentru erigerea României la rangul de regat. Reproducând câteva pasaje dintr-un articol ce-l aflăm în „Journal des debats“ atragem atenția cititorului asupra spiritului conservator de care ele sunt insuflate.

… Soldații români, zice foaia franceză, dăduseră înaintea Plevnei dovezi de calitățile lor militare pe cari n-avuseră încă ocazie de-a le desfășura și botezul de foc pe care tânăra oștire românească 'l primi alături cu cea rusească n-au contribuit puțin pentru a arăta că tânărul Principat ajunsese deja la vârsta independenței. Pierderea Basarabiei moldovene a fost pentru români o crudă sfâșiere, care n-a fost compensată prin câștigarea Dobrogei. Numai recunoașterea independenței putea să-i mângâie.

Acum visul de aur al tuturor românilor e realizat, precum a zis prezidentul Camerei, și rolul noului regat în valea Dunării de Jos va deveni mai mult decât oricând un vol civilizator. Cele șapte pân' la opt milioane de români cari formează o insulă pierdută în mijlocul slavilor sunt fără contestare mai înaintați decât vecinii lor în cât privește cultura intelectuală. Ei și-au apropriat c-o minunată înlesnire legile și obiceiele Apusului și pot fi educatori foarte utili pentru principatele slave cari-i înconjură. Pe de alta parte, prevențiunile, ba unele putem zice, cari-i despărțea de slavi și îndeosebi de bulgari s-au stins în mare parte ^{*** 1} constata de curând la Belgrad, la Sofia și la București să se mențină și să se dezvolte. Se pare îndealtmintrelea că nimic n-ar fi mai lesne, de vreme ce între principatele Dunării de Jos nu există interese contradictorii și ambițiile lor nu se pot ciocni. Regatul României, dacă nu e cel mai vechi dintre ele, a văzut cel puțin mult mai de timpuriu dezvoltându-se la el progresul științei și al industriei apusene decât vecinele ei, Serbia și Bulgaria. El cată deci să continue a da exemplul înțelepciunii politice și a intra cu mult mai multă hotărâre poate pe calea unei administrații integre și severe. Acesta e adevăratul mijloc de-a exercita împrejuru-și o influență care ar fi cu atât mai utilă cu cât e vorba mai cu seamă de niște state tinere, expuse a comite adeseori greșeli grave sau cel puțin imprudențe. Am dovedit totdauna un interes pasionat pentru români, deci și acum ne asociem la bucuria lor prezentă și facem cele mai vii urări pentru norocul și prosperitatea tânărului regat al României.

O administrație integră și severă, iată cuvântul ce trebuie să rămână mai cu seamă în tipărit din sfaturile ce ni le dă ziarul francez. Dar oare o asemenea administrație e cu putință, când ea a devenit un manipul electoral și când scopurilor electorale li se sacrifică toate atributele esențiale ale statului?

D. Lascar Costin, deputat din majoritate, a publicat mai zilele trecute o scrisoare către d. Holban în care espune de visu starea în care se află țara în această privire. Deși suntem departe de-a împărtăși în toate maniera de-a vedea a d-lui deputat care onorează partidul conservator cu animozitatea sa specială, cuvintele d-sale contribuie a lămuri răul fundamental de care suferim.

Materialismul și interesul personal, zice d. Lascar Costin, este plaga noastră socială. Patrie, virtute, sunt mofturi, niște cuvinte de paradă. Punga, punga și iar punga, iată crezul nostru politic. Nu avem educație politică. Ne lipsește patriotismul.

Un guvern ca să se ție la putere, oricât de onest ar fi, oricât de nobile intențiuni ar avea, trebuie să stea zi și noapte cu mâna în sacul țării și să împrăștie în toate părțile la favoruri, să azvârle la ciolane în toate direcțiile. Sprijinitorii ^*** cu termometrul în stomah*** el marchează o diferență^*** guvernului și-l^{*** 2} iată soarta partidelor. În loc de șapte miniștri pune șapte Dumnezei pe băncile ministeriale și tot fenomenele acestea întristătoare le vei vedea producându-se, pentru că aceleași cauze nu pot produce decât aceleași efecte.

Avem nevoie să regenerăm moravurile — continuă d. Lascar Costin —, să deșteptăm în inimele noastre sentimentul de patrie prin răspândirea instrucției în popor, prin ridicarea bisericei, care întreține viața morală în om, prin alungarea luxului, izvorul tuturor corupțiilor și tuturor mișeliilor; iar nu să pierdem timpul sfâșiindu-ne între noi. În orice partid se va zvârli omul astăzi, duce cu el bagajul său propriu: pasiuni, viciuri și calități. Amestecătură.

Când un deputat din majoritatea roșie declară că pentru coreligionarii săi politici punga, punga și iar punga e unicul crez politic, iar patria și virtutea sunt vorbe de paradă și mofturi; când declară că sprijinitorii guvernului au termometrul în stomah, care, cum marchează în minus, trec în opoziție, că d. Brătianu trebuie să stea zi și noapte cu mâna în sacul țării și să azvârle la ciolane, când zice aceasta trebuie să fie crezut pe cuvânt.

D. Lascar Costin speră prea mult de la răspândirea instrucției în popor. Cauza răului e mult mai adâncă, ea e etnică. Elemente străine, îmbătrânite și sterpe s-au amestecat în poporul nostru și joacă comedia patriotismului și a naționalismului. Acestea, neavând tradiții, patrie hotărâtă ori naționalitate hotărâtă, a fost cu toate astea destul de numeroase pentru a putea pune mâna pe statul român. Conștiința că ele sunt deosebite de neamul românesc n-au dispărut încă; ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o țară vrăjmașă.

De aceea nu-i de mirare dacă întreaga noastră dezvoltare mai nouă n-a avut în vedere conservarea naționalității, ci realizarea unei serii de idei liberale și egalitare cosmopolite. A fost o finețe extraordinară de-a debita esența cosmopolitismului sub forma naționalității și de-a face să treacă toate elementele sănătoase și istorice ale trecutului sub acest jug caudin. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale țării, orice patriot improvizat și de proveniență îndoioasă a voit să stea alături cu aceia pe cari trecutul lor îi lega cu sute de rădăcini de țară și de popor. Dar acești oameni noi, acești patrioți căutau numai foloasele influenței politice, nu datoriile. De ^{*** 3} formând plebea de sus, elementele autohtone ale țării dau repede îndărăt și în privire morala și în privire materială.

O politică care ar avea de scop a reda elementelor istorice ale țării partea ce li se cuvine în dirigerea afacerilor publice ar face să dispară patrioții improvizați cu termometru cu tot.

1,2,3 Text lacunar din cauza deteriorării ziarului.

❦ IOAN GRIGORIE GHICA

[24 martie 1881]

O știre telegrafică din St. Petersburg ne vestește că generalul de divizie Ioan Ghica, ministru plenipotențiar al României acreditat pe lângă guvernul M.S. Împăratului tuturor Rusiilor, a încetat din viață.

Generalul de divizie Ioan Ghica a fost fiul lui Grigorie Vvd Ghica, Domnul de neuitată memorie al Moldovei. Părintele său nu numai că făcuse din capitala Moldovei centrul de întrunire a tot ce poporul românesc avea pe timpul acela mai strălucit și mai inteligent, nu numai că împreunase împrejurul său pe un Negri, Panu, Alexandri, Const. Hurmuzache, Sturza, Cogălniceanu, Mavrogheni, Ioan Ghica, A. Laurian, Ralet ș.a. dar, fiind Domn, deci în perspectiva sigură a unei abdicări personale, s-a făcut în conferințele de la Viena și de la Constantinopole reprezentantul ideei unirii Principatelor și a alegerii unui principe străin dintr-o dinastie suverană a Europei. O mare parte a averii sale a constituit-o un fond al Orfanotrofiei din Iași. Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât și al tuturor ideilor de reformă politică și socială, l-a proclamat în Adunarea ad-hoc „marele om al României“.

