Din periodice/Din Timpul, martie 1879
| ←Din Timpul, februarie 1879 | Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, martie 1879 |
Din Timpul, aprilie 1879→ |
Deosebirea între aceste două declarații e simplitatea extremă a celei dentâi, insuficiența împovărată a celei de-a doua. E bineînțeles că declarația întâia nu esclude nici unul din motivele și nici soluțiunea propusă de fracție.
Dacă vom lua considerentele fracției pe rând, vom vedea ușor că unele sunt de prisos, altele nesuficiente.
Astfel se zice întâi că intoleranță religioasă n-a existat niciodată în România. Acest considerent e de prisos, pentru că-l știu nu numai copiii, ci până și Alianța izraelită, căreia nu-i place a-l ști.
E dar curat zădarnic de-a repeta acest adevăr pentru a suta oară. Catolici, protestanți, calvini, armeni, lipoveni, turci și în fine evrei, toate confesiile creștine și necreștine, posibile și imposibile, s-au bucurat pururea de cea mai mare toleranță religioasă pe pământul nostru. Străvechile biserici armenești din Botoșani și din Suceava, bisericele catolice întemeiate de principi români chiar, templele sectarilor alungați din Rusia și, asupra tuturora, sinagogele evreiești sunt tot atâtea semne de piatră că persecuțiunea religioasă a fost și este un neadevăr, necalificabil neadevăr; ba faptul însuși că evreii, de la 1848 și până astăzi, din 30.000 s-au înmulțit prin imigrațiune la 550.000, e o dovadă vie și strigătoare la cer contra acestei nedemne calomnii. Cu aceeași stăruință cu care românii au ținut la legea lor, ei au respectat credințele altora. Un singur act s-ar putea invoca în favorul alungării evreilor din Moldova, o scrisoare a lui Petru Vodă cel Șchiop adresată consiliului comunal din Lemberg la anul 1579, dar și în acela se citează anume cauza alungării lor, care nu e religia, nici rasa, nici faptul că sunt străini, ci numai concurența ce-o fac negustorilor moldoveni în esportul de vite albe. În acel act se spune anume că alungarea evreilor poloni nu se face din vreo altă cauză, ci numai din cea economică citată mai sus.
Al doilea considerent al fracției ni se pare asemenea de prisos, căci, deși art. 16 al Codicelui civil dispune pentru străinii de orice lege condițiile sub cari pot dobândi naturalizațiunea, simplul fapt că acea naturalizațiune n-a fost cerută de nici un evreu e o dovadă destulă că art. 16 n-a contribuit întru nimic la soluțiunea cestiunii acesteia.
Al treilea considerent, că restricțiunea adusă prin art. 7 s-a introdus din cauze politice și sociale, pune neapărat pe fracționiști într-o dilemă îndată ce ei propun revizuirea; căci sau acele cauze politice și sociale nu mai există, ș-atunci art. 7 trebuie șters, sans phrases, iar motivele toate sunt de prisos, sau acele cauze există încă și atunci art. 7 trebuie menținut tocmai în puterea acestui considerent.
În fine, al patrulea considerent nu mai e un motiv, ci o soluțiune. El stabilește că e necesar ca condițiunile pentru acordarea naturalizării să fie șterse din Cod și trecute în textul Constituției chiar. Dar o asemenea propunere — abstracție făcând dacă e bună sau rea — Camerele actuale nu au dreptul de o a face, prin urmare ea e lovită de nulitate înainte de a se fi pus.
Defectul cel mai mare însă al moțiunii fracționiste e desigur acela că n-a găsit nici o formulă reală, nici un remediu real contra pericolului social și economic.
Împământenirea acordă drepturi politice, dar oare de drepturi politice ne arde nouă și le arde lor? Pentru România e cu desăvârșire indiferent dacă în locul d-lor Pantazi Ghica, Holban, Anghel ș.a. vor veni deputați evrei, ba credem chiar că țara ar fi mai câștigată. Pericolul adevărat consistă în nelimitatele libertăți civile și remediul contra acestui pericol numai liberalismul nu poate fi. Puși pe terenul reacțiunii, am fi în stare de a da sfaturi foarte folositoare, dar pentru ca aceste sfaturi să aibă vrun efect ar trebui să n-avem mii de liberali cari trăiesc din politică și douăzeci de ani de liberalism în urma noastră. Cu libertățile absolute de astăzi, cu laissez faire și laissez aller, cu teorie de „om și om“ n-ajungem departe. Sfaturi în vânt, cari să nu fie ascultate decât de cei cari le știu deja, n-avem obicei de a da.
Așadar, ce caută recunoscuta toleranță religioasă? Cred fracționiștii într-adevăr că există un singur diplomat, unul singur, care să nu știe pe deplin starea de lucruri de la noi? Cred poate că comitele Andrassy sau principele Bismarck sunt rău informați și ne țin pe noi de evreofagi? Dar … ne cunosc de zece ori mai bine de cum ne știm noi înșine. Consulii generali și viceconsulii nici n-au altă treabă în capitală și prin provincie decât că numere chilele de grâu câte se produc, mărfurile câte se esportează, populația câtă se naște și moare. „Norddeutsche allgemeine Zeitung“, organul cunoscut al principelui-cancelar, a spus-o limpede de ce se tem românii. Și-au ipotecat averile la evrei și, neputând plăti, ipoteca ar trebui să treacă de-a dreptul în mânele creditorului. De acolo restricțiunile. Esplicabilă este, se-nțelege, această ipotecare generală, din Moldova mai cu seamă. Cultura importată, trebuințele importate, cari nu stăteau în raport cu averile, scumpetea banului și ieftinătatea grâului, concurența Americei și a Rusiei, în fine netrebnicia costisitorului sistem liberal, fiecare îndeosebi și toate împreună au trebuit să ne ducă acolo unde suntem și să facă din fiece evreu o cestiune europeană.
D. Brătianu a încercat să treacă odată în Turcia un convoi de vagabonzi evrei. De acolo țipete și vaiete în toată Europa. Mihai Vodă (Sturza) scotea în fiece zi zeci de evrei din țară, tot peste Dunăre, și nimeni nu zicea o vorbă, D. Cogălniceanu, care era pe atunci redactor al „,Foii (oficiale) sătești“, poate să mărturisească câte sentențe de scoatere preste otar s-au tipărit în „Foaia sătească“. Dar pe atunci exista autoritate: Domnul era Domn, judecătorul judecător, poliția poliție. Astăzi sunt lăsate în știrea lui Dumnezeu, iar fraza sforăitoare și cârciocul advocățesc sunt chemate a înlocui și minte, și prevedere, și autoritate, și tot.
Astfel, vestita fracție stă în fața țării fără a ști cum și încotro, fără a ști ce voiește și ce nu voiește. Nu e vorbă, nici guvernul nu știe ce voiește, cel puțin nu s-a rostit pân-acuma, ca să se aleagă lucrul într-un fel. Iar purtarea individuală și daraverile obicinuite ale fracționiștilor, împrumutul ce-l fac cu numele evreilor pentru cumpărare de imobile rurale și urbane (d. Pake Protopopescu e un viu exemplu, în mare parte, pentru aceasta) e o dezmințire ad oculos a tuturor protestațiunilor dumnealor din Cameră.
Dintre toate frazele periculoase inventate ad hoc de fracțiune în cestiunea aceasta desigur cea mai periculoasă e provocarea la voința Europei…
„Nu. Europa nu poate voi să ne sinucidem“.
„Europa luminată“ etc. nu poate voi cutare și cutare lucru.
Pe această Europă d. Daniileanu a secuestrat-o de zeci de ori în discursul său.
