Din periodice/Din Timpul, aprilie 1881

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, martie 1881 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, aprilie 1881
Din Timpul, mai 1881


[1 aprilie 1881]

Adevărul doare. Pe la 3 martie, pe când nu era încă vorba de proclamarea regatului, pe când d. Brătianu răspundea evaziv d-lui Vernescu, am crezut de cuviință a rectifica unele erori ale primului ministru, care, neștiind ce va să zică Domn, precum nu știe nici ce e cancelar, căci în genere foarte puține știe arhigrămăticul nostru, am dovedit și am putea dovedi încă că Domn cu vocativul „Doamne“, atribuit șefului statului român, nu 'nseamnă nici împărat, nici rege, ci mare duce.

La aceasta „Românul“ zice:


Este sau nu evidinte că, dacă ceva poate opri pe puterile străine de-a recunoaște rigatul, aceste cuvinte ș-analize ale partitei conservatoare erau făcute de-a înlesni străinilor pretestele de-a se opune … Și ca să îndemne și mai bine la rezistență pe străin etc.


Mărturisim și noi că pentru străini am vorbit, dar nu pentru străinii din Apus, ci pentru pretinșii români și patrioți de meserie de la noi. De aceea am și pomenit de Palestina și Greco-Bulgaria.

Adeseori am enunțat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioții pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorții acestei țări nu mai este cea românească, ci sunt străinii românizați de ieri alaltăieri.

Oricine înțelege ce însemnează rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, Pherichydis sunt, politicește vorbind, români, naționalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfântul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsându-se deoparte din Maramureș, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII-lea și al XIV-lea și care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor țări de la 1200 și până la 1700. N-am avea decât să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei, de la Breaza ori de la Câmpulung pentru ca orice om cu minte să râză ținându-se cu mânile de inimă de colosala deosebire de rasă.

Un mocan din ținutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulți creieri, deci și mai multă minte decât mica escelență a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e, între noi vorbind, o speță de caricatură.

Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti sunt românizați. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta, dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta țării care i-au ocrotit și i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi și Carada, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moștenirea esclusivă și istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de sine și nu despre el e vorba.

Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbește românește; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Știm foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulți onor. liberali, dar el trebuie spus „odată, ca să li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naționalismului și românismului.

Există multe indicii, atât în numirile localităților și râurilor, precum și în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre. În adevăr, pe când găsim în Țara Românească Argeșul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistrița, râu ce izvorăște din Maramureș. Pe când în Țara Românească aflăm Câmpulungul ca ținut și descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munților, un Câmpulung tot ca ținut și descălecătoare. Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Și aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la carele ei țineau cu sfințenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conștiința poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noștri Domni n-au găsit de cuviință să-l codifice. În fine unitatea actuală a limbei vorbite, deși e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedește totuși că și în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericești, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeași; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunțată a limbei dovedește însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice și latine sau latine și ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin și Comențiol e compusă din oameni ce vorbesc românește. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învățații. Sigur e că, deși au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Cuvântul pentru care nu sunt și nu pot fi slavi este linguistic. Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte românești și-au sfârșit demult evoluțiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone limba lor era formată de secole deja, încât, deși cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici până în ziua de azi cu limba noastră, escepție făcând de vreo patru sau cinci vocabule cari privesc păstoria.

E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deși au avut epoce de bogăție și de glorie, au fost un popor tânăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizației. Desigur că Hoffman n-a avut nefericirea de-a vedea căpățânele de mac de pe umerii d-nilor C.A. Rosetti și Giani sau buturuga bulgărească de pe umerii cuviosului Simion. În sfârșit Virchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întâi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, și cel albanez e identic cu al rasei române, cu al mocanilor noștri de azi.

E poate indiferent pentru politicianii noștri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulți oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pământ: greci, nemți, bulgari, numai espresia geografico-politică a țării să fie aceeași. Pentru aceștia de ex. e indiferentă încetățenirea evreilor sau colonizarea țării cu nemți. Dar pentru istoric nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conștiință poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale țării și între cele scurse după vremuri în mlaștina gospodăriei turcești. În orașele de șes ale Țării Românești au imigrat de peste Dunăre rase intelectual sterpe, fizic degenerate. Ele au viciat spiritul public, au viciat instituții și limbă, pentru că vârsta lor etnică e prea înaintată ca să se poată asimila sau pentru ca să fie capabile a concepe cu toată tinerețea organică a simțirii și a caracterului o idee generoasă sau un adevăr. Nu e deloc de mirare că, pe când regenerarea națională pornea în veacul al XVII-lea din Târgoviște spre Ardeal, în secolul al XIX-lea ea pornea din Ardeal spre București. Jupân Bucur — fie-i țărâna ușoară! — era fără îndoială mocan, dar prin strunga prin care treceau odată oile lui au trecut mai târziu alte soiuri de dobitoace.

Dar să lăsăm pe vechii fanarioți deoparte. Nu al lor e meritul c-au domnit în Țara Românească, ci a lui Baiazid Fulgerul și-a lui Mahomed II. Nu există tip de mizerie de caracter și de inteligență ca împărăția bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încât Babilonia și Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influență asupra civilizației decât împărăția răsăritului, devenită grecească. Prin ei înșii n-ar fi ajuns niciodată la vrun rol în România, dar au ajuns în calitate de ciraci și de slugi ai turcului.

Să venim la noii fanarioți. Nimiciți politicește de mișcarea atât de neînsemnată a lui Tudor și a o mână de boieri moldoveni și munteni, ei s-au românizat repede repede.

Se știe că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formațiunea oaselor mănâncă varul de pe pereți prin instinct, neștiind pentru ce. Tot astfel rasa etnic rahitică a noilor fanarioți a 'nceput să mănânce la românism. C.A. Rosetti și Carada scot o gazetă căreia îi pun numele „Românul“, oarecum esclusivul român, românul cu monopol. Acest „Român“ e scris într-o limbă săracă, c-un dicționaraș de cel mult una mie vorbe cu totul cosmopolite precum „ingerință, existență, giurisprudință, iniorință etc“.

Iată de ce întâmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la acești oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simț istoric, nu cunosc trecutul țării, nu sunt capabili a înțelege spiritul și înclinațiunile adevăratului popor românesc și al căror patriotism se măsură cu lefuri, cumul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România și nu suntem noi singuri cărora să le fie rușine în adâncul sufletului când se află că până și Constituția, legea fundamentală și de drept public a țării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada și C.A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.


MOARTEA LUI ALEXANDRU I
[2 aprilie 1881]

Alexandru I s-a urcat pe tron în urma unei crime, a cărei pregătire o cunoscuse desigur, dar ale cărei consecințe este probabil că nu le prevăzuse. În aparență, conjurații nu plecaseră decât numai să impună lui Paul I o abdicare forțată și pentru acest caz ei se asiguraseră de complicitatea morală efectivă a lui Alexandru. Acest suvenir lugubru apăsă asupra vieții și a finitului noului împărat, căci cetim în ziarul medicului său Wylie două anecdote destul de semnificative: în timpul ultimei sale maladii monarhul zise într-o zi către d. Wylie: «Lăsați-mă, știu eu ce-mi trebuie, liniște, singurătate, repaos …» într-o altă zi îi zise:

«Amicul meu, nervii mei au trebuință de îngrijire; sunt într-o dezordine îngrozitoare». «Aceasta este un rău, replică Wylie, de care regii sunt mai adeseori atinși decât particulari». «Mai ales în timpul de față, răspunse cu voiciune Alexandru … Ah! Am destule cuvinte ca să fiu bolnav». — În fine, într-o altă zi, fiind în aparență fără nici un atac de friguri, împăratul se întoarse fără veste către doctorul, care era singur prezent:

«Amice, strigă el, ce faptă, ce îngrozitoare faptă!» Și el fixă asupra medicului o privire teribilă și neînțeleasă. D. Wylie adauge că prin aceste cuvinte s-a început delirul; apoi el mai declară că «Nu-și poate permite să intre într-alte amănunte asupra originii afecțiunilor morale ce le simțea împăratul».

Alexandrul I n-avea fii — cată să credem pe maiorul Masson, pe care l-am citat deja povestind moartea Caterinei. Această mare prințesă veghease cu îngrijire asupra inocenței nepoților săi, pentru ca, însurați devreme, să aibă copii pe când erau încă foarte tineri. Cum se pare, Alexandru I fu însurat prea tânăr. Deci al treilea frate al său, marele duce Nicolae, era chemat să-i urmeze pe tron, în urma renunțării marelui duce Constantin. Imperiul rusesc era foarte agitat la 1825; în statul major al armatei intraseră idei liberale, aduse din Franța; emigrațiunea lăsase teorii filozofice în Rusia la boierii cei mari și mai ales la femei. Împăratul Alexandru I nu urma această mișcare; din contra, sub dominațiunea morală a d-lui Krudner, el devenise un visător, un mistic. Poate că destinul său a fost să cedeze iute tronul severității brutale, și religioase în același timp, a marelui duce Nicolae. Iată cum se narează moartea sa: „El se dusese la Crimeea pe la finele anului 1825, spre a cumpăra teren la Urjanda și a face să se construiască acolo un palat. După câteva vizite făcute contelui Woronzow, prințesei Galițin, împăratul se duse succesiv la Sevastopol, la Bacci-serai și la Klostow. În ultimele zile ale călătoriei sale, deși temperatura se răcise, împăratul voi să facă o călătorie pe țărmii acestei mări putride și adeseori fatală rușilor și fu cuprins de un frig, încât la 18 noiembre se întoarse la Taganrog cu un acces de friguri; el scrise în aceeași zi la împărăteasa mamă că nu se simte bine, dar că se păzește și că nu va fi nimic. Din nenorocire el își făcea însuși iluziuni asupra stării, sale. Crezând că n-are trebuință decât de repaos, de liniște și îngrijire, a refuzat la început remediele prescrise de medicul său; însă de la 25 frigurile, cari nu fuseseră decât intermitente, degenerară în friguri bilioase inflamatorie și continue. Erizipelul pe care-l avea augustul bolnav la picior dispăru, ceea ce îl sperie, încât strigă: «Voi muri ca și sora mea». Numai atunci se decise a lua remediele prescrise. Lipitorile aplicate îi calmară inflamațiunea pentru câteva ore; însă frigurile luară în curând un nou caracter de intensitate. Starea bolnavului devenea tot mai rea și împăratul, simțindu-și pozițiunea, dori să primească sânta cuminecătură. Ziua de 28 o petrecu mai fără cunoștință, fără a putea vorbi și într-o stare de letargie sau de convulsiuni nervoase. La 29 starea i se amelioră, ceea ce fu o rază de speranță. Se cântă un Te-Deum în biserica din Taganrog; împăratul adormi în acea zi puțin înainte de a se face ziuă și nu se deșteptă decât pe la nouă ore dimineața. Câteva momente înainte de a se deștepta, soarele răsărise luminos și promitea o zi frumoasă de toamnă; împăratul observă aceasta și strigă cu o voce înțeleasă și cu un aer de satisfacțiune: «Ce frumoasă zi astăzi!» El chemă pe împărăteasa și, sărutându-i mâna, îi zise: «Trebuie să fii foarte obosită?» Și apoi recăzu într-o slăbiciune spăimântătoare. În acea seară încă oarecari simtome favorabile în starea sa hrăniră speranța ce aveau în însănătoșarea sa. O vizicătoare se aplicase, stomacul era degajat, se aștepta cu siguranță o criză și fericitele efecte ce se sperau de la ea asupra mersului maladiei. Dar la 30 orice speranță dispăru; starea augustului bolnav devenea din ce în ce mai rea. Seara simți o astfel de slăbiciune încât nu mai putu înghiți remediele prezentate. La 1 decembre, o jumătate oră înainte de moarte, ieșind din letargia ce n-avusese în 24 ore decât intervale marcate prin delir, Împăratul adeseori își deschise ochii, văzu toate persoanele cari erau împrejurul său, pe augusta sa soție, pe baroneasa de Diebilș, pe prințul Wolkowsky, pe doctorul Wylie … El nu mai putea vorbi, dar își conserva toată memoria. El recunoscu pe toți și, făcând un semn împărătesii, îi luă și-i sărută mâna, strângând-o la inima sa; părea că-i zice ultimul adio; și, în timpul tăcerii profunde și dureroase ce provoca această scenă sfârșiitoare, el își dete ultima suflare la zece ore cinzeci minute de dimineață. El avea patruzeci și opt de ani; domnise douăzeci și patru de ani și asistase la asasinatul părintelui și al moșului său, precum și la moartea extraordinară a bunicei sale. De aci se pot înțelege preocupațiunile teribile ce i-au făcut amare ultimele zile ale vieții sale.


ALEGERILE ÎN BUCOVINA
[2 aprilie 1881]

În Bucovina sunt vacante trei mandate de deputați pentru Reichstagul din Viena, și anume în colegiul electoral urban Suceava-Siret-Rădăuți. În colegiul rural Suceava-Câmpulung și așa numita prima curie a marilor proprietari. Ziarul vienez „Der Osten“ ne spune


că mai mulți aventurieri din Viena ar avea de gând să vină a-și pune candidatura sau a cumpăra voturi în Bucovina. Aceștia sunt niște faliți cari de abia au scăpat de mâna procurorului; pseudoprofesori și falși erudiți cari, sub masca mincinoasă a științei, vor să apuce un mandat și să se laude cu el prin capitala, imperiului. Acest spectacol, exclamă numita foaie, este nemaipomenit și ne prinde mirarea de ce acești oameni își caută gloria tocmai în Bucovina și nu rămân la Viena, unde sunt acasă și cunoscuți! Datoria tuturor elementelor cumsecade din Bucovina și mai ales a guvernului este a pune stavilă acestor manopere electorale. Autoritățile țării să nu-și pună mânile în sân și să privească cum o ceată de șarlatani vând la licitație drepturile cele mai scumpe ale unei țări pe banii cămătarilor din Viena… Un bărbat ca Taaffe nu va permite ca sub ochii săi, într-o țară devotată guvernului, să se negustorească mandatele în modul cel mai nerușinat. După cum aflăm, candidații celor două dintre colegie sunt consilierii Pitey și Călinescu, cari amândoi sunt bine priviți de elementele cele mai bune ale țării și ca atari trebuiesc sprijiniți și de influința autorităților.


D-NA PEZZANA
[3 aprilie 1881]

Aseară a fost a șaptea reprezentație a d-nei Pezzana, a acestei ilustre artiste care a fanatizat publicul orașelor mari de pe cele două continente și care la noi joacă înaintea unei săli totdeauna goale. Aseară d-na Pezzana a jucat înspăimântătoarea tragedie bourgeoise a lui Zola, Tereza Raquin. Emoțiunea ce a simțit-o puținul public care asista la reprezentație este indicibilă. Ceea ce face d-na Pezzana în actele 3 și 4 în Tereza Raquin este o producție fenomenală, prodigioasă, despre care nu-și poate face cineva o idee cât de slabă fără s-o vază.

În Sora Tereza, ca și în Dama cu camelii, ca și în Tereza Raquin, producția genialei artiste atinge aceleași proporțiuni. Mâine seară joacă pe Sora Tereza.

Destul de rău dacă nici mâine seară publicul nostru nu va face amendă onorabilă și nu va repara într-un chip strălucit indiferența lui de până acuma față cu ilustra artistă, indiferență ce, până în fine, nu s-ar putea explica decât prin lipsa-i complectă de gust, de inteligență și de cultură. Destulă rușine dacă și mâine seară d-na Pezzana va juca fără sală plină!

Din parte-ne, noi, cari totdeauna ne-am cunoscut bine lumea, am dori să nu fie și mâine seară teatrul gol. Am dori, dar nu prea sperăm, și o zicem aceasta — noi, ce din nenorocire facem în țara noastră (de acuma, în regatul nostru) literatură, chip și seama artă — o zicem cu tot dezgustul de care trebuie să fie plină viața celui osândit a predica în pustie.

Ne-ar părea însă foarte rău dacă amicii noștri, mulți puțini câți i-avem și cu cari suntem chemați a împărtăși aceeași soartă în dezgustătoarea viață publică de la noi, n-ar putea veni mâine seară să uite împreună cu noi, pentru câteva momente, această viață prin farmecul Sorii Terezii.


MOARTEA LUI NICOLAE I
[4 aprilie 1881]

Vorbind de moatea țarului ne servim de o broșură oficială, scrisă în limba rusească și intitulată: Ultimele ore ale vieții împăratului Nicolae I. Acest prinț a fost un suveran foarte religios, un auster părinte de familie, un om politic mult atașat tradițiunilor națiunii sale. Fiind puțin accesibil ideilor de progres, el s-a arătat foarte ostil teorielor și faptelor pe cari revoluțiunea franceză de la 1830 și 1848 le răspândise sau provocase în Europa. El făcuse mari dificultăți spre a recunoaște monarhia franceză din iulie. El a combătut din răsputeri guvernul din februare. Cât despre guvernul din 2 decembre, consacrat printr-un plebiscit, el îl considera ca o personificațiune a antilegitimității. După douăzeci și nouă de ani (1825-1854) de o domnie destul de fericită, își văzu prestigiul compromis într-un război în care alianța turcilor, englejilor și francejilor îi pregăti serioase încurcături. Opiniunea Rusiei, a nobilimei sale, a armatei sale, chiar a familiei sale, n-a putut să-l oprească; primele neizbânde ale armelor sale îl iritară. În acest moment broșura oficială rusească începe să nareze moartea acestui august personaj. În cursul anului 1854, munca necontenită, grijile politice și altele îi zdruncinaseră sănătatea înfloritoare până aci, și constituțiunea cea robustă. Deși mai de multe ori a fost silit să zacă, niciodată însă n-a voit să se publice buletine despre sănătatea sa. La 9 februare 1855, deși d-abia însănătoșat, trecu în revistă trupele cari erau să intre în campanie.