Fiul său, generalul de divizie Ioan Ghica, a fost deputat în Adunarea ad-hoc și la alegerea lui Alexandru Ioan I a votat dimpreună cu frate-său C. Ghica, fost consiliar la Curtea de Casație, unirea personală a Principatelor, primul pas pentru Unirea definitivă.

Sub Vodă Cuza a făcut parte din mai multe cabinete, când ca ministru al afacerilor străine, când ca ministru de război. Între altele a făcut parte din cabinetul care a proclamat fuziunea ministeriilor Moldovei cu ale Țării românești și întrunirea Camerelor. Împreună cu Constantin Negri a elaborat memoriul justificativ în cestiunea mănăstirilor pământene, zise închinate. După abdicarea lui Vodă Cuza a fost viceprezident al Constituantei și ca atare a luat parte la votarea Constituției actuale, care poartă contrasemnătura lui în calitate de ministru, sub aceea a M. Sale Regelui.

Se știe că, în urma sosirii M. Sale Regelui, țara era amenințată de invazie din partea Porții. Generalul Ioan Ghica era pe atunci ministru de război al M. Sale. În această calitate el organiza apărarea țării, gata a întâmpina agresiunea posibilă a oștirilor Porții.

Numit mai târziu agent diplomatic al țării la Viena, a fost cel dendâi căruia Maiestatea Sa Împăratul Austriei i-au făcut primirea cu ceremonialul obicinuit persoanelor investite c-un caracter diplomatic oficial. Ca delegat în Congresul telegrafic internațional din Roma i-a dat acelui Congres o idee cu mult mai exactă despre țările române și despre statul român.

Anii din urmă ai vieții sale se disting prin deosebita gingășie a însărcinărilor diplomatice pe cari le-au avut, căci a fost reprezentant diplomatic al României la Constantinopol tocmai în acei timpi critici când armata rusească era în ajun de-a trece Prutul și după ce l-au trecut, încât, cu toate dificultățile situației, a stat, cu pericolul vieții sale chiar, neclintit la postul din Constantinopol până în momentul rechemării și a începerii ostilităților. În timpul campaniei a fost atașat pe lângă persoana M. Sale Împăratului Alecsandru II, luând însă parte activă la război. După război generalul avu a împlini o misiune și mai spinoasă, căci fu trimis ministru plenipotențiar la St. Petersburg într-un moment în care relațiunile noastre diplomatice cu Imperiul țarilor nu erau nimic mai puțin decât normale, căci tocmai atunci se iscase conflictul așa numit al Arab-Tabiei, care, din esces de zel din partea guvernului nostru, luase caracterul unei cestiuni de onoare militară pentru Rusia, și tot atunci țara luase în cestiunea cesiunii Basarabiei singura atitudine ce i se cuvenea, cu toată disproporția dintre puterile noastre și acelea ale împărăției vecine. Oricine înțelegea ce delicată era poziția agentului nostru diplomatic în acel timp la St. Petersburg și ar fi de datoria ministrului respectiv de-a constata modul prudent și statornic cu care generalul Ioan Ghica și-a împlinit însărcinările sale.

Astfel nu e act al istoriei noastre contimporane, de la 1857 începând, la care generalul Ion Ghica să nu fi luat parte, nu e volum al Cărții Verzi, editate de Ministerul nostru de Esterne care să nu conțină mărturisiri de patriotismul, activitatea și talentul diplomatic al răposatului.

Săvârșit din viață departe de pământul iubit al țării sale, el a murit de influențele climei aspre a capitalei Nordului, departe de cei cinci copii pe care-i lasă în urmă, departe de soția sa; căci o nestrămutată iubire de țară l-a făcut să sacrifice îndatoririlor sale până și interesele familiei și afecțiunile sale cele mai scumpe. Soția sa, nepoată a lui Alexandru Vodă Ghica, fost domn Țării Românești, ocupată cu îngrijirile ce reclama creșterea copiilor, n-a avut nici mângâierea supremă de-a asista la ultimele momente ale soțului ei.

Astfel se duc unul câte unul toți aceia cari au dat impulsul regenerării țărilor române.

E o datorie de recunoștință pentru noi de-a ne reaminti faptele bărbaților acelora mai cu seamă cari, cu dezinteresare deplină și în marginea puterilor lor, au contribuit la ridicarea patriei, căci rasa aceasta de oameni, pe care, după cuvintele Scripturii, D-zeu îi odihnește „în laturea celor vii și în corturile direpților“, devine din ce în ce mai rară.

Fie-i dar țărâna ușoară și amintirea pururea vie!

❦

[24 martie 1881]

Reprezentațiile d-nei Giacinta Pezzana-Gualtieri merită a fi numite adevărate evenimente artistice. Cu toată măiestria rară și neajunsă cu care celebra artistă a jucat pân' acum rolurile principale din Sora Tereza, Medeea și Dama cu camelii, cu tot jocul de ansamblu, un model de încleștare reciprocă a mișcărilor și a dialogului, totuși serile sunt puțin vizitate, stalurile și lojile în mare parte goale.

Acesta e un semn că publicul capitalei, chiar cel poreclit ca civilizat, nu a ajuns a fi capabil de-a pricepe arta adevărată, precum e incapabil de-a înțelege adevărul în genere.

În astă-seară trupa italiană va reprezenta pe Maria Stuart, tragedie în 5 acte de Friederich Schiller.

La început d-na Pezzana-Gualtieri va declama o poezie de ocazie intitulată: Un salut României din Italia.

Când atât de rar ni se întâmplă de-a se rătăci și pe la noi o rază de artă adevărată din Apus ar fi de datorie publică de-a onora reprezentațiile cu prezența sa, de ochii lumii măcar, chiar dacă nu e capabil de-a le 'nțelege. În adevăr, nu ne putem esprima îndestul întristarea când vedem lumea grămădindu-se la operete, cafenele chantantes, și la alte vicleimuri ale Venerei vulgivage, și lipsind cu totul de la reprezentații de model, din cari poate învăța ce este arta adevărată.

Cititorul ne va îngădui acest ton de aspră mustrare, dar nu găsim un altul pentru a caracteriza nepăsarea cu care se-ntâmpină producțiuni dramatice de-o putere și o perfecțiune arareori văzute.

❦

[25 martie 1881]

Ziarele străine ne aduc știrea că un număr de studenți români din Paris s-au declarat contra regatului și au aclamat cu entuziasm viitoarea republică română. Nu e greu a presupune că d-nii Vintilă C. Rosetti, Horia C. Rosetti, Calligari și Maniu vor fi fost între acești tineri, mai cu seamă că nu i-am văzut subscriși în telegrama de omagiu adresată de studenții din Paris M. Sale Regelui. Poate că reîntorși în țară și căutând slujbe, cari sunt ținta oricărui suflet patriotic, tinerii în cestie, având înainte-le perspectiva aurită în adevăr de-a deveni reversibili, se vor prosterna dinaintea tronului și vor concede că viața lor se încoronează printr-un decret de numire în funcție sau printr-o pensie. Poate că toată manifestarea contrarie regalității nu e decât o apucătură bizantină pentru a-și da relief și a cere cu atât mai mult (în piese sunătoare) pentru renunțarea de la pretinsele principii republicane.

La noi în țară vorba, fraza „libertate, egalitate, fraternitate“ a ajuns o marfă și scumpă și lesne de plasat. Astfel un pretins „abis între M. Sa și țară“ s-a umplut c-un post de guvernator la Banca Națională; republica din Ploiești s-a monarhizat prin postul de adiutant și prin funcția de cămăraș la saline; deci se poate prea bine ca telegramele cătră Rochefort și manifestațiile contra regalității să fie numai preambulul, menajat de timpuriu, pentru intrarea pe calea monarhică a directoratelor de bănci și de drum de fier, căci singurul mod de-a face carieră la noi în țară e pe de o parte lesne de învățat de la maeștrii bătrâni pe cari-i avem, iar pe de altă parte el nu exige nimic de la cei ce-l practică: nici muncă, nici caracter. Va să zică tot ce poate fi mai ieften.