Noi din parte-ne știm bine că Europa cunoaște pe deplin cestiunea evreilor din România; o cunoaște mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaște, lumea diplomatică și cea oficială, încât art. 44 al Tratatului de Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoștință de cauză, cu deplină conștiință a greutăților și a relelor ce va produce. Din toate amăgirile, amăgirea asupra voinței Europei ar fi cea mai rea, de aceea n-am voi să mai vedem invocându-se probabilitatea că Europa ar voi ceea ce ne place nouă a crede că voiește.
Declarațiunea propusă de d. V. Boierescu e de sine stătătoare și recomandă revizuirea următoarelor articole din Constituțiune:
Art. 1, pentru a se înlocui numele Principatele-Unite cu cel oficial și recunoscut de „România“ și pentru a se trece în legea fundamentală întinderea actuală a teritoriului statului.
Art. 2, privitor la rectificările de fruntarii, pentru că-n privirea aceasta s-au ivit divergințe de păreri.
Art. 3, privitor la colonizare, pentru a se putea coloniza Dobrogea cu străini.
Art. 7, din cauze cunoscute.
Art. 44, pentru a se putea spori numărul vicepreședinților Senatului.
Art. 77, pentru a se putea face diurnă senatorilor.
Art. 113, privitor la buget, pentru ca și Senatul să aibă căderea de-a vota bugetul, respective creditele extraordinare.
Dispozițiunile tranzitorii și suplimentare ale Constituției, pentru a se putea reînființa, la caz de nevoie, Consiliul de Stat.
În ședința de ieri a Senatului d. V. Boierescu a dezvoltat într-un discurs lung motivele cari l-au făcut să propuie o revizuire atât de multilaterală.
Cantata compusă de d. Sdislav Lubicz și purtând titlul Vârful cu Dor, care a găsit o aprețiare atât de diversă în ziarele române, se va reprezenta încă în stagiunea aceasta la Londra, de către societatea „International Dramatic Authors and Musical Composers Association“. Opera muzicală se va executa sub conducerea a chiar directorul societății, d. Edmund Gerson.
Din satisfacerea aceasta care i se dă compozitorului bucureștean se poate conchide cât de competentă a fost opinia a o sumă de pene ziaristice din fericita capitală a României.
Cestiunea art. 7 a înlăturat pe câtva timp interesul pentru alte cestiuni dinlăuntru și din afară. Deși toate ziarele par a se fi înțeles între ele de a călca ca pe ouă, adică de a o trata cu toată răceala posibilă, nimeni nu-și tăgăduiește extrema ei importanță. În Parlament vorbele au fost cu mult mai aprinse decât în presă, mai cu seamă fracția de dincoace și de dincolo de Milcov au scăpat în buruiana vorbelor multe, deși a făcut tuturor impresia c-ar fi căutând ceea ce nu voiește să găsească, adecă o soluțiune.
Guvernul vede, aude și tace, tace mai mult decum s-ar cuveni. Lungul discurs ținut în Cameră de d. I. Brătianu nu conține nici o lămurire, ci numai asigurări despre onorabilitatea d-sale personală, despre patriotismul și bunavoința de care este inspirat, dar nici cel mai slab indiciu asupra perspectivelor, bune sau rele, cari ni se impun din afară în privirea soluțiunii.
Căpetenia partidului liberal, d. C.A. Rosetti, ca Odiseu cel mult meșteșugareț, rătăcește departe de Itaca cea înconjurată de valuri, de patria sa iubită, multe cetăți de oameni și multe datini deprinde, chibzuind să-și mântuie sufletul și pe tovarăși, cum ar zice bătrânul Homer. Dar toate silințele sale sunt zădarnice, căci pe când meșteșugarețul grec din anticitate lua lumea înainte cu povești, Odiseu cel modern întâlnește în cale-i o lume care-i cunoaște patria sa mai bine decât el însuși.
La Viena a fost primit rece și, pe când petrecea încă pe malurile albastrei Dunări, îi veni știrea politicoasă ca pe la Berlin nici să mai încerce a trece. Diplomația germană, mai puțin șovăitoare, îi făcu noului Odiseus destăinuirea că geaba ar veni, geaba s-ar duce și, fiindcă totuși e mai demn pentru prezidentul unei Camere și șeful unui partid de-a nu bate pe la uși ce nu i se vor deschide și de-a nu cere ceea ce nu i se va da, să-și caute mai bine de drum și să-și încerce norocul într-altă parte.
Mărunțișarul nostru liberal a trecut dar cu lacrimele-n ochi pe lângă stânca aceasta mai departe la Paris. Aci a fost primit în audiență de prezidentul viitor al republicei franceze, de d. Leon Gambetta, care i-ar fi declarat că nu poate spera nici un sprijin pentru partidul și pentru țara sa de vreme ce-a trădat marea republică universală ajutând pe Rusia, țară despotică, în războiul contra turcilor. Precum un maistru mustră pe-o calfă rău nărăvită, astfel d. Gambetta a mustrat pe viitorul prezident al republicei de lângă Dâmbovița, spuindu-i verde că ținta omenirii nu este a juca căzăcește cu cazacii. E drept că o sumă de pene cari tratau cestiunea Afganistanului și a harapilor zulu cu un entuziasm vrednic de toată lauda au fost mișcate de cătră d. C.A. Rosetti să-și mute acest entuziasm asupra unui alt sujet: asupra nenorociților români. Și penele au făcut-o, încât o zi întreagă, ba poate două chiar, presa franceză s-a ocupat de România și de nedreptatea ce i se face. După aceea toate au reintrat în cursul lor liniștit, harapii zulu și Afganistanul au ieșit din nou la maidan — căzuse o pietricică în lacul liniștit și-i speriase pentru un moment suprafața într-un cerc de valuri. Apoi se făcu iar liniște, ca și când pietricica nu fusese de când lumea.
Dar d. C.A. Rosetti nu se sperie cu una cu două. Toate căile duc la Roma — zice proverbul — cum putea dar d-lui să nu se ducă acolo unde duc toate căile? Acolo d-sa s-a recomandat ca strănepot al unui negustor genovez, anume Giorgio, care la anul una mie o sută unu a deschis prăvălie de mărunțișuri lângă Dunăre și că de atunci acel loc se cheamă Giurgiu. După ce în fiecare italian a găsit o rudă mai de aproape sau depărtată, și-a propus cererea. Niente, i s-a răspuns din toate părțile. E drept că marele organ, „Il Picolo“, ne-a dat spornic ajutor în război, dar acele succese strălucite totuși nu aduc în minte-ne decât întrebarea: cât timp pot guverna liberalii la noi fără a aduce țara la marginea prăpastiei? Noi credem că nici o zi.
În rândul întâi al guvernării lor au lăsat cestiunea Strusberg, bandele bulgare — adecă cestiunea Orientului și cestiunea evreilor în floare.
Cu greu guvernul conservator a regulat cestiunea Strusberg, bandele bulgare le-au regulat turcii, de nu le-au rămas nici sfântă de urmă, iar evreii s-au regulat ei în de ei, făr-a mai face pretenții.
Astăzi iar, dacă ar cădea liberalii, ne lasă c-o minunată moștenire, țara c-o poziție nedefinită în cestiunea Orientului, nici dependentă, nici independentă, cu cestiunea evreilor mai arzătoare decât oricând, cu un război făcut în zadar, cu Basarabia pierdută, c-un cuvânt c-o mulțime de bunătăți pe cari numai noi românii cei târzii la minte nu le știm prețui cum se cuvine, dar cari fac multe parale.
Să mai ție guvernul liberal încă vrun an-doi și apoi n-avem s-avem încotro de multele bunătăți revărsate asupră-ne, încât nu ne va rămâne altceva decât să ne luăm în spate ceea ce ne va fi rămas și să schimbăm America de lângă Dunăre pentru America de peste Ocean. Atunci Plevna internă — adecă naționalitatea română a acestei țări — va fi luată.