Medicii, voind să i se opună, el îi întrebă: „V-ați îngriji de boala mea dacă aș fi simplu soldat?“ — „Desigur, Sire, răspunseră medicii, n-am permite nici unui soldat să iasă din spital dacă, ar fi în starea în care se află Majestatea Voastră“. — „Ei bine, faceți-vă datoria și lăsați-mă să-mi fac pe a mea!“ A doua zi împăratul iar făcu imprudența de a ieși, răul se mări și plămânul drept fu atins. Vineri la 11 fu nevoi să întrerupă datoriele religioase ale primei săptămâni din postul mare, pe care-l ținea cu toată familia, și căzu iar în pat. La 17 februare pericolul deveni așa de evident, așa de amenințător, încât medicii crezură că trebuie să-l facă cunoscut marelui duce moștenitor. Acesta se decise să prevină pe augusta sa mamă, care, susținută printr-o tărie ce numai credința o inspiră, se duse lângă patul murindului. Împăratul nu se aștepta la vizita împărătesei; ea se aplecă și-i zise cu o voce prea dulce: „Amicul meu, n-ai putut să-ți termini devoțiunile începute, nu te-ai cuminicaț cu noi ca altădată; de ce n-ai face-o acum? Știi că pentru un creștin nu e alt remediu mai salutar și că, mulți bolnavi s-au simțit în urmă, mai ușurați“. „Cum! răspunse iute împăratul, aici în pat? Aceasta e imposibil! Sunt totdauna fericit, totdauna doritor să-mi îndeplinesc datoria; voi face-o când voi fi în picioare, când Dumnezeu îmi va da forțe. Altfel m-aș putea eu prezenta înaintea lui culcat, dezbrăcat?“ Acest respect și fervoare avea el pentru lucrurile sfinte. Împărăteasa păstră tăcere; ochii ei se umplură de lacrimi și forțele o părăsiră. — „Sunt eu oare în pericol? întrebă împăratul …“ apoi se opri îndată și el se pregăti să primească sacramentele. La două ore după miezul nopții medicul, pe care împăratul îl onora cu încrederea sa, pierduse orice speranță de a prelungi viața bolnavului. Animat și în același timp îngrozit de sentimentul marei și austerei datorii ce avea de împlinit și pe care venea să i-o amintească un bilet scris în grabă de unul dimprejurul împăratului, el se hotărî să declare adevărul augustului muribund. El începu să vorbească de întâlnirea sa cu duhovnicul Maj. Sale, „o cunoștință bună și veche“. „Da, zise împăratul, este un om demn și brav; când l-ai cunoscut?“ „În niște împrejurări foarte triste, răspunse doctorul, când cu ultima boală a Doamnei Mare Ducese Alexandra Nicolaevna; ne-am adus aminte ieri cu Maj. Sa împărăteasa; cât ar dori ea ca să-i permiteți a veni să se roage lângă patul vostru, pentru ca Dumnezeu să vă deie sănătate cât mai curând“. Împăratul înțelese; el întoarse spre medic o privire fermă și întrebătoare și, cu vocea sa ordinară, zise: „Spune-mi deci, ce e? Am să mor?“ Apoi ordonă să cheme pe fiul său cel mai mare, apoi pe fiul său Constantin cu ceilalți copii și pe împărăteasa. Însuși împăratul anunță apropiata sa moarte marelui duce Alexandru; membrii familiei cătară să se retragă, făcând loc duhovnicului Maj. Sale. După ce a fost împărtășit, familia intră iarăși; el ordonă să anunțe prin telegraf la Moscova, Varșovia și Kiev că împăratul moare și, vorbind de sine însuși ca și cum n-ar mai trăi, el adause: „Împăratul zice adio Moscvei“. Împăratul mai trăi câteva ore, păstrându-și mintea întreagă, prescriind oarecari demersuri și încurajând pe ai săi.

Pe când, după invitația sa, preotul cetea rugăciunile de agonie, împăratul îl ascultă cu o mare atențiune. El făcu adeseori semnul crucii și în fine își apăsă buzele pe crucea din mâna preotului. Nemaiavând forțe de a se exprima prin cuvinte, el arată preotului, printr-o ultimă privire, pe împărăteasa și pe moștenitorul, ca și cum i-ar fi zis să-i consoleze și să se roage pentru ei. De aci nu mai părăsi mânile lor, cari le strângea în ale sale. În fine, douăzeci minute după amiazi strânsoarea mânilor sale dispăru cu ultima bătaie de inimă.


[5 aprilie 1881]

Asupra maniei ce-o are onor. d. Brătianu de-a crea din liberali, din fii și nepoți de liberali, reputațiuni uzurpate, primim un interesant articol, care ne dovedește cum un tânăr advocat ce e totodată profesor de religie, de caligrafie și de aritmetică, ocrotit de aripele cancelarului nostru, devine într-o bună dimineață ilustru zoolog. Un caz pentru multe altele pe cari le avem in petto va ilustra sistemul de nepotism, favoritism și cumul practicat fără cuviință de d. Brătianu.


UN SUCCES AL TEATRULUI NAȚIONAL
Povestea Sânzianei și Pepelei, feerie operetă în 5 acte de Alecsandri, muzica de Ștefănescu


[5 aprilie 1881]

Rândurile de mai sus, scrise sub impresiunea imediată a reprezentării din joia trecută, le primim de la d. Ioan Slavici, unul din adevărații cunoscători ai vieții poporului român. Le publicăm cu atât mai bucuros cu cât ele reproduc foarte bine simțirile numeroșilor spectatori care au rămas încântați de noua piesă a d-lui Alecsandri.

Din parte-ne adăogăm numai un cuvânt de recunoștință pentru actuala direcțiune a teatrelor. După părerea noastră unele din organele de publicitate sunt nedrepte pentru d. Ioan Ghica. Orice am avea de zis în contra d-sale ca fost președinte de consilii ministeriale, ca președinte al consiliului teatral credem că merită numai laude și că o critică imparțială va recunoaște în d-sa meritul de-a fi făcut din scena Teatrului Național tot ce se putea face cu autorii și cu actorii ce-i avem!


[6-7 aprilie 1881]

Ieri fiind procesiunea de înmormântare a răposatului general Ion Ghica, fost ministru plenipotențiar la St. Petersburg, n-am fi crezut că până și acest eveniment trist va constitui repede un factor în calculul de permutațiune ministerială cu care ilustrul nostru cancelar ne-a obicinuit atât de mult de la venirea sa la putere. Se vorbește în adevăr că, în locul generalului, va trece la St. Petersburg d. Nicolae Crețulescu, actual ministru plenipotențiar la Roma, iar în postul celui din urmă se va numi d. Teriachiu, care va schimba ostenitorul fotoliu de ministru al celor dinlăuntru cu plăcuta sinecură a reprezentațiunii țării în Italia.

Această permutare se va face fără îndoială în urma planului d-lui Brătianu de a-și reconstitui cabinetul și de-a se prezenta M. Sale Regelui cu ocazia încoronării alăturea cu niște oameni cari să dea garanții mai serioase pentru organizarea monarhică a țării.

Nu știm în adevăr și e poate indiferent de-a ști numele persoanelor cabinetului nr. 39 sau 40, pentru că din parte-ne nu-l credem nici pe d. Brătianu în stare de a avea vederi largi, hotărâte și statornice, nici majoritățile în stare de-a suporta un cabinet compus din elemente eterogene, nici credem în fine că asemenea elemente, întru cât sunt serioase și ar putea împlini misiunea ce li se destină, ar primi, ar fi figuri de șah și sticluțe de caleidoscop în mânile cancelarului nostru.

Un lucru însă cată să recunoaștem. Schimbarea la față a partidului roșu, renunțarea la principiile lui din trecut, apostazia și lepădarea de republicanismul și de antidinasticismul de până mai anțărț, amenda onorabilă făcută principiilor monarhice și conservatoare prin votarea regatului și a succesiunii, prin renegarea vieții lor întregi i-au slăbit pe roșii, i-au făcut pentru câtva timp imposibili. În politică adevărul consistă în tăria convingerii cu care cineva reprezintă o serie de idei, deci în caracter. Când publicul vede că acea serie de idei nu era decât un pretext, un mijloc de-a ajunge la putere, o logomahie menită a ascunde lipsa de principii și apetiturile, el pierde încrederea în caracterul comedianților politici și, chiar dacă țara judecătoare aprobă schimbarea la față ca ceva ce se potrivește cu vederile ei, oamenii cari s-au schimbat sunt judecați din punctul de vedere al intereselor personale, al pensiilor reversibile, funcțiilor și diurnelor pentru cari au operat o asemenea schimbare, iar nu din acela al intereselor țării. Țara este contra republicei, ea e monarhică. Cu toate astea republicanul sincer, care până la capătul vieții sale ar ținea la programul său, ar fi respectat ca om de caracter, ca om statornic care merită încredere, deși nimenea nu-l însărcinează a reprezenta idei ce nu sunt împărtășite de țară. Când însă cineva a fost republican la Ploiești numai pentru că n-avea slujbă, iar din momentul în care a căpătat-o se leapădă de tot trecutul lui și escamotează principiile adversarilor săi politici, pentru a se drapa cu ele, făcându-se a nu ști ce au fost până ieri, atunci țara cunoaște cu cine are a face și nu-i mai dăruiește încrederea pentru nici o împrejurare.

Astfel stă azi lucrul cu roșii.

Nimeni nu poate crede că oamenii cari-n decurs de zeci de ani au semănat anarhia, lipsa de respect față cu Coroana și cu orice autoritate constituită, egalitarismul american pot astăzi să puie temeliile unei solide organizări monarhice și creștine. D. Brătianu o simte asta atât de bine încât în timpul din urmă s-a vorbit mult despre lepădarea sa de elementele acelea dintre roșii care reprezintă esența partidului său, de Caradale, de Pătărlăgeni etc. Noi nu știm modul în care voiește s-o facă, nici credem că e cu putință, nici admitem ca corectă o asemenea procedare. Din contra credem că e bine ca un partid să cază spre folosul său și al țării prin sleirea puterilor proprii, pentru a se renaște din sine însuși și a se întoarce iar prin puteri proprii, nu prin infuziune de sânge străin.

Dacă e vorba ca țara să crează în sinceritatea monarhismului și dinasticismului roșu, ea trebuie să-i vază din nou în opoziție. Aci își vor arăta arama. Aci se va putea constata dacă în adevăr încoronarea regelui e și încoronarea vieții d-lui C.A. Rosetti și dacă republica ploieșteană și revoluția în permanență e redusă azi la un singur campion, la tânărul Caligari, cel trimis peste granițele Franței. Demonstrandum est și a o demonstra nu o pot adversarii noștri decât în opoziție fiind.

Oricine simțind aceasta, e natural ca d. Brătianu să afle pretutindenea ușile închise și să întâmpine un refuz net din partea acelora pe cari-i oblicise pentru a-și opera nouăle permutațiuni ministeriale.


[8 aprilie 1881]

Criza ministerială continuă și până acum nu se știe chiar în sferele guvernamentale cine va fi însărcinat cu compunerea noului cabinet. În întrunirea din urmă a majorităților celor două Camere, întrunire care s-a ținut după depunerea demisiilor cabinetului în mâinile M. Sale Regelui, d. I.C. Brătianu a declarat că, pentru motive de sănătate pe de o parte, iar pe de alta pentru motive de conveniență parlamentare, d-sa se retrage de la putere și nu mai poate primi sarcina reconstituirii cabinetului. Dintre asistenți au luat cuvântul mai mulți, între cari și d. senator Ion Ghica. Toți au îndemnat pe d. I.C. Brătianu să se însărcineze cu formarea noului cabinet. D. Brătianu, promițând că oricare ar fi guvernul liberal care se va forma, d-sa îi va da tot concursul și că acest concurs nu va fi slab pentru aceea că d-sa nu va lua parte la guvern, a spus că lasă d-lui C.A. Rosetti sarcina de care e vorba. D. prezident al Camerii declinând onoarea acestei sarcine, d. Brătianu a stăruit ca majoritățile Camerelor să dea mandat prezidenților acestora, dd. C.A. Rosetti și Dim. Ghica, spre a alege dânșii pe unul dintre membrii partidului guvernamental și a-l desemna Coroanii pentru ca dânsa să-l însărcineze cu formarea cabinetului. Majoritatea rămase cu toate astea nestrămutată în declarația făcută odată că dorește ca d. Brătianu să formeze ministerul. D. Brătianu de asemenea repetă declarația că nu poate primi această sarcină. Se zice că d. Brătianu ar fi spus că această hotărâre nestrămutată și-a luat-o din cauză că este sătul de politica de interese personale de care este condusă majoritatea partidului și care politică nu spera că va fi părăsită, deoarece toate sfaturile d-sale n-au servit până acuma la nimica. În urma acestora se zice că d. Dim, Brătianu, ministrul român la Constantinopol, va fi chemat de acolo de cătră M. Sa spre a primi sarcina pe care o refuză d. I.C. Brătianu. Se vorbește de asemenea de d. senator I. Ghica.

Oricum ar fi, noi nu vedem ce bun poate ieși pentru țară din această a 37-a încarnațiune a lui Vișnu demagogic ce se numește I.C. Brătianu. Fie d-sa în persoană la putere sau rămână după perdea, cum a făcut până astăzi colegul d-sale d. C. A. Rossetti, nimic nu va fi schimbat; aceiași oameni, același sistem, aceleași rezultate. Și cu toate astea dindărătul acestor majorități oficiale stă țara întreagă nemulțumită și dezgustată. Lacomii din Adunările roșie au speriat pe însuși îndopătorul lor. D. I.C. Brătianu nu le-a ascuns în adunarea intimă de la Senat sentimentele sale. Dar dacă însuși d. Brătianu, care a fost cumpărătorul acestor conștiințe, nu mai vrea să continue această tristă meserie, dacă dezgustul îl îneacă și se gândește cu dor la viața privată, cari pot să fie sentimentele țării, ce de cinci ani și mai bine plătește această negustorie?

Cine nu știe afacerile scabroase (sau scârboase pe românește) săvârșite de corifeii partidului, rechizițiile Mihălescu-Warszawsky rămase nepedepsite, jocurile la bursă cu ocazia răscumpărării căilor ferate și a acțiunilor Băncii Naționale, bacșișurile luate cu ocazia împământenirilor evreilor denunțate prin presă de însăși victimele? Pe lângă acestea oricare deputat sau senator roșu, fie omul cel mai mărginit sau cel mai necinstit, ceea ce se întâmplă mai adeseaori, este un mic satrap în județul său. De este proprietar, numai tocmelele lui se aplică, fie ele cât de abuzive și cât de nedrepte. Numai pe la moșia lui trec puținele șosele ce se fac; orice abuz îi este permis. De este avocat, numai procesul pe care dânsul îl apără este sigur de a fi câștigat și, fiindcă tocmai cauzele rele caută în influență tăria ce nu o au din punctul de vedere al dreptului sau al echității, ne putem da lesne seama de starea justiției în județe. Să mai adăogăm pe lângă acestea nenumăratele rude ale acestor tirani parlamentari cari ocupă toate funcțiunile și cărora, se poate zice, totul este permis.

Iată starea de lucruri de care însuși autorul ei începe a fi dezgustat, cu atât mai mult că nimic nu satură pe acești îndopați și cu cât li se dau mai multe satisfacțiuni cu atâta pofta de mâncare le crește, căci, cum zice francezul, l'appétit vient en mangeant.

Până și stabilimentele de binefacere înființate pentru bolnavi au devenit un mijloc de ingerență politică, fiind date la discreția câtorva personalități influente. Asemenea tutunurile, Casa de Depuneri și Consemnații, administrația căilor ferate au devenit atâtea pretexte pentru a se căpătui senatori și deputați ai majorității. În contra spiritului și chiar a literii Constituțiunii Camera și Senatul sunt compuse în mare parte de funcționari retribuiți de stat sau de instituțiuni cari atârnă de stat.

Astfel aceste Adunări născute din corupție, trăind prin corupție, nu pot pieri decât prin însuși excesul corupției lor. Momentul în care chiar născătorul lor, d. Brătianu, caută să zică: Destul! pare că a sosit dacă d-sale îi mai rămâne o scânteie de patriotism și de probitate, dacă și aceasta nu este una din acele înscenări cu cari ne-a deprins.

Singurul remediu, după părerea noastră, nu poate fi o nouă combinațiune de nulități roșie lipsite de astă dată și de țifra care le da oarecare valoare, adecă de prezența d-lui I.C. Brătianu în minister; scăparea țării nu poate fi decât într-o totală schimbare de sistem și de oameni.

Dacă mai rămâne ceva virilitate în instituțiile noastre politice, oarecare spirit politic în sferele înalte cari hotărăsc de soarta noastră, această schimbare nu mai poate fi întârziată nici cu un moment. Dacă nu, vom merge așa până la ruina materială și la descompunerea morală desăvârșite.


[8 aprilie 1881]

În urma hotărârii luate de d. Brătianu de a părăsi puterea, confrații noștri de la „Românul“ au cam ajuns în doaga copiilor. Chiar în numărul în care foaia încă guvernamentală anunță nestrămutata hotărâre a primului ministru ea aplică partidului conservator cinci coloane pline de insinuațiuni cari de cari mai copilăroase.