Nu tot astfel e poziția adevăraților republicani și adevăraților socialiști. În urma călătoriei Î. S. I. Principelui moștenitor al Germaniei la St. Petersburg, Reichsratul german discută o înăsprire a măsurilor contra democrației sociale și proclamarea stării de asediu în Lipsca și poate și în alte centre industriale. În Anglia socialistul Most, lucrător german care-n foaia „Libertatea“ a propagat regicidul, a fost condamnat la mai mulți ani de închisoare. Cu toate măsurile ce se prepară, tonul socialiștilor nu este mai puțin blând, ci el se urcă până la justificarea mijloacelor violente pe cari democrația socială le întrebuințează.

În Parlamentul Germaniei, discutându-se măsurile luate de guvernul prusian și de cel din Hamburg în contra socialiștilor, deputatul Bebel, cunoscut ca unul dintre șefii partidului socialist, a adresat Adunării între altele următoarele cuvinte:

Ministrul face partidului nostru imputarea că e revoluționar, internațional și ateist. Eu nu o tăgăduiesc deloc aceasta, și am declarat-o pe față și altădată în Reichstag, că pe teren politic voim republica, pe teren economic socialismul, pe teren bisericesc ateismul. Pentru ceea ce am zis iau responsabilitatea deplină. Partidul nostru este revoluționar după natura lui, dar revoluționar în sensul că încercăm să dăm întregei ordini sociale o nouă bază. Nu e necesar ca această țintă s-o ajungem pe cale violentă. Din contra, dorim calea reformei, calea legislațiunii și dv. singuri sunteți de vină dacă această cale se părăsește. Ne-am silit printr-un șir de propuneri de-a reforma legislațiunea actuală, dar toate propunerile noastre au fost respinse ca inadmisibile. Împrejurarea aceasta și decretarea legii contra socialiștilor au produs în adevăr în mulți dintre partizanii noștri convingerea că e esclusă orice posibilitate a unei procederi legale. Ne-ați răpit toate drepturile civile, ne-ați luat libertatea presei și a întrunirilor, ne-ați restrâns libertatea personală într-un mod care primejduiește existența noastră. Perpetuul control polițienesc sub care stăm primejduiește până și relațiunile noastre de afaceri… Admit ca întemeiată imputarea ateismului care se face partidului nostru și iau responsabilitatea asupră-mi. Cu toată atitudinea de principiu pe care-o are partidul, suntem departe de a esercita asupra cuiva presiune în privința bisericească. Când s-a pus în partid propunerea de-a ne lepăda de biserică ea n-a găsit decât prea puțini aderenți.

Dar cum ne puteți face răspunzători pentru ateism? Oare noi l-am inventat, noi l-am întemeiat pe baze științifice? Un om din treapta socială a d-lui ministru, baronul Holbach, prin cartea Systeme de la nature precum și La Mettrie au contribuit mai cu seamă la răspândirea ateismului. Chiar Frederic II, regele Prusiei, avea înclinațiuni ateiste, precum și Iosif II.

Istoria ateismului se poate urmări până la vechea filozofie grecească, și o luptă intelectuală care ține de 2000 de ani vrea s-o suprime cu măsuri polițienești un ministru care va fi dat uitării a doua zi după ce-și va părăsi postul? O asemenea armă se va sfărâma ca sticla de granit.

Dar asupra atentatului din San Petersburg numai foaia „Sozialdemockrat“ a vorbit astfel?

Tot astfel, ba mai aspru chiar se rostesc foile ultramontane precum „Vaterland“ din Munich și „Mainzer Journal“. Eu nu găsesc nimic surprinzător în toate acestea. Reprezentanții fanatici ai bisericii nu s-au sfiit de nici un mijloc față cu adversarii lor. Vă amintesc uciderea lui Enric al III-lea printr-un călugăr credincios.

— (Voci din centru). N-a fost credincios.

— Domnilor, n-o pot apreția aceasta, căci sunt ateist (ilaritate). și cine nu știe că papa Clement IV a murit de moarte nenaturală; pentru că desființase Ordinul Iezuiților. Nu socialiștii sunt aceia cari au predicat dintru început regicidul. Ni s-au atribuit nouă Hodel și Nobiling, dar până astăzi se refuză de-a publica procesele verbale care-ar fi s-o probeze aceasta. Aduceți-vă aminte de atentatele asupra lui Friedrich Wilhelm IV și atentatul din 1866 asupra principelui Bismarck. Blind desigur nu era socialist. Se vorbește totdauna despre scârba pe care ar fi producând-o un asemenea eveniment asupra întregei societăți culte. Spre a caracteriza această aserțiune amintesc că în vremea acelui atentat circula în Germania de sud o gravură pe care într-un colț era Blind, ochind cu revolverul, pe alt colț principele Bismarck. Între cele două persoane era zugrăvit dracul cu coadă și picior de cal, care cu o mână prindea glontele, cu alta făcea un gest de apărare. Dedesupt stătea scris: „Stăi! Pe ăsta nu-l iei tu, ăsta e al meu“ (mare ilaritate).

Mai observ că ceea ce zicem noi socialiștii acum e departe ca cerul de pământ de ceea ce scriau în acest înțeles oameni ca Freiligrath, de Sallet și actualul consilier de curte d. de Gottschall. Oare Schiller nu sărbătorește în Guillom Tell uciderea tiranilor? Oare în gimnaziile noastre, la studiul istoriei, nu ni se reprezintă scăparea țării de tirani ca o faptă lăudabilă? Nu suntem profesori și n-avem influență asupra învățământului, dar ministrul instrucției ar fi putut să corijeze în această privire studiul istoriei antice.

Cât de seducătoare în adevăr par asemenea argumentațiuni! Sofisma n-a infirmat-o în mod concludent decât sentința dată în Londra contra lui Most.

Nu e vorba aici, zice Sir W. Harcourt în Camera Comunelor, de o crimă în contra unei țări străine, ci de o crimă comisă înlăuntrul țării. E o atingere a moralei publice de-a predica uciderea în contra cuiva, oricine ar fi acela. Guvernul nu și-ar fi înțeles misiunea dacă ar fi permis ca să se abuzeze de azilul unui stat liber pentru propagarea uciderii.

Toate datele istorice citate de d. Bebel nu dovedesc teza că ar fi existat vrodată un partid în lume care să aibă înscris în programul său principiul regicidului sau principiul uciderii în genere. Enunțarea unui asemenea principiu e deja o vină ce merita pedepsită, după opinia țării celei mai libere, a Angliei.

Cu toate astea cu principiile lui Bebel ne va amenința pătura nouă de patrioți de meserie pe care-i vom primi peste câțiva ani din Paris.

❦

[27 martie 1881]

Din memoriile principelui de Metternich se constată că acest om de stat prevăzuse mișcarea latentă care o să fie obiectul principal de preocupațiune a Europei actuale. Ceea ce constată principele acum o jumătate de secol, fără să-și poată da seama de cauzele ce adusese starea de lucruri, era o creștere enormă a exigențelor economice ale clasei de mijloc și o sporire a pauperismului, ce devenea cu atât mai simțitor cu cât cultura se întindea mai mult în clasele de jos. În adevăr, în vechile clase precum ni le transmisese evul mediu nici capital, nici muncă nu erau o marfă în acel grad în care sunt în zilele noastre. Țăranul era legat prin raporturi juridice tradiționale de proprietatea mare; viitorul copiilor lui, îngust viitor poate, era asigurat; despre proletarizarea lui nu era nici vorba. Meseriașii erau legați de breslele lor și a deveni calfă nu însemna pe atunci numai o îmbunătățire a stării materiale a lucrătorului, ci un rang social, o demnitate oarecum. În genere calfa devenea mai târziu tovarăș la parte a maistrului său, poate și cinstit ginere. Dijma de la productele cari se făceau în adevăr și trebuiau prestate în natura, nu în bani, nu erau asemenea decât o tovărășie la parte.

