Din periodice/Din Timpul, aprilie 1879

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, martie 1879 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, aprilie 1879
Din Timpul, mai 1879


[5 aprilie 1879]

Alaltăieri, luni dimineața, la 9 ore, un individ a descărcat de patru ori un revolver asupra împăratului Rusiei, pe când M. Sa se primbla pe jos. Împăratul n-a fost atins; făptuitorul a fost arestat.

Iată știrea cea mai însemnată care a alarmat pe oameni în cursul sfintelor sărbători ale Paștilor. Ea e cu atât mai gravă cu cât formează încheierea unei serii întregi de fapte întunecoase al căror teatru a fost în timpul din urmă Rusia. Mișcarea revoluționară din Rusia fierbe înfundat; pe ici pe colo se-ndreptează pistoale contra șefilor administrațiunii de gubernie, se descopăr amploiați, sergenți de poliție, ba chiar persoane din societatea înaltă cari iau parte și dau impulsiune mișcării. Siberia se populează cu adepții nouălor idei și cu toate acestea tot mai rămân destui cari să atenteze la viața împăratului chiar. În Germania mișcarea socialistă analoagă a încetat în urma introducerii unor legi escepționale; în Rusia asemenea legi excepționale există în permanență; în Germania se urmăresc ideile socialiste numai, în Rusia s-au urmărit orice soi de idee mai liberă, încât sub presiunea cea mai mare, cu umilirea patentă a corpului didactic și a studenților, universitățile rusești au crescut o tinerime pururea supravegheată în toate mișcările ei. Oricât de regretabil și de odios e dar faptul atentatului, izolat și restrâns la responsabilitatea morală a făptuitorului, și oricât îl dezaprobăm, el totuși rămâne un semn caracteristic al timpului, un simptom al unor cauze cu mult mai întinse și mai generale. Faptul nu are caracterul unei răzbunări private, al unei crime individuale, el e precursorul unei mișcări de descompunerea socială al căreia obiect e colosala împărăție slavă.

Dar nu numai la Rusia e mărginită acea descompunere. Preste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegant al arhitecturei Renașterii, cel măreț gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shakespeare și Molière cedează bufonărielor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul și Offenbach alungă pe Beethoven și pe Mozart, — e o epocă în care ideile mari asfințesc, în care zeii mor. Pe lângă aceasta se mai adaogă o generală corupțiune economică. Capitalul, care ar trebui să fie și să rămână ceea ce este prin natura lui, adecă un rezultat al muncii și totodată un instrument al ei, e adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a esploatării publicului prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunei. Elemente economice nesănătoase, uzurari și jucători la bursă, cavaleri de industrie și întreprinzători șarlatani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești, în locurile cari înainte erau rezervate nașterii ilustre, averii seculare, inteligenței celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept și mai statornic.

Fără îndoială că alături cu germenii de descompunere generală se vor fi aflând și germenii unei noi vieți fecunde de un caracter într-adevăr uman; dar totuși nu este mai puțin adevărat că în momentul de față ideile bune se află în linie coborâtoare și aparțin toate fără escepție trecutului, iar cele rele se află pe linie suitoare.


[8 aprilie 1879]

Un cenușar român rătăcit ca amploiat, nu știm de-a câta mână, prin Dobrogea se pusese într-una din zile să esplice unui turc sistemul liberal. Turcul nu cam pricepea de la-nceput, căci el căuta și în România autorități analoage cu cele din Stambul: astfel sub principe el își închipuia ceva analog cu padișahul, sub ministru ceva analog cu vizirul ș.a.m.d. — Nu — îi zicea amploiatul — poporul este suveran. Uite-te ici în cafenea la toți câți sunt față. Toți sunt suverani, ei pun țara la cale.

Abia acuma turcul înțelesese — Acu știm, guvernul vostru genabet-tacâm (tacâm de haimanale, de stâlpi de cafenea).

Această espresie genabet-tacâm se lăți repede în toată Dobrogea, se va regăsi și în corespondența pe care un efendi ne-o trimite din Cernavodă și unde se va vedea ce tacâm de oameni d. Brătianu a găsit de cuviință să trimiță ca să administreze și să lumineze Dobrogea. Atragem atenția tuturor, a d-lui Brătianu asemenea, asupra scandaloasei purtări a o seamă de funcționari români din Cernavodă, care e atât de bine descrisă în corespondența ce-o publicăm în n-rul de astăzi.

*

Poporul? Națiunea? Iată două espresii pentru una și aceeași noțiune despre care liberalii nu-și dau niciodată seamă când vorbesc de ea. În gura genabet-tacâmului nostru poporul este ceva nedefinit, monstruos, incert, zgomotos, ceva căruia nu-i mai dai de capăt.

Pentru noi însă lucrul e mult mai clar: popor, națiune e complexul de clase sociale al unei ginți, adecă a unor oameni de aceeași origine etnică. Proprietarul mare, țăranul, negustorul, breslașul sunt în același mod popor; nimeni din aceștia nu e mai mult ori mai puțin popor decât fiecare din ei. D. de Bismarck e tot atât de bine popor german ca și d. Liebknecht, și popor român e tot atât de mult badea Toader ca și cutare ori cutare prinț sau proprietar mare.

Dar alături cu clasele pozitive ale societății române mai există și oameni cari nici au ceva, nici au învățat vro carte acătării, nici știi de unde până unde a răsărit pe aici prin țară, iar acești oameni pretind a fi popor par excellence, numai ei sunt națiunea, și pe aceștia turcul și noi îi numim genabet-tacâm, adecă roșii.

*

Așadar poporul, națiunea par excellence, în număr de vro 120 de inși, s-au adunat la Herdan. Proprietari și negustori se rătăcise asemenea vro câțiva pe acolo, dar nici unul din ei nu s-a amestecat în vorbă. Dar pentru aceasta erau mulți profesori de soiul d-lui Cernătescu (numit fără concurs în noaptea de 11 fevruarie), mulți advocați fără pricini (numiți de liberali în sinecurile de advocatură ale statului), mulți arendași de moșii ale statului, adecă de cei eternamente datori cu ratele, c-un cuvânt, pe lângă națiunea adevărată, reprezentată prin doi-trei inși, era o sută și mai bine de genabet-tacâm, de oameni cari au nevoie să stea cei de-o seamă cu ei la guvern pentru ca să aibă cu ce trăi, oameni pentru cari buget și domenii ale statului sunt singurele mijloace de existență.

Dintre foștii aliați de la Mazar Pașa au vorbit mai întâi d. Ioan Ghica. D-sa a arătat că, legăturile noastre cu Europa fiind rupte, suntem avizați pentru apărarea și garantarea noastră la noi înșine. De la alegerile acestea va depinde existența naționalității noastre. Ele trebuie să fie libere de orice influență și, dacă cetățeanul va da de un prefect ori subprefect care s-amestecă în alegeri, să-l ia de piept (ipsissima verba) și să-l ducă înaintea procurorului.