Când cu sporirea lefii miniștrilor d. Brătianu declarase că poate renunța la acest spor, că se poate sacrifica cum s-au sacrificat coreligionarii săi politici de la 1848, din cari unii au și murit. Noi am zis: D-zeu să-i ierte! Știm pozitiv că din numărul mare de pensionari ai sultanului cari, departe de-a suferi amărăciunea exilului, huzureau de bine în străinătate, n-a murit absolut nici unul de mizerie sau de privațiuni. Unul singur, un militar, s-a stins de nostalgie și de dorul copiilor. Alții, dacă i-a odihnit D-zeu, aceasta s-a întâmplat pentru că nu mai aveau zile și pentru că o moarte avem cu toții. Contimporani de-ai d-lor C.A. Rosetti și I. Brătianu, confrați în exiliu, se vor însărcina credem a descrie mizeria onor. tagme patriotice, care, la dreptul vorbind, în străinătate s-au obicinuit a trăi bine, pe mare și de-a gata, încât întorși în țară, nu le mai ajung zece lefuri și zece diurne. Și această părere a noastră, realistă cu totul, că vro pagubă pentru țară nu e dacă D-zeu vrea ca și Caradalele ori Cariagdii să dea ortul popei, „Românul“ o numește „apel la asasinat“.

Ei onorabili, cei mai mulți dintre oameni nu se nasc decât spre a se stinge făr' a lăsa nici o urmă pe pământ. E păcat în adevăr că morgenii și talente cari costă puțin și produc mult; e păcat că decrește populația productivă și muncitoare a acestei țări; e păcat de oricine care cu mintea ori cu brațul au contribuit în adevăr la înflorirea țării. Dar de cei mai mulți din d-voastră o să știe ceva posteritatea? Nu dorim scurtarea zilelor nimănui: zicem numai că țara nu s-ar resimți de pierderea reputațiilor uzurpate, cari o costă atât de mult fără a-i fi adus vreun folos.

Dar punându-ne chiar în ipoteza „Românului“ și botezând cu numele de fapte mari o sumă din evenimentele de-o valoare curat formală câte s-au petrecut de la 1848 până acum, dând partidului roșu recunoașterea pe care el o pretinde, dar pe care faptele n-o justifică decât în minimă parte, vedem totuși că socoteala patrioților e făcută demult. Ei singuri și-au fixat după plac prețul faptelor lor, căci și-au creat pensii, diurne, lefuri ad-hoc, păsuieli, prin urmare, chiar dacă au făcut ceva, gratis n-au făcut nimic și nu știm de unde ar mai veni pretenția unei recunoștințe cu totul speciale din partea țării și a posterității.

Meritul consistă în disproporția dintre ceea ce un om costă și ceea ce produce. Când el costă puțin pe societate și produce mult, ea are cuvânt de-a-i deplânge pierderea. Dar când el ia de la societate de zece sau de o sută de ori pe-atâta pe cât fac în realitate închipuitele sale merite nu înțelegem ca, pe deasupra tuturora, să mai facă cererea de-a i se ridica statuie de marmură și de-a se săpa pe table de metal stihuri de neuitare din partea națiunii recunoscătoare!


[9 aprilie 1881]

Într-un articol cu mult prea lung pentru obiectul ce tratează, „Românul“ face cele mai copilăroase insinuațiuni la adresa partidului conservator și a câtorva din membrii lui, cercând a dovedi că noi semănăm ură și aruncăm calomnii contra partidului roșu. Am relevat ieri încheierea acelui articol în care „Românul“ zice că facem apel la asasinat.

Să ne-nțelegem odată.

Dacă descrierea partidului roșu astfel cum este el în cea mai mare parte a lui e în stare a produce ura spiritului public, vina nu este a noastră, ci a adevărului.

Să amintim numai câteva fapte. D. Mihălescu, cucernicul canonizat, declară în Senat că „scabroase afaceri“ au existat în adevăr și că d-sa ridică cu eleganta sa mână un colțuleț al vălului ce le acopere. Oare majoritatea Senatului se formalizează de-o asemenea gravă denunțare, care arunca suspiciunea asupra unui ministru, asupra multor înalți funcționari ai statului? Oare majoritatea simte că autoritatea statului și încrederea ce cetățenii cată s-o aibă în ea e lovită în față, e zdruncinată prin o asemenea suspiciune, aruncată de-un om care era în stare a cunoaște afacerea de-aproape, de vreme ce dirija însuși cărăturile armatei rusești?

Nu, majoritatea se face ne-aude ne-a vede și trece la ordinea zilei.

Oare un asemenea fapt e de natură a inspira iubire pentru partidul liberal? Nu mai vorbim de răscumpărare. Cea mai populară cestiune din România o numea onor. Costinescu. „Impusă din afară“, șoptea d. Brătianu în Senat. A trata de cea mai populară o cestiune impusă este oare un fapt menit a inspira încredere în guvern și în partid?

Dar nu e deputat roșu să nu aibă câte două-trei funcții deghizate sau fățișe, nu e unul care să nu fie legat de guvern prin interese materiale și personale, încât fiecare ridicare de mână în adunări e cântărită cu aur. Nepotism, cumul, favoritism, păsuieli, întreprinderi, joc de bursă în Cameră — toate acestea sunt făcute a inspira iubire pentru partidul roșu?

Calomnie, calomnie! strigă foile lor. Probați toate acestea punct cu punct! Multe sunt lesne de probat pentru că sunt pe față. Multe însă se impun prin natura lucrurilor. Nu e ciudat a vedea o mulțime de oameni, săraci până ieri, că au devenit milionari peste noapte numai și numai prin faptul că sunt deputați și oameni de-ai partidului? Cu diurna de doi galbeni pe zi nu se pot face minuni, oricum i-ai învârti. Trebuie dar să admitem cauze ascunse și ilicite de îmbogățire.

Și cu ce se drapează toate mizeriile acestea? Cu costumul unor evenimente politice cari, în a noastră părere, s-ar fi îndeplinit oricine ar fi fost la guvern. E evident că, după războiul din Crimeea, protectoratul Rusiei trebuind să cază, iar suzeranitatea Porții fiind istoricește și în sine foarte slabă, românii au putut face în dragă voie tot ce le-a venit în minte. E asemenea evident că după ultimul război, prin chiar natura lucrurilor, România trebuia să devie independentă, oricine ar fi fost la guvern.

Programul național n-a fost nicicând esclusiv al roșiilor. El e punct cu punct cuprins în programul junilor conservatori din Adunarea ad-hoc a Moldovei, el e cuprins în actele lui Grigorie Vodă Ghica; el a fost deci adoptat de roșii ca de toate celelalte partide.

Și când faptele dumnealor sunt de natură a inspira ură spiritului public și indignațiune omului onest, oricât de sobru ar fi povestite, după opinia „Românului“ conservatorii sunt cei cari seamănă amărăciune, ură, calomnie, apeluri la asasinat în contra d-lor Carada, Cariagdi, Mihălescu?

În orice caz ura noastră, dacă este, e foarte teoretică. Roșii au dat toate ministeriile conservatoare în judecată, bine înțelegându-se fără nici o cauză. Conservatorii n-au dat pân-acuma nici un cabinet roșu în judecată, nici pentru vină vegheată.

Senatul a dat un vot formal contra convenției Stroussberg. D. Brătianu dizolvă Senatul, pune în executare convenția fără ca ea să fi avut putere de lege, calcă deci în mod fățiș Constituția și nimeni nu l-a dat în judecată.

Iată ura conservatorilor!

Pentru a justifica faptul de la 11 fevruare și înălțarea ulterioară a generalului Lecca, „Românul“ aduce exemple și analogii istorice.

De unde sunt luate acele exemple?

Din Spania.

Frumoasă țară Spania, dar ca model de onestitate civică și de conduită militară nu poate fi citată astăzi. Mai târziu, după ce se va regenera, după ce va avea iar vreo 40 milioane locuitori ca sub Carol V, am putea sta de vorbă despre ceea ce se întâmplă la ei. „Românul“ nu trebuie să uite că Spania acum două sute de ani avea armata cea mai puternică, flota cea mai puternică, bogății imense, patruzeci milioane locuitori, c-un cuvânt era cea dendâi putere europeană. Ca să cază la nivelul de astăzi trebuia în adevăr să se fi întâmplat fapte ca acele ale d-lui Serrano. Decăderea averii publice și decreșterea e totdauna rezultatul unei decăderi morale.


[10 aprilie 1881]

„D. Dimitrie Brătianu sosește, d. Dimitrie Brătianu a sosit!“ Iată Buna Vestire pe care patrioții o colportează cu bucuria în față. Cât un purice li se făcuse inima și pe-aci, pe-aci să se scuture din copacul bugetului ca frunzele toamnei. Închipuiască-și cineva dezastrul patriotic, acum imediat înainte de Sf. Gheorghe, când sunt de plătit chirii. Nu trebuie să se uite că, dacă o parte a tribului s-a îmbogățit, patrioți de profesie există atât de mulți pe suprafața pământului încât toți nu s-au putut îmbogăți și mulți încă sunt avizați la postul Sfântului Buget dacă n-au de gând să postească tot anul.

Ei, d. Ioan Brătianu seamănă acelui copac lăudat de zicătoarea sanscrită, pe care frunză cu frunză 'l culeg păsările, pe-a cărui ramuri petrec maimuțele, în a cărui umbră căprioarele odihnesc, în a cărui scorburi petrec furnicile și din florile căruia albinele culeg miere. Om vrednic de toată lauda, toate membrele sale sunt în lume pentru fericirea tagmei; gura pentru a rosti fraze pe cari frunză cu frunză le ciupesc ciorile organelor patriotice, mâna subscriitoare de decrete, ochii cari aleg oameni mari pentru a-i face miniștri, pulsul inimei care e ceasornicul vieții patrioților. Ce s-ar alege în adevăr din roșii dacă cele două ceasoarnice într-un gând și într-o bătaie, Rosetti Brătianu, ar înceta de-a merge? Ar fi avizați a asculta locuțiuni latine, grecești și nemțești de la onor. d. Chițu, și locuțiunile nu sunt diurne; ar fi reduși a citi poeziile neogrecești ale lui Serurie sau câteva Din orele de repaos ale lui Radu Pătărlăgeanu și acestea nu sunt slujbe acătării, sunt ca loboda în zi de Paști.

Hotărârea, în aparență neclintită, a d-lui Ioan Brătianu de-a se retrage la Măgura și de-a încredința frățini-său compunerea unui cabinet, deși e un căpițel de nădejde pentru inimele patriotice, totuși nu e de natură a le liniști. O deputațiune a majorității Camerei și alta a majorității Senatului, această din urmă cu chiar Î.P.S. Sa părintele mitropolit al Ungro-Vlachiei în frunte, au insistat pe toate căile, prin viu grai și în scris, sub proprie iscălitură și cu punere de deget, ca d. Brătianu să rămână prezident de Consiliu, „fiind prezența lui la cârma statului absolut legată cu interesele și viitorul României“. Î.P.S.S. e desigur un prea bun teolog și un prea învățat călugăr ca să nu vază că în fraza Ni Dieu, ni Maître a lui Blanqui, apoteozat de „Românul“, e cuprins viitorul religiei creștine în România; e prea bun arhipăstor al neamului ca să nu cunoască că în emanciparea evreilor pe categorii e o garanție mai mult pentru bunul trai al creștinilor; e politic prea prevăzător pentru a nu se fi convins că în principiile republicane, ateiste și socialiste ale d-lor Sihleanu, Caligari, Vintilă și Horia Rosetti, dr. Russel și alții e cuprins tocmai viitorul acela al României cu care prezența la putere a d-lui Brătianu este absolut legată. Dar să nu mai vorbim de astea.

Am observat de mult că fostul promotor al separării Moldovei de Țara Românească a devenit patriot pentru cuvinte analoge ca acelea ale onor. d. Lățescu, deși, în treacăt vorbind, biserica ar trebui să fie deasupra partidelor și ar avea datoria de-a apăra interesele ei proprii, iar nu a se face sprijinitoarea cutărui sau cutărui partid politic. Mulțimea despărțeniilor, crescânda ireligiozitate a claselor de jos, nerespectarea sărbătorilor, pe care capitalul egoist și străin le răpește săracului, lipsa de învățătură a bietului cler de jos și a celui de sus, apatia cu care biserica stă în fața cestiunilor sociale, păgânizarea instituțiilor, legilor și a organizației muncii, camăta și desfrâul moravurilor, lipsa unui învățământ ecleziastic într-o țară unde atâtea episcopii și atâtă preoțime există de sute de ani, iată cestiuni cari ar trebui să preocupe pe prelați; nu însă dacă cedarea Basarabiei și răscumpărarea drumurilor de fier e sau nu e legată cu viitorul României.

Dar în sfârșit, cu toată insistența Î.P.S.S., d. I. Brătianu persistă în hotărârea sa și d. D. Brătianu e însărcinat cu formarea unui nou cabinet. E prea adevărat că d. Dumitru Brătianu n-a inventat iarba de pușcă și, afară de O datorie de conștiință către țara sa, absolut nimic alt nu-l autoriză a se crede chemat la moșirea cabinetului no. 39 sau 40. Ca ministru plenipotențiar la Țarigrad d-sa era dobrei ciolovek, întreba la Poartă din când în când cum stă cu sănătatea M. S. Sultanului, mai dezbătea vro mare chestie europeană cu vro aga sau vrun efendi, împărțea universul după geografia Slăniceanu și încolo nu făcea nimănui nici bine nici rău, nici cald nici rece. Ce-o fi însemnând ca prim ministru știe unul Dumnezeu. Fost ministru de resort, se distingea prin împrejurarea că se 'nchidea în cabinet ore întregi. Când pleca acasă, oamenii ce veneau să vază ce făcuse ilustrul om de stat în dulcea sa singurătate găseau risipiți pe biurou și pe covoare mulți cocoși de hârtie, admirabil lucrați și cadavre numeroase … de muști. Garantăm autenticitatea acestor fapte mari din trecutul d-lui Dimitrie Brătianu. Prin urmare nu mai poate fi îndoială că secundogenitul e un mare om de stat și (în predmetul cocoșilor) o inteligență abilă. E scris omului pe frunte că, oriunde va ajunge, să nu fie nimic mai mult decât ceea ce e în adevăr. Dar de vei scoate apă din marea vieții publice sau din izvorul unei ocupațiuni mai modeste, și ici și colo ulciorul nu încape decât tot atât cât intră în el și cine a prins muște la București, le-a prins și la Țarigrad și le va mai prinde încă oriunde ar ajunge Dumitru și Ion! Departe griva de iepure. Roșii au cuvânt de-a fi îngrijiți de viitor și de-a nu vedea în ultima schimbare decât începutul sfârșitului.


[11 aprilie 1881]

Retragerea d-lui Ion Brătianu va rămânea pentru câtva timp obiectul comentariilor zilei.

Cauzele retragerii sale sunt multe și varii.

După o politică de acțiune mai mult ori mai puțin favorabilă, care avea de obiect nu organizarea țării, ci numai poziția ei internațională, venise timpul muncii adevărate, a ridicării țării, nu în ochii și părerea altora prin rang și titlu, ci în ochii ei proprii, a ridicării din ea însăși, a dezvoltării interioare.

Signalul unei serii de necesități interne a fost dat prin proclamarea regatului. Pentru ca regatul să nu fie un cuvânt gol d. Brătianu trebuia neapărat să vizeze la o organizare monarhică, la garanțiile neapărate pentru funcționarea normală și regulată a organismului statului. Partidul său, departe de-a pricepe asemenea necesități, n-a văzut în proclamarea regatului decât o formalitate; el n-a priceput că cine-a intrat în danț trebuie să joace și că, odată admisă teza, toate consecuențele ei sunt date de mai nainte.

Legea în contra străinilor, cari ar compromite interesele statului, e monarhică. Ei bine, dacă mai mulți membri din opoziție ar fi lipsit din Cameră, proiectul de lege ar fi trecut c-o majoritate de un vot numai.

E a se însemna totodată că d. C.A. Rosetti n-a prezidat acea ședință. Față deci cu consecuențele întemeierii monarhiei, majoritatea compusă din demagogi au început să șovăiască. Acest incident au dat loc la un schimb de cuvinte semnificative între d-nul Ion Brătianu și d. C.A. Rosetti: „Dacă-i așa, fă-te d-ta prim ministru“, ar fi zis cel dendâi către cei de-al doilea. — „Ba, dacă eu sunt cauza tuturor relelor, nu primesc nici eu această sarcină“, ar fi răspuns d. Rosetti. C-un cuvânt majoritatea actuală s-arată incapabilă de-a-și aplica în mod organic regalitatea pe care a votat-o, atât de incapabilă încât nici nu simte esența lucrului, nici nu pricepe ce i se cere. E drept că în fața căderii, în fața pericolului pierderilor materiale, esențiale pentru masa roșiilor când cade de la guvern, ei s-au mai prosternat cu toții înaintea șefului lor, dându-i carte blanche să facă ce-o voi și să compuie ministerul cum va voi. D. I. Brătianu a refuzat.

Ca să se vază că există în adevăr un ușor antagonism între d. I. Brătianu pe de o parte și d. C.A. Rosetti cu majoritatea de alta, reproducem următoarele din primul București al „Românului“ de azi:


Înțelegem retragerea d-lui I.C. Brătianu fără a o aproba pe deplin.


De ce „Românul“ nu aprobă această retragere?

Despre d. Dumitru Brătianu „Românul“ zice că


este unul din acei vechi și neobosiți luptători ai ideilor liberale și democratice, unul din rarii și eminenții bărbați cari un singur moment n-au slăbit în lupta pentru aceste principie, un singur moment nu s-au îndoit că-n ele și numai în ele stă mântuirea ș-asicurarea viitorului poporului românesc.