Cu toată strâmtoarea unor asemenea relațiuni cată să recunoaștem că nu se producea mai mult decât trebuia, că munca, de bine de rău, era totdeuna retribuită și o măiestrie nu se năștea în mod artificial, ci numai atunci când era trebuință de ea. Cantitativ se producea cu mult mai puțin, dar luxul acelor timpuri era un lux solid, durabil și calitatea înlocuia cu de prisos cantitatea. Această lume îngrădită, în care nici un om nu rămânea să plutească ca frunza pe apă, în care fiecine își avea în clasa sa apărătorul natural, au încetat deodată cu Revoluția Franceză. Nemaicrezând oamenii în ordinea divină, care nu era decât un nume pentru organizația naturală de atunci, au preferat egalitatea oricărei alte considerațiuni, au preferat-o scutului ce și-l crease în contra concurenței superficiale, au nivelat orice deosebire de clase și au proclamat banul ca unică măsură pentru oameni, pe orice cale ar fi fost el câștigat. Banul de atunci încoace a trebuit să devie o marfă foarte căutată de vreme ce el începu a ține loc de talent, de caracter, de muncă, de orice calitate și predispoziție înnăscută în fine. Cestiunea socială nu are așadar înțelesul ei actual decât din momentul în care omul a 'ncetat de-a mai fi membrul unei comunități economice, de când egalitatea a dat banului o însemnătate pe care n-o avea înainte, de când munca, măsurată înainte după norme tradiționale și bazată pe o perpetuă reciprocitate de îndatoriri, a devenit o marfă care se cumpără în piață ca oricare alta. În urma concurenței libere și universale putința de-a se produce mai ieften o serie de obiecte în cine știe ce colț al pământului primejduiește la un moment dat milioane de existențe în alt colț al pământului; fluctuațiunile prețului muncei zilnice ia lucrătorului orice siguranță, orice încredere în ocupațiunea lui.

Nu e dar de mirare dacă mișcarea socială, cu aberațiunile ei politice, e atât de profundă și de primejdioasă, pentru că fondul ei e economic. Cine va urmări bine firul istoriei va observa că toate reformele și revoluțiile numite politice au o origine socială, că războaiele au cauze economice, că nașterea sau stingerea religiunilor chiar stă în legătură cu motive economice.

În vederea dar a măsurilor propuse de Germania pentru suprimarea mișcărilor socialiste, cari în Rusia au forma specială a nihilismului, nu se vor uita fără îndoială cauzele asupra fenomenelor, căci ideile politice eronate, deși există pretutindenea, nu prind rădăcină și nu au vigoare decât acolo unde cauzele economice le dau un teren priincios.

Asupra cestiunii măsurilor comune de luat în contra mișcărilor socialiste „Journal des debats“ se esprimă în modul următor:

Propunerea Windhorst asupra regicidului și estradițiunii asasinilor politici a fost prezentată luni în Reichstag… În tânărul regat al României s-au prezentat în Senat un proiect de lege din inițiativa parlamentară ce stipulează espulsiunea străinilor cari ar compromite interesele statului. Există, se vede, într-o parte a Europei o mișcare vie de reprobațiune în contra regicizilor și revoluționarilor cari abuzează de dreptul de azil pentru a propaga asasinatul politic. Ici mișcarea se manifestă prin proiecte de legi specioase, dincolo prin urmărirea jurnalelor, dar nu e încă cestiune de-a propune ferm o ligă internațională contra revoluționarilor cosmopoliți. Această propunere se va produce poate și s-a anunțat că cancelarul Imperiului german are de gând a lua inițiativa. Dacă noutatea aceasta se va confirma, statele solicitate de-a intra în Sfânta Alianță de la 1881 se vor putea întreba dacă legile lor le înarmează îndeajuns în contra apostolilor asasinatului; dar consimți-vor ele a colabora la redacțiunea unui nou drept public european și a-l lăsa să se aplice la ele numai pentru că Germania e bântuită de socialism și Rusia minată de nihilism?

Iată întrebarea gravă a foii franceze, care merită toată atenția. Dacă cauzele interne și locale ale propagării ideilor revoluționare vor rămâne permanente, legi speciale aplicate în țări unde acele cauze nu există nu vor folosi mult în contra mișcării.

❦ MOARTEA ÎN DINASTIA RUSĂ

[27 martie 1881]

Dinastia Holstein-Gottorp este o familie tragică, mai tot așa de fatală ca și familia Atrizilor. Misterioasă sau sângeroasă, moartea se manifestă aci prin lovituri cari pun în mirare mințile. Totuși această familie este glorioasă, căci, pe lângă prinți mai mult ca mediocri, ca Petru III și Paul I, ea numără, patru suverani cari vor ocupa un mare loc în istorie, deoarece, prin actele lor, au meritat stima națiunii rusești și a Europei întregi; aceștia sunt Caterina II, Nicolae I și nenorocitul Alexandru II, care căzu sub bombele nihiliștilor.

Se știe că la moartea împărătesei Elisabeta, întâmplată la 25 decembrie 1761, dinastia Romanoff, fundată la 1613 de către Mihail III și stinsă de curând, fu definitiv înlocuită printr-o dinastie nouă. Nepotul împărătesei, prințul de Holstein-Gottorp, pe care-l adoptase, îi succedă sub numele de Petru III. Crescut în Germania, adorator al lui Fridiric cel Mare, noul împărat întâlni îndată o mare ostilitate în nobilimea armatei, singurul corp ce forma pe atunci națiunea și societatea rusă. El era violent de caracter, dar, ceea ce displăcea mai mult rușilor, el n-avea confiență decât în germani, din cari își forma garda sa particulară. Ce e mai mult, el voia să îmbrace pe soldații ruși după moda prusiană și vechiul partid militar vedea într-însul un inamic. Afară d-asta el succeda unei suverane a cărei domnie fusese relativ dulce și el se anunța ca un tiran excesiv și capricios. Nici nu se făcuseră încă ultimele onoruri pentru Elisabeta și deja se conspira în contra lui Petru III și moartea lui era oarecum decisă. Petru III era căsătorit cu Sofia Augusta Frederica de Anhalt-Zerbst, care în urmă a domnit sub numele de Caterina II și pe care istoria a numit-o „Mare“. Această princesă, una din cele mai frumoase persoane ale Curții rusești, nu era deloc absolut fidelă bărbatului său, dar și acesta-i dedese un exemplu și o scuză, afișându-se foarte pe față cu niște femei cari nu erau de talia ei nici ca frumuseță, nici ca inteligență. De când rezoluțiunea, de-a se scăpa de Petru III intrase în creierii unor generali și ai unor boieri ruși nici unul din conjurați nu se gândea la tânărul fiu al prințului domnitor, marele duce Paul, chemat la tron prin ordinea de succesiune; ei îndată se gândiră la împărăteasa și aceasta a fost o idee foarte naturală în urma fericitei domnii a Elisabetei. În fine prințul moștenitor împărtășea, ca și tatăl său, nepopularitatea momentului, pe când ridicarea Caterinei dădea asasinării lui Petru III caracterul unei revoluțiuni și, de altă parte, concilia toate interesele, toate opiniunile, favorizând totodată ambițiunea acelora cari au îndeplinit faptul.

În numărul viitor vom descrie uciderea acestui țar.

❦ ASASINAREA LUI PETRU III

[28 martie 1881]