„Românul“ de vineri, 2 martie, cuprinde un ciudat articol iscălit „un ofițer milițian antifebruarist“, care adresează o mulțime de grațiozități d-lui general Florescu, iar drept pretext pentru a o putea ia un articol din „Ecoul țării“, de nu ne înșelăm ziar care criticase acordarea unei recompense naționale d-lui general Haralamb.
Oricum s-ar fi pus cestiunea și oricari ar fi acuzările aduse generalului Florescu, nu rămâne mai puțin adevărat că generalul Haralamb este unul din acei militari cari, călcându-și jurământul și pătând drapelul, au răsturnat, nu prin revoltă fățișă, care ar fi scuzabilă, ci prin trădare nocturnă pe Vodă Cuza. Puțin ne pasă nouă de motivele d-lui general Haralamb. Poate să fi fost mari, poate să fi fost înjosite; în cestiuni de asemenea natură nu decid intențiile și motivele, ci fapta. Fapta a fost, este, va fi în vecii vecilor o trădare neespiată, neespiată decât într-un singur chip. Dacă generalul Haralamb s-ar fi sinucis a doua zi după răsturnarea lui Vodă Cuza, greșala (cum o numește ofițerul milițian) era espiată; în alt chip însă, ea nu are iertare nici din partea oamenilor bine cugetători, nici din partea lui Dumnezeu.
Și toți ofițerii cari au luat parte la răsturnarea nocturnă a lui Vodă Cuza cată s-o știe o dată pentru totdauna că, în ochii istoricului și în ochii celor drepți, singura lor espiare nu poate fi decât nimicirea. Nu se confunde aci datoriile cetățeanului cu datoria soldatului; cetățeanul negustor, proprietar, lucrător poate fi nemulțămit cu forma guvernului țării sale, poate comite crime politice, cari vor fi pedepsite neapărat, dar înalta trădare din partea unui civil e o crimă politică, din partea unui militar e o crimă comună. Militarul e dator supunere oarbă, devotament orb. Aci nu încape nici o discuțiune, nici o sofismă. Cu esplicări a lui 11 fevruarie pot veni mulți; se înțelege că au fost cauze; ar trebui să fie cineva idiot pentru a admite că ceva se poate întâmpla în lume fără cauze. Deci și 11 fevruarie a avut neapărat cauzele sale.
Dar între esplicare și justificare e o deosebire cât cerul de pământ. Cauze pot fi multe, scuze și justificare nu există deloc pentru militarii cari au luat parte la răsturnarea lui Vodă Cuza.
Știm asemenea foarte bine că, pentru a face a se uita neștersul, nepieritorul 11 fevruarie, d-nii militari în cestiune, sprijiniți de partidul politic corupt și corumpător al roșiilor, au luat comande în armată, pentru a câștiga bătălii în contra turcului nevinovat, pe care d-nii liberali au încă și astăzi neobrăzarea de a-l numi dușmanul țării. Dar a căuta cu lumânarea bătălii și a pierde vieți de soldați pentru a face să se uite 11 fevruarie e o nouă apucătură, care poate amăgi mulțimea, pe oamenii luminați niciodată.
Noi nu criticăm, nici admitem recompensa națională votată de Cameră, de la o Cameră roșie nici se puteau aștepta scrupule. Suntem însă siguri că o adunare de militari în locul celei din Dealul Mitropoliei ar fi refuzat recompensa în unanimitate.
În fine acel articol mai conține un ciudat argument: „Întrebați — zice ofițerul milițian antifebruarist — întrebați pe statul-major al lui Luders cum se face ca un trădător ca Haralamb să fie cavaler al Crucii Sf. Gheorghe“.
Dați-ne voie. Nu-ntrebăm, pentru că n-avem nevoie s-o știm.
După 11 fevruarie, d. Haralamb și ceilalți sunt pentru noi morți și noi nu ținem seamă nici de zilele celor morți, nici de zilele celor cari nu s-au născut încă.
Deziluzii și dezamăgiri! așa le-a fost ursita mazariștilor.
A prezinta în modul cel mai formal un proiect de lege ca acela despre înrăutățirea monopolului de tutunuri, a cere să fie cercetat de urgență, dar a dobândi un refuz categoric, a mai aștepta câteva săptămâni ș-a vedea că Adunarea îl respinge în unanimitatea secțiunilor și prin unanimitatea delegaților, iar că țara îl condamnă cu indignare, a lăsa ca raportul să se prezinte, să se distribuie și să se puie la ordinea zilei, apoi a retrage proiectul pe furiș, făr-a o declara formal și a-l prezinta din nou cu modificări ridicule, sub cuvânt că e altăceva: iată o procedere nemaipomenită, fără precedent și din cele mai abătute de la uzurile constituționale. Pe lângă aceasta o asemenea conduită nu însemnează decât dispreț aruncat Adunării Deputaților, fără a cărei încunoștiințare s-a retras proiectul, desfiderea ce i se aruncă prin noua lui prezentare sub numele de nouă lege. Pare se că d. Sturdza e atât de mult interesat în această nenorocită și odioasă afacere, încât uită până și convenințele, încât renunță a salva cel puțin aparența.
Să nu crează cineva că aceste aspre mustrări le adresăm d-lui Sturdza noi, nu și le adresează organul unui frate mai mare de la Mazar Pașa, i le adresează organul aceluia împreună cu care d. Sturdza se făcuse apărătorul înflăcărat al constituționalismului și în acelaș timp detractorul aprig al monopolului de tutunuri. Pe când dd. Sturdza și Vernescu erau stâlpii companiei de la Mazar Pașa, monopolul era groaza lumii, nenorocirea țării, un jaf, o tâlhărie; și d. Sturdza, care se pricepe la socoteală și care era ca atare contabilul titular al companiei, arăta bob numărat că țara e ruinată prin monopol. Venind însă d. Sturdza la minister, s-a convins că, pentru plata datoriilor, țara nu poate întrebuința vorbele cele late și banalitățile din „Alegătorul liber“, a făcut din nou socoteală și de astă dată a văzut că nu sunt de lepădat cele câteva milioane pe cari le dă monopolul tutunului. D. Vernescu însă, care în orice caz nu se pricepe la socoteală de catastife ca d. Sturdza, crede pe fratele de la Mazar Pașa rătăcit, și astfel, cum văzurăm, îl mustră amar prin organul d-sale. Cum? Însuși d. Sturdza, constituționalistul englez, astăzi, după ce a retras pe furiș proiectul căzut odată, îl prezintă iarăși cu modificări ridicule? Dar aceasta este o procedare nemaipomenită, fără precedent, din cele mai abătute de la uzurile constituționale; se pare, în adevăr, că d. Sturdza, odinioară vrăjmaș de moarte al monopolului, este astăzi atât de interesat în această odioasă afacere încât uită că trebuie să se mai gândească și la ochii lumii. Ce deziluzie! Ce dezamăgire pentru bietul d. Vernescu, care se vede că la Mazar Pașa a fost luat de bani buni basmele finanțiare ale actualului ministru de finanțe!
Să lăsăm însă d-o parte paraponul dezamăgiților frați de la Mazar Pașa; ceea ce este adevărat este că proiectul pentru prefacerea legii monopolului, a cărui cădere iarna trecută în Cameră a fost un adevărat scandal constituțional, astăzi, modificat așa cum zice organul d-lui Vernescu, s-a prezentat din nou în Cameră și majoritatea se zice c-ar fi hotărâtă să-l respingă din nou. Suntem curioși să vedem și după această a doua cădere, mai nenorocită decât cea dântâi, ce va face ultraconstituționalul d. Sturdza.