*

D. C.A. Rosetti a fost foarte nemulțumit cu discursul d-lui Ioan Ghica. D-sa a cerut ca tot partidul liberal-național să se unească, căci conservatorii sunt uniți, deci libertatea e compromisă, Constituția e-n primejdie. Partidul liberal trebuie înainte de toate să aibă o disciplină oarbă, supunere pasivă ca o armată de soldați, căci libertatea nu se câștigă decât prin sclavia sub autoritatea partidului.

Aceste faimoase teorii trebuiesc ținute minte; trebuie ca românii să știe și teoreticește ce este libertatea roșie, căci practic o știu de mult.

Dar un caz cu mult mai grav s-a-ntâmplat în adunarea aceasta. Un membru al Curții de Casațiune, d. Alex. Petrescu, s-a amestecat asemenea în tacâm și a vorbit ca om de partid în sensul partidului roșu.

Cu toate astea acest domn, ca judecător, va avea în curând să judece sute de procese electorale; de aceea e în orice caz interesant a se ști până unde va merge disciplina, solidaritatea, supunerea sa pacinică ca-n armata de soldați și sclavia sub autoritatea partidului când d-sa va judeca procesele electorale.

Atragem asemenea atenția d-lui prim-președinte al Curții de Casațiune, căci voim a ști într-adevăr dacă membrii unei Curți a cărei rațiune de a fi e tocmai imparțialitatea și depărtarea de orice partid, dacă acei membri zicem pot lua parte în dragă voie la adunări de partide politice, ba să agiteze cu vorba și în faptă sub disciplină, supunere soldățească, sclavie sub autoritatea partidului în favorul cutărui sau cutărui.

*

Iată dar un buchet de teorii și de fapte cules din adunarea de la Herdan; adunare a partidului liberal-național.

Național. Citiți numele membrilor comitetului electoral; mulțimea de nume fanariote și bulgărești vă va încredința ce național e partidul roșu.


[8 aprilie 1879]

D. Frederic Dame ne trimite o întâmpinare lungă, căreia-i dăm loc mai jos, relativă la mențiunea făcută în una din revistele noastre despre un redactor al „Românului“, nenumit, care ar fi luat parte la Comuna din Paris. D-sa arată deci prin șirele de mai jos că n-a luat parte la acea mișcare și întărește aserțiunea sa cu acte gospod.

Iată dar acea întâmpinare, asupra căreia facem mai la vale observațiile noastre.


București, 25 martie, 1879
D-lui Redactor al ziarulul „Timpul“
Domnule redactor,
Vorbind de mine vă permiteți din nou să adăugați lângă numele meu epiteta de „comunard alungat din țara sa“. Știți, d-le, că, dacă „Timpul“ ar fi un ziar serios în alegațiunile sale, această acuzațiune aruncată în treacăt, după ce a fost dezmințită de atâtea ori, ar constitui ceva mai mult decât o calomnie.
Însă, fără a cerceta mobilul unui fapt pe care nu voiesc să-l calific, cred de datoria mea să vă adresez spre știință copia de pe două scrisori, una iscălită de un fost subsecretar de stat la departamentul justiției, cealată emanând de la actualul ministru al comerciului. Sper, d-le, că nu veți refuza publicarea lor în ziarul d-stră.

Versailles, 21 ianuarie 1877
Scumpul meu domn,
N-am uitat nici numele d-tale nici serviciie ce ai adus guvernului în zilele grele când ne luptam în contra comitetului central. Se poate zice că ai fost ajutorul primăriilor noastre și știu câte misiuni periculoase ți-au fost încredințate de noi și că le-ai îndeplinit pe toate cu curagiu și inteligență… Primește încredințarea stimei ce mi-a inspirat purtarea d-tale.
Încrezi-te, scumpul meu domn, în simțimintele mele devotate.
Jules Meline
Primar al arond. 1 din Paris în 1870— 71.
Deputat al depart. Vosges.
Subsecretar de stat la depart. Justiției. Minister. Dufaure.

Iată scrisoarea a doua, care mi-a fost adresată tocmai ca să răspundă unor atacuri îndreptate, tot cu aceiași bună credință, de d-voastră în contra mea pe la finele anului 1876.

Paris, 23 ianuarie 1877
Subsemnatul, deputat al arond. I din Paris, fost primar al arond. II (1870—1871), certifică că d. Frederic Dame, născut la Tonnerre (Yonne) în 1849, a fost secretarul meu în timpul răzbelului și al asediului capitalei în 1870— 71 și că și-a îndeplinit totdauna funcțiunele sale cu zel, inteligență și devotament. Atest între altele că în momentul insurecțiunei comunaliste din martie 1871 nu m-a părăsit în zilele cât am rezistat cu primarii Parisului la propășirea acestei insurecțiuni. A venit cu mine la Versailles și n-a încetat să fie credincios cauzei ordinei și a păcei.
Pentru ce i-am dat această atestare, autorizându-l să facă de dânsa uzul ce-i va conveni mai bine.
P. Tirard
actualmente ministru al comerciului și agriculturei

Originalele acestor două scrisori sunt la dispozițiunea d-voastră ca să le consultați. Asemenea pun la dispozițiunea d-voastră cartea ce am publicat la Paris în septembrie 1871, La Resistance, în care am făcut istoricul mișcărei comunaliste, și Istoria revoluțiunei din 1870-71 a lui Jules Clarétie, ca să constatați că acest eminent scriitor n-a găsit alte teorii mai bune decât ale mele, astfel încât ancheta Camerei asupra evenimentelor din martie s-au răzimat tot asupra acestor teorii, care au fost din nou sancționate de Jules Simon și Camille Pelletan în ultimele lor publicări privitoare la insurecțiunea din 1871.
Cred acum că nu voi mai găsi în „Timpul“ epitete nedrepte acolate la numele meu, deși era simplu să vă asigurați înainte d-a vorbi, cu atât mai simplu cu cât persoana mea e prea neînsemnată ca să poată figura în primele București ale ziarului d-voastră.
Și pentru că ocaziunea-mi este dată, adaug că ar fi bine să se piarză în presa română obiceiul d-a se arunca unul la altul acuzări nefundate, căci dezmințirea lor azvârlă discreditul asupra acelora care le-au scormonit.
Vă rog, domnule, să binevoiți a publica această scrisoare în coloanele ziarului d-voastră și să primiți salutările mele.
Frederic Dame
48. Calea Victoriei


Toate acestea sunt bune și frumoase, păcat numai că nu dovedesc nimic. Cată să reamintim pe scurt cuprinsul acelei reviste a noastre. „Românul“ ne făcea o imputare oarecum că numisem cererea de drepturi a evreilor, adresată Congresului, un act de înaltă trădare; ne imputa asemenea plângerea noastră că prin sistemul de legi liberale cosmopolite, prin americanismul demagogiei, bazat pe teoria rosettească „om și om“, țara noastră a devenit o mlaștină de scurgere a elementelor economicește și moralicește nesănătoase din Apusul și Răsăritul Europei.