După cum am spus deja, câțiva generali și boieri ruși nemulțumiți hotărâseră să se scape de Petru III. Comitele Panin era sufletul complotului. Locotenenții săi au fost hătmanul comitele Rasumovski și generalul prințul Wolkonski. Nu era decât un interval de câteva zile între conceperea ideii și esecutarea ei. Memoriile timpului au în acest punct preciziunea unui act de acuzațiune și e destul de remarcabil că cineva este mai bine instruit astăzi asupra celor petrecute în iulie 1762 la Peterhof decât asupra multor fapte recente. Și, cu toate acestea, nu erau nici ziare, nici telegrafe; însă moravurile politice rusești erau imprimate încă cu atâta tărie încât complicitatea la un fapt de această importanță era considerată ca un serviciu de stat și ca un titlu la cele mai mari onoruri. Deci, miercuri la 7 iulie, comitele Panin își comunică intențiunea lui Rasumovski și Wolkonski. Se decise ca să facă pe Petru III a veni de la Peterhof la Petersburg, spre a trece în revistă garda, al cărei spirit era devotat complotului, și ca lovitura să se esecute la 9 iulie. La 8, Petru III, simțind despre ceea ce se plănuia, făcu să se aresteze un căpitan de gardă, numit Passek, și ordonă să se înceapă o instrucțiune în contra lui. Această arestare determină pe comitele Panin să grăbească evenimentele; el făcu pe Catarina să vină în secret de la Peterhof, unde petrecea cu împăratul, și făcu să fie recunoscută ca suverană din partea gardei, a regimentelor de Ismailov, de Preobrajenskoi și de Semenof. Deci revoluțiunea se îndeplini fără zgomot și a doua zi, la 9, Senatul, Sf. Sinod și toți boierii prezinți o aprobară fără nici o dificultate. Rămânea Petru III. După o încercare în contra Cronștatului, el renunță la coroană, cerând drept singură grație ca să i se lase amanta, contesa Woronzoff, o biblie, un violon, câteva romanuri, negrul și câele său favorit. Însă el trebuia să moară. Mai întâi fu internat la Ropscha, domeniu imperial situat nu departe de Petersburg. Bulau narează astfel moartea lui Petru III: „Petru căzu bolnav și Catarina îi trimise un medic german abil cu numele Luders. Poate că trimiterea acestui medic a avut un motiv lăudabil, căci altcineva a procurat vinul de Bourgogne otrăvit adus de Alexandru Orlof la Ropscha. El era însoțit de Grigorie Orlof, de cel mai june din prinții Boreatinski, de Teplov, de comedianul Wolkof și de un curier de cabinet. La Ropscha încredințară secretul și lui Boreatinski senior, sergentului Engelhardt și la doi soldați din gardă. Teplof și Alexandru Orlof se duseră la Petru care, pe jumătate dezbrăcat, ședea lângă o masă pe care desemna un plan de fortăreață. Ei îi anunțară că în curând au să-l pună în libertate și-i cerură permisiunea să șadă cu dânsul la masă dimpreună cu frații Orlof și Boreatinski. El primi cu plăcere și însuși ceru, să bea vin de Bourgogne. Dar d-abia înghițise un păhar și simți că l-au otrăvit. Atunci începu să se tânguiască amar. El ceru lapte, ce i se și dete, și îndată provocă multă vărsare. Ucigașii se depărtară pentru câteva minute spre a se consulta; apoi intrară iarăși împreună și Alexandru Orlof deodată apucă pe Petru de gât. Dar acesta sări iute în sus și, apărându-se, îi zgârie fața. „Ce ți-am făcut?“ îl întrebă Petru. Orlof îl lăsă și începu să umble prin casă, ca un om care nu mai știe ce face. În fine asasinii se aruncară toți deodată asupra lui Petru III, târându-l spre pat spre a-l sufoca sub perini. Dar el se ținea bine. Atunci îl aruncară pe un fotoliu și de aci la pământ. Petru zbiera în mod îngrozitor. Boreatinski luă o șervetă, făcu un nod și i-o aruncă de gât. Asasinii, cari erau deasupra lui și-i țineau mânile și picioarele, se puseră cu genuchii pe corpul și pieptul lui. După aceasta Engelhardt strânse nodul șervetei!

Alexandru Orlof plecă îndată călare la Petersburg și ceru să vorbească împărătesei, la care era serată și multă lume. Ea tresări văzându-l și Orlof îi spune, în termeni echivoci, că Petru a murit natural de un atac de apoplexie. Ea se plânse că, un asemenea accident s-a întâmplat în niște împrejurări cari puteau da ocaziune la bănuieli și trimise după Panin. Acesta fu de părere ca să se ascundă lucrul și să se publice numai a doua zi. Deci Caterina intră în salon ca și cum nu era nimic și reluă liniștită firul istoriei ce era să spună când au venit s-o deranjeze … A doua zi, din contră, luă mare doliu. Se publică un manifest în care moartea ex 'mpăratului se atribuia unei colice hemoroidale. Un medic fu însărcinat să declare într-un proces verbal că Petru avea un polip în burtă. Indiciele morții violente erau evidente, mai ales la gât, unde nu s-au putut ascunde decât prin ajutorul unei cravate de o mărime extraordinară. În noaptea de 18 spre 19 iulie cadavrul fu transportat la mănăstirea Sf. Alexandru Newski, unde oricine era admis să-l vadă a doua zi. Bătrânul mareșal Trubetzkoi nu s-a putut opri să nu strige: „Vai, Petre Fedorovici, ce mare cravată ți-au pus!“ Și era p-aci s-o desfacă dacă nu-l împiedecau garzii. La 21 iulie, cadavrul, a cărui față devenise cu totul neagră, s-a depus în groapa sepulcrală de cătră patru lachei de curte. S-a uitat să se celebreze, pentru pacea sufletului răposatului, serviciul divin obicinuit; o uitare ce a autorizat pe pseudoprinți a pretinde că Petru III era încă în viață“.

❦

[29 martie 1881]

Demult era vorba în Cameră de-a se îndoi lefile miniștrilor. În sfârșit, în ședința de la 23 martie, cu ocazia discuției bugetului Ministerului de Justiție, d. G. Vulturescu a propus un amendament ca, pe lângă leafa de 1500 l., să li se mai dea miniștrilor o diurnă de 1500 l. Comisiunea bugetară a admis numai 750 l.

D. A. Lahovari a combătut aceasta propunere pe argumentul

că, nu se pot spori apuntamentele miniștrilor fără a se spori și lefile celorlalți funcționari, iar acestea nu se pot spori fără a strivi pe contribuabil. S-a zis adeseori că este bine ca într-o societate democratică ca a noastră un om de geniu, dar care nu are avere, să poată ajunge a guverna țara. Dar acest argument nu mai este bun astăzi; el e fals și în drept și în fapt. Este fals în drept pentru că țara nu poate fi silită să plătească ceea ce nu poate și nu poate să aibă alte considerațiuni la fixarea lefilor decât forțele sale contributive. Este fals în fapt pentru că nu este numai partidul conservator bogat în țară, ci din contra.

D. Vulturescu a invocat ca argument pentru amendamentul său sinecurele ce și le-a creat trinitatea Stătescu-Kalinderoglu-Fălcoianu. Miniștrii au lefi mai mici decât funcționarii inferiori, zice d-sa. Așa de ex. directorii drumurilor de fier, acela al monopolului tutunurilor etc. au apuntamente cu mult mai mari decât ale miniștrilor.

Cine strică? Oare, dacă am căuta, nu s-ar găsi trei români mai speciali și mai iefteni pentru directoratul drumului de fier decât nulitățile advocățești Stătescu-Kalinderoglu și cotitorul de buți Fălcoianu?

D. Mărzescu zise: „Va veni pe banca ministerială, prin încrederea țării, un om care n-are mijloace. Întreb cum țara n-are să-i dea mijloace de existență după munca sa și după înălțimea postului ce acel om îl ocupă?“ D. Mărzescu mai constată curiozul și unicul fapt că deputații au luat, în timpul Camerei de revizuire, diurne în vremea vacanțelor de la 11 iulie până la 11 august.

Noi am observa d-lui Mărzescu că există un mijloc foarte sigur, atât pentru oamenii de geniu cât și pentru cei ce n-au mijloace, de-a nu avea nevoie de-o sporire a apuntamentelor sau de diurnă în timp de vacanțe. Acest mijloc e de a munci, de-a nu face politică și de-a nu se face miniștri, ceea ce geniile nici nu se prea fac. Dar vicleni comuni, cari nici idee au de țintele unei politici serioase, oameni ruinați prin joc de cărți și cari nu mai găsesc mijloace oneste de trăit, aceia în adevăr își fac din politică o negustorie și admit să vază cât se poate de scump plătită negustoria lor de fraze.

Dar nu de opiniile d-lor Mărzescu și Vulturescu e vorba; dumnealor ar lua oricât li s-ar da, fără mult scrupul, mai ales când s-ar bucura de… încrederea țării. E vorba de comedia lăcrămoasă și sentimentală ce-a jucat-o d. Brătianu cu ocazia aceasta.