Camera franceză a respins prin 319 voturi contra 159 propunerea de dare în judecată a ministerului conservator din 16 mai. Această Adunare, prin asemenea hotărâre, a dat o dovadă de înțelepciune care, drept spuind, nu se prea aștepta de la dânsa. Crima cea mare a ministerului de Broglie fusese, se înțelege, că sprijinise în alegeri candidaturi conservatoare, opuse candidaturilor radicale care au triumfat. De aci, după modul cum se înțelege în unele țări regimul parlamentar și libertatea opiniilor, s-a cerut capul miniștrilor învinși, și învingătorii, care erau, ca în toate cestiunile politice, și judecători și parte, au vrut să pedepsească pe acei ce încercaseră, fără succes este adevărat, de a lipsi pe Franța de fericirea nespusă ca d-lor s-o reprezinte. Se înțelege că aceeași radicali, când sunt la putere, nu se sfiesc câtuși de puțin de a combate alegerea adversarilor lor politici cu o înverșunare mult mai mare și prin arme încă mai neleale.
Așa în 1871 prefecții guvernului revoluționar s-au prezentat pretutindinea ca candidați în însuși județul pe care-l administrau. Astfel, în ancheta asupra revoluțiunii de la 4 septemvrie s-au publicat depeși ale dictatorilor și miniștrilor de atunci, recomandând curat prefecților lor cutare și cutare candidatură. Dar nu face nimic! Quod licet Jovi non licet bovi. Jupiterul republican poate să facă ceea ce nu este permis unui simplu conservator.
De aceea Camera radicală hotărâse darea în judecată a ministerului de la 16 mai. Noroc că președintele republicei, d-l I. Grévy, și ministerul actual, condus de un om moderat și înțelept ca d. Waddington, ținând seamă și de manifestația unanimă a guvernelor și a presei străine, au priceput imensul ridicol a unei asemenea acuzațiuni și au izbutit a pune un frâu poftelor necurate și urelor meschine a tuturor nulităților invidioase care compun partida radicală estremă din Camera franceză.
Ne aducem aminte că în 1876 prezidentul Consiliului de atunci, d. Manolache Costache, fu mai puțin fericit într-o tentativă de asemenea natură. Și d-lui, cu toate că rătăcit în mijlocul acelei administrațiuni multicolore, încercă să facă să se auză glasul bunului-simț și ceru, dacă nu părăsirea acuzațiunei, cel puțin respectarea Constituțiunei de cătră vestitul comitet de acuzare. Pretențiunea d-sale, deși mai modestă decât a d-lui Waddington, n-a avut norocul să fie ascultată de capul statului, care, adus să se pronunțe între două teorii contrarii, alese teoria susținută de d. I. Brătianu, căruia îi încredință și prezidența Consiliului și urmarea acuzațiunii, pe cale anticonstituțională, în contra foștilor săi consilieri. Fiecare știe rezultatul acestei hotărâri, care nu și-a dat încă toate roadele sale până astăzi. Alta a fost purtarea d-lor I. Grévy și Waddington; și nu ne îndoim că moderațiunea, energia și înțelepciunea de care au dat probe va contribui mult a întări guvernul pe care-l prezidează.
Dară să terminăm printr-o ciudată observațiune. Teoria susținută în 1876 de cătră d. I. Brătianu și aprobată de M. Sa Domnitorul, adică dreptul pentru Cameră de a face chiar instrucțiunea procesului miniștrilor, n-a fost aprobată nici chiar de minoritatea violentă și ultrarevoluționară a Camerei franceze — căci iată concluziunile raportului d-lui Brisson.
- Art. 1. Conform art. … din Constituțiune, Camera deputaților dă în judecată înaintea Senatului pe membrii ministerului din 16 mai 1877, prezidat de d. duce de Broglie, și ai ministerului din 23 noiemvrie 1877, prezidat de d. de Rochebouët.
- Art. 2. Trei comisari, luați din sânul Camerei și numiți prin alegere, vor fi însărcinați să facă recuizitoriile necesare, să urmărească, să susțină și să termine acuzațiunea înaintea Senatului.
Va să zică cei 3 membri numiți de Cameră n-au altă misiune decât aceea de acuzatori, de procurori, iar instrucțiunea judiciară, cu toate urmările ei, adică perchizițiuni, ascultări de martori cu jurământ, interogatoriu al acuzaților, arestări, aparține, după chiar d. Brisson, Senatului, căruia aparține și judecata.
Iată dară teoria d-lui I. Brătianu, aprobată în 1876 de M. Sa Domnitorul, respinsă și combătută de cei mai violenți între cei violenți din Camera cea mai violentă din Europa, de partizani deghizați ai Comunei. Acești veterani ai revoluțiunii, acești copii de suflet a lui Robespierre n-au cutezat astăzi să-și însușească instrucțiunea judiciară propriu-zisă, să se facă într-un timp acuzatori și judecători în disprețul tuturor legilor și a celei mai simple echități.
Să se felicite dară d-nii Brătianu, Rosetti, Missail etc. Frații și mai marii lor din Franța au rămas mai pe jos decât ei.
Este adevărat că Franța este o republică, că în capul ei se află un simplu advocat, d. I. Grévy, pe când România este o monarhie înzestrată cu o Constituțiune a cărei pază este încredințată jurământului și onoarei unui principe dintr-o veche și strălucită viță. Se vede însă că advocații au și ei pe ici pe colo meritul lor și că nu trebuie desprețuiți.
Teatru românesc. Mâne, marți 6 martie, se va reprezenta în teatrul românesc comedia lui V. Alecsandri Boierii și ciocoii. Comedia aceasta e un tablou de obiceiuri dintre anii 1830—1848 și arată cu fidelitate multă starea de lucruri și relele sociale ale timpului aceluia. Pentru mulți din generația actuală piesa va fi cu totul nouă în privirea cuprinsului, căci astăzi boieri nu mai sunt, iar ciocoii au devenit cu toții liberali și patrioți … pe hârtie. Din crisalida ciocoi s-a dezvoltat fără îndoială fluturul liberal.
Cine voiește să vază cum s-a operat acea schimbare și din ce elemente s-a operat să privească marți reprezentarea piesei lui Alecsandri.
„Politische Correspondenz“ publică o circulară a d-lui Câmpineanu cu data de 3 martie. Acest act ne face curioasa descoperire că știri oficiale, sosite din Rusia, susțin: 1. că România trebuie să mulțumească pentru independența sa armelor rusești; 2. că câștigarea Dobrogei este o urmare a mărinimiei Rusiei și 3. că autoritățile române din Dobrogea au maltratat pe bulgarii de acolo numai din cauza naționalității lor.
La aceste trei teze d. Câmpineanu răspunde într-un ton foarte moderat, obiectând la punctul 1 că România datorează independența propriilor sale arme; la punctul al 2-lea, că Dobrogea a fost luată de turci de la români în secolul al XV-lea, când nu mai exista de mult Bulgaria, la punctul al 3-lea în fine, că bulgarii nu sunt maltratați din cauza naționalității lor. Punctul 1 și al 3-lea nu ne privesc câtuși de puțin, pentru că independența, datorită sau nedatorită armelor rusești, nu există deplină nici până azi și pentru că Europa a legat-o de condiții care n-o privesc pe Rusia. Din faptul însuși că recunoașterea din partea Rusiei e departe de a fi suficientă rezultă că nu putem mulțămi pentru un lucru pe care nu-l avem, chiar dacă împărăția vecină ne-ar fi dat cu de prisos ceea ce noi nu i-am cerut niciodată. Iar punctul al 3-lea nu ni se pare îndestul de serios. Trupele române n-au găsit nici o rezistență în Dobrogea, din contra au fost bine primite, și dacă locuitorii bulgari au crezut a avea motiv de nemulțămire, din cauza atracției ce-o exercita împărăția de la Târnova, vina asemenea nu e a noastră. Sperăm însă că timpul va vindeca și durerea aceasta, mai cu seamă pentru că n-are cuvânt de-a fi, iar pe de altă parte prevedem, din nefericire, că stările de lucruri din noul stat nu vor fi tocmai atât de ademenitoare încât neaparținerea la statul bulgar să pară o nenorocire mare.