Noi am răspuns la aceasta că n-am vorbit numai de evrei și că aceștia nu sunt singurul element nesănătos venit în țară. Făr-a cita nume proprii, am pomenit numai exemplul unei facultăți din București, un fel de stup de bulgari ignoranți și cămătari, de un senator bosniac (felcer turcesc) ales în colegiul întâi de București și candidat al roșiilor și de redactorul unei foi răspândite, despre care se zicea c-ar fi luat parte la Comuna din Paris.

D. Frédéric Damé ne spune că d-sa n-a luat parte la Comună și o dovedește.

Îl credem; retragem aserțiunea cum a fost, fără a schimba însă teoria generală emisă și fără a-l scoate din rândul în care s-a simțit a fi. Căci nu faptul că a luat sau n-a luat parte la Comună e pentru noi important, ci mediocritatea și nematuritatea scrierilor sale, cari nu-l îndreptățesc a juca un rol de cultură în România.

D. Frédéric Damé a scris un dicționar de medicină ni se pare. Cu toate acestea nu știm să fie nici fiziolog, nici anatom, nici patolog special.

Tot d-sa a scris un fel de manual pentru învățarea limbei rusești.

Cunoaște limbile slave sau măcar pe cea rusească atât de bine ca pe cea franceză?

Ne-ndoim asemenea.

A scris apoi o Călăuză a Bucureștilor; un Dicționar al dialectului provensal în comparare cu limba română, în care pune cuvinte românești de gazetă, introduse de ieri-alaltăieri, alături cu fondul vechi romanic al limbei provinciale, d-sa mai primejduiește apoi vizitarea Teatrului Național prin piese scrise fără pic de talent și citirea „Românului“ prin foiletoane. C-un cuvânt se folosește de zece căi pentru a se face… nemuritor și va pretinde poate ca să-l numărăm între elementele sănătoase de cultură?

Așadară, cu tot transitus per falsum medium, cu toată eroarea noastră în privirea participării la Comună, atât teoria noastră generală cât și exemplele citate rămân bune, precum teoria lui Galilei ar rămâne adevărată chiar dacă el ar fi citat între argumente și vrun pasaj din Biblie.

Oricine ne va putea crede că d. Frédéric Damé e pentru noi o persoană indiferentă, ca oricare alta, încât, pe câtă vreme nu va voi a se face observat, n-am fi crezut de-a avea destul talent de-a ne ocupa de d-sa. Poate că autorul Nopții furtunoase ar fi singurul care să-mbogățească specia „Rică Venturianu“ cu încă un tip. Dumnezeu umple lumea cu ce poate și n-avem ceartă cu cerul. Dar pe terenul vieții publice credem din contra că orice mediocritate trebuie descurajată din capul locului și în tot felul, pentru ca nici să cuteze a căuta pe seama noastră a tuturora o importanță ce nu i se cuvine, chiar dacă acea importanță s-ar mărgini la scrierea de piese rele.

Oare dacă d. coredactor al „Românului“ ar fi avut în realitate talentul lucrurilor pe cari le-a întreprins, adecă talentul de-a compune enciclopedii medicale, dicționare comparative a limbelor romanice, gramatici pentru limbele slavone și tragedii bune totdodată, Franța n-ar fi salutat în d-sa pe un nou Voltaire, n-ar fi fost încântată de-a posede un spirit atât de universal?

Din punctul nostru de vedere e așadar indiferent dacă mediocritatea se cheamă Urechiă sau X sau Y. E o buruiană rea ce trebuie plivită, pentru a se face loc la soare plantelor celor de folos. Prisosul de puteri pe care o nație îl posedă e îndestul de mic pentru întreținerea culturii adevărate; dacă însă în locul acesteia se grămădește cea falsă, se grămădesc enciclopedii medicale, furtografia urechească sau Scrisorile cătră demoșteniți, nu mai e loc pentru cultura cea adevărată și sănătoasă.

D. Damé în fine are modestia de-a zice că d-sa e prea neînsemnat pentru ca să ne ocupăm de d-sa. Dar tocmai motivul acesta ne face pe noi să vorbim, căci atunci am trebui să tăcem și despre d. Urechilă. Îndealtmintrelea fraza aceasta ne-aduce aminte o epigramă a lui C. Bălăcescu:


Din modestie se vede
Zici că nu-nsemnezi nimic;
Tu o zici făr-a o crede,
Eu o crez fără s-o zic.


CESTIUNEA ORIENTULUI
[10 aprilie 1879]

După cum știm, o telegramă din Constantinopol ne-a anunțat numirea lui Aleco Pașa ca guvernator al Rumeliei. Poarta într-atâta a făcut bine numind guvernator pentru această provincie întru cât ea a îndeplinit și ultima condiție ce mai pretextau rușii pentru deșertarea Rumeliei. Se-nțelege că Poarta nu a numit ca guvernator pe Aleco Pașa până nu s-a înțeles cu el cu privire la modul de administrare și să sperăm că Alexandru Vogorides, adică Alecu Pașa, ca partizan al lui Midhat Pașa, adică ca partizan al „reformatorilor“, va ști să-și împlinească misiunea, împăciuind spiritele atât de agitate ale populațiunei Rumeliei răsăritene. Aleco Pașa până acum a petrecut la Paris și probabil că se va fi înțeles cu actualul ambasador turc de acolo și fostul mare vizir, Savfet Pașa, asupra celor mai de aproape modalități ale guvernărei sale. Ca demnitar otoman, Alexandru Vogorides — Aleco Pașa nu credem că va lucra în contra intereselor suveranului său, și, dacă n-ar plana asupra capului său fumul bănuitor ieșit din cădelnița Agenției ruse, am putea zice că Poarta nu a greșit făcând această alegere. Numirea noului guvernator este o dovadă mai mult că proiectul de ocupare mixtă a căzut și că contraproiectul Porței nu numai că s-a primit, dar a și început să fie pus în aplicare. După acest contraproiect, Poarta are să numească un guvernator; prelungindu-se totdodată încă pe un an împuternicirile comisiei ostrumelice, pe când Poarta va abzice docamdată de dreptul ei d-a ocupa liniile Balcanilor. O brigadă din miliția Rumeliei răsăritene a ocupat portul Burgas. După retragerea trupelor ruse aceste miliții vor fi chemate a îngriji de buna ordine în provincie, rămâind totdodată lui Aleco Pașa dreptul d-a aduce noi trupe turcești, conform articolului 16 din Tratatul de Berlin, dacă aceste miliții nu vor fi îndestulătoare.