Iacă ce zice între altele d-sa:

Spunea onor. d. Lahovari că amicii d-sale politici au stat pe această bancă 5 ani cu această leafă. Așa este dar și partidul liberal a stat zecimi de ani în exil, în pușcărie; cei mai mulți și-au pierdut stările, mulți au și murit; și, după cum am făcut acele sacrificii, să știți că avem să mai facem și acest sacrificiu încă câteva luni până ce vom putea veni cu măsuri generale, ca să nu aibă acum efectul că se fac sporiri de lefuri în urma proclamării regatului, și pentru ca să nu dăm subiecte de combatere prin jurnalele d-lor și în această privință (aplauze).

Am dori să știm ce stare a pierdut d-nul Brătianu? Cea pe care n-a avut-o? Cât despre exil, am dori să știm câtă pensie lunară plătea sultanul fiecărui martir patriot la Brussa și de ce fel era cataiful și baclavaua ce reprezenta pânea amară a exilului? Mulți au și murit, zice d. Brătianu. D-zeu să-i ierte, zicem noi. Pagubă mare pentru țară desigur nu e, din contra, câștig; avem câteva pensii reversibile și câteva reputații uzurpate mai puțin. Afară de N. Bălcescu nu e păcat de nici unul, absolut de nici unul. Ar putea să moară și Serurie și Carada și Cariagdi și toți … n-aibe grijă — două zile după moarte-le țara nu va simți nici câtu-i negru sub unghie lipsa dumnealor. Asemenea producte de fabrică, 13 la duzină, a căror inteligență nu consistă decât în șiretlic comun, precum îl are orice zaraf evreu și orice samsar grec din Brăila, asemenea capete lipsite de orice adâncime și de rezonanță, asemenea caractere meschine se găsesc pe toate ulițele. După lăcrămoasele vorbe prin cari da a se înțelege că dumnealui și-a pierdut starea pe care n-a avut-o, că dumnealui a fost cel care a mâncat în restauranturile cele mai elegante ale Parisului pânea amară a exilului, înduioșarea și entuziasmul clicei s-a suit la culme,

Comedie!

Două zile după asta același d. Brătianu a revenit asupra sporului lefii. D-sa s-a sacrificat pe sine, dar nu poate sacrifica pe interesantul ministru al externelor și pe cel și mai interesant al războiului. Acești doi d-ni sunt ținuți să dea mese și zaifeturi, unul diplomației, celalt corpului ofițeresc, deci, pentru aceasta, le trebuie numaidecât câte 12.000 franci pe an de fiecare. Atâta aștepta Camera. Se puse imediat întrebarea de ce numai acești doi privilegiați să aibe adaos la leafă, de ce nu și ceilalți cinci, D. Costinescu, onorabilul, declară imediat în numele comisiei bugetare că primește această sumă de 12.000 franci de fiece minister pe an și propunerea aceasta se votă în aceeași Cameră în care, cu două zile înainte, d. Brătianu refuzase diurna de 750 fr. pe lună.

În timpul discuției și votului d. Brătianu dispăru în culuarele Camerei și, pe când d. Costinescu, cu toate retorica și logica ce-o poate învăța cineva în patru clase primare, își rostea de la tribună cuvintele sale dulci ca mierea, prin care se proba că cei șapte miniștri cari fac fericirea României nu sunt îndestul de bine plătiți cu 12.000 fr. pe an și că 30.000 fr. ar fi de-abia, de-abia echivalentul activității lor patriotice, tot pe atunci cele șase capete de pe banca ministerială țineau isonul, dând semnele cele mai puțin echivoace de aprobare. În fine această dezgustătoare comedie se sfârși și se hotărî că, pentru a avea fericirea de-a fi guvernată de asemenea genii, România mai poate plăti încă 100.000 fr. pe an.

S-a zis într-un timp că Franța e destul de bogată ca să-și plătească gloria.

România, deși foarte săracă, e drept să plătească slăbiciunea de-a se lăsa batjocorită, de asemenea ilustrațiuni.

❦ MOARTEA CATARINEI II

[29 martie 1881]

Catarina II a domnit treizeci și patru de ani; ea a dat Rusiei ce-i lipsea în concertul european, o greutate asupra afacerilor, și Europa numără o putere mare mai mult. Această femeie — mai mult femeie decum își poate cineva închipui sub raportul slăbiciunii de inimă sau de simțuri — a îndeplinit minuni. Însă această femeie era dotată cu o politică de prima ordine; ea a avut favoriți, n-a avut niciodată un stăpân și, rațiunea de stat impunându-i obligațiunea de văduvie, a servit admirabil capriciele sale femenine și datoriele politice. Urcându-se pe tron, după cum am narat, la 9 iulie 1762, ea a murit în modul următor, la 6 noiembre 1796. Istoria morții sale, zice „Figaro“, o împrumutăm din memoriele secrete asupra Rusiei scrise de maiorul Masson, din grenadirii marelui duce Alexandru. La 4 noiemvrie împărăteasa se retrăsese, din saloanele în cari era adunată lumea ce petrecea, ceva mai curând ca de ordinar, simțind, cum zicea dânsa, colici ușoare, pentru că a râs prea mult.

A doua zi se sculă la ora obicinuită și chemă pe favoritul său, care rămase un moment la dânsa. Apoi ea expedie câteva afaceri cu secretarii săi, iar pe cel din urmă care se prezentă îl trimise să aștepte în anti-cameră, zicându-i că-l va chema spre a termina lucrarea. El așteptă un timp oarecare, însă valetul Zaharia Constantinovici, neliniștindu-se că n-aude nici un zgomot în cameră, deschise în fine ușa. El văzu cu spaimă pe împărăteasa răsturnată între cele două uși ce conduceau din alcovul său spre garderobă. Ea era deja fără cunoștință și fără mișcare. Alergară la favoritul, care locuia dedesubt; fură chemați medici, tumultul și consternațiunea se răspândiră în toată casa. Întinseră o saltea aproape de fereastră și o culcară acolo; îi lăsară sânge, o spălară și făcură tot ce se obicinuiește în asemenea cazuri și aceste mijloace avură efectul lor ordinar. Ea trăia încă, inima-i bătea, dar nici un semn de mișcare. Favoritul, văzând această stare desperată, înștiință pe comitele Stoltykow și Besborodko și pe alții. Fiecare în parte se grăbi a trimite un cuirier la Gatschina, unde se afla marele duce Paul. Cu toate acestea familia imperială și restul palatului nu cunoștea starea împărătesei. Însă, aceia pe cari întâmplarea sau postul lor îi făcuse să vadă această stare se grăbiră a anunța evenimentul familielor și amicilor, căci moartea împărătesei era privită drept epocă a unei revoluțiuni extraordinare în stat, din cauza caracterului marelui duce Paul și a proiectelor sau dispozițiunilor pe cari se presupunea că le are Caterina. Era deci foarte important de a putea cineva lua din capul locului dispozițiunile sale; astfel Curtea și în curând orașul ajunseră într-o agitațiune și într-o așteptare foarte alarmantă. Cinci sau șase curieri, cari sosiră mai deodată la Gatschina, nu aflară acolo pe marele duce; el plecase câteva verste mai departe, să vadă o moară ce se zidea. Știrea îl izbi ca și cum ar fi fost foarte bună sau foarte rea, deoarece extremele se ating și se aseamănă: câteodată nu poate cineva distinge bine efectele. El își veni iute în fire din tulburarea sa și puse mai multe întrebări curierilor, dete ordine pentru călătoria sa, pe care o făcu așa de cu grabă încât în trei ore sosi la Petersburg pe înserate. El află palatul în cea mai mare confuziune. Prezința sa adună împrejuru-i câțiva miniștri și câțiva curteni; ceilalți dispăruseră. Favoritul, plin de frică și de durere, părăsise frânele imperiului; boierii, ocupați de urmările ce ar avea acest eveniment subit, își aranjau afacerile lor particulare. Paul, urmat de toată familia sa, se duse lângă mamă-sa, care nu dete nici un semn de cunoștință la aspectul copiilor săi adunați. Ea era imobilă pe saltea, fără semn de mișcare aparentă. Marele duce Alexandru, prințesele izbucniră în plânsete, formând în jurul ei tabloul cel mai atingător. Marile ducese, cavalerii și Curtea rămaseră îmbrăcați și în picioare toată noaptea, așteptând ultima suflare a împărătesei; marele duce, cu fiii săi, treceau din când în când la dânsa, spre a fi martorii acelui moment; și ziua următoare trecu în aceeași agitațiune și așteptare. Paul, pe care nu-l atingea așa mult durerea de-a pierde o mamă care-l iubise așa de puțin, se ocupa a distribui ordine de detalii, preparând totul pentru venirea sa la tron. El dădea acestui mare act din viața sa aceleași îngrijiri cum dă un director de spectaclu mașinelor și culiselor sale înainte de-a se ridica cortina. Catarina respira încă și nimeni nu se mai gândea deja decât la schimbările ce aveau să se facă și la acela care era să o înlocuiască. O mulțime nenumărată de carete erau împrejurul palatului și ocupau stradele ce conduceau acolo; toți câți cunoșteau lucrul petrecură toată ziua aci, așteptând să vadă ce are să se întâmple. Mulți credeau că Catarina murise deja, dar că rațiuni politice făceau să se ascundă moartea. Cu toate acestea este adevărat că ea era încă într-un fel de letargie: remediile ce i se administraseră produseseră efectul natural; ea chiar mișcase un picior și a strâns mâna unei femei din casă; „dar din fericire pentru Paul ea pierduse limba pentru totdeauna“. Pe la zece ore seara se păru că, prinde putere deodată și începu să strige grozav. Familia imperială alergă iute lângă dânsa; însă, prințesele fură depărtate de la acest spectacol spăimântător. În fine Catarina dete un țipăt plângător, ce fu auzit în apartamentele vecine, și muri după o agonie de treizeci și șapte ore.