Punctul al 2-lea însă merită discutat, pentru a se vedea o dată pentru totdauna câtă consistență are mitul despre bulgarismul Dobrogei.
A aminti istoria tragică a unghiului, precum e numit în cele mai vechi monumente slave, ar fi a repeta în memorie toată istoria migrațiunii popoarelor. Căci cine n-a fost prin Dobrogea, cine n-a trecut vadul lui Isaac (Isaccea) de la Darius Hystaspes începând și până astăzi?
Avarii, cazarii, pecenegii, bulgarii, tătarii din Ural, rușii din Chiev sub Svietoslav, cumanii, tătarii lui Ugetai și în fine aciia ai Hanului Noga. Cei din urmă par a fi fost hantătarii lui Țakas, fiul lui Noga, care, împreună cu Sfentislav, un cuman, au domnit asupra regatului româno-bulgar. A stabili însă drepturi după aceste dominațiuni ar fi lucru zădarnic. Cestiunea principală va rămâne a se ști din a cui mână Dobrogea a fost anexată de turci.
Autori slavi caută a dovedi cumcă Dobrogea și-ar fi având numele ei actual de la un anume Dobrotici, stăpânitor al cetății Varna de lângă mare (în a. 1360).
Dar, întâi, acest Dobrotici nu se știe de unde se trage, încât e greu de admis cumcă el ar fi dat numele unei provincii, al doilea, nici acest Dobrotici, nici fiul său Ivanco nu s-au intitulat vrodată despoți ai Dobrogei. De la Mircea I însă, de la domnul Țării Românești, mai există unicele documente în care provine acest titlu. La 1390 Mircea încheie un tractat de alianță cu Vladislav al II, regele Poloniei, contra lui Sigismund, regele Ungariei. În acesta Domnul român se numește „terrarum Dobrodicii despotus et Tristri dominus“. La 1399, adecă peste nouă ani, patru ani după luarea Târnovei de către turci și omorârea lui Ioan Sișman III, ultimul rege al Bulgariei, trei ani după cumplita bătălie de la Nicopoli, în care toată creștinătatea fu cumplit bătută împreună cu Mircea, și în zilele aceluiaș înfrângător Baiazid Ilderim, domnul Țării Românești, într-un document datat din Giurgiu relativ la mănăstirea Strugalea, se numește voievod al Ungro-Vlahiei, Domn al ținuturilor de dincolo de munți (Făgăraș și Amlaș), al amânduror malurilor Dunării până la marea cea mare și stăpânitor (vladaleț) al orașului Drâstor. Acelaș titlu se repetează la 1406.
În acest an însă — 1406 — vine Musa, fiul lui Baiazid II derim, ce căzuse prins în bătălia de la Angora (1402) în mânile biruitorului Timur Lenk. Acest Musa, mai târziu sultan, vine chemat din Asia de către Mircea, e ajutat de el în lupta pentru tron, ajunge împărat și cade, răsturnat de frate-său Mohamed I la 1412. Sub acest din urmă toți principii creștini ai Peninsulei Balcanice sunt siliți a se pleca sub jugul osman, afară de Mircea. Abia la 1416 bătrânul voievod e împresurat cu război și trebuie să se supuie asemenea. Deci abia la anul 1416 a putut să cadă Dobrogea, Silistria, Vidinul, Siștovul, Nicopole definitiv în mânile turcilor, luate de la români.
În genere istoria Bulgariei nu e tocmai aptă pentru stabilirea unor drepturi pozitive asupra provinciilor în care ei locuiesc. Statul bulgar a fost înființat pentru întâia oară de un neam de tătari din Ural, cari au domnit în Târnova până la 1014, când împăratul Basilios II Bulgaroctonos (ucizătorul bulgarilor) i-au pus capăt. Acești tătari se creștinaseră și se slavizaseră în cursul timpului.
Amintim că în vremea aceasta, la 1014 și mai târziu, tot acest împărat Basilios II, într-un hrisov formal, vorbește despre românii din ținutul Vidinului, din Bulgaria toată și de pe lângă mare, va să zică din Dobrogea, și-i supune jurisdicțiunii bisericești a patriarhului din Ohrida. De aci bulgarii au stat în atârnare completă de împărăția bizantină o sută șaptezeci de ani.
După asta, adecă la 1186, apar în scenă frații Petru și Asan. După mărturia tuturor contimporanilor fără escepție, ei erau români, poporul lor — românesc, limba lor — românească. Elementul românesc era atât de răspândit în suta a douăsprezecea și pân-într-a cincisprezecea încât Tesalia actuală se chema Marea Românie,(???) Etolia — România Mică;
Epirul — Țara Vlahioților; Moesia — România Albă; Țara Românească actuală — România Neagră (Mauro Vlachia). În fine asanizii se numesc ei înșii în documente „domini Blacorum et Bulgarorum“. După stingerea liniei bărbătești a asanizilor (1257), noul regat pierde cătră împărăția bizantină toate provinciile c-o populație precumpănitor românească, iar statul Cetății de spini (Târnova) mai duce o existență precarie și fără consistență până ce cade fără scăpare în mâna turcilor.
Într-adevăr, în zilele lui Murad I redusul stat care purta numele Bulgaria era împărțit în trei: la Vidin domnea Ioan Srațimir, cumnatul lui Vladislav Basarab și nepotul lui Alexandru Basarab, la Târnova — fratele vitreg lui Srațimir, Ioan Sișman III, la Varna sus-amintitul Dobrotici. Dan I, nepot de frate a lui Vladislav Basarab și frate bun ca urmașul său Mircea I, era în război cu Sișman pentru marginele țării sale de dincolo de Dunăre. Cari vor fi fost acele margini nu putem ști exact din cauza lipsei de documente; sigur este numai că sub Mircea I nu mai e vorba de domnie bulgară în cetățile de pe malul drept al Dunării și în Dobrogea.
La 1389 e bătălia din Câmpul Mierlei, după care toți cei ce-au luat parte în contra turcilor devin vasali, afară de Mircea.
La 1393 — cinci ani în urmă — se desființează și umbra regatului vasal din Târnova, și Bulgaria devine pașalâc, afară de Dobrogea și cetățile de pe Dunăre.
La 1394 bulgarii, statul și biserica națională, sunt desființați, patriarhul lor Euthimie e târât în robie.
În starea aceasta de dezolațiune scaunul ecumenic din Constantinopol însărcinează pe mitropolitul din România Neagră (????????) cu exercitarea tuturor drepturilor episcopale în Târnova, iar la 1395 mitropolitul Țării Românești petrece în capitala Bulgariei. Fiul ultimului rege, Sișman, anume Alexandru, se turcește și e numit guvernator la Samsun în Asia Mică.
La 1396, adică doi ani în urmă, e cumplita bătălie de la Nicopolis ad Haemum, care se mântuie prin înfrângerea Europei întregi de cătră Baiazid Ilderim. Din eroare unii au admis că locul acestei bătălii ar fi fost lângă Dunăre la Nicopolis ad Danubium, numit Micul Nicopol, care era în mânile lui Mircea. Bătălia aceasta de o epică măreție a avut loc lângă Marele Nicopol, ale cărui ruine se văd azi în satul Nichiup, 4 ceasuri depărtare de Târnova, 12 ceasuri de la Dunăre, unde râul Rușița se varsă în Iantra.
Am arătat mai sus că, cu toată victoria turcească de la Nicopolul Mare, Mircea se numește încă la 1399, adică trei ani în urmă, domn al întregului țărm drept al Dunării până la mare și vladaleț al Dristului.
La 1402 Baiazid e învins și lănțuit de Timur Lenk în bătălia de la Angora. Despre o invazie a Țării Românești nu mai poate fi vorba, căci împărăția osmană era sfâșiată prin lupta între frați, între fiii lui Baiazid.