[12 aprilie 1879]

Una din frazele favorite ale demagogiei noastre, pusă chiar în gura M.S. Domnitorului în mesajul de închidere a Corpurilor legiuitoare, e aceea că în tot timpul războiului și în urmă, pe cât ținu ocupațiunea rusească, libertățile publice n-au fost defel înlăturate prin stare de asediu, ci toți am urmat a ne bucura de toate drepturile publice și private.

Caz nemaipomenit în altă țară, strigă rușii.

De mirare lucru că tocmai guvernul nostru să aibă atâta dibăcie și circumspecțiune, atâta tact și cumpătare încât în timpuri cu totul extraordinare să n-aibă defel nevoie de măsuri extraordinare.

Dar să ne punem în altă ipoteză. Să presupunem că Germania ar fi în război cu Franța și că amândouă țările, pentru a evita turburări înlăuntru, ar dispune următorul lucru: la Berlin s-ar numi Liebknecht director al Domeniilor, Bebel secretar de stat la învățăturile Publice, Hodel, prefect de poliție și Nobiling șef gardei palatului împărătesc, apoi toată secta liberalilor internaționali s-ar pune în cele mai bune funcții publice, fără a se întreba dacă știu carte sau pricep câtu-i negru sub unghie din serviciul public ce li se încredințează. Oare s-ar întâmpla turburare în timpul războiului? Desigur că nu. E drept că această liniște ar fi cumpărată cu dezordinea financiară, cu destrăbălarea administrativă, cu o mulțime de rele cari s-ar prăsi și înrădăcina repede în vechea societate germană, dar turburări nu s-ar întâmpla, tocmai pentru că elementele nesănătoase, revoluționare, ar fi la guvern.

Iar dacă în Franța ar fi, în același caz ipotetic, la Ministeriul de Interne d. Rochefort la Justiție un Raoul Rigault ș.a.m.d., fire-ar turburări în Paris? Desigur că nu. Elementele sănătoase s-ar ținea în liniște tocmai prin primejdia generală care ar amenința patria, iar cele nesănătoase s-ar împlea cu de prisos din toate foloasele poziției lor oficiale și ar tăcea asemenea.

Tocmai așa însă s-au întâmplat la noi. Omul care a insultat persoana M. Sale și pe membrii familiei domnești prin scrieri obscene și cuplete de cafe chantant și care a ponegrit tot ce țara aceasta are mai onest și mai independent capătă medalia Bene-Merenti pentru scrieri literare și luminează publicul ex officio. Revoluționari de meserie, amestecați în mișcările cele mai puțin curate de prin Franța și Italia, d-nii Rosetti-Brătianu sunt în capul afacerilor unul șef al partidului, altul ministru prezident; în fine cel ce detronează pe Domn și proclamă republica europeană federativă la Ploiești veghează astăzi de siguranța capitalei și a persoanei M. Sale.

Fost-a dar cu putință turburări la noi, ori fost-au necesară decretarea stării de asediu?

Contra cui să se fi decretat dacă tocmai aciia contra cărora se putea decreta erau ei înșiși însărcinați cu mănținerea ordinii, erau ei înșii guvern?

Așadar faptul în sine că s-au mănținut ceea ce numesc dd-lor Constituția fără a se fi turburat ordinea nu dovedește încă nimic; căci elementele pozitive ale nației, cu toate rechizițiile neomenoase, cu toate comitetele de salut public, cu toate perchizițiile, cu tot jaful, cu toate cele 56 milioane franci cheltuite pentru a pierde o provincie, cu toate miile de oameni stinși prin foame, frig și glonți, elementele pozitive, conservatoare ale țării au rămas liniștite, căci era în țară o armie străină, aliată cu demagogia noastră: un îndoit pericol.

Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războiului ruso-turcesc!

Aveam la Pitești una republică. Prezident d. I. Brătianu.

Aveam la Ploiești o a doua republică. Prezident Stan Popescu.

La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada … și așa cum dulci jubilo in infinitum.

De aceea fie buni d-nii roșii și nu se laude cu ceea ce nu e un merit al lor. Țara a cumpărat scump, foarte scump această liniște internă și mănținerea drepturilor constituționale. Țara a cumpărat-o cu moartea zadarnică a mii de oameni, cu 56 de milioane bani buni aruncați în Dunăre, cu dezorganizarea completă a serviciilor publice, cu ruina financiară. Douăzeci de ani să fi stăpânit un alt partid, n-ar fi lăsat în urmă golurile și dezorganizarea pe care ni le arată d-nii liberali după doi ani de guvernare.

Partidul liberal-internațional de la noi n-a avut așadar decât foloasele, nicidecum meritul situațiunii.


[15 aprilie 1879]

Atragem atențiunea tuturor asupra importantei scrisori ce publicăm astăzi, precum și a documentelor de cea mai mare gravitate cari se cuprind într-însa. Aceste documente sunt legalizate și subscriitorul răspunde de autenticitatea lor. Încetul cu încetul vălul care-a ascuns criminalele și întunecoasele procedări ale guvernului roșu se ridică. Faptele vorbesc așa de tare încât orice comentariu ar fi de prisos.

În contra convențiunii de la aprilie, țăranii români cu carăle și cu vitele lor au fost transportați între cazaci peste Dunăre în toiul iernei până la poalele Balcanilor, de unde nu s-au mai întors decât cu brațele. Aceasta s-a făcut, după cum reiese din aceste documente, nu după impunerea unui guvern puternic ca cel rusesc, ci după simpla mijlocirea unui contracciu ovrei. Ce i-a trebuit acestuia pentru a izbuti acolo unde statul major rusesc fusese neputincios? Nimic altceva decât acea cheie de aur care, după Filip al Macedoniei, deschide porțile de fier ale celor mai tari cetăți. Ministrul care refuzase cu mândrie rechizițiile de peste Dunăre când i se cereau de capii armatei imperiale se-nchină înaintea ovreiului Warszawsky; dânsul subsemnează fără sfială și fără mustrare de cuget sentința de moarte a agriculturii române și decretează sărăcia, pe timp îndelungat, a unui întreg popor.

Citească oricine aceste acte cari nu destăinuiesc, se zice, decât o mică parte din jafurile petrecute în acest an de nenorocire, 1877. El va rămânea îngrozit de lăcomia oamenilor de la putere pe care numai un lucru o întrece: îndrăzneala lor.