Vom mai adauge numai atâta că maiorul Masson, francez de naștere și om de o mare fineță, ca ofițer al marelui duce Alexandru, a asistat la agonia Catarinei celei Mari. Memoriele sale n-au apărut decât la 1801, după ce s-a întors în Franța.

❦

[30-31 martie 1881]

Habemus Papam. Cu ocazia dezbaterii bugetului Consiliului de Miniștri d. N. Fleva, marele om, a propus în sfârșit înființarea unui cancelar pe malurile Dâmboviței, care să fie totodată prezident al Consiliului de Miniștri. Am cam vorbit pân' acum, mai mult în bătaie de joc, despre Bismarck sau Cavour al României; ni s-a făcut pe plac, îl avem. Constituția o datorim, după mărturisirea d-lui C.A. Rosetti, unei nopți de insomnie a ilustrului Carada (ce minunată trebuie să fie o țară a cărei lege fundamentală e iscodită de Carada!) pe cancelar îl datorim unei fericite inspirații a d-lui Fleva, om cunoscător întru ale trebuințelor vechii Țări Românești, care știe ce va să zică cancelar în trecutul nostru istoric, mai ales de la descălecatul ciorilor încoace.

Înființarea cancelarului se datorește următorului proiect de lege:

Art. 1. Președintele Consiliului de Miniștri poate fi ministru fără portofoliu. Onorariul său în asemenea caz va fi ca și al celorlalți miniștri.

Onorariul și cheltuielele de reprezentare se vor hotărî prin legea bugetară.

Art. 2. Atribuțiunile și răspunderea ministrului președinte rămân astfel cum sunt regulate și pân' acum de legi și uzurile constituționale.

Ce minunată e instituția Flevilor pe lumea aceasta! Bietul d. de Bismarck a trebuit să bată pe austriaci, să unească Germania de Nord, să bată pe franceji, să unească toată Germania, păstrând cu toate acestea cele mai însemnate din formațiunile ei monarhice, a fost silit apoi de a crea organe comune tuturor guvernelor Germaniei, Reichstag, Consiliul Federal, cancelaria Imperiului, și a trebuit în fine ca el să devină șeful acelei cancelarii a împăratului german, nu a regelui Prusiei, o cancelarie încărcată cu lucrări de politică esterioară și de la care pornește inițiativa tuturor legilor ce au să se aplice în Imperiul întreg, și totuși abia … cancelar s-a făcut. D. Brătianu și-a început cariera prin a da milioane lui Strousberg, nu a lua miliarde de la franceji, prin a pierde o provincie, nu a câștiga Alsasul, Lorena, Hanovera, Șlesvigul etc., și d. Brătianu … tot cancelar se alege, ca și d. de Bismarck.

Ministru fără portofoliu? Se vede că nu prea știu d-nii din Cameră, precum nici d. Boerescu, ce însemnează un ministru fără portofoliu. Sistemul unor asemenea miniștri s-a adoptat mai cu seamă în Austro-Ungaria, când este vorba sau a se crea o lege prin care să se emancipeze întru câtva de sub rasa dominantă o naționalitate, sau când o țară primește, înlăuntrul unității monarhiei, un regim mai favorabil și oarecum escepțional. Astfel există în Ungaria un ministru fără portofoliu pentru Croația, care în Consiliul de Miniștri unguri reprezintă interesele unei naționalități slave și a unei țări autonome ce are-n Dieta ei un propriu organ de legislațiune. În Austria era un ministru fără portofoliu pentru Galiția, reprezentând într-un cabinet ce constituie predominațiunea rasei germane interesele și drepturile speciale ale naționalității polone. În urmă s-a numit un ceh ministru fără portofoliu. Când e vorba ca Coroana sau guvernul Imperiului să se înțeleagă cu una anume dintre naționalități, fie cehii, fie polonii, fie românii, un om de încredere al acelei naționalități e numit ministru fără portofoliu. Un asemenea ministru are totdauna o misiune specială, dictată de împrejurări.

Ce treabă o să aibă cancelarul nostru fără portofoliu? Să ducă muștele la apă?

Dar mai știi?

D-nii Cariagdi, Giani, Fleva, Pherekidis, Calinderoglu, Carada, C.A. Rosetti și Bosnagi-Ekim formează poate în România o naționalitate deosebită, care sub orice ministeriu românesc are nevoie de un permanent ministru fără portofoliu. Până azi am avut tot ministerii de resort. De azi nainte vom avea unul care-n momentele când nu va tăia bondarilor frunze se va ocupa în special cu toate cestiile lucrative: cu interesele lui Strusberg, cu răscumpărările, cu împământenirea en masse a ovreilor, cu colonizarea țării cu nemți, cu sporirea lefurilor și cu alte lucruri și plăcute, și folositoare.

Noi, poporul românesc de plugari, păstori și prisăcari, am fi avut în adevăr nevoie de un ministeriu al nostru special: de un ministeriu al agriculturii și domeniilor. Am fi avut nevoie în fiece județ de prăsilă de cai și cornute, de o îngrijire și exploatare sistematică a pădurilor, de învățământ agricol și tecnic, de ridicarea din întuneric a adevăratului și singurului popor românesc, a țăranului. Cine vrea să cunoască natura poporului nostru ar trebui să se uite în țara turcească. Greci, bulgari, sârbi, toate naționalitățile se simțeau maltratate de turci; singuri românii petreceau minunat pe pământul turcului, și fugeau acolo de fericirile Rusiei, ale României și ale Austro-Ungariei. De ce? Pentru că turcul n-avea guvern, n-avea cod, n-avea advocați și românului nu-i trebuie acest lux. Dar găsea condiții materiale de existență, găsea pășune pentru vite și loc de arătură. Dacă pe lângă acestea își mai putea dura o biserică și o școală primară, să aibă popă bun, dascăl bun și câțiva moșnegi cinstiți să-l judece după obiceiele lui vechi și drepte, exigențele lui publice se încheiau.

Dar d-nii Fleva, Cariagdi, Carada sunt alt soi de români. Lor le trebuie un cancellarius, un archigrammateus… cam agrammatos. Din fericire, cancellarius însemnează în latinește și arhigrămătic, dar și … îngrășat în colivie. În acest din urmă înțeles, cancellarius se va potrivi poate!