Dobrogea și Dristul, precum și întregul mal drept n-a putut fi luat de la români decât de Mohamed I și anume la 1416, când Mircea, încărcat de ani și slăbit de lupte necontenite, a trebuit să se supuie, deși în condiții cu mult mai bune decât toți principii slavi și greci ai Peninsulei Balcanice împreună.
[Articol cu paternitate incertă]
După cum aflăm, compozitorul cantatei Vârful cu Dor, d. Ladislav Lubici, pianistul curții M.M. L.L., a fost invitat de directorul Societății de muzică din Londra ca să trimită toate partiturile pentru a se începe repetițiile cantatei, care va fi reprezentată în curând în Covent-Garden — teatrul M.S. Reginei. Piesa se va reprezenta cu tablouri vii, care se vor schimba mereu pe scenă, după înțelesul textului. Afară de aceea, directorul Societății din Londra a cerut permisiunea de-a reprezenta cantata în deosibite concerte și în teatrul privat al principelui de Wales.
Compozitorul a fost ales membru al societății muzicale.
Costumele naționale române necesare cântăreților ce vor lua parte la reprezentație s-au și trimis din București.
Ar fi îndealtmintrelea de dorit ca d. compozitor să fie față la reprezentare și să dirijeze însuși esecutarea muzicei sale.
Între multele neplăceri ale vieții desigur că polemizarea cu minți radicale e una din cele mai mari.
În orice discuțiune serioasă și onestă sunt cu putință numai două moduri: unul ad rem, care dovedește adevărul tezei în sine, altul ad hominem, care arată că adversarul a susținut sau făcut însuși lucrul pe care azi îl combate.
Argumente ad rem nu s-au adus nicicând în contra noastră, pentru că secta liberală consistă din oameni absolut incapabili, născuți cu neputința de-a pricepe cel mai elementar adevăr chiar. Dacă le spui că o alianță ofensivă nu se face fără tractat în regulă ei răspund c-ar fi nedemn de-a cere de la un împărat zapis și chezășie; dacă le spui că teoria de „om și om“, o teorie curat filantropică și un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai cu semenul său ci chiar cu animalele, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface țara moștenită, apărată cu vărsare de sânge și cu privațiuni, într-o mlaștină americană pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte țări, atunci domnii liberali te numesc evreofag.
Un comunard alungat din Paris, care-și are învățătura toată din academia „Le crapaud volant“, devine redactor al „Românului“, organul unui partid numeros; o facultate a Universității din București e împuiată cu bulgari târzii la minte cari-n viața lor nu și-au bătut capul decât cu cămătăria și cărora omul prevăzător nu le-ar încredința viața unui cal, necum a unui creștin; acești bulgari cresc apoi la noi în țară o generație diplomată și privilegiată de ucigași, iar noi, dacă arătăm toate acestea, atunci… suntem evreofagi. Ba unul din geniile acestea, născut în Bosnia și care-a învățat meșteșugul doftoricesc de la felceri turcești, e până și … senator, ales în capitala României, în centrul luminelor, dragă Doamne, și în focarul naționalității, ca o adevărată ilustrație a libertății alegerilor. Să zicem că i-am fi opus acestui felcer turcesc tot ce-avem noi mai bun în țara noastră, pe un prinț de neam, pe un fiu de Domn de ex. al cărui tată să fi fost o glorie a paginelor istoriei țării, ale cărui antecedente să fi fost cele mai nobile, mai curate și mai generoase, ei bine, suntem siguri că prințul cădea și că roșii alegeau tot pe doftorul Bosnagi.
Oare evreii sunt singurele elemente economicește și moralicește nesănătoase care se scurg la noi în urma extremului liberalism al instituțiilor noastre, care nu cer altă calitate pentru așezarea în țară decât ca cel venit să fie animal vertebrat biman și nimic mai mult? Evreii sunt elementul cel mai numeros, nu însă unic: diferiții bosnagii și redactori ai „Românului“ intră în aceeași categorie a elementelor nesănătoase scurse de aiurea în țară.
Repetăm deci că, îndată ce e vorba de întâmpinări ad rem, cari să se refere la teza în sine, niciodată nu le vom putea primi de la mințile radicale, pentru că acestea nu sunt în stare de-a recunoaște nici chiar cele mai elementare adevăruri, nici chiar pe acela că, introducând într-un stat eminamente național un sistem de instituții cosmopolite și americane, prefaci țara cu necesitate într-o Americă nouă, într-o mlaștină de scurgere. Liberalii nu sunt nici măcar în stare de a vedea că aserțiunea noastră rămâne adevărată, abstracție făcând de la cestiunea evreilor și de la soluțiunea ce-am propune-o noi, că e un adevăr neatârnat de considerațiuni sau de opinii de partid și că, rostindu-l, nu devenim nici evreofagi, nici evreofili.
Așadar cu argumente ad rem nu avem a ne ocupa, ci numai cu cele ad hominem, pe care „Românul“ îndeosebi se încearcă a le aduce în cele din urmă două numere ale sale în contra noastră.
Dintr-un pasaj al nostru, scris în sensul celui de mai sus și agravat totodată prin citarea art. 44 din Tractatul de la Berlin, „Românul“ conclude că suntem evreofagi.
Asta n-ar fi nimic, ar dovedi numai slăbiciune de judecată din partea adversarilor noștri și nimic mai mult. Dar organul radical merge și mai departe: ne impută că ne-am fi contrazis, c-am fi fost cândva evreofili.
Apelăm la onestitatea „Românului“ să ne spuie când?
Și în ce mod se face imputarea aceasta? „Această tactică — zice „Românul“ — deși odioasă din punctul de vedere național, pentru că se adresează nu țării, ci străinilor, al căror ajutor îl imploră în luptele interioare de partidă, nu e totuși lipsită de oarecare dibăcie: ea constă în a susține că guvernul și cu partida liberală s-ar fi unit cu fracțiunea spre a rezolve cestiunea izraelită astfel cum voiește fracțiunea“.
Când am implorat noi ajutorul străinilor în luptele interioare?
Când am susținut că guvernul s-a unit cu fracțiunea spre a rezolva cestiunea în sensul fracțiunii?
Noi am imputat guvernului duplicitate și fracțiunii asemenea duplicitate. Antecedentele cosmopolite ale d-lor Rosetti-Brătianu, drepturile femeilor, republica universală, participarea la atentatul Orsim, gheșeftăria proverbială a fraților fracționiști, promisiunile și înțelegerile d-lui C.A. Rosetti prin străinătate și tonul semeț înlăuntru, toate acestea ne făceau a crede că avem a face c-o nouă mistificație din partea roșiilor și a fracționiștilor. Ceea ce ne confirma și mai mult în părerea aceasta este intimitatea vădită între fracție și guvern, cu toată logomahia din Adunări. Deci n-am putut vorbi despre o rezolvare a cestiunii în înțelesul fracției, pentru că această din urmă e bună-bucuroasă să-și păstreze deputățiile, advocaturile statului, prefecturele și tribunalele-i, să fie păsuită la arenzile moșiilor statului. Cu acest preț ea se mulțumește de a juca dublul rol de opoziție din gură și de votare pentru guvern la toate voturile pe față. Fracția face opoziție numai când știe că opoziția ei e inocentă; cum se clatină însă guvernul, ea sare îndată în ajutorul lui. Apoi fracția mai are încă un drept de a fi ignorată: e puțin numeroasă și compusă din nulități patente. C-un cuvânt fracțiune e un nume foarte potrivit, căci totul la ea e fragmentar: minte, caracter, avere, număr.
Din toate cauzele acestea nu putem crede că guvernul ar fi voind să rezolve cestiunea evreilor în sensul fracției, pentru că fracția n-are nici un sens; ea n-a știut niciodată ce vrea și e cel mult o companie de postulanți și arendași păsuiți, nicicând însă un partid serios, despre care s-ar putea zice că-n cestiunea cutare gândește așa sau altfel.