Aceste șiruri trebuiesc bine citite.

Va să zică Dumitru n-au slăbit un singur moment; Ion au slăbit; Dumitru nu s-au îndoit un singur moment că-n ideile liberale și democratice stă mântuirea, Ion s-au îndoit.

Trebuie să însemnăm aci că d. Dum. Brătianu, departe de-a fi un rar și eminent bărbat, e foarte de mijloc ca inteligență și dacă Ion nu e un geniu, Dumitru nu e nici măcar foarte deștept. Ar fi o eroare a se crede că principiile și aspirațiunile lor sunt identice. De mult și la orice ocazie a fost un oarecare antagonism politic între cei doi frați, care se manifesta prin opiniile deosebite pe cari și le formula cel mai mic la ocazii date. Astfel broșura, O datorie de conștiință către țara mea, oricât de netedă și linsă în privirea termenelor, e îndreptată în contra politicei esterioare a fratelui Ion.

Așadar alegerea d-lui Dumitru Brătianu ca prezident de Consiliu e o demonstrație, slabă, în adevăr, dar caracteristică a partidului contra șefului de pân' acum.

Asupra activității noului prim ministru circulă două versiuni. După unii, secundogenitul (în toate privirile) ar fi având de gând a veni în sfârșit cu visul de aur al Pătărlăgenilor, c-un ministeriu omogen. După alții ar forma un ministeriu de tranziție.

Oricum ar fi, noul ministeriu nu va avea nici activitate însemnată, nici durată lungă. Caracterul lui cel provizoriu e indicat de mai nainte. Se poate să fie un ministeriu de alegeri și, pentru acest scop special, am dori în adevăr ca el să se constituie astfel încât să garanteze cât se poate de bine libertatea alegerilor. Astăzi, când roșii au abjurat formal republica, agitațiile de uliță, conspirațiunile, revoluția în permanență și turburarea de meserie, țara are nevoie de armonizarea intereselor ei, de armonizarea claselor ei, de-o politică în adevăr de stat și nu de partid. Noi credem că majoritatea partidului roșu, esceptând pe câțiva, e incapabilă de-a pricepe o politică de stat și va înclina totdeauna la politica de partid. Dar asupra tuturor acestora judecata ar fi prematură.


[12 aprilie 1881]

Și iarăși bat la poartă cu degetele moi florile primăverii și, unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul șesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânără verdeață cu zidurile albe și acoperemintele strălucite ale caselor și cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vestește vechea și trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înalța din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea sa radioasă la ceruri.

Tristă și mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a anticității. Nu nepăsare, nu despreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.

E ușoară credința că prin precepte teoretice de morală, prin știință, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după care să-și modeleze caracterul și faptele. Precum arta modernă își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Isus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă combătând instinctele și pornirile pământești din sine. Chiar dacă dezvoltarea cunoștințelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părții dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai culte soluțiuni filozofice a problemei existenței iau locul soluțiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influența biografiei lui Hristos, și cari s-au încercat a se modela după al lui, rămân creștine.

Dacă vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minții consistă misiunea școalelor — escepție făcând de cele înalte — ci în creșterea caracterului. De acolo rezultă importanța biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde. Pentru a se îmbogăți, pentru a-și îmbunătăți starea materială, pentru a ușura lupta pentru existență, dând mii de ajutoare muncii brațului, oamenii au nevoie de mii de cunoștințe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și a-și veni unui altuia în ajutor au nevoie de religie.

De aci răsare însă și marea deosebire între vechiul stat păgân și statul creștin. Statul ca product al naturii e supus acelorași legi mecanice, prezintă același complex de lupte pentru existență individuală și colectivă ca și natura. Menirea monarhiei creștine e a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, și în fine prin compensație. Dacă există puternici, ei cată să compenseze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora. De aceea pentru înaintarea în viața politică cată să se ceară sau o mare inteligență sau un mare caracter, care să compenseze munca societății ce-i susține. Acesta ar fi idealul monarhiei creștine și ar fi misiunea bisericei de-a răspândi acest sentiment și-n clasele de sus și-n cele de jos. Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a cătat să se 'mbrace în formele frumoase ale bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleță artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora și că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strânge cât de multă cultură pentru a ușura munca celor de jos, pentru a le lumina și a le conduce spre binele lor moral și material.

Suferințele de moarte ale dascălului și modelului nostru nu ni se cer decât în momente escepționale, nu se cer decât de la eroi și de la martiri. Dar, întru cât ne permite imperfecțiunea naturii omenești, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă și prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni.


[16 aprilie 1881]

A aștepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el ar fi o copilărie. Ni se vorbește de o eră nouă, ni se vorbește mai cu seamă de o epocă a neatârnării depline ca rezultat al politicei exterioare, de disparițiunea vechilor deosebiri de clasă, de dezrobirea țăranului ș.a. ca rezultat al politicei dinlăuntru, și aceste mari schimbări se susține că s-ar fi făcut în adevăr, că s-ar fi împlântat oarecum aceste rădăcini în pământul dreptului public român, că trăim într-o lume hotărâtor nouă, într-o eră liberală. Noi aflăm din contra că, orice săpătură am face, dăm de aceleași rădăcini vechi cari formau corupțiunea în trecut și că, asemenea cuvintelor din dicționarul nostru modern, multe nume s-au schimbat, esența însă a rămas aceeași.

Se știe de ex. că în trecut, deci în veacul al optsprezecelea și într-o parte a veacului al șaptesprezecelea, arareori înainte, domnia, adică stăpânirea Țării Românești, se cumpăra prin peșcheșuri plătite turcilor sau prin augmentarea tributului. Astăzi stăpânirea constituțională nu mai e în chestie, dar cea reală este reprezentată prin ministeriu. Azi nu se mai dau peșcheșuri se va zice; nu mai plătim tribut. Ce puțin cunoscător de esența lucrurilor ar fi cel ce ar susține-o asta! Dar ce era peșcheșul pe lângă răscumpărare, dar ce era tributul pe lângă enorma anuitate plătită pentru concesia Stroussberg? Tributul se plătește și azi; el e cu mult mai oneros decât în trecut, numai se plătește unei puteri mult mai mari decum era turcul.

Cât despre starea dinlăuntru, toată lumea știe că organizarea actuală a muncii agricole e o formă mult mai oneroasă și mai vexatoare a clăcii vechi, mai ales în Moldova, dar și în mare parte a Țării Românești. Cu toată egalitatea, biciul subprefectului joacă și azi pe spetele țăranului ca-n vremea Regulamentului.

Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viața publică și orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este același ca și în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri. Singura schimbare, nu de esență, o aflăm numai în înmulțirea oligarhilor și în înrăutățirea lor. Deja Regulamentul Organic a făcut din ciocoii vechilor boieri o pătură nouă de oligarhi, Constituția a făcut din progenitura foarte numeroasă a acestora o pătură oligarhică și mai mare. Pentru acești oameni există statul român. Ei îl stăpânesc și-l esploatează; despre o ridicare a stării de cultură a poporului, despre îmbunătățirea existenței lui morale ori materiale nu e nici vorba. Casa țăranului e durată astăzi ca acum 500 de ani, plugul lui e același ca sub Mircea Vodă, pe când plugăria era o ocupație secundară și păstoria cea dendâi. Iar deosebirile, câte sunt, sunt toate în rău. Pe lângă sărăcire se adaogă o degenerare din ce în ce mai simțită a rasei și mână 'n mână cu aceasta merge creșterea mortalității și scăderea nașterilor.

Revoluția socială inaugurată la 1848 s-a petrecut înlăuntrul și în folosul claselor dirigente ale societății noastre americane. Nu emanciparea poporului se cerea de către patrioți, ci egalitatea lui Carada și Cariagdi cu boierii mari ai țării; nu condiții de înaintare a poporului a voit cineva, ci dreptul cenușerului de visterie de-a ajunge ministru. La o organizare sănătoasă a nației n-a gândit nimenea și, când vedem cu ce elemente avem a face, putem zice că nici nu se va gândi nimenea.


[16 aprilie 1881]

La întrebarea „ce-o fi căutând d. Stătescu la Interne, d. Urechia la Instrucție“ se dă următorul răspuns. Titlul de recomandație a onor. d. Stătescu a fost proiectul de lege în contra străinilor propus de d-sa în Senat; titlul d-lui Urechiă e un raport pân' acum secret asupra nihilismului din Iași. Avem deci un ministeriu organizat în contra nihilismului ca teorie, de urmărit în școli, și a nihilismului practic, de urmărit prin subprefecții d-lui Stătescu.

Curios ar fi a se ști în ochii cui opera juridică a d-lui Stătescu și cea politico-literară a d-lui Urechiă au servit drept titluri pentru conferirea de portofolii? În ochii d-lui Dimitrie Brătianu? Nu credem, căci — de nihilo nil fit.

Astfel știm rațiunea fundamentală a intrării acestor doi domni în ministeriu, deși nu avem întreg lanțul cauzal în mâni. Cauza retragerii d-lui Ion Brătianu rămâne încă necunoscută.

Ar fi păcat cu toate astea să nu relevăm un articol hazliu al „Românului“ în care se interpretează vestita teză a lui Descartes: Cogito, ergo sum.

Iată ce zice „Românul“:


Adesea ziserăm și cu durere ne vedem siliți a repeți,
În genere vorbind cel mai mare sacrificiu ce poți cere unui român este a-l sili să cugete serios în el însuși câteva ore asupra unui subiect.
E timp în fine să 'nțelegem că numai printr-o cugetare serioasă și necurmată, omul poate să cunoască bine adevărul și calea cea bună pe care trebuie să meargă.
………
Aceasta este metoda prin care omul poate cunoaște adevărul; acesta este mijlocul prin care el este gratificat d' a putea mânca din pomul cunoștinței. „Cuget deci sunt“, a zis Descartes. Să ne deprindem dar a cugeta mai mult decât a vorbi și vom fi.


Apoi urmează cinci coloane de meditațiuni politice asupra moralității și capacității partidului liberal.

Ce are-a face lipsa de cugetare serioasă și necurmată cu teza lui Descartes, care e tocmai îndreptată contra scepticismului, contra escesului cugetării? În adevăr în Meditationes de prima philosophia (Paris, 1641) Descartes zice:


Ne putem îndoi de orice în lume numai nu de faptul că ne îndoim. Simțurile mă înșală, deci nu mă pot încrede necondiționat în ele; nu știu dacă o ființă atotputernică n-a făcut ca să nu existe în realitate nici pământ, nici cer, nici obiecte cu întindere în spațiu; poate că nu există nici figuri, nici mărime, nici loc și cu toate astea am imaginea lor sensibilă, care face să-mi nălucească existența tuturor obiectelor acestora; poate chiar la adunarea de doi cu trei, la numărarea laturilor unui pătrat, la cele mai ușoare concluzii mă înșel. Imperfecțiunea mea poate fi atât de mare încât să mă 'nșel întotdeuna. Precum Archimede, zice el în Meditațiunea a doua, nu cerea decât un singur punct fix pentru a putea mișca pământul, tot astfel eu voi avea mari speranțe dacă voi fi îndestul de fericit de a afla o singură teză pe deplin sigură și nesupusă nici unei îndoieli. și 'ntr-adevăr un lucru e cert, pe când toate celelalte sunt incerte, și acel lucru cert e îndoiala mea însăși, e cugetarea mea însăși, deci existența mea. Dacă ar exista chiar o ființă atotputernică care a aranjat totul ca să mă amăgească, totuși trebuie să exist pentru a putea fi amăgit; cugetând că sunt tocmai cugetarea aceasta demonstră că și sunt în adevăr. Teza: sunt, exist e pururea și în mod necesar adevărată de câte ori o pronunț ori o cuget. Cogito, ergo sum.


Ce are a face această vestită teză, care a răsturnat filozofemele sceptice, foarte seducătoare tocmai prin profunditatea lor, cu lipsa de cugetare a Caradalelor și Pătărlăgenilor? Aceștia există ca orice carne cu ochi chiar dacă n-ar gândi nimic, ba existența lor e cu atât mai vie și mai aparentă cu cât nu gândesc nimic și nu sunt nimic. Pe cât timp au diurne, lefuri, întreprinderi nici nu-i simți că sunt: vegetează liniștiți și blânzi. Din momentul în care nu le mai au își manifestă existența într-un mod zgomotos și foarte neplăcut.

Dar de, bietul Descartes, om a fost și el și-o fi avut păcate pe cari cată să le spăsească după moarte. Ce pedeapsă mai mare putea să-l aștepte însă pe ceea lume decât de a se vedea citat și tălmăcit de învățații redactori ai „Românului“?


[17 aprilie 1881]

Pentru ce s-a retras d. Brătianu de la putere?

Iacă întrebarea pe care și-o face toată lumea și la care ar trebui să se dea un răspuns lămurit.

Partidul liberal, de când e la putere, ne-a dedat în adevăr cu spectacolul unor miniștri cari ies la lumină și intră iarăși în umbră fără ca nimeni să știe pentru ce au venit nici pentru ce s-au dus.

Acest sistem, natural sub guvernele despotice, în care ministerul nu are să dea seama de purtarea lui decât suveranului, este absurd într-o țară liberă, în care guvernul este adus la putere și răsturnat de opiniunea publică și în care prin urmare cetățenii trebuie să știe limpede pentru ce se face ceea ce se face ca să poată judeca pe fiecare om politic.

Oricât de absurd este acest sistem, el s-a urmat fără curmare de la căderea guvernului conservator, în ciuda bunului simț și a cerințelor constituționale și fiindcă, cum zice poetul, răul se face lege, lumea se deprinsese de-a vedea pe niște oameni porecliți miniștri intrând în cabinet și ieșind, palide arătări fără acțiune și fără voință.

Dar în sfârșit toți aceștia nu aveau nici o însemnătate, erau pioane cu care juca d-l Brătianu singur; jucătorul însuși, acela ce le da mișcarea și voința rămânea același ca să răspunză de toate.

Iaca însă că se duce acum însuși d. Brătianu!

Nici acum nu vom afla pentru ce?

Se schimbă însuși capul cabinetului, persoana care reprezintă guvernul și partidul întreg, și lumea și opinia publică, la care se tot face apel, nu va ști lămurit care este cauza acestei schimbări?

„Românul“ a simțit că este aici o cestiune de demnitate pentru partidul liberal în general și pentru d. Brătianu în parte, a simțit că el mai ales, organul partidului liberal, e dator să răspunză la această întrebare.

Și de aceea numărul din ajunul Paștelor începe cu întrebarea cu care începem și noi: Pentru ce s-a retras d. Brătianu?

În loc însă de-a răspunde în trei cuvinte la această întrebare în loc de-a spune lămurit țării într-un mod onest și leal adevărata cauză care l-a silit pe d. Brătianu a se retrage, d. C.A. Rosetti — bănuim că d-sa a scris — așterne un articol lung de patru coloane, plin de contradicțiuni, în care grămădește vorbe peste vorbe, fraze peste fraze, laudă pe d. Brătianu, laudă partidul liberal, atacă opoziția și arată ca cauză a retragerii d-lui I. Brătianu toate cauzele pentru cari un ministru se poate retrage de la putere și altele la cari nimeni nu s-a putut gândi vreodată.

Rugăm pe cititorii noștri să citească acel articol: vor vedea un om care caută să ascunză adevărul și înșiră verzi și uscate numai ca să întunece cestiunea ce pretinde a lumina.

Și mai întâi declară că nu știe nici el nimica!

Se poate aceasta?

D-nii Rosetti și Brătianu de aproape 40 ani lucrează împreună; au format, precum se zice, un singur suflet în două trupuri până într-atâta încât cel mai mare publicist al nostru răp. Cesar Boliac, i-a numit pe amândoi cu un singur nume, d. Rosetti-Brătianu.

Cum să nu știe d. Rosetti pentru ce s-a retras d. Brătianu?

Din două lucruri unul:

Ori dd. Rosetti și Brătianu stau în aceeași armonie în care au stat toată viața, și atunci „Românul“ nu spune adevărul când spune că nu știe;

Sau în adevăr nu știe și atunci se vede că s-a rupt vechea legătură dintre d-lor, s-au despărțit!

S-a auzit în adevăr în public de mai multe ori că d. Brătianu ar fi impacient de a scăpa de jugul greu pe care d. Rosetti i-l impune prin numeroșii partizani ce are în Cameră și care constituiesc partea stricată a partidului liberal.

Și nu o dată d. Brătianu însuși s-a plâns cu amărăciune, în adunările particulare ale partidului, de cât este silit să facă și să sufere contra conștiinței sale.

Și-a și manifestat voința sa de a scăpa de mulți cari-l sugrumă și-l dezonorează.

Să fie aceasta cauza pentru care s-a retras d. Brătianu și cauza pentru care ziarul „Românul“ nu știe de ce s-a retras?

Noi nu putem crede una ca aceasta până nu ni s-ar declara lucrul de cei interesați.

„Românul“ însă, departe de a declara așa ceva, ne spune cu totul altceva.

După ce declară că nu știe nimic apoi ne îndeamnă să cugetăm singuri și vom ghici.

Și, vrând să dea exemplul cum se cugetă, înnoadă o mulțime de fapte fără logică a căror consecințe sunt:

Ba că d. I. Brătianu este ostenit …

Ba că este dezgustat.

Ba că e amărât de imoralități, și afară din guvern va avea mai multă putere pentru a le învinge;

Ba că va fi fost o presiune din afară.

În ceea ce privește această din urmă cauză „Românul“, după ce o amintește, o respinge ca neadevărată.

Și adevărul este că străinii ar fi prea exigenți dacă n-ar fi mulțumiți de d. Brătianu!