PESTE CÂT TIMP VA PIERI LUMEA?
[17 aprilie 1879]

Profesorul Dulbois Reymond ținu în 19 martie curent o disertație înaintea unui public foarte numeros din Bremen din care reproducem și noi după „Voss. Ztg.“ următoarele:


După ce schițează observațiunile indienilor, parților, grecilor, romanilor și vechilor germani asupra originei lumei și finitul ei, oratorul expune ipotezele cristianismului asupra pieirei lumei, așa-numită ultima judecată, ipoteze ce au mișcat până în ultimii secoli spiritele lumei creștine și cari au determinat finitul lumei la un număr hotărât de ani; aceste ipoteze și profeții s-au arătat în același timp ca înșelătoare. Cu înflorirea științelor naturale s-a asigurat și durabilitatea stărei genului uman. Dar nici științele naturale nu s-au putut sustrage de la opinia că Pământul, suspendat în gol și învârtitor într-un zbor repede în giurul Soarelui, ar fi supus într-un mod oarecare pericolului pieirei. Laplace văzu un atare pericol în ciocnirea Pământului cu un comet, o frică pe care noi nu o mai avem astăzi deoarece știm că Pământul are dese ciocniri cu comeți și că substanța comeților are o densitate mult mai mică decât aceea a aerului atmosferic. Un alt pericol se vede în erupțiunea puternică a hidrogenului Soarelui, care se aseamănă cu erupțiunile pietrelor temporare. Cu această erupțiune se va produce o căldură foarte mare, care va avea de consecință aprinderea lumei, aprindere căreia va trebui să fie sacrificat și Pământul nostru. Un al treilea pericol ar sta în deranjarea sistemului solar, căci stelele fixe nu sunt de tot fixe, pentru că fac mișcări foarte mici din axa paralelă spre constelațiunea lui Hercule, astfel că în cele din urmă o ciocnire nu ar fi de tot inevitabilă. Al patrulea pericol pentru Pământ ar sta în miezul său tare și aprins și raportul acestuia cu crusta Pământului subțire asemenea unei coji de ou, care nu-l poate scăpa de pericolul de a crăpa și a se sfărâma. Toate aceste temeri însă sunt bazate numai pe ipoteze, cu toate că cea mai nouă știință asupra naturei a arătat cu siguranță că starea actuală a Pământulul nostru nu poate fi durabilă.
Noi ne procurăm toată provizia noastră de căldură de la Soare și, după teoria lui Iulius Robert Mayer asupra conservărei forței, fiecare mișcare, afară de forța atractivă a Lunei, care face fluxul și refluxul apelor mărei, este numai o lumină solară transformată. Din căldura solară însă ce trebuie să atingă suprafața Pământului nostru se pierde în nemărginitul spațiu prin radiere atât de multă că numai o mică părticică 1/2.300.000.000 mai ajunge la noi.
Soarele pierde în fiecare an câte ceva din căldura sa și știința ne învață că el va mai lumina încă 17.000.000 de ani. În apropierea acestui timp suprafața Pământului va începe a se acoperi de gheață de la un pol la altul; omenirea se va grămădi din ce în ce spre ecuator; mișcarea Pământului va înceta cu încetul și Soarele va apare locuitorilor Pământului numai ca un glob roșat, până când ei vor fi siliți în fine să se retragă în caverne și să se nutrească cu pești.
În orice caz însă ne rămâne mângâierea că materia nu va putea avea niciodată un sfârșit și că împrejurarea înghețului va începe într-un timp infinit, adecă practic niciodată.


[18 aprilie 1879]

D. Simeon Mihălescu publică, în calitatea sa de prim-ministru (căci d. Brătianu e numai cu numele), două adrese, una cătră Ministerul de Justiție, alta cătră cel de Externe, adrese prin care ni se asigură că d. Simeon Mihălescu, ministrul, va lua toate măsurile ce-i incumbă pentru a descoperi adevărul în privirea prevenitului Simeon Mihălescu.

Totodată d. Simeon Mihălescu provoacă pe ministrul justiției să someze pe d. Moldoveanu ca să publice și celelalte acte mai grave, iar pe Ministeriul de Externe ca să întrebe pe d. Warszawsky dacă scrisoarea d-sale e autentică.

Publicăm în întregul lor aceste adrese:

Adresa d-lui ministru de interne cătră d. ministru al justiției.

Ziarul„Timpul“, în numărul său de duminică 15 aprilie, reproduce pe lângă o scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky, adresată Escelenței Sale Evsevie Adreivici (Rosinscky), din care pare că ar rezulta avizare de mituire și o falsificare de ordine din partea directorului Ministerului de interne, d. Simeon Mihălescu.

Scrisoarea subscrisă Moldoveanu se termină cu amenințarea următoare: „Vă voi comunica, d-le redactor, și alte acte spre publicitate, mult mai grave“.

Ministerul, în această cestiune, având a lua măsurile ce-i incumbă spre restabilirea adevărului, are nevoie și de actele cele „mult mai grave“ promise de Moldoveanu și pentru aceea vă roagă să invitați Parchetul să-l someze să publice imediat actele promise sau să le depună la Parchet, care pe baza lor să poată consulta dosarele aflate în Ministerul de interne.

Dispozițiunile ce veți binevoi a lua, vă rog, d-le ministru, să le comunicați și acestui minister.

Primiți etc.

p. ministru de interne, S. Mihăilescu.

Adresa aceluiași d. ministru către d. ministru de externe.

Ziarul „Timpul“, în numărul său de duminecă 15 aprilie, pe lângă o scrisoare subscrisă Moldoveanu, publică și o scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky, din care pare că ar rezulta mituire și falsificare de ordine din partea directorului Ministerului de interne, d. Simeon Mihălescu.

Ministerul de Interne, căruia-i incumbă datoria a restabili adevărul, vă roagă, d-le ministru, ca prin intermediul autorităților ruse să obțineți de la acel domn A.M. Warchavsky declarațiunea categorică dacă scrisoarea în cestiune este a sa, dacă a dat-o acelui domn Moldoveanu ca să facă uz de dânsa, dacă a mituit pe cineva în afacerea de care se face mențiune în acea epistolă, cine este mituitul sau dacă face aluzii și se plânge de pierderile a mai mulți bani ca comerciante care a avut alte promisiuni de la intendența rusă și căruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru înlesnirea transporturilor necesare hranei armatei rusești decât în momentele critice când armata era amenințată de lipsa, și atunci cu prețurile cari convenea intereselor sătenilor, prețuri mult mai mari decât se cerea pentru ceilalți însărcinați ai intendenței.

Răspunsul ce veți obține, vă rog, d-le ministru, să-l comunicați și acestui minister.

Primiți etc.

p.ministru de interne, S. Mihălescu.

Ceea ce e dar caracteristic în aceste două adrese este că d. Simeon Mihălescu dispune cercetări asupra d-lui Simeon Mihălescu.

În loc de-a suspenda la moment pe acest domn din funcțiune, în urma unei atât de grave acuzări, de vreme ce un om care ar fi fost în stare să facă cele espuse în scrisoarea d-lui Moldoveanu ar fi totodată în stare de-a nimici acte publice și de-a falsifica registre, d. Brătianu persistă a-l ține în funcțiune, ba ironia merge atât de departe încât d. Simeon Mihălescu încredințează prin Monitor publicul că Ministerul de Interne va lua măsurile ce-i incumbă pentru a restabili adevărul.