❦ ASASINAREA LUI PAUL I

[30-31 martie 1881]

Nimeni n-a acuzat pe Paul I că ar fi otrăvit sau ar fi pus pe cineva să otrăvească pe mama sa; dacă însă Catarina ar fi presimțit moartea sa desigur ar fi răsturnat pe fiul său de pe tron. Asupra acestui punct toată lumea este d-acord și Paul, din prima zi a domniei sale, începu să lucreze ca și cum ar fi fost convins despre aceasta. El dizgrație pe amicii mamei sale și chemă la putere pe ai săi. El așteptase coroana treizeci și patru de ani, temându-se necontenit că mama sa o va da nepotului ei (chiar fiul lui), marele duce Alecsandru. Paul era un prinț de un spirit destul de stricat, care-i făcuse bizară situațiunea lui cea falsă la Curtea mamei sale. Se citează despre el o mulțime de lucruri ce nu sunt departe de nebunie. Într-o zi ordonă ca vorba lawko, baracă, să se pună pretutindeni în locul cuvântului francez magazin, care începuse a se introduce în comerț; el zicea că comersanții aveau butice și numai el singur, ca suveran, avea magazii. El a pus pe soldați să poarte părul împletit în coadă și pudrat și a trimis fiecărui regiment un model de coadă, de perciuni și mici bețigașe spre a-și face părul cârlionți. Acestea au făcut pe Suvarow să zică: „Pudra frizerilor nu este iarbă de pușcă, perciunii nu sunt tunuri și cozile nu sunt baionete“. Suvarow fu dizgrațiat pentru acest cuvânt; el era cel mai bun ofițer din statul major rusesc. Acesta a fost de abia începutul; în curând Paul I visă că fiul său îl trădează și acest vis deveni pentru toată Curtea sa o realitate când se auzi că marele duce Alexandru va fi arestat, împărăteasa, mama sa, va fi internată și marele duce Nicolae va fi proclamat de prinț moștenitor. Atunci conspirațiunea generalilor și a ofițerilor gardei ce fierbea ascunsă de la venirea pe tron a lui Paul I prinse consistență. În fundul grădinei de vară, pe malul drept al canalului Fontanca, unde mai înainte fusese vechiul palat de vară locuit de împărăteasa Elisabeta, el pusese să se zidească un gigantic edificiu, numit palatul Mihail. Fațada sa era de coloarea trandafirie a mănușilor prințesei Gagarin, amanta țarului. Paul I venise să locuiască această casă, cu toată familia sa, la finele anului 1880. Iată cum un diplomat, acreditat atunci la Curtea Rusiei, descrie moartea acestui împărat al Rusiei, după un memoriu asupra revoluțiunii rusești de la 12/24 mai 1801:

„Conjurații, în seara zilei de la 11/23 martie, erau la masă la unul din șefii lor și cu această ocazie n-au cruțat vinurile tari, spre a îmbărbăta pe unii dintre ei. Apoi toți s-au adunat la generalul Talysin unde Pahlen a sosit cel din urmă, adresând asociaților săi câteva cuvinte pline de vigoare și de convingere; după aceasta s-au separat spre a lucra după cum se înțeleseseră. Generalul Talysin se duse la cazarma gardei Preobrajenskoi și, sub pretext că au izbucnit tulburări în oraș, puse să ia armele un batalion, comandat de Talbanof. Acest batalion plecă fără zgomot la nord de Câmpul lui Marte, trecu podul din fața hotelului Rivas, apoi traversă grădina de vară spre a împresura palatul Mihail. Însă acolo se putu recunoaște cum soarta imperielor depinde câteodată de la împrejurările cele mai neînsemnate. Teii bătrâni din grădina de vară serveau noaptea de azil la mii de cioare. Când trupa înaintă la această oră neobicinuită aceste paseri de rău augur umplură aerul de țipetele lor și zgomotul astfel produs fu așa de mare că ofițerii cari comandau detașamentul se temură să nu deștepte pe împăratul. Complotul n-ar fi reușit într-adevăr dacă steaua lui Paul i-ar fi permis să se pună la siguranță; și cioarele din grădina de vară ar fi câștigat atunci în istorie aceeași celebritate ca și gâștele Capitoliului. În timpul acesta Pahlen luase dispozițiuni spre a se apropia de palat din partea „Perspectivei“. El trimise acolo câteva detașamente de călărime cari se uniră cu batalionul gardei Preobrajenskoi. Dânsul însă nu veni la palat decât după ce se determinase totul. Ceilalți conjurați îl acuzară apoi că a întârziat dinadins spre a profita de momentul când ar reuși afacerea, iar, dacă n-ar izbuti, să poată juca în fața lui Paul rolul mântuitorului. Palatul era păzit în acea zi de un batalion din garda Semenowskoi, ce ocupa părțile exterioare și marea gardă, pe când garda interioară și persoana împăratului era confiată unui detașament din garda Preobrajenskoi, comandată de locotenentul Marin. Când batalionul lui Talbanof ajunse în vederea palatului acest ofițer se adresă la trupă, întrebând-o dacă vrea să-l însoțească într-o întreprindere periculoasă, pe care o face spre mântuirea Imperiului și națiunii. Ea răspunse afirmativ fără nici o întârziere. Atunci trecură șanțurile pe gheață, dezarmară sentinelele exterioare ale batalionului Semenowskoi fără ca ele să fi făcut vreo rezistență și trupa destinată să intre în apartamentul împăratului ajunse acolo printr-o mică scară învârtită, având intrarea spre o grădină. Acest detașament se compunea din trei frați Zulof, din generalul Benningsen, generalul Csicserin și dintr-o mulțime de oameni necunoscuți, ca Manzurof, Tatarinof, Ieșvel, cari în timpul acestei nopți teribile se distinseră prin îndrăzneala lor. Prințul Platov Zubof și generalul Benningsen se duseră la iatacul împăratului fără a întâlni nici un obstacol; cu toate acestea la intrarea în iatac, chiar pe pragul ușei, dormea husarul camerii imperiale. Acest credincios servitor încercă să opună oarecare rezistență. Trebui să cedeze forței și, după ce primise câteva lovituri, fugi să cheme ajutor. Un ofițer de ordonanță a împăratului călăuzea pe conjurați și intră cu ei în dormitor. Prințul Zubof și generalul Benningsen erau în mare uniformă, cu pălăria în cap și cu spada în mână. Ei se apropiară de patul împăratului și-i ziseră: „Sire, sunteți arestat!“ Împăratul se sculă și, zăpăcit, îi întrebă ce voiesc de la dânsul. Ei repetară aceleași cuvinte, declarându-i că trebuie să abdice de la coroană și apoi să fie liniștit. Prințul Zubov și ofițerul de ordonanță se îndreptară atunci spre poartă ca să cheme pe ceilalți conjurați, și astfel Benningsen, pentru câteva minute, se afla singur lângă împăratul, care tăcea, aci roșind, aci îngălbenind de furie: „Sire, îi zise el, o să vă ucidă: cată să vă resignați a subscrie un act de abdicare …“ În acest moment diferiți ofițeri pătrunseră în cameră. Paul profită de acest moment spre a sări jos din pat. Unul din ofițeri îl apucă de gât; dar împăratul, smulgându-se din mâna lui, fugi să se pună după o tablă pusă în fața sobei și căzu. Benningsen îi strigă încă o dată: „Sire nu vă încercați a rezista că vă pierdeți viața!…“ Dar împăratul, sculându-se, se îndreptă spre o masă unde erau totdauna la dispozițiunea sa mai multe pistoale încărcate. În momentul când mulțimea conjuraților se arunca asupra lui se auzi zgomot la ușă. Era un ofițer care, urmat de un detașament, venea să primească ordine de la Benningsen, care-i zise să păzească și să apere intrarea. În timpul acesta conjurații, îndrăznind a pune mânile lor sacrilege pe persoana suveranului lor, trântiseră pe Paul la pământ. Ieșvel, tătar de origine, a fost cel dântâi care a ridicat brațul regicid asupra împăratului. Paul, în urma unei rezistențe destul de viguroase, fu în fine învins, târât și apoi sugrumat cu eșarpa unui ofițer din regimentul Semenofskoi, numit Scariatin, care comanda garda de la scara palatului Sf. Mihail.