Nu le-a dat oare tot ce-au cerut?

Nu a dat Rusiei Basarabia; Germaniei, răscumpărarea drumurilor de fier; Austriei Arab-Tabia; tuturor, împământenirea evreilor?

Nu, nu! Străinii nu pot să nu iubească pe d. Brătianu, căci niciodată nu vor găsi în această țară un guvern așa de slugarnic, așa de gata a le îndeplini toate dorințele!

Dar d. Brătianu este obosit, ne zice „Românul“, și are nevoie de repaos!

E lesne de înțeles că asemeni raționamente nu pot decât să rătăcească inteligența și să ascunză adevărul.

Această afirmare ne aduce aminte vorba unui episcop care întreba supărat pe egumenul unei monăstiri de ce nu s-a tras clopotele când a intrat în monăstire.

„Pentru douăsprezece cuvinte, Prea Sfinte, răspunde egumenul dregându-și glasul ca să le înșire: „mai întâi n-avem clopote …“

„Destul, întrerupe episcopul, nu mai spune pe celelalte“. Așa vom zice și noi „Românului“!

Dacă în adevăr d. Brătianu este obosit și are nevoie de repaus, la ce nevoie de atâtea raționamente trase de păr? Aceasta este destul pentru a esplica retragerea sa!

Dar se vede că nu e aceasta cauza retragerii, deoarece „Românul“ caută alte cauze.

Să fie oare d. Brătianu dezgustat?

Dezgustat de ce?

Ca d. Catargiu, chemat la guvern în momentul în care M. Sa se hotărăște să abdice, în care finanțele noastre erau înecate de o datorie flotantă, colosală, creată de partidul liberal, și de o anuitate de 20 milioane pentru care nu ezista nici o resursă, în care viitorul era amenințat prin falimentul lui Strousberg, ca d. Catargiu, care a venit a așeza dinastia și Constituțiunea, a regula afacerea Strousberg, a plăti datoriele și a regula finanțele, să fi fost dezgustat văzând ingratitudinea în toate părțile și să lase să-i cază din mână frânele guvernului, aceasta se înțelege.

Ca d. general Florescu, organizatorul și părintele armatei române, chemat la guvern ca să împace urele pe nedrept ațâțate, să se fi dezgustat văzându-se lipsit de concursul acelora de la cari avea mai mult drept de a-l cere, se înțelege iarăși.

Dar d. Brătianu, care, grație atitudinii patriotice a partidului conservator, a putut să străbată atâtea împrejurări grele fără pericol pentru țară, d. Brătianu să fie dezgustat!

Încă o dată, de ce?

Ni se spune încă că d-l Brătianu e amărât de imoralitate și crede că afară din guvern va avea mai multă putere pentru a o zdrobi.

Dar de a cui imoralitate s-a scârbit d. Brătianu?

De a opozițiunii?

Nu, fără îndoială; căci opozițiunea este așa de mică, grație influenței morale din alegeri, încât nu poate să-i facă nici un rău.

Dacă în adevăr d-l Brătianu este amărât de imoralitate, fără îndoială de imoralitatea alor săi este amărât, și dacă imoralitatea l-a silit să iasă din guvern, imoralitatea partidului liberal l-a scos din guvern!

Iaca singura din toate cauzele de retragere pre cari le înșiră „Românul“ care poate fi în adevăr o cauză a retragerii d-lui I.C. Brătianu. Este adevărat că imoralitatea e mare în acel partid și singura noastră mirare este că nu s-a scârbit mai de mult de imoralitatea partidului său.

De mult am spus că așa-numitul partid liberal nu este în cea mai mare parte decât o adunătură de toți oamenii cari 'și fac din politică o meserie și un mijloc de câștig; de mult am probat că mai toți oamenii imorali pun masca liberalismului, numai ca să-și ascunză micșorimea lor și să exploateze țara din nenorocire prea credulă.

Unul a fost vătaf de țigani în vremea lui, acum nu-l mai bagă nimeni în seamă; se face deci liberal și ajunge om important în țară.

Altul și-a mâncat în desfrânări averea lăsată de părinți, a doua zi este liberal și cheltuiește mai mult decât cheltuia pre când avea stare!

Iacă un tânăr care a trecut prin școale fără a învăța nimic; dorința lui de a ajunge este tot atât de mare pre cât mijloacele lui intelectuale sunt mici. Poți să fii sigur că îndată se va face liberal și va ajunge la cele mai înalte poziții.

Altul vine de peste graniță sărac și setos de a se îmbogăți, este venetic: se face iute liberal și în câțiva ani este om cu stare.

Așa se recrutează partidul liberal. Este vreunul în acel partid care, pre lângă integritatea caracterului, să aibe iubire de țară?

Iacă un spectacol în adevăr dezgustător și care poate umplea de amărăciune o inimă onestă!

Înțelegem ca d-l I.C. Brătianu să se fi retras din această cauză.

Înțelegem ca acest om să-și fi zis într-o zi: „Gloria militară, independența, regatul sunt vorbe și fum; realitatea, trista realitate este că am dat țara pradă la o haită de lupi!“

Și, dacă aceasta este cauza retragerii d-lui Brătianu, îl felicităm că s-a hotărât în fine să nu mai acopere cu autoritatea sa atâtea turpitudini ce se fac în numele liberalismului.

Iacă găsirăm, după revelațiunile „Românului“, una din cauzele retragerii d-lui Brătianu. Să cugetăm încă, și conduși de aceleași revelațiuni să vedem dacă mai este și alta.


REVOLUȚIONARII
[17 aprilie 1881]

Cu privire la manifestările rusești relative la Conferința marilor puteri în contra revoluționarei Internaționale ziarul „Kreuzzeitung“ află că


nota rusească nu conține încă o propunere formală de conferință, ci atrage numai atențiunea asupra acestei eventualități. Mai întâi puterile au să se înțeleagă între ele asupra naturii acestei conferințe. Forma circulării rusești nu e cunoscută încă. Poate este vorba numai de o depeșă pe care ambasadorii rusești au să o comunice guvernelor pe lângă cari sunt acreditați. De altfel cestiunea principală este cum va fi primită această notă la Londra și Paris. Se bănuiește de pe acum că Franța va adera în fine, spre a nu se strica cu totul cu Rusia. O depeșă din Berlin zice că misiunea conferinții, corespunzând intențiilor rusești, va fi mai întâi interpretarea sau reviziunea convențiunilor de estrădare. În fine se mai susține că cele trei puteri nordice s-ar fi înțeles între ele asupra cestiunilor de pertractat și mai ales asupra dreptului de azil, înainte chiar de pasul făcut de Rusia. Într-acestea se și iau măsuri aspre în contra democraților sociali de prin Germania. La Würtemberg s-a dizolvat o întrunire tocmai când era să vorbească celebrul Bebel. Mai sever încă s-a aplicat legea în contra socialiștilor în Bavaria, unde guvernul a luat orașului Furth exercițiul atribuțiunilor politice în privința dreptului de întrunire și aceasta tot din cauza d-lui deputat Bebel, căruia i s-a permis să țină o conferință politică în acel oraș.


[19 aprilie 1881]

„Cugetați, ne zice ziarul «Românul», și veți afla adevărata cauză a retragerii d-lui I. Brătianu“.

Și, în numărul de vineri, urmând acest consiliu și conducându-ne de destăinuirile acestui ziar, am găsit că una din cauzele pentru cari d. Brătianu s-a retras este imoralitatea partidului liberal; căuta în zadar în acest partid oameni politici și nu găsea decât oameni de afaceri.

Și această concluziune la care am ajuns noi este confirmată de d. Brătianu însuși!

Chiar ieri „Binele public“ reproducea cel din urmă discurs ce ar fi pronunțat d. Brătianu în sala Herdan. După rezumatul dat de acest ziar, d. Brătianu ar fi zis:


„Am transijat cu conștiința mea pentru că aveam în vedere un scop mare, independința țării!“


Rău a făcut d. Brătianu de a transijat cu conștiința sa; rău a crezut că numai cu oamenii corupți se poate face Independința. Dacă ar fi avut mai multă încredere în țara sa, dacă n-ar fi fost orbit de spiritul de partid ar fi văzut lesne că Independența se poate face mai temeinică cu oameni onești și cu adevărați oameni politici. Și, dacă d-sa nu putea să o facă decât cu ajutorul imoralității, trebuia să aibă patriotismul de-a lăsa altora această glorie!

Dar, oricum ar fi, rămâne dovedit că, astăzi cel puțin, nu mai există nici un pretext pentru ca țara să mai sufere dominațiunea acestui partid care, prin imoralitatea sa, a gonit din minister chiar pe capul său, pe îndelung răbdătorul d. Brătianu! Iacă ce mărturisește d. Brătianu în cuvântarea sa cea din urmă și oarecum în testamentul ministerului din 1876!

Dar din această cuvântare mai răsare încă o idee:


Lupta contra privilegiilor s-a terminat, zice d. I. Brătianu; trebuie acum să organizăm țara și, pentru aceasta, trebuie să facem apel la oamenii cei mai onești și mai capabili din toate partidele.


Și aci vom răspunde d-lui Brătianu că a recunoscut prea târziu un adevăr care este demult știut de toți.

Lupta contra privilegiurilor în adevăr s-a terminat de mult în această țară: ea s-a terminat din ziua în care Divanurile ad-hoc al Moldovii și al Țării Românești, compuse în mare majoritate de privilegiați, au proclamat egalitatea politică; din ziua în care privilegiații din Moldova mai întâi, Catargiu, Cuza, Mavrogheni, Manolachi Costachi s-au lepădat de privilegii pentru binele țării!

Și, dacă de atunci se mai vorbește de privilegii, aceasta n-a fost și nu este decât o armă de partid, puțin leală; un mijloc de a înșela buna credință a mulțimii, mijloc care cu cât e mai absurd cu atât are mai multă trecere.

De atunci însă singurul privilegiu care a rămas în picioare este acela al capacității și integrității.

Și contra acestui privilegiu, să fie bine știut îndreptează partidul liberal toate atacurile sale.

Este o adevărată mângâiere pentru noi, cari, cu multe sacrificii, susținem această luptă contra calomniei și invidiei unora, contra orbirii altora, contra indiferenței celor mai mulți, să vedem că, în sfârșit, d. Brătianu însuși deschide ochii și vede că lupta în capul celor mișei și incapabili, în contra celor onești, cari singuri sunt capabili să dea o o organizare serioasă țării.

Iacă fără îndoială cea de-a doua cauză și, desigur, cea mai însemnată a retragerii d-lui Brătianu.

Onorat cu încrederea țării, onorat de încrederea M.S. Regelui, atotputernic, este cu neputință ca acest om să nu se fi întrebat într-o zi la ce capăt va ajunge pe drumul pe care a apucat, este cu neputință să nu fi aruncat cu dezgust imnurile ce-i cântau oamenii de afaceri din Strada Doamnei, și să nu se fi întrebat ce face el pentru consolidarea societății românești, o biată insulă roasă de valurile străinismului.

Și atunci, dacă în adevăr este în sufletul lui o scânteie de iubire pentru această țară, a trebuit de o parte să vază cum elementul românesc sărăcește și dispare!

Și de altă parte a trebuit să zărească abisul de imoralitate în care partidul liberal precipita societatea noastră; cum caracterele se corup pe zi ce merge, cum vorba sforăitoare și fraza goală ia locul ideilor salvatoare de care este însetată țara, cum oamenii politici se recrutează din ce în ce mai mult din cafenele, iar nu din cabinete de studie, și să se convingă în sfârșit că aceste nenorociri sunt consecințe fatale ale ideilor cosmopolite și ale partidului liberal.

Și atunci, cătând o îndreptare la atâtea rele și uitându-se împrejurul său, a văzut alături pe oamenii corupți contra cărora ar fi trebuit să lupte, și în față pe bărbații onești cu cari ar putea lupta!

De bună seamă, fiind învestit atâta timp cu o putere fără control, a trebuit să simță o răspundere fără margini și, cunoscând din ce în ce mai bine și oamenii și lucrurile, să se convingă că în adevăr liberalismul partidului său nu este decât demagogia cosmopolită a Franței, care omoară societatea pe care o infectează.

Pentru că din punctul de vedere politic aceste idei au de efect de-a face să triumfe în general cel incapabil contra celui capabil, cel corupt contra celui onest, cel ce caută a-și face trebile contra celui ce vrea binele țării, precum deunăzi d. Epurescu contra d-lui Lahovari.

Ei, din punctul de vedere economic, aceste idei, de cele mai multe ori, ridică pe cel înșelător deasupra celui onest, pe cel fără suflet și fără rușine deasupra celui blând și cu frica lui Dumnezeu; și întotdeauna pe străin contra românului.

D. Ion Brătianu a pronunțat mai deunăzi în Cameră un lung și frumos discurs în care arăta ce-a făcut el pentru țară și, în punctul culminant al acestui discurs, zicea cu mândrie: „Am găsit un popor de sclavi ai boierilor privilegiați și am făcut dintr-însul un popor de oameni liberi și de eroi!“

Adevărul este că a scos pe țărani de supt ocrotirea, de supt autoritatea părintească a proprietarilor de moșii și i-a predat fără apărare în prada celor mai abili dintre dânșii, în Țara Românească, și în prada evreilor, în Moldova.

Și a scos pe meseriași și pe comercianți de supt protecțiunea celor avuți și i-a predat fără apărare concurenții fără frâu și fără cruțare ce li se face de străini!

Pentru că nu a lăsat unora și altora timpul de-a deveni oameni liberi prin învățătură și prin muncă!

Iacă răspunsul ce a trebuit să-și dea d. Brătianu când s-a întrebat ce-a făcut pentru această țară, nu în mediul corupt și zgomotos al majorității sale, ci în tăcerea senină a conștiinței sale și față în față cu Dumnezeu!

Și atunci a simțit că organizarea care s-a dat țării este greșită.

Și, în lungile convorbiri pe care a trebuit să le aibă cu d. Carp, pe care de trei ori l-a chemat la minister, după cum a declarat-o de curând în Cameră, s-a convins că, dacă mai este o scăpare pentru această țară și pentru viitorul neamului românesc, această scăpare este în organizarea țării după ideile partidului conservator.

Și numai așa a putut să strige: lupta contra privilegiaților s-a terminat! Țara are nevoie de organizare! Trebuie să chemăm oameni din toate partidele pentru că în partidul liberal sunt oameni corupți!

Este cu neputință să spuie cineva mai lămurit că ideile partidului său sunt pierzătoare și că numai partidul conservator are idei sănătoase și oameni capabili de-a da țării organizarea de care are trebuință!

Acestea fiind cauzele retragerii d-lui I. Brătianu, înțelegem bine încurcătura ziarului „Românul“, care simte trebuința să învăluie cu laude neauzite majoritatea izbită de moarte de d. Brătianu, cum să acopere cu flori un cadavru.

Înțelegem bine amețeala în care se găsesc susțiitorii corupțiunii și ai imoralității cari declarau în ajunul Paștelor că pricep retragerea d-lui Brătianu, dar n-o aprobă și a doua zi de Paște celebrează această retragere ca un act mare și patriotic.

Dar, în fața declarațiunilor d-lui I. Brătianu, nimeni nu mai înțelege, nici își poate esplica ce caută în capul guvernului d. D. Brătianu.

Cum? D. I. Brătianu declară că partidul său este corupt, că cu ideile lui nu mai poate merge înainte, că țara are nevoie de o organizare conservatoare și întărește aceste declarațiuni cu retragerea din minister, și acestei majorități, astfel înfierate de două ori ca incapabilă și imorală, acestei majorități i se dă dreptul de a impune guvernul și de a merge mai departe!

Și se găsește un om destul de lipsit de demnitate ca să primească puterea din mâni așa de întinate! Ce?

Va fi permis ca o majoritate de exploatatori să numească guvernul și ca guvernul să aducă o majoritate de exploatatori?

Va fi permis unei majorități să domine țara prin corupțiune și prin corupțiune să se perpetueze la putere?

Și nu este nimeni în drept să puie capăt unui cerc vițios care sugrumă o țară întreagă?

Este timpul, cel puțin acuma în urma retragerii astfel motivate a d-lui I. Brătianu, ca M.S. Regele să-și aducă aminte de prerogativele sale constituționale și să uzeze de dânsele în interesul moralității publice, în interesul conservării statului și al tronului M. Sale!