De asemenea asigurări ridicole nu avem a ne preocupa. Această înfruntare a celei mai elementare cuviințe e poate din contra o dovadă mai mult în favorul celor susținute de scrisoarea d-lui Moldoveanu. În loc ca d. director al Ministerului de Interne să se retragă imediat din post, pentru a nimici până și umbra unei bănuieli și a lăsa curs liber cercetărilor parchetului, d-sa promite că va face ce-i incumbă pentru a restabili adevărul în afacerea sa proprie.

Noi n-avem de adaos nimic la cele publicate — decât că d. Simeon Mihălescu nu ni se mai pare în calitate de-a cere cuiva lămuriri dintr-o poziție oficială.

Ediția numărului „Timpului“ ce cuprindea scrisoarea d-lui Moldoveanu fiind cu desăvârșire sleită, reproducem scrisoarea și în numărul de astăzi.


București, 1879, 12 (24) aprilie
D-le redactor al ziarulul „Timpul“,
În urma atâtor vorbe făcute cu ocaziunea căruțelor de rechiziție române date evreilor rusești, am onoare a arăta cele următoare:
În septemvrie 1877 fiind însărcinat de intendența imperială rusă (ariergardă) a face transpoartele proviziunilor de hrană armatei imperiale, s-a făcut cerere guvernului român atât de intendența de ariergardă cât și de intendentul armatei (generalul Ahrens) a ni se da căruțe de rechiziție române; în urma cărei cereri de ministru afacerilor străine ni se acordase, dar cari căruțe, până să vie la destinație pentru începerea transpoartelor, d. Brătianu, ministrul de interne, le-au poprit, telegrafiind d-lui Cogălniceanu, că o să mă puie în pușcărie, dacă voi mai stărui în a lua căruțe de rechiziții.
Îndată după întoarcerea d-lui Brătianu în București, a mers la d. Brătianu o persoană, arătându-i că rău face de oprește căruțele de rechiziție antreprenorilor români, pentru cari intendența imperială rusă cere, căci până acum antreprenorilor evrei rusești li s-a dat și adică Horwitz, Gregr și Cohen etc, pentru cari intendența nu a cerut.
Răspunsul d-lui Brătianu a fost că mai bine preferă a i se tăia mâinile decât a iscăli rechiziția de căruțe române pentru armata imperială.
Intendența, văzând că noi nu putem obține rechiziția, fără care transpoartele deveneau imposibile, a trecut contractul nostru antreprenorului Warszawsky, resilindu-l, cărui antreprenor în adevăr la moment i s-a și pus la dispoziție câte 1700 căruțe pe zi de rechiziție, măcar că pentru el intendența nu a cerut; numind ministerul de interne și comisari români pentru acest sfârșit, plătiți cu leafă lunară de antreprenorul evreu Warszawsky. (Această rechiziție, măcar că în consiliul de miniștri s-a hotărât numai până la Zimnicea, dar s-au trecut și peste Dunăre la Selvia, Lovcea, Gabrova, Târnova, Șâștov, Biela etc., locuri unde vitele cărăușilor s-au pierdut, pe cari vite antreprenorul Warszawsky le-au plătit cu 240 franci perechea, conform convenirii cu guvernul român; nu știu însă dacă și cărăușilor li s-au plătit).
În urma reclamării mele prințului Emeritinsky, șeful ștabului major rus, că rău intendența ne-au reziliat contractul și ne-au confiscat suma de 65.000 franci, căci și noi puteam continua transpoartele, dacă intendența stăruia pe lângă guvernul român a nu ni se popri rechiziția, cerându-se deslușiri de șeful ștabului major generalului Russisky, intendantul armatei, prin raportul nr. 1479 din 20 mai 1878 răspunde formal următoarele:
„La trecerea armatei peste Dunăre, eu am primit ordin de la Marele Duce Nicolae, șeful armatei, prin intendentul armatei, a face transpoartele cu căruțe de rechiziție române, dară cari nu au durat mult, căci guvernul român, în urma multor plângeri ale populației, a poprit a-mi mai da. Eu în nenumărate rânduri m-am adresat la guvernul român și direct, și prin comisarul nostru, prințul Obelensky, pentru a ni se da căruțe de rechiziție, cari cereri se probează și la intendența de ariergardă, și la intendența de mijloc, dară am întâmpinat piedeci la Ministeriul de Interne, căci numai d. Cogălniceanu, cu care aveam cunoștință, nu a refuzat a da ordine esplicând populației neapărata trebuință ce este pentru transpoartele hranei armatei imperiale, însă piedecile întâmpinate la Ministeriul de Interne a făcut ca nici explicațiunile d-lui Cogălniceanu să nu reușească. În astfel de pozițiune pus, am fost nevoit a mă adresa d-lui Warszawsky, consilierul de comerț, ca el să mă scape făcând și luând asupra sa transpoartele, căci numai el cu legăturile lui cu administrația și guvernul român putea să-mi fie de ajutor pe asemenea vremi grele de bătălie și cu ploi cari devastau pământul.
Încât privește că eu am cerut căruțe de rechiziție române pentru antreprenorul Warszawsky, ar fi sălbatec din parte-mi, când mie, reprezentantul guvernului rus, guvernul român mi-au refuzat. Însă legăturile lui Warszawsky cu guvernul și administrația română au putut obținea căruțele de rechiziție prin personalele sale mijloace“.
Pe lângă care raport intendentul armatei, ca să motiveze raportul său, anexează în original alăturata scrisoare:

1 decembre 1877 București
Excelenție Evsevie Andreivici (Rossisky),
„Din depeșa mea și din depeșa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedecările și astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecților din opt districte, ca să puie la dispozițiunea mea câte 1200 cară pe zi pentru București și 500 pentru Fratești și acum puteți fi liniștiți că transportul deja va urma întocmai după dorința d-voastră. Mult m-au costat pe mine BANI, vreme și trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru[1], fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această cestie. De trei ori s-au raportat această afacere și, numai când cu dânsul am sfârșit, atuncea numai afacerea s-au adus la sfârșit și aceea cu condiții foarte grele. Vă trimit d-voastră copia declarațiunii mele ce am dat aseară ministrului, după care deja astăzi s-au dat împlinire. Eu expre am declarat că-mi las drept a propune vreo câteva condiții grele relativ la afacerea care negreșit trebuie să se schimbe; dară deodată sunt silit să le primesc având în vedere neapărata trebuință de a forța transportul productelor pentru armată, mai ales acuma după luarea Plevnei, când proviziunea hranei se ivește mai trebuitoare. Declarațiunea aceasta am făcut după sfatul ce am avut cu amândoi miniștrii cari mi-au făgăduit că, la al doilea consiliu de miniștri ce va fi, vor schimba condițiile și vor aproba pe ale mele pentru care eu m-am îngrijit. Cele mai mari și necuviincioase condiții sunt: ca să plătesc cu 240 franci perechia de boi dacă va muri și că chirigii trebuie să ducă marfa numai până la Zimnicea; aceasta însă din urmă, măcar că hârtia sfatului zice numai până la Zimnicea, eu însă am făcut de s-au schimbat poruncile către prefecți și împlinirea se face pentru toate punctele arătate în declarațiunea mea adecă Târnova, Gabrova, Șiștov, Lovcea, Selvia și Biela. În sfatul miniștrilor hotărârea nu s-au putut redacta decât numai pentru Zimnicea, dară ordinele s-au dat către prefecți cum îmi trebuie mie care se și împlinesc“.
Acuma repetez plecata și serioasa mea rugăciune pentru înlesnire mie de bani. Aveți în vedere că toată reușirea depandă de la aceasta. Eu oi avea oricâte căruțe va fi de trebuință pentru oricât transport și oriunde veți voi a se transporta, măcar că până acuma cărăușii de bună voie tocmiți nu voiau a merge decât la Șiștov; acuma însă s-a schimbat chestia și merg siliți oriunde vreau. Astfel vedeți că neapărat trebuie să am bani pentru care este cinci zile de când eu și intendantul am telegrafiat Excelenției voastre și răspuns nu am primit. Afară de aceasta faceți cunoscut cu telegramă, ca să se dea câte doi cazaci și doi soldați la fiecare transport, ca cărăușii să nu se poprească pe drum și să binevoiți a porunci ca aicea la încărcat să nu zăbovească și la descărcat asemenea nenorociții cărăuși, precum acuma fără milă se face aceasta.
Banii ce m-au costat pe mine această reușită nu-i pun la socoteli; aceasta mă privește pe mine. Această scrisoare eu am voit să vă trimit prin ajutorul comisarului Ruban, care însă s-a mai oprit și de aceea v-o trimit cu polcovnicul Petrovsky, care vă va raporta verbal sau în scris lămurirea acestei afaceri.
Al Excelenției Voastre plecat slugă
(Semnat) A. M. Warszawsky.

(Înregistrat la no. 35 541 în dosarul intendenței generale de companie din 1877 no, 129 din ordinul intendantului armatei, generalul Rossisky).

Toate actele cu cari se constată cele sus-zise le posed în toată regula spre a putea da cont oricui și oricând necesitatea va pretinde, adăogând, domnule redactor, că vă voi mai comunica și alte acte spre publicitate, mult mai grave.
Al d-voastră cu stimă,
Moldoveanu


Avem atâtea de imputat guvernului roșu, atâtea falsificări, atâtea calomnii aruncate asupră-ne, atâtea acte nesocotite, atâta lipsă de simț de dreptate încât adeseori ne lipseau cuvintele și proprii, și figurate, pentru a însemna putrejunea bizantină ce-au răspândit-o oamenii aceștia asupra țării, ne lipseau locuțiunile pentru a reduce la adevărata lor espresie zădărnica logomahie cu care amețesc publicul român și falsifică bunul lui simț, atât de vestit odată, pentru a arăta, în fine, și a face lumea să se convingă că neadevărul, fraza umflată, lipsa de sentimente și de idei e singurul mijloc de care roșii dispun pentru a amăgi o nație întreagă.

Dar, cum vedem, toate acestea nu sunt încă nimic. Fraza, măgulirea patimelor de rând, duplicitatea și neadevărul sunt defecte atât de neînsemnate pe lângă altele ale lor încât par a fi virtuți.

Aci nu mai e vorba de fraze, de libertate, egalitate și fraternitate sau de republică europeană ploieșteană, e vorba de crimă goală, de hoție pe șleau; nu mai avem a face cu balamucul, ci cu pușcăria.

Scrisoarea d-lui Moldoveanu, care arată că guvernul rusesc renunțase de-a ne cere cară de rechiziție și că ceea ce n-au putut autoritatea marelui duce Nicolaie, a principelui Obelensky, a generalului Eossisky, a izbutit a scoate banul sunător, plătit ca mită de Warszawsky, scrisoarea aceasta, îndată ce se va adeveri pe deplin, va rămâne un stigmat în istoria României, va fi un semn că în suta a nouăsprezecea după Hristos au domnit în România lepădăturile societății, simpli pușcăriași, nedeosebiți prin nimic de eroii de la Cayenn.

Față cu faptul înfiorător că mita e-n stare să pătrunză orișiunde în țara aceasta, că pentru mită capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele și averea unei generații, față cu acest fapt înfiorător nu mai există retorică, nici stil, nici joc de spirit, spiritul stă uimit și nu află cuvinte, pana devine o armă slabă, aci începe funcția temnicerului și, în țări mai primitive, unde însă monstruozitatea se și pedepsește monstruos, începe funcția călăului. Siberia e un salon comod când e vorba de a se pedepsi această nemaipomenită crimă, o crimă atât de mare, comisă asupra unei întregi populații, încât însuși acela care-a cumpărat serviciile prevenitului esclamă: sărmanii cărăuși, sunt tratați fără de milă!

Mânați de cnutul cazacului, pe un frig de crăpa lemnele și pietrele, cetățenii liberi ai României mergeau siliți cu carele lor la Gabrova, la Târnova, la Selvi, la Biela, și s-au întors unii cu palmele, alții cu vitele bolnave, pentru a întinde epizootia asupra țării întregi; astăzi țăranii au ajuns așa încât trei-patru case trebuie să puie mână de la mână ca să înjghebe un plug, 5—6 ani cată să treacă până ce vom avea alte instrumente vii de muncă, iar până atunci munca întreagă a nației va fi paralizată — și toate acestea pentru ce? Pentru ca un om sau doi să se îmbogățească din vânzarea aceasta de viață și de muncă omenească, pentru ca criminali de rând să trăiască în lux și în desfătări, pe când soldații noștri mureau de goliciune și foame pe câmpiile ninse ale Bulgariei, pe când țăranii noștri lăsau care și boi întroienite în drum și-și luau lumea-n cap.

Va să zică la acest punct a ajuns deja demagogia noastră? La maturitatea deplină pentru a împle ocnele? Ei, pentru Dumnezeu, dar duceți-o încalte în capăt, domnilor roșii! Faceți din acest om ministru-prezident sau Domn, căci merită pe deplin să vă conducă. Arion, pe care l-ați grațiat, nu e decât un ucenic nemernic pe lângă atleții crimei și ai înjosirei pe cari sunteți în stare a-i produce.


1. adecă Cogălniceano


[Articol cu paternitate incertă]

[19 aprilie 1879]

Țăranul român, sărmanul țăran român!