Dar să lăsăm acestea. N-am susținut că guvernul a dat mâna cu fracționiștii, ci din contra, că fracționiștii au dat mâna cu guvernul — pe sub mână, nu pe față. Îndealtmintrelea fracționiști sunt ai oricui le va da slujbe și îi va păsui cu arenzile; noi știm cazuri în cari capi ai fracțiunii au venit cu capul pe tipsie la miniștri conservatori, asigurându-i despre nestrămutata lor fidelitate. Așadar la altceva.
Ieri s-a citit pentru a treia și cea din urmă oară în Cameră declarația de revizuire a art. 7 din Constituție, însă, deși d. Furculescu a cerut a se deschide numaidecât discuția asupra acestui obiect, majoritatea, de astă dată zgomotoasă, a Camerii a cerut continuarea votării bugetului, încât e probabil că discuția a treia la mână asupra articolului 7 se va începe abia sâmbătă, iar după votul al treilea Camera va fi de drept dizolvată.
Va să zică suntem la spartul târgului.
Deși suntem departe a împărtăși părerile esențiale ale d-lui Furculescu, ne unim totuși în părerea formală ce a emis-o d-sa, că graba în privirea bugetului ar fi fost cu cale acum cinci luni de zile, iar nu cu două zile înaintea dizolvării. Dar în zadar; unde cântă cocoși mulți întârzie a se face ziua.
Nu degeaba sunt în Cameră atâtea recunoscute capacități financiare precum d-nii Pană, Buescu, Sihleanu, Costinescu; trebuia neapărat ca existența acestor ilustrațiuni, acestor oameni mari ai României să aibă efectul ei și la plăsmuirea bugetului, trebuia lucrul să se tărăgănească atât de mult până ce votarea va fi devenit cu totul de prisos, în sine vorbind, și numai o formalitate goală de împlinit. O formalitate, da!, care zădărnicește cu totul dreptul de control al Adunării asupra sămilor visteriei și n-are alt scop decât de a acoperi prin nimenea responsabilitatea ministerului, oricât de pripite, oricât de factice ar fi sumele trecute la venituri, oricât de oneroase sau nejustificabile ar fi condeiele la cheltuieli.
Pe când Camera era la largul ei și avea atâta timp înainte-i, pe atunci nu găsea vreme pentru bugete. Ba se discutau drepturile politice ale femeilor, ba atracțiunea pe care balonul captiv o exercita asupra d-lui Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, ba negustoria de principii era la ordinea zilei. Mai ales acuma, înaintea desfacerii totale, fiecare din d-nii deputați liberali scotea cu atâta ieftinătate principiile sale pe piața alegerilor viitoare încât ajunsese câte zece mărturisiri de pur liberalism la lețcaia roșie; Camera ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.
Și acum, când e la adecă, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță: vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschiză gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministeriului să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile… ș-atunci toate vor fi bune.
De se vor realege d-nii roșii, vor zice vorba celuia: „an n-am câștigat, est timp am păgubit, la anul trag nădejde“. Dar de se va împlini nădejdea, de nu, puțin le pasă; țara să trăiască, datoriile curg.
De nu se vor realege, atunci „prinde orbul, scoate-i ochii“, căci cine-i va putea trage la răspundere pentru votarea bugetelor și pentru toate câte-au păcătuit?
Astfel se exercită în România suveranitatea națională, controlul ce națiunea e chemată a-l exercita în afacerile ei, seriozitatea reprezentanților ei, c-un cuvânt astfel se joacă la noi farsa constituțională. Dar ea nu va mai ține mult; numai până duminecă și apoi … adio viață!
Sperăm că providența ne va scuti de-a revedea în viitoarele Adunări o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neștearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii își vor fi deschis ochii și nu vor mai trimite în Adunări nici naturi catilinare, despre cari nimeni în lume nu poate ști cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii și advocăței fără pricini, cari pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun-simț.
De când există Obștească Adunare în țările noastre o strânsură mai nevrednică de palavragii și de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stâlpi de cafenele fără rost și mesteșug, indivizi cari au accese de delirium tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adunări, încât toate darurile și podoabele sale natura pare a le fi grămădit asupra a o samă din deputații actuali. O slugărnicie necondiționată la ordinele stăpânilor miniștri, o deplină absență de spirit și o buimăceală necontenită la discutarea legilor, o înfiorătoare lipsă de patriotism la tratarea cestiunilor naționale, iată atmosfera generală, iar asupra unor discuții mlăștinoase, insipide, lipsite de spirit și de voință spre bine, vezi răsărind câte un chip ciudat și baroc, câte-o stârpitură radicală în a cărei fiziognomie se concentrează oarecum toate trăsurile neplăcute ale tuturor națiilor semibarbare din Orient, vezi tipuri atât de pocite încât abia o fantazie de caricaturist le-ar putea inventa, punându-se într-adins să le iscodească, iar etnologul ar sta cu brațele încrucișate înaintea acelor specimene, neștiind, nu între ce oameni, dar în genere între ce soi de ființe organice să le claseze.
E curios într-adevăr de-a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporționate și o isteciune îndestul de vie, și-a prefăcut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun într-un fel de menajerie de curiozități etnologice și zoologice, a cărei exemplare gândesc și vorbesc tot atât de ciudat pe cât de ciudate arată. Se vede că teoria de „om și om“ a fost pricepută la noi cu totul conform spiritului naturalist al secolului nostru, și nația a voit să trimeață un șir de specimene omenești dintre acelea cărora nu le lipsește, pentru a fi pure expresii vertebrate ale regnului respectiv, decât deosebirea unui fir de păr aruncat într-o cumpănă. Ecce homo… Darwini, omul redus la ultima, la cea mai simplă expresie cu putință.
Dar ce să mai vorbim! Un proverb turcesc zice că, pentru cel ce înțelege, un țânțar sună ca o trâmbiță, iar pentru cel ce nu înțelege tobele și surlele sunt în zadar; și în orice caz lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Domni-va aceeași orbire la alegerile viitoare ca la cele trecute, trimite-se-vor din nou aceleași incapacități personificate, aceleași ambițiuni meschine, aceleași mutre imposibile în Adunările viitoare sau poporul rumânesc își va deschide ochii și va refuza concursul la încercarea de-a se forma un nou cabinet de curiozități — iată întrebarea pe care noi, câți n-am pierdut pe deplin speranța unui viitor mai bun, îndrăznim a o nega.
Alaltăieri, sâmbătă spre duminica Floriilor, la 2 ¼ noaptea, Camera a ajuns în fine la votarea a treia a declarațiunii de revizuire; era deci din momentul acela dizolvată de drept, încât mesajul domnesc, citit a doua zi de cătră M.S. Domnitorul, a fost mai mult un act de grație cătră Camerele actuale.
Despre actul formal al dizolvării vom relata mai jos. Deocamdată ne mărginim a spune că dicționarele limbelor europene nu cuprind cuvânt care să însemne pe deplin monstruozitatea ședinței de sâmbătă seară a Adunării deputaților.
Foaia oficioasă se plânge uneori că nu poate discuta cu noi serios.
Să admitem ipoteza aceasta și totodata extrema noastră bunăvoință de a fi cât se poate de moderați în vorbe.
Ei bine, spună-ne un muritor din lume dacă o Cameră care votează de la 9 și până la 2 ore după miezul nopții, adică-i în cinci ceasuri,
bugetul statului,
bugetul Casei de dotațiune a oastei,
legea pentru împrumutul orașului București,
legea responsabilității ministeriale,
reziliarea contractului cu monopolul tutunurilor
ș.a.m.d.,
spună-ni-se dacă cu o asemenea Cameră și cu guvernul răsărit din ea mai poate fi vorba de discuțiune serioasă?