BISMARCK CA SOCIALIST
[19 aprilie 1881]

Sub acest titlu „Allgemeine Zeitung“ aduce un articol lung asupra unei cestiuni din cele mai arzătoare pentru toate statele: cestiunea socială. Reproducem aci numai următoarele pasaje:


Ar fi o mare nedreptate dacă cineva ar trece ușor peste expectorațiunile parlamentare — căci discursuri nu sunt — ale cancelarului. Ceea ce vine dintr-un loc așa de înalt este, orice formă ar avea, ba chiar fără formă, de foarte mare importanță. Nimeni nu-și va închipui că păreri ca ale cancelarului sunt supuse schimbării sistemelor parlamentare sau guvernamentale; astăzi liberale, mâne conservatoare, astăzi oportuniste, mâne radicale. Sunt lucruri în lume ce stau mai presus de orice sistem de guvernare, de orice partide politice și cari, odată împinse cu temei în fața lumii nu mai pot fi înlăturate, lucruri la cari nu mai poate fi vorba de materie însăși, ci numai despre mod. Dacă citim cu atenție mai ales discursul ținut de prințul Bismarck la 2 aprilie în Dieta germană cată să exprimăm dorința că ar fi bine dacă cancelarul ar fi cu 20 ani mai tânăr sau dacă deja la 1861 s-ar fi apropiat mai mult de cestiune. Căci acest ingeniu minunat de mobil se înșală când zice că „noi vorbim de cestiunea socială de 50 ani“. Cauza e mult mai veche; ea a dat de lucru tuturor popoarelor de cultură și aceste popoare au pierit înainte de-a dezlega problema. Despre ea „s-a vorbit“ în tot evul mediu și din secolul trecut încoaci „se strigă“ chiar. Dacă cancelarul se înșală asupra trecutului cestiunii, el însă aruncă o privire justă în viitor când zice: „Fiii sau nepoții noștri nu vor scoate la cale acest lucru“. Aceasta va să zică a concepe lucrul în mod grandios, drept un proces de evoluțiune, treptat, progresiv și metodic al raporturilor sociale. Ceea ce s-a născut într-un secol întreg nu se poate întoarce într-un minut, ca o mănușă. Trebuie însă să se facă odată un început, să se oprească odată mașina furioasă, înainte de a-i da o altă direcțiune …


[20-21 aprilie 1881]

Abstracție făcând de la alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca retragerea d-lui Ion Brătianu, vom persista asupra acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după chiar mărturisirea d-lui Brătianu și după aceea a „Românului“: „imoralitatea majorității“, pe care d-sa crede a o putea combate mai bine pe banca de deputat fiind.

Atâta timp ni s-a zis că opoziția calomniază; că impută mucenicilor de diferite categorii din amândouă Adunările fapte pe cari ei nu le-au îndeplinit niciodată; că foile opoziției scornesc neadevăruri în seama onor. patrioți. În sfârșit vine ziua în care d. Brătianu însuși declară în fața lumei:


Foile opoziției au dreptate, majoritatea partidului roșu e atât de coruptă încât nu mai pot guverna cu ea; ea e înecată în afaceri scabroase pe cari sunt silit să le îngăduiesc ca ministru pentru a fi sigur de voturile ei, pe cari mi le-ar refuza în momentele cele mai grave chiar. Sunt dezgustat de această situație falsă, nu mai pot guverna cu un partid ale cărui voturi trebuie să le cumpăr prin concesii ce dezonorează guvernul; mă retrag pe banca de deputat, de unde voi putea combate mai cu energie și mai cu succes relele aplecări ale oamenilor al căror concurs am fost silit a-l cumpăra în vederea unor interese generale de o gravitate mai mare.


D. Brătianu a avut nevoie de nulități cari să se poarte după comandă. Aceste nulități fără trecut, fără tradiții, unele chiar fără patrie ori naționalitate hotărâtă, au părut la început a primi rolul ingrat de-a ridica mâna la orice va zice guvernul.

Cată să știe cineva cum au fost recrutate aceste nulități de prin ungherele indecenței publice. Ici vedem pe unul care, după ce și-a bătut averea la tălpi, a ajuns a scrie cuplete pentru păsările călătoare ale cafenelelor și a vinde bilete pentru ele în orașe de provincie; un altul, cântăreț de biserică, își udase glasul său frumos cu atâta socratică statornicie încât începuse să sune a clopot dogit, spre marea scandalizare a enoriei, a trebuit deci să-și schimbe cariera; un al treilea își făcuse din jocul de cărți o profesie, în fine alții îmbrățișaseră profesiuni cari se feresc și mai mult de lumina publicității. Americani desăvârșiți, oameni trecuți și prin ciur și prin sită, personalități imposibile în orice partid politic, cari pierduseră orice speranță și orice credință, se grupară împrejurul stindardului roșu și d. Brătianu îi reabilită, le dete țara pe mână. Trebuie să asiste cineva la o ședință a Camerei, să simță tonul de ironie și de dispreț cu care d. C.A. Rosetti strunește menajeria pentru a înțelege de ce soi sunt legăturile între partid și șefi. Dar dacă nulitățile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o modestă diurnă care reprezintă o îmbunătățire a sorții lor, curând exigențele lor deveniră mult mai mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii țării. Adunătura de ieri se aristocratitiză, contractă repede deprinderi de jeunesse dorée a Parisului, și viața maimuțată după Occident e scumpă în București. Se născu deci foarte curând un raport juridic nou între d. Brătianu și partizanii săi. Do ut des zicea fiecare; dau votul dacă îmi dai cutare lucru. Acest cutare lucru e foarte deosebit. Unii cereau câte trei-patru funcții, pe lângă postul de deputat, alții întreprinderi, alții moșii de ale statului, cu supoziția păsuielii, până ce în fine guvernul central scăpă cu totul frânele din mână, încât toate numirile în funcțiuni se fac nu după titlu ori merit, ci după cum ordonă deputații, cari la rândul lor atârnă de comitete de politiciani de profesie, formate în fiece centru de județ. Aceste comitete își împart toate în familie. Ele creează din banii județelor burse pentru copiii patrioților trimiși în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri județene pe unde patrioții au câte un petec de moșie, încât toată munca publică, fie sub formă de contribuție, fie sub cea de prestațiune, se scurge direct ori indirect în buzunarul unui patriot. Partidul roșu a devenit o companie de exploatare, care se 'nțelege că nu suferă ca altcineva să se mai bage în ea. Chiar dacă cineva ar da concursul său politic guvernului el nu devine prin asta părtaș la foloasele materiale ale companiei. Și ministrul — vorbim aci de cel mai onest ministru, care el însuși nu primește o parte aliquotă a câștigurilor — ministrul stă cu condeiul în mână, condamnat a iscăli cu de-a sila toate turpitudinile acestea și a le acoperi cu responsabilitatea lui.

Va să zică aceste elemente i-au făcut d-lui Brătianu guvernarea imposibilă, ele l-au amărât, l-au dezgustat, l-au făcut să se retragă, pentru a le supraveghea?

Dar oare acesta e mijlocul cel mai energic spre a le neutraliza acțiunea? Supraveghearea d-lui Brătianu e oare o garanție îndeajuns că ele vor deveni altfel decum sunt? Permită-ni-se a ne îndoi, mai cu seamă pentru că vedem că în această luptă cel învins a ieșit d. Brătianu. Dacă retragerea d-lui Brătianu ar fi însemnat o victorie am fi văzut venind în locu-i elemente favorabile acelor vederi politice pe cari d-sa le-a contractat în timpul în urmă, când, după espresia „Românului“, s-a îndoit un moment asupra talismanului de mântuire a ideilor liberale. Noi vedem însă tocmai contrariul; vedem accentuându-se politica de partid a majorității față cu modestele d-sale încercări de politică de stat, că compania de care d-sa s-a lepădat cu amărăciune e departe de-a voi să-i îngăduie rolul de cancelar. „Sau cu noi sau cu nimeni altul“, iată deviza companiei. Geaba „Românul“ vine cu fraze bisericoase à la Cromwell să 'ntunece adevărul situației. S-a stricat tovărășia; partidul roșu a primit o gravă lovitură din partea șefului ei, care a discreditat-o, arătând cât de scump a trebuit să-i plătească companiei voturile trebuitoare politicei sale. Țara, pusă în posibilitatea de-a juca, le va da a doua lovitură, după care sperăm că tovărășia Mihălescu Carada nu va mai fi cu putință în România.


[22 aprilie 1881]

Aproape toate ziarele de orice nuanță și însuși „Românul“ au cugetat, fiecare cu sentimentele lui respective, asupra retragerii d-lui prim ministru de la cârma afacerilor statului.

Toți s-au întrebat mai vârtos cari să fie motivele acestei retrageri precipitate. Noi nu ne vom ocupa astăzi de acele motive, dar ne vom mărgini, având în vedere situația actuală față cu spusa retragere, a lămuri un punct de care puțin se ocupă ziarul oficios. Ne întrebăm: oare d. I. Brătianu, prin deciziunea sa de-a se retrage de la guvern, reprezintă pur și simplu o modificare de persoană sau absența sa ne autoriză a crede la o modificare de sistem? Fără a cugeta mult, vom găsi lesne că retragerea d-lui I. Brătianu are o semnificare mai profundă decât aceea a unei simple schimbări de persoană.

În toate țările constituționale unde partidele sunt bine organizate și delimitate, chiar în vechea Engliteră, care încă multă vreme va servi de tip, șeful partidului rezumă nu numai sentimentele, nu numai credințele celor supuși la direcțiunea sa, dar chiar de multe ori acest cap personifică existența partidului la putere. Aceasta se poate zice mai vârtos vorbind de țara noastră, unde luptele politice se rezumă în lupte de individualități, și unde opinia publică se găsește încă în acea fază de formațiune și de tranzițiune spre a deveni o putere reală. Așadar cu drept cuvânt putem afirma că luptele politice se rezumă în numele unor individualități. Aceste din urmă, când vin a se retrage din câmpul luptei, nu fac decât a lăsa locul celor cari, prin alt sistem sau prin alte mijloace de guvern, pot aduce liniștea și progresul.

Mulți au spus asupra retragerii d-lui I. Brătianu că aceasta s-ar fi produs când, după mai multe întruniri, d. Brătianu s-ar fi asigurat că sentimentele d-sale nu mai erau înțelese, nici împărtășite, nici chiar susținute de majoritate.

Cauza oare să fie aceasta? Ar fi trebuit, spre a se întâmpina un asemenea caz, ca șeful să fi ieșit din sânul majorității, pe când aci putem spune că mai mult d. Brătianu a făcut majoritatea decât aceasta din urmă pe d. Brătianu.

Adevărul este însă că nu d. Brătianu singur a făcut majoritatea sa. Căci dacă d. Brătianu prin firma sa reprezenta un sistem de guvern, nu mai puțin d. Rosetti reprezintă într-un grad serios sentimentele acelei majorități. Se poate admite fără discuție că aceste două individualități, din copilăria lor până astăzi, fiind două organizațiuni cu totul deosebite, s-au completat pretutindenea și totdeauna amândoi, frățește întruniți, au știut să țintească la același punct, fiecare cu mijloacele sale diferite, dar întrunite.

Amândoi, cu puterile lor combinate, au izbutit a cuceri, unul, forma esterioară a unui om de stat, atribuțiunile unui om de sistem și prerogativele unui președinte de Consiliu; al doilea, o influență asupra maselor din centrurile mai populate, o direcțiune asupra celor mai în necesitate de a ajunge. Unul fără altul nu mai pot forma decât o parte dintr-un tot, nu mai pot reprezenta decât un sistem incomplet.

Prin urmare absența unei discipline oarbe din partea majorității, care singură poate constitui baza sistemului, apare ca o consecință naturală și inevitabilă a unei neînțelegeri între cei doi oameni. Dacă această neînțelegere a fost în adevăr, așa cum o credem, cauza retragerii d-lui Brătianu, apoi cu greu vom admite că mai poate rezista acel edificiu, susținut numai de cele două coloane, amândouă indispensabile, spre a-l menține în echilibru. Mai adăogăm că atât de adânc s-a simțit retragerea d-lui Brătianu și prin urmare dizlocarea sistemului prin ivirea unui dualism între acele două căpetenii încât, ca să se oprească încă un moment deschiderea acestei grele succesiuni, un paliatif iluzoriu s-a întrebuințat. D. Rosetti, rămas singur, nu putea dori decât un alter ego și d. D. Brătianu, fratele fostului prim ministru, veni din Constantinopol și se puse la dispoziția, nu a M. Sale, nu a țării, ci numai a partidului cu desăvârșire în pericol.

Așa de învederat este faptul încât nimeni n-a cugetat să spuie d-lui D. Brătianu că succesiunea primită este la înălțimea ambițiunii d-sale; căci toți vedem că d-sa a venit jertfind toate interesele d-sale pe altarul partidului.

Cu aceeași majoritate aceleași dificultăți le va întâmpina și d-sa, ba încă mai grele, neputând să se bucure d. D. Brătianu de aceeași influență și de aceleași puteri de rezistență ca predecesorul său. Pe altul decât pe d-sa am fi venit și l-am fi întrebat cu asprime care sunt mijloacele nouă de guvern față cu d. Rosetti. L-am fi întrebat cari sunt concesiunile sau condițiunile de viață pentru țară dacă d-sa cu același mijloc speră a face ceea ce n-a putut face predecesorul său? Nu, nimeni nu se ferește a vedea în d. D. Brătianu decât un simplu paliatif, slab neapărat, dar tot atât de credincios pentru binele partidului.

Satisfacțiuni multe s-au dat unora și altora și d-sa și-a rezervat direcțiunea afacerilor străine, spre a nu pune încă în lumină acele cestiuni arzătoare cari sunt conținute în arhivele acelui minister și păstrate deocamdată în întunecimea edificiului și conștiinței acelui ministru ieșit, care, prin mai puțină ambițiune precipitată, ar fi putut evita consacrarea lor.

D. D. Brătianu și Rosetti chiar în neînțelegerile lor n-au uitat a propune la mai multe personalități fuziunea, spre a întineri și poate chiar a moraliza majoritatea, dar acele propuneri n-au izbutit, condițiunile cerute de acele personalități lovind chiar existența acelor majorități.

Nu adeseori se vor mai găsi condițiuni așa de favorabile ca aceea care a întrunit majoritatea existentă mai vârtos chemată a rezolva o cestiune atât de arzătoare ca aceea a naturalizării izraeliților, impusă de Congresul de la Berlin.

Nu întotdeauna, chiar cu fericita invențiune a influenții electorale, se obține o adunare de oameni a căror ambițiune și ușurință să nu fie întrecută decât prin devotamentul lor fără margini către d. Rosetti și nepăsarea lor în ceea ce privește viitorul acestei sărmane țări.

Să ne fie permis să conchidem zicând că cu întristare vedem cele ce se petrec, căci nu numai că sunt precedente nenorocite pentru un popor tânăr prin experiența lui față cu regimul constituțional, care ar trebui să devie principala sa instituțiune, tânăr încă pentru a pricepe limitele în cari ar trebui să se mărginească cei cari sunt însărcinați de a conduce cu reflecțiune, cu moderație și cu prudență interesele națiunii, dar încă nu poate acest popor decât să-și piarză cu încetul chiar respectul autorității, față cu exemplele zilnice cari pun la lumină baza acelui sistem, adică realizarea ambițiunilor nerușinate și trebuințelor nemărginite ale acelor zecimi de persoane, conduse și susținute de d-l Rosetti, și cari sunt ieșite din acele majorități care nu pot aduce țării în viitor decât urmări funeste pentru respectul Adunărilor deliberative și chiar pentru libertățile publice.

Se naște acum întrebarea dacă aceste jocuri de culise sunt constituționale și dacă țara e condamnată a suferi indefinit compania de exploatație care s-a constituit în Adunări și guvern, deasupra ei; întrebarea este dacă pactul nostru fundamental, chiar de d-nii Carada și C.A. Rosetti croit fiind, nu ne dă absolut nici un remediu în contra acestei uzurpări a tuturor funcțiunilor vieții publice din partea unor nulități și a unor oameni de afaceri?

E o cestiune pe care am dezbătut-o uneori în coloanele acestei foi. După a noastră părere nici unul din factorii constituționali nu poate renunța la prerogativele ce i le dă Constituția dacă e vorba ca să existe echilibru între puterile statului, dacă e vorba ca indivizi adunați de întâmplare, de noroc și de organizarea pe acții să nu se perpetueze fără nici un merit și fără nici o chemare la cârma statului.

În orice caz nu credem ca monarhia constituțională să fie sinonimă cu perpetuarea la putere a speculei și a scabroaselor afaceri și nu aceasta a fost ideea acelora cari i-au dat naștere pentru a pune frâu arbitrariului, vină el de sus, vină de jos.


[23 aprilie 1881]

Se pare cumcă tuturor parveniților le e rușine de mijloacele prin cari au ajuns atât de departe. Fără 'ndoială nici partidul liberal în genere, nici d. C.A. Rosetti îndeosebi, n-ar fi ajuns așa de departe fără zilnica negustorie de vorbe pe care au făcut-o de treizeci de ani încoace. Astăzi, când acești oameni, ridicați prin condei, și încă prin prost condei, au ajuns a lua inițiativa unor acte precum este încoronarea regelui României, e desigur o neagră ingratitudine către trecutul lor dacă, în distribuțiunea locurilor care s-a prevăzut pentru spectatori la actul încoronării, presa a fost cu desăvârșire uitată!


[23 aprilie 1881]

Ceea ce li se pare curios patrioților e ca Adunarea să fie dizolvată după atâtea fapte meritorii pe cari le-a comis. Iată ceea ce foaia oficioasă nu înțelege deloc. Auzi, dizolvată? O Cameră ai cării membri s-au îmbogățit cu ocazia răscumpărării, o Cameră în care există tainice biurouri de împământenire, unde cu bani peșin fiece izraelit de treabă poate câștiga onoarea și avantajele cetățeniei române fără a fi îndeplinit condițiile înscrise în Constituție? Auzi, dizolvată o Cameră care, fără rezistența opoziției întrunite, era să împământenească propunerea Costinescu cu toate urmările și categoriile ei? Se poate ca țara să uite atâta merit, să uite că patrioții o iubesc atât încât fiecare din ei ia câte trei, patru, ba zece funcții chiar pe umerele lor de Ercul, și aceasta … purtând și greutatea lefurilor, pe lângă acea a funcțiilor? Se poate să uite țara cum patrioții și-au creat retribuțiuni de câte 24, 30, 40 de mii de franci, ba la tutunuri, ba la drumuri de fier, ba la bancă și să voiască dizolvarea unui Parlament, nu! unei grădini de Parlament, grădină model, zoologică, unde toate apetiturile organice sunt reprezentate, începând cu nestinsa sete de profit a republicanilor de la Ploiești și încheind cu virtutea jocului de bursă, pentru titluri 6 la sută?