I-am dat moșie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-și facă parte din averea lui; i-am dat drepturi pentru ca noi înșine să tragem foloase din ele; l-am făcut liber ca cerbul în pădurea cutrierată de vânători și neatârnat ca frunza purtată de vânturi; l-am înăbușit cu binefacerile libertății, încât astăzi îi vine să strige: „Dă-mi, Doamne, o stăpânire aspră și dreaptă, ca să mă scape de cei ce mă iubesc în gura mare!“

Atunci când coconașii, unii flămânzi și alții îmbuibați, au venit cu „libertatea“ și cu „fasoanele“ de prin țările străine și au început să îmbete lumea cu vorbe frumoase, erau atunci oameni cu greutate și cu pricepere, care cunoșteau țara, obiceiurile și nevoile ei și care ne ziceau să nu prea grăbim cu „libertățile“ și cu primirea așezămintelor străine, pentru ca nu cumva să ne pară rău mai târziu.

Liberalii strigau în gura mare că acești oameni cumpătați sunt vânduți străinilor, că urăsc poporul și că vor să-l asuprească.

Ia să vedem acum unde ne-au dus liberalii cu iubirea lor cea mare.

În sat liberalii au așezat diregătorii pe tipic străin, în care oameni străini poartă trebile satului după străine legi și străine obiceiuri, încât bietul român nici nu mai știe când i se poruncește ori i se ia cu drept și când e năpăstuit. Românul are drept să aleagă pe sfetnicii satului; ca cetățean liber, el are vot; nu are însă voie să deie acest vot celui mai vrednic și mai cu pricepere din sat; nu are voie să-și pună în fruntea satului un om ca sine, ci trebuie să aleagă un cărturar. Iară dacă în sat nu sunt cărturari, dacă între cărturarii din sat nu e nici un om cumsecade, ori nici unul care voiește să primească „slujba“ de primar, românul poate să aleagă pe vreunul dintre oamenii fără de căpătâi ce cutrieră țara ca o haită hămisită, pe vreun neguțător scăpătat, un logofăt, un vătaf ori un fecior boieresc.

Astfel am ajuns că în cele mai multe sate din țară coada e căpătâi și netrebnicul om de frunte. Numai pe ici pe colo mai găsim câte un țăran ori alt om cumsecade în fruntea satului, și primarul cu notarul, în loc să-i apere pe săteni, dau mâna cu ovreii și cu arendașii, ca să-i asuprească; primarul și notarul sunt cele mai nesățioase lipitori ale satului.

Chiar mai rău decât în sat stau trebile în plasă.

Guvernul trimite de prin târguri câte un flămând în plasă și noul subprefect, în vederea câștigurilor legiuite și nelegiuite, își cumpără numaidecât cai și trăsură și, din om fără de căpătâi ce era, începe a-și da aerul de boier. El se simte stăpân pe plasa în care se află. Primarii și notarii nu pot face nici o treabă fără de voia lui și, prin urmare, ei trebuie să-i facă parte din câștig. Arendașii și proprietarii, fără de ajutorul lui, rămân cu pământurile nearate și cu recolta părăsită. El vinde prin urmare munca țăranului și arendașul ce voiește să aibă totdauna brațe și plugari și care îndeprisos, nu are decât să câștige cu un preț oarecare pe subprefect. E în sfârșit o înțelegere între toți cei ce vor să trăiască bine fără de a munci câtuși de puțin: ia fieștecare ceea ce-i cade îndemână și în cele din urmă toate se sparg în capul hoților de păgubași.

Dar guvernul, liberalii cei mari, miniștrii plini de iubire cătră popor, Camera, Senatul, fruntea țării ce face?

Face fiecare ce poate.

Cei mai mulți dintre „liberali“ acum trei ani erau plini de datorii și, după o muncă, de trei ani, s-au făcut, slavă Domnului, oameni cu stare.

Căci unii au câte două-trei lefi, alții posed moșii de ale statului cu arendă scăzută și iarăși alții cumpără ori vând: ei n-au vreme să umble după nimicuri și să mai caute ce fac primarii, notarii, pomojnicii și subprefecții.

Un lucru cere guvernul de la primari și de la subprefecți: ca la alegeri să-i ducă pe țărani la urnă și să-i facă să voteze pentru acela pe care îl dorește guvernul de deputat.

De aici înainte fiecare să ieie de unde poate.

Și dacă subprefectul vinde munca țăranilor din plasa în care se află, directorul Ministeriului de Interne, mână dreaptă a d-lui I.C. Brătianu, cel mai mare peste toți primarii și toți subprefecții, prefectul prefecților vinde munca tuturor țăranilor din țară.

În vreme ce românii își varsă peste Dunăre sângele pentru o cauză străină, se hrănesc pe apucate, mor de foame, umblă goi și degeră, liberalii se îmbogățesc din rechizițiuni și din antreprize, din moșiile statului și din samsarlâcuri; în vreme ce un român rabdă la foame și frig și își varsă sângele fără ca să știe pentru ce, câțiva oameni vând cu un preț de nimic carele, boii și viața altor români.

Ani și iarăși ani de zile vor trebui să treacă până ce se va umplea golul pe care l-a lăsat vânzarea cătră străini în gospodăria țăranului român; milioane și iar milioane s-au pierdut și se vor mai pierde pentru ca vreo doi-trei oameni să-și poată face stare.

De jos până sus și de sus până jos nu e decât jaf și vânzare; ceea ce primarul face în sat și subprefectul în plasă face prefectul în județ și biuroul ministrului de interne în țară.

Iată pentru ce strigă nesățioșii mereu „libertate!“.

„Libertate“ le trebuie lor, căci în „libertate“ sunt toate cu putință.

Directorul Ministerului de Interne face ce face, apoi se pune în înțelegere cu prefecții, subprefecții și primarii și le zice: „Voi știți prea bine că e vorba de pielea noastră; alegeți dar deputați liberali ca noi, căci ei ne vor ierta!“

Unul dintre liberali fură milioane; ceilalți liberali îl dau în judecată, îl trimit la pușcărie, dar peste câteva luni pun la cale grațiarea lui. „Formele“ sunt împlinite și de aici înainte toate sunt bine. Pe ceilalți „liberali“ îi va scăpa, tot după „formele“ constituționale și legiuite, votul celor jăfuiți, căci românului i s-a dat votul pentru ca să aleagă însuși pe impilătorii săi:

Aceasta e „libertatea“.

Sărmanul țăran român! Sărmana țară românească!


[20 aprilie 1879]

Pe zi ce merge acuzația aruncată în publicitate de scrisoarea d-lui Moldoveanu devine tot mai verisimilă dacă se uită cineva la apucăturile prevenitului și ale amicilor, poate a complicilor lui, precum și la subterfugiile presei radicale.

Din scrisoarea d-lui Moldoveanu — publicată de noi — rezultă următoarele:

1. Generalul intendant Russisky declară de-a dreptul că nici mijlocirile sale, nici acelea ale principelui Obelensky, nici în fine stăruințele comandantului suprem, marele duce Nicolae, n-au fost în stare a scoate cară de rechiziție de la guvernul român.