Dar orice expresii am întrebuința, dac-am numi-o bufonerie constituțională sau panglicărie parlamentară, orice vorbă am întrebuința ea n-ar fi îndestul de tare pentru a înfiera această extremă ușurință, care nu credem să fi având seamăn în analele nici unui parlament de pe fața pământului.
Și dacă renunțăm la caracterizarea mai de aproape a acestei memorabile ședințe de sâmbătă seara o facem nu pentru c-ar fi loc de cruțare, ci numai pentru că nu ne-a făcut efectul unei ședințe, ci pe acela al unui dezastru, a unei lavine prăvălită asupra țării.
În buimăcirea generală, discursul lăudăros și încriminător totodată al d-lui ministru de finanțe ni s-a părut un lung și îndărătnic șuier de ironie. Când am auzit pe d. Dim. Sturdza lăudând exactitatea bugetului pe anul 1879 și comparându-o cu defectuozitatea bugetelor guvernului conservator, când l-am auzit atribuindu-și războiul ruso-turcesc o dată ca o scuză pentru cheltuiala de 56 și jum. milioane aruncate în apa Dunării, a doua oară ca un merit pentru sporirea neprevăzută a câtorva venituri, ni s-a părut mai întâi o glumă nu la locul ei, mai ales în fața acelei Camere care vota bugetul cu drumul de fier fără nici o cercetare a condeielor, față cu o Cameră care peste o jumătate de oră avea să rezilieze contractul cu regia și să voteze o convenție de tarife cu Austro-Ungaria, ne frecam ochii ca să ne trezim din acest vis aievea, care ne făcea impresia unui dezastru, însoțit de o muzică plină de suficiență și de satisfacțiune personală.
Și, cu toate acestea, azi trebuie s-o spunem c-a fost cu putință. La Dumnezeu și la noi toate sunt cu putință.
Și nu suntem numai noi aceia cari avem de ce ne mira. Ziare liberale ale partidului chiar, „Binele public“ bunăoară, se unește în această privire cu noi.
Votarea bugetelor c-o pripă necunoscută încă de când avem regim parlamentar, angajarea de a termina la epoce fixe linia de juncțiune Predeal, uciderea liniei ferate Vârciorova cel puțin în privirea tranzitului, nedreptățirea și asuprirea încercată asupra corpului didactic prin manifesta călcare a legii instrucțiunii, reziliarea contractului Regiei monopolului de tutunuri prin surprindere, toate acestea fură acte de natură a convinge pe toți că lipsa de independență și esclusivismul de partidă sunt în stare a cauza cele mai mari rele.
Și toate acestea … în patru ceasuri.
Ei bine, Vezuvul a fost mai îngăduitor cu orașul Pompei când l-a acoperit cu o pătură de lavă; el a avut nevoie de mai mult timp pentru rostogolirea valurilor sale de foc.
D. ministru de finanțe n-a fost găsit o altă ocazie mai bună, un alt ceas mai senin, o altă situație mai puțin îngrămădită pentru a-și espune meritele sale și o statistică comparativă a bugetelor de la 1873 încoace.
Acuma, când membrii Adunării erau obosiți de peste zi, când asupra acestei ședințe de seară se grămădise toate legile cele mai importante ale sesiunii, când nimeni nu era preparat a-i răspunde, d-sa a găsit ocazie a declara că de acum-nainte bugetele vor fi echilibrate, pentru că de astă dată evaluările veniturilor se fac cu exactitate, pe când conservatorii falsificau bugetele prin evaluări umflate. Liberalii n-ar fi greșit decât la evaluarea cheltuielelor ministrului de război, unde s-a întâmplat neînsemnatul plus de 56 și jumătate, încolo toate sunt în regulă.
La acest discurs al d-lui Sturdza a răspuns d. Maiorescu.
Deși ca toți colegii săi — nepreparat și neașteptându-se la discursul ca din senin al d-lui ministru, d. Maiorescu a arătat lipsa de fundament a aserțiunilor finanțiare ale d-lui Sturdza.
În adevăr, dacă s-a întâmpat sub conservatori ca unele venituri să fie trecute în buget cu cifre mai urcate decât cele pe cari le-au produs într-adevăr, cată a nu se uita că acele venituri rezultau din dări nouă indirecte, care în lipsa unei statistice exacte nu se puteau prevedea ce vor produce. Îndealtmintrelea evaluările actualului ministru nu sunt cu mult mai exacte. Astfel pentru anul espirat s-au evaluat la 8 milioane venitul vămilor, pe când acesta a adus 16 milioane, adecă cu 8 milioane mai mult. Cumcă a ieșit în plus și nu în minus e o împrejurare fericită, care nu diminuează de fel eroarea de calcul, căci ciudată într-adevăr ar fi evaluarea aceea care ar fixa veniturile la o sută de milioane, pe când ele în realitate ar aduce două sute de milioane.
În realitate însă acest spor considerabil a o seamă de venituri e de atribuit acelorași împrejurări cărora cată a se atribui cheltuiala în plus de 56,5 milioane — adecă războiului. Și dacă d. ministru poate invoca războiul ca justificare, tot acest război îi ridică pe de altă parte orice merit în privirea sporurilor de la venituri, căci drum de fier, vămi, poștă și telegraf, toate acestea au produs mai mult tocmai în urma acelor împrejurări estraordinare, sporitoare a unor venituri, dar sporitoare și în cheltuieli și anume în acelea ale Ministeriului de Război.
Dar dacă d-nul ministru a găsit de cuviință a face o statistică comparativă a deosebitelor bugete, de ce s-a oprit oare la 1873? Pentru că înainte de 1873 tot guvern liberal a fost, pentru că de atuncea datează dezordinea în finanțe, de atuncea încărcarea spontană a statului cu cheltuieli în dreptul cărora nu era prevăzută nici o resursă.
La discursul d-lui Maiorescu a răspuns d. Brătianu. E în genere cunoscut obiceiul actualului ministru-prezident de-a invoca mărturia unor persoane răposate de mult. Cavour, Napoleon, Victor Emanoil, c-un cuvânt toți potentații și miniștrii morți au norocirea de a fi invocați că ar fi vorbit între patru ochi cu d-sa cutare și cutare adevăruri pentru cari-l place a pleda.
Și de astă dată, spre a dovedi că evaluările bugetelor conservatoare ar fi fost într-adevăr false, d-sa a invocat mărturia unui funcționar răposat, anume Racoviceanu.
Dar, lăsând pe răposatul în pace, să luăm noi din parte-ne mărturisirea unui om viu și deputat liberal, a d-lui I. Ionescu, făcută în numărul de azi al „Binelui public“.
D-sa spune că în anul 1879 veniturile scad și cheltuielile cresc și, pentru ca să li se dea acestora o nălucire de acoperire, se umflă veniturile. În loc de 19 milioane ce au fost în anul trecut la poște, drumuri de fier și diverse, s-au pus în anul acesta 29 de milioane. Rezumatul general e acesta:
Cheltuieli: 108.376.539
Venituri: 101.673.316
Deficit: 7.703.223
Venituri umflate: 7.300.065
Deficitul întreg: 15.004.008
Va să zică în anul 1879 se cheltuiesc 16 milioane mai mult decât veniturile. Iată dară lăudătorul discurs al d-lui ministru de finanțe redus la adevărata lui valoare, la un deficit real de 15 milioane pentru anul curent.
Puține mai avem de adaos. În aceeași noapte de sâmbătă spre duminecă în care s-a votat cu asalt cele mai grele proiecte de legi fără de nici o discuție, d. Stolojan a propus ridicarea unui monument în amintirea războiului, s-a citit o scrisoare a M. Sale Domnului prin care se conferă tuturor deputaților și senatorilor medalia comemorativă a Apărătorilor Independenței și s-a votat în fine pentru a treia oară declarațiunea de modificare a articolului 7.