Ce bine bunăoară s-a purtat Camera actuală în cestiunea evreilor?

Trebuie s-o credem; „Românul“ o zice:


Absurditatea că majoritatea ar fi voit împământenirea în masă sau chiar pe categorii este vădită; dacă ea ar fi voit în adevăr aceasta, ar fi făcut-o, deoarece era majoritate.


Auzi d-ta? Va să zică era majoritate și putea face orice poftea. Da, în adevăr era majoritate, dar nu majoritate de revizuire, nu ⅔. Aci e aci, onorabililor. Dacă roșii ar fi avut două treimi în Adunări, nu categoriile, întreg paragraful Tractatului de la Berlin trecea în Constituție. D-nii redactori ai „Românului“ cată să-și aducă aminte că d. Lascar Catargiu a spus în Senat verde: „Țara nu vrea să dea nimic, formulați propunerea dv.“. Era o tocmeală lungă între țara, care nu voia să dea nimic și între majoritatea roșie (simplă, nu de două treimi), care voia să dea totul. Nu propunerea majorității, cunoscută sub numele de categoriile Costinescu, au fost admisă de Adunări, ci, pentru a se avea unanimitatea, s-au stors de la opoziție minimul posibil, împământenirea personală pe baza unor condiții înscrise în Constituție. Numai minimul posibil, formulat de deputați opoziționali din Iași, au putut întruni majoritatea necesară. Cu simpla majoritate roșie Camera era constituțional incapabilă de-a da vro hotărâre; ar fi trebuit deci dizolvată din nou. O asemenea disoluțiune a Adunării de revizuire ar fi însemnat căderea roșiilor de la guvern. Iată ceea ce trebuie să cugete onor. redactori ai „Românului“, dumnealor cari au propus categoriile. Astfel opoziția singură au fost la înălțimea ei; ea a renunțat de-a face din cestiune o cestiune ministerială; ea a susținut guvernul spre a dovedi că, față chiar cu guvernul cel mai dispus de-a face serviciile străinătății, țara tot are mijlocul de-a nu acorda nimic, că n-a ajuns ca acela care de frică se sinucide. Cremieux să fi fost prim ministru, pe Cremieux l-am fi mănținut, pentru a-i dovedi lui și stăpânilor lui că nu poate face nimic.

În orice caz opoziția n-a câștigat nimic din toată afacerea. Dar oare tot astfel stă cu roșii? La moment s-au înțeles cu străinii pentru a pune preț pe recunoașterea votului țării, la moment a venit la ordinea zilei răscumpărarea, din care au câștigat acționarii străini și patrioții improvizați acționari peste noapte. Să cităm oare averile făcute peste noapte de foști miniștri, de deputați, de gazetari roșii? Și cum numea „Românul“ cestiunea răscumpărării? Cea mai populară cestiune din România, și îndrăznea a o spune aceasta în același moment în care d. Brătianu declara în Senat că răscumpărarea era impusă de din afară, tot astfel precum Strousberg fusese odinioară impus de la Berlin și Viena.

Ce patriotism și ce înțelepciune, ce sacrificiu a fost la mijloc? Ați știut că, dacă veți rezolva cestiunea izraelită în modul cel mai favorabil cu putință pentru străinătate, veți rămânea la putere și veți avea foloasele răscumpărării.

Așa s-a și întâmplat. Ați stors de la țară cât ați putut stoarce pentru evrei și ați deschis apoi triumfători era răscumpărării, încurcată până azi. Pe de o parte deci ați fost siliți a nu da decât minimul posibil pentru a nu fi trimiși acasă pentru incapacitate constituțională de a rezolva cestiunea izraelită; pe de alta, odată rezolvată, v-ați cumpărat rămânerea la putere pentru câțiva ani prin cestiunea căilor ferate! De ce vă zicem oare noii fanarioți? Pentru că cumpărați puterea prin tribut mascat, plătit când uneia când alteia dintre puterile străine.


[24-25 aprilie 1881]

Zilele din urmă s-au răspândit, cum știm, mai multe știri de mare senzație asupra stării de lucruri din Rusia. Din acele stări rezultă că împărăteasa este rău bolnavă în urma impresiei oribile ce i-a cauzat știrea despre executarea celor cinci nihiliști; că împăratul este căzut într-o criză morală care l-a făcut să părăsească afacerile și să stea închis în castelul de la Gaștina; că s-ar fi prins o cutie cu dinamită ascunsă într-un car cu fân ce intra în castelul imperial; că marele duce Nicolae, nepotul împăratului, care s-a constatat ca având relații directe cu societățile asasinilor, a fost condamnat, fără judecată, la închisoare pe viață; în fine că, atât la Curte cât și în public, domnește o consternare generală. Aceste știri, pe cari le-au dat foile germane, austriace și franceze radicale, cari în genere sunt informate bine și d' a dreptul de la societățile secrete, și pe cari le-am reprodus și noi, sub toată rezerva, par a fi fost oarecum exagerate, dar nu cu totul inexacte. Foaia semioficială rusească din Bruxelles caută să le dezmință, dar nu poate ea însăși, cum vom vedea, decât să le micșoreze întrucâtva importanța. Doliul, zice acea foaie, foarte legitim, ce domnește la Curtea rusească și precauțiunile, nu mai puțin legitime, luate pentru a proteja persoana împăratului contra conspiratorilor, cari au arătat acum în urmă ce pot face, constituie o temă seducătoare și ușoară de exploatat pentru imaginația și reaua voință a unui număr de ziare obicinuite cu așa treabă. Foaia rusească crede util să țină publicul deștept asupra invențiilor și basmelor ce se fac pe socoteala situației interioare a Rusiei. Îndărătul acestei lugubre fantasmagorii sunt, pentru cine știe și vrea să judece bine, două figuri reale: suveranul și națiunea rusească. El, cu toată întristarea de care este cuprins, lucrează fără preget pentru bunăstarea și progresul națiunii. Ea este plină de devotament cătră suveran. Cu astfel de elemente, adaogă „Le Nord“, se pot trece cu victorie dificultăți și strâmtori mult mai mari și mai critice decât acelea în cari se află astăzi Rusia. Foaia din Bruxelles nu dezminte, cum vedem, faptele consemnate în acele știri, ci voiește a atenua, prin simple fraze, efectul ce acelea au produs asupra publicului; ea nu dă un comunicat de dezmințire acelor știri de senzație, ci o mângâiere publicului care le-a citit.


[24-25 aprilie 1881]

Asupra scandalului petrecut între studenții pretinși români din Paris cu ocazia proclamării regatului primim o relațiune mai detaliată din care estragem șirurile de mai la vale.

Din parte-ne putem presupune după cele ce se petrec cu republicanii din Ploiești că toate aceste nu sunt decât reclame pentru a se recomanda la funcții ale statului și la pensii reversibile, căci așa încep patrioții de meserie și de origine incertă când e vorba ca s-ajungă la saline ori adiutanți; deci publicăm șirurile de mai la vale întemeiați pe bunul simț al cititorului, care va reduce importanța acestor caraghioși la greutatea ce li se cuvine și nu va confunda micul Bizanț cu Robespierre sau Marat.


Curiozitatea publică din București este pusă în mișcare de un fapt care s-a petrecut la Paris acum câteva zile. D. Calligari a fost izgonit de pe teritoriul francez.
Cei care cunosc poliția Parisului ca și cei ce nu o cunosc trebuie să se fi mirat când au citit în jurnalele din București o notiță reprodusă după Memorial diplomatique în cari se zice că mandatul de izgonire dat contra d-lui Caligari încă din noiembrie trecut nu a putut fi executat din cauza necunoașterii adresei acestuia!
Poliția Parisului, care găsește tâlhari ce-și schimbă numele și figura de zece ori în 24 de ore, nu poate să dea cu mâna de Calligari care nu și-a schimbat nici măcar ochelarii ce-i poartă din cauza miopiei?
Adevărul este că Memorial diplomatique nu este tocmai vinovat. Se zice că notița în chestiune ar fi ieșită din birourile legațiunii noastre și că d. Cogălniceanu, reprezentantul României la Paris, nu ar fi străin la izgonirea d-lui Calligari. Această nuvelă v-o dau sub toată rezerva.
Iată care ar fi adevărata cauză ce a motivat expulziunea:
În noiemvrie trecut Calligari a făcut o conferință într-un cvartier al Parisului populat de uvrieri, dând ca obiect al conferinței sale Nihilismul în Rusia. Adevărul vorbind, d. Calligari a vorbit de toate în conferința sa numai de nihilism nu, fiind prea superficial și prea ignorant pentru a ști el singur ceva asupra nihilismului. Conferința sa s-au mărginit în vorbe goale asupra unui refugiat polonez mort la Geneva, Cernicevsky. Poliția informată de conferința Calligari a dat un mandat de izgonire contra acestuia, dar care nu avea a fi executat decât în cazul când prințul Orloff, ambasadorul Rusiei la Paris, va adresa guvernului francez vreo plângere în această privință; și aceasta pentru ca guvernul să-și evite un șir de dificultăți diplomatice ce întâlnise deja cu ocazia arestării lui Hartmann.
Prințul Orloff însă a dat conferinței Calligari importanța ce a meritat și nu s-a plâns guvernului francez; prin urmare mandatul a fost pus la dosar.
Proclamarea regalității în țară nu a plăcut lui Calligari și câtorva prieteni ai săi.
D-nii Calligari, Radovici, Vintilă Rosetti și încă doi-trei a găsit de cuviință să protesteze contra proclamării regalităței și, pentru a da o mai mare întindere protestărei lor, a invitat și câțiva prietini franceji și americani, spre a le ține de urât.
Protestarea a avut loc la o cafenea numită Procope. Un ponci aprins pentru circonstanță lumina mutrele protestanților; câteva discursuri terminate prin „Să trăiască România, să trăiască viitoarea Republică Română“ au format bagajul acestei serbări.
A doua zi câteva jurnale avansate au relatat protestarea făcută de câțiva români. Aceasta a fost destul ca d. Cogălniceanu să se supere. Se pune în birje și se oprește drept la ministrul de interne, spune ministrului surprins ceea ce se întâmplase cu o zi înainte la cafeneaua Procope … și cere expulsiunea inițiatorului care a semnat biletele de invitațiune la ponci.
Ministrul cheamă pe prefectul poliției să-i dea relație despre conspirațiunea petrecută la cafenea. Prefectul nu știe nimic deocamdată despre astă afacere, dar va lua îndată informațiuni și va da satisfacție d-lui Cogălniceanu. Norocul face ca d. Calligari să fie notat la poliție de când cu cestiunea nihilismului, ba încă dă și peste decretul de izgonire în dosare. Ministrul, pentru a îndatora pe reprezentantul României, dă ordin prefectului a executa mandatul de expulziune. Prefectul poruncește unui comisar de poliție să dea cunoștință lui Calligari de măsura luată contra sa. Comisarul găsește de astă dată pe negăsitul de șase luni; și se prezintă într-o dimineață la 6 ore în camera d-lui Calligari, purtător de ordinul de izgonire, de doi franci și de un bilet de clasa 3-a la drumul de fier până la frontiera țării unde izgonitul voiește să se dirijeze. Cei doi franci i-a fost dați pentru hrana în timp de 12 ore ce i se acordase pentru a părăsi teritoriul francez. Inutil de a vă spune că comisarul nu a voit să dea d-lui Calligari nici unul din rezoanele care a motivat expulziunea sa.
Pentru a nu fi izgonit prin forță d. Calligari s-a angajat că va părăsi Francia în timpul ce i se cere și că nu este nevoie de jandarmi pentru a-l duce la gară. Într-adevăr, în aceeași zi la 7 jum. ore seara d. Calligari a luat trenul cu destinația pentru Italia, s-a suit într-un vagon de clasa 1 și s-a oprit la Turin, de unde adresează d-lui Cogălniceanu expresiunea profundei sale recunoștințe pentru neprețuitul serviciu ce i-a adus procurându-i ocaziunea de-a fi cunoscut ca om mare politic de către trei state europene: Francia, Italia și România.


[26 aprilie 1881]

A discuta cu ignoranța și cu reaua credință e o foarte spinoasă misiune.

În unul din numerele trecute am emis o teorie, naturalistă oarecum, asupra esenței unora din așa-numitele acte mari ale patrioților. Am arătat de ex. că revoluția socială la noi a pornit de sus și n-a însemnat decât o înmulțire a oligarhilor vechi, de rasă, prin elemente de o estremă incertitudine de origine, proveniență și merit.

„Românul“ polemizează cu noi a propos de aceasta.

Aristocrația adevărată, după a noastră părere, are un mare și esențial rol în viața unui popor. Dar pentru a fi adevărată îi trebuie anume condiții de existență, și mai cu seamă trei, fără de cari ea cată a fi privită ca uzurpațiune. Se cere să fie istorică, puțin numeroasă, în posesiune de mari bunuri imobiliare.

Sub „istorică“ înțelegem că trebuie să fi răsărit din dreptul public propriu al unui popor și câștigată prin merite pentru el. E preferabil ca aceste merite să se datorească caracterului mai mult decât inteligenței. Căci un caracter drept, viteaz și generos se moștenește și e o mare calitate politică, pe când inteligența se poate recruta din tot ce produce mai bun o generație, ea e aliata naturală a acestor caractere, dar din nefericire nu se moștenește cu atâta siguranță. Apoi aristocrația trebuie să fie puțin numeroasă, pentru ca alături cu ea să aibă loc meritele personale din orice generație; în fine trebuie să fie în posesiune de mari bunuri imobiliare, pentru că asemenea bunuri nu sunt supuse pericolului pierderii, îl fac pe om neatârnat de jocul banului și-l pun în legătură cu brazda și cu populația istorică a țării.

Dacă croitoria și ceasornicăria sunt meșteșuguri ce corespund cu anume bresle de oameni, și politica generală a unui stat, modul de a asigura tuturor cetățenilor măsura cea mai mare de bunăstare și de liniște, e un meșteșug, care corespunde c-o breaslă. De aci vom vedea că statele c-o oligarhie avută și puțin numeroasă au avut un trai lung și strălucit pe pământ. O mână de patriciani au făcut din Roma o împărăție universală și tot o mână de patriciani au condus soarta rasei engleze, care-n două sute de ani au ajuns a fi cea mai răspândită, mai puternică și mai avută din rasele europene.

Cumcă tot ce e organic e menit morții e sigur; deci și statele și formațiunile etnice. Cestiunea e în ce condiții un stat trăiește mult și în ce condiții bolește și cade repede. De câte ori vom deschide istoria vom vedea însă că statele scad și mor sau prin demagogie, sau prin despotism, și că existența normală și regulată, asigurarea celei mai mari libertăți de dezvoltare e oligarhia celor drepți prin caracter, sprijiniți de cei înzestrați cu minte.

Nicicând, dar absolut nicicând n-a existat rivalitate între aristocrația de naștere și aristocrația intelectuală; dar amândouă acestea au aflat adesea un dușman în aristocrația averii mobiliare, a banului. Posesiunea acestuia se datorește unei mișcări universale, cosmopolite a bunurilor; întâmplarea și adeseori calități rele favorizează câștigarea lui; oamenii pe cari el îi ridică n-au nevoie de nici una din laturile cari dau mărime ființei omenești, nici de caracter, nici de inteligență.

La români îndeosebi observăm cea mai mare putere politică și relativ cea mai mare avere în timpii oligarhiei, în timpul dinaștilor munteni și moldoveni. Îndată ce ridicarea pe scara socială nu se mai datorește caracterului, ci altor aptitudini, statele încep să dea îndărăt, până ce în fine cad cu totul sub domnia turcească, reprezentată prin fanarioți. În timpul de cădere vedem domnia cumpărându-se cu bani, cu tribut și pescheș, și tot în timp de cădere, conchidem, partidul roșu cumpără puterea de la străini prin concesia Strousberg, tot în timp de cădere se cumpără stăpânirea politică în țară, dându-se 60 la sută pe hârtii ce nu făceau decât 20 la sută.

„Românul“ zice:


Așadar pentru acești pretinși boiari a mă răscumpăra din robie (Strousberg) este mai rău decât a plăti mereu ca rob?


E robie Stroussberg? Asta voiam s-o știm și noi din gura „Românului“. Actul de robie a fost convenit de d. Brătianu cu călcarea Constituției, fără votul Corpurilor legiuitoare și pus în lucrare în contra unui vot formal al Senatului.

„Românul“, înciudat de adevărurile aspre ce le spunem partidului său, are naivitatea de a da dreptei conservatoare pe ilustrul Crawley ca revers al ilustrului Strousberg. Foaia oficioasă binevoiește a uita că atât guvernul cât și dreapta Camerei au fost contra lui Crawley și că concesia se datorește unor elemente cari au stat mai târziu alături în guvern cu d. Brătianu sub nume de centraliști sau de liberali. Nu învinovățim aci pe cei amăgiți, între cari sunt mulți oameni onorabili, dar „Românul“ știe foarte bine că amăgitorii adevărați au fost escluși din Camera conservatoare, sub alt pretext poate, dar știind toată lumea pentru ce.

Dar fiindcă e vorba de efectele declasării generale și a ridicării cafenelelor în Adunări, rezumate toate sub numirea de sistem liberal, vom arăta pe scurt efectele acestui sistem.

D-nii de la „Românul“ ne spun că poporul sub sistemul vechi era robit, sărac, la discreția oricui. Noi o negăm aceasta; dar în sfârșit să admitem că așa ar fi fost. Să vedem ce lumini revarsă statistica asupra acelei robii.

Locuitori erau în țară:

La 1844 … … … 3,5 milioane;

La 1854 … … … 4 milioane;

La 1859 … … … 4,5 milioane.

La 1859 mureau 57 la sută de născuți; la 1878 mor 101,7 la sută de născuți.

Iată dar un popor robit care sporea repede sub reacțiunea împilătoare, și care scade repede, sub domnia unei înfiorătoare mortalități, dar sub regimul îngăduitor al libertății.

Ciudată pare a fi fost robia neamului românesc.

Care să fie însă cauza acestei scăderi?

Noi credem că următoarea. Boierii erau puțini, erau avuți, nu costau aproape nimic din munca publică, dovadă ridicolele bugete ale domniilor naționale. Liberali și patrioți de meserie, cari trăiesc de la țară, sunt câtă frunză și iarbă, plus milionul de străini imigrat pe căile ferate Stroussberg, cari, împreună cu declasații societății române, formează clasele consumatoare față cu singurul producător, țăranul. Sunteți scumpi împreună cu prietenii d-voastră cu tot, onorabili patrioți!

O mai crudă ironizare a întregului sistem al declasării decât aceste câteva cifre nu se mai poate.

„Noua Românie liberă și independinte, noul rigat făptuit prin eroismul românilor“ are un mic cusur. Mănâncă români și naște străini și patrioți de meserie.

„Românul“ zice că roșii au guvernat puțin în țară. E foarte adevărat, dar oare ceea ce fac roșii într-o zi poate cineva desface într-o sută de ani? Un nebun aruncă o piatră, zice proverbul, și o sută de 'nțelepți nu pot s-o scoată. Regele Stroussberg le votează într-o zi dar ține nouăzeci de ani; cărăturile Warszawsky au ținut câteva luni, dar urmările epizootiei se resimt și acum; o babă nebună au adus ciuma în Vetlianca, dar a pus Europa întreagă în mișcare. Și dacă ați lucra numai după instinctele d-voastră, dacă n-ar mai pune natura și împrejurările piedeci, nu cinci ani, cinci luni v-ar fi de-ajuns pentru ca praful să s-aleagă de țara aceasta.


[27-28 aprilie 1881]

Întâmplarea a voit să întrunească în cabinet pe trei miniștri cari stau în oarecari legături cu fondurile școlare macedoromâne. Unul s-a interesat de ele, deputat fiind, un altul fiind ministru plenipotențiar la Constantinopole, al treilea, d. Ferichidi, fiind student în străinătate, s-a bucurat de un ajutor însemnat dintr-un asemenea fond, a fost susținut la învățături în calitate de macedoromân.

„Binele public“ are meritul de a fi reîmprospătat cel dendâi cestiunea testamentului fostului mitropolit al Ungro-Vlachiei, Dosithei.

Pe la începutul secolului nostru și pe la finele celui trecut, pe când se inaugura redeșteptarea națională prin scrierile istorice și filologice ale unui Șincai și Petru Maior, a început a se trezi conștiința națională și în macedoromânii presărați în colonii comerciale din Pesta, Viena, Triest și în țările noastre. Mari neguțători de lână și producte, mulți dintre ei milionari, unii ridicați la ranguri nobilitare de către monarhii Austriei, ei fură atinși de mișcarea plină de înălțare sufletească a o mână de învățați și, văzând decadența în care poporul lor numeros se afla în toate provinciile, sprijiniră întreprinderile literare și de cultură de la începutul secolului.

Listele de subscripție alăturate la toate tipăriturile din vremea aceea dovedesc această tendență cu de prisos. Macedoromânii așezați în țările noastre se distinseră prin donațiuni făcute pentru scopuri de cultură. Astfel temeliile Academiei Române s-au pus prin fondul lăsat de un macedoromân. Alte testațiuni a căror întrebuințare rămâne necunoscută sunt al lui Musicu, Castrișoae, Dima Serachitopol, care a construit o școală în Vlacho-Castania din Tesalia, înzestrând-o cu moșia Păltenii; a lui N. Mihail din Craiova, care testă un venit anual de 500 galbeni pentru o școală de fete în Megarova și în fine donațiunea mitropolitului Dosithei, din care s-au crescut o sumă de tineri în străinătate.

La 1876, fiind ministru de justiție, d. Ferechide, care, precum am zis, a studiat în străinătate, ajutat din acest fond Dosithei, a fost interpelat în Cameră și întrebat dacă epitropia dă sau nu cuiva socoteli despre gestiunea ei.

D. Ferechidi a cerut dosarul de la tribunal ca să-l studieze, însă, demisionând în zilele acelea chiar, n-a mai răspuns la interpelație.

La 1878 i s-a făcut o interpelație d-lui Chițu, pe atunci ministru al învățăturilor publice.

Dosarul, care e format în anul 1850 și poartă n-rul 123, e la tribunalul Ilfov, secția a II-a civilă.

Stând d. N. Crețulescu ministru al învățăturilor, a dat mandat la doi din advocați ca să ceară de la epitropi pe cale judecătorească socotelile pe curs de cincizeci de ani, de la 1829 pân'la 1879. Advocații cer în adevăr seamă, înfățișarea se fixează pentru ziua de 16 marte 1880, când, c-o săptămână înaintea înfățișării, d. Vasile Boerescu, numit ad interim ministru al instrucției, revoacă mandatul dat advocaților, amânându-se soluțiunea.

Prin oricâte peripeții a trecut afacerea, fie ele întâmplătoare, ca epizodele din Odisee, fie corect conduse, ca firul novelelor spaniole, e evident că, odată ce presa întreagă, fără deosebire de partid, s-a ocupat cu ea, ni se datorește o rază de lumină în sacramentala umbră a unei gestiuni necunoscute în curs de cincizeci de ani.

Comunicatul d-lui Boerescu, prin care explică retragerea mandatului dat advocaților pe cuvântul că nu studiase bine afacerea, putea fi suficient ca soluțiune momentană. Dar din timpul acelui comunicat orice ministru a putut să studieze dosarul și să reînceapă firul unde-l lăsase d. N. Crețulescu.

Pe cât știm administrația acestui din urmă fond a fost pe deplin corectă. Dar natura lucrului, testațiunea pentru un scop public și național, cere oarecare publicitate, fie în margini cât de restrânse, fie chiar redusă la citarea numelor acelor bărbați cari s-au crescut din acele fonduri. Într-un timp în care insulele etnice ale marelui popor care cuprindea în evul mediu cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice încep a simți din nou deosebirea lor de ceilalți și sunt dominate de instinctele unei proprii vieți naționale, s-ar putea da întrebuințării acestor fonduri o direcție mai spornică, mai potrivită cu interesele de cultură a poporului românesc. Nu macedoromâni trăitori în țara noastră, la a căror cultură nu se opun nici piedeci economice, nici politice, ci macedoromâni din chiar locurile clasice ale așezării lor ar putea fi încurajați la studii, pentru binele regiunii în care au fost născuți și a conaționalilor lor din acele regiuni.

Iată cestiuni pe cari le punem fără nici o idee preconcepută, lăsând cu totul afară din discuție întrebuințarea ce s-au făcut în trecut de aceste fonduri și voind a indica, întru cât privește viitorul, puncte de vedere mai largi și mai generoase.


[29 aprilie 1881]

De două ori d. Iorgu Radu a fost ales senator de către colegiul I de Bârlad, de două ori majoritatea patrioților de meserie au invalidat alegerea lui. În sfârșit a treia oară d. Iorgu Radu iese din urnă cu o majoritate și mai mare, încât credem că de astă dată nimeni nu ar mai îndrăzni de a se atinge de această alegere de trei ori confirmată de același colegiu în ciuda guvernului și a servilei lui majorități parlamentare.

Nu ne vom ocupa nici de cauza nici de pretextele invalidării întâielor două alegeri ale bârlădenilor. Am ajuns atât de departe în țara noastră încât e destul ca cineva să nu caute a parveni, e destul ca cineva să nu voiască a se face deputat și ministru spre a-și plăti datoriile sau a căpăta funcții inamovibile, pentru ca piano piano să fie descris ca inamic al dinastiei sau în genere a ordinei existente de lucruri. Din contra, dacă e membru al „Internaționalei“ și n-are alt rege decât pe Marx, șeful socialiștilor din Londra, dacă a proclamat republica de la Ploiești, dac-a fraternizat cu Rocherfort, dac-a protestat în contra erigerii regatului și a băut în sănătatea viitoarei „Republice Române“ poate fi sigur că, întors în tară, va fi deputat, ministru, membru la Curtea de Casație, director de drum de fier sau de Bancă Națională, c-un cuvânt că-i vor merge lucrurile strună.

D. Iorgu Radu n-are din nenorocire nevoie de-a deveni membru al Parlamentului pentru a-și plăti datoriile speculând cu acții Strousberg, n-are nevoie de a se face ministru pentru a fi numit la Casație, e un om neatârnat și prin poziție și prin caracterul său, deci om periculos și sectei roșie și apetiturilor ei. De aci urma firește ca să se invalideze alegerea unui asemenea inamic natural al sistemului gheșefturilor, cumulului și a altor virtuți patriotice practicate pe o cale atât de largă.

Bârlădenii în special au mai avut și alt motiv pentru a persista în alegerea lor. Județul Tutovei e dat în antrepriza unei singure familii, a unei singure dar numeroase dinastii locale, care, cu cățel cu purcel, cum zice proverbul, a monopolizat și funcții și interese publice și totul. Înțelege oricine că domnia unei asemenea dinastii locale, care administrează județul conform intereselor private ale membrilor ei, cată să devie nesuferită pentru județeni, cată să trezească în ei toate rămășițele de spirit de reacție în contra unui sistem de procopseală și de nepotism exercitat ca meserie.

Publicăm mai la vale corespondența ce ne vine din Bârlad asupra acestui subiect și rugăm pe majoritatea Senatului să binevoiască a-și mai încerca încă o dată puterea ei discreționară, dac-o țin curelele.

Deși cazul din Bârlad e îmbucurător, totuși nu avem speranță că el s-ar repeta cu aceeași vigoare pretutindenea. Țara legală, țara neatârnată devine din ce în ce mai slabă în fața țării cumularzilor, speculatorilor de acții, a patrioților de meserie. Mii de posturi create din nou în paralelă c-un buget de cheltuieli urcat în patru ani cu 34 la sută au pus aproape pe toți aceia cari știu a înșira slove negre pe hârtie albă la discreția guvernului și, viceversa, guvernul la discreția lor. Sistemul roșu consistă în complicitatea reciprocă a miilor de pierde-vară fără învățătură și fără avere cu căpitanii lor, improvizați în oameni de stat și de guvern. Ce putem spera de la asemenea stare de lucruri decât perpetuarea malonestității demagogice la guvern, urcarea din ce în ce a bugetului cheltuielelor, scăderea și sărăcirea elementelor producătoare și suplantarea acestora prin străini? Acesta e sistemul, acestea urmările inevitabile.

Să nu vie timpul în care o reîntoarcere la stări de lucruri mai sănătoase să fie cu neputință și-n care să fim siliți a repeta cuvintele bătrânului Șaguna: Flere possem sed juvare non.


[30 aprilie 1881]

O știre de cea mai mare importanță ne vine din Sofia. Cu toate că principele e constituțional, cu toate că guvernul demisionar al Bulgariei se bucură de majoritate în Adunare, plângerile continue în contra administrației, poate prea patriotice, l-au făcut pe principe să adreseze poporului bulgar o proclamațiune prin care amenință cu abdicarea în caz de-a nu găsi din partea țării un concurs suficient pentru îndreptarea stării de lucruri.


Acum doi ani — zice proclamațiunea — o alegere unanimă mi-a încredințat soarta Bulgariei. Nu fără preget am primit guvernul, pentru a duce Bulgaria pe calea progresului.
Am lucrat cu o deplină dreptate de caracter; am permis toate încercările pentru organizarea și dezvoltarea regulată a principatului. Din nenorocire toate încercările au amăgit speranțele mele. Astăzi patria noastră este discreditată în străinătate. Această stare de lucruri au zdruncinat credința poporului bulgar în justiție. Pentru a asigura liniștea țării, libertatea și nepărtinirea alegerilor, am însărcinat pe ministrul de război, generalul Ehrenrot, de-a compune un cabinet provizoriu până la hotărârea unei Mari Adunări Naționale care se va convoca.
Dacă această Mare Adunare va ratifica condițiile indispensabile guvernului, condiții cari vor fi indicate de către mine și a căror lipsă e defectul fundamental al stării actuale, atunci și numai în acest caz mai pot păstra coroana și purta responsabilitatea ce mi-o inspiră temerea de viitor. Am jurat pe Constituție; voi păzi jurământul meu. Acest jurământ mă obligă a avea în vedere prosperitatea țării. Consider deci ca o datorie sfântă pentru mine de-a declara solemn că starea actuală de lucruri îmi face imposibilă executarea misiunii mele.
Întemeindu-mă pe Constituție, am hotărât a convoca o Mare Adunare Națională, organ suprem al voinței naționale, și de-a-i remite coroana mea împreună cu destinele Bulgariei.
În caz contrariu sunt hotărât a părăsi tronul princiar, cu părere de rău, dar cu conștiința de-a-mi fi împlinit misiunea pân-în capăt.


Marea Adunare Națională de care vorbește principele în manifestul său și care ar avea a primi sau a refuza bazele unei organizări posibile a țării e precum se vede o Constituantă; cabinetul format sub prezidenția generalului rus, Ehrenroth, e un cabinet de tranziție, menit a garanta libertatea alegerilor și mai cu seamă neinfluențarea lor din partea patrioților de meserie, cari se vor fi înmulțit repede și în Bulgaria. Trebuie să se fi înmulțit, căci, una, au avut exemplul luminos al Bosnagiilor și Caradalelor de dincoace de Dunăre, al doilea, formațiunea demagogiei merge repede într-o țară a cărei continuitate de dezvoltare istorică a fost nimicită prin dominațiunea străină și care este ea însuși o creațiune politică proaspătă. Când într-o țară trecutul n-a distins pe omul de merit de cel de rând, când conștiința publică și împrejurările sunt turburi și departe încă de cristalizațiune, ajung, ca și la apa cea turburată, gunoiele deasupra. A striga pe toate ulițele și pe toate tonurile patrie, libertate, egalitate, fraternitate! nu e un merit nici la noi, nici în Bulgaria, nici undeva în lume. Dar cine nu are altul își creează din asemenea strigăte un titlu de recomandație, precum Caligari își creează unul din proclamarea „Republicei Române“ în depărtatul Paris.

Surpată din toate părțile de valurile demagogiei și de apetiturile nesățioase ale sectei patrioților de meserie, Bulgaria, după mărturisirea propriului ei Domn, are trebuință de-a recunoaște că un stat, pentru a exista, are nevoie de anume condiții organice, cari nu pot fi nici produsul fantaziei, nici jucăria întâmplării, ci cată să răsară dintr-o limpede necunoaștere a funcțiunilor esențiale ale lui.

Dar ceea ce izbește vederea sunt analogiile cari există între stările de lucruri de la noi și cele de dincolo de Dunăre. În orice caz între Costinescu, Carada, Pătărlăgeanu, între ignoranța și nesățioasa demagogie română pe de o parte și între cea bulgară, recrutată din elemente cu totul asemănătoare, nu poate exista o deosebire esențială. Ai noștri sunt mai practisiți, iată totul. Demagogia aceasta are majoritatea în Adunare. Cu toate acestea principele s-a convins de absoluta ei incapacitate de-a da o organizare sănătoasă statului, o convincție pe care și-o formase Vodă Cuza despre demagogia de la noi, și voiește să sustragă statul de sub dominațiunea exclusivă a elementelor acestora.

Și la noi lumea politică în genere, d. I. Brătianu îndeosebi, s-au convins că, cu organizarea actuală, țara poate fi un teren favorabil pentru colonii străine, dar e departe de-a întruni condițiile unei moșteniri istorice a poporului român. Cine suferă sub organizarea iscodită, de d-nii C.A. Rosetti și Carada e mai cu seamă poporul autohton.

Cu toate acestea conștiința publică viciată și lănțuită de miile de mijloace de corupție pe cari le întrebuințează partidul demagogic a pierdut coarda unei puternice reacții contra acestui sistem de înjosire a caracterelor și de egalizare a ignoranței și apetiturilor cu adevăratele aptitudini de oameni politici.

Dar analogia cea mai mare există între ceea ce face principele Bulgariei acum și-ntre ceea ce un om politic, săvârșit din viață, propunea M. Sale Regelui la venirea sa în țară.

Acest bărbat politic îi spunea M. Sale că nu trebuie să primească cu ochii închiși o organizare pusă la cale într-o singură noapte de către doi demagogi, ci să ceară timp de reflecție, să studieze țara, să ceară consilii de la oameni obicinuiți cu conducerea statului și să propună acele modificări ale proiectului de Constituție cari ar fi absolut necesare pentru o dezvoltare regulată și organică a țării. M. Sa părea la început dispus să asculte aceste consilii; dar, împins pe de-o parte de presiunea demagogiei, pe-atunci atotputernică, necunoscător de țară pe de altă parte, a primit proiectul astfel cum s-a votat de Adunare. Cu toate astea e de natura oricărui pact ca amândouă părțile să puie reciproc condiții și ca stipulațiunea lui definitivă să fie rezultatul unor concesiuni reciproce.

Cu câțiva ani în urmă M. Sa a recunoscut că acel om de stat a fost singurul care a voit serios și binele țării și al tronului. Dar era prea târziu. Declasarea, ridicarea în sus a existențelor catilinare se consumase repede; statul român era condamnat de-a se vedea stăpânit de Caradale și de Costinești, de ignoranța împreunată cu specula intereselor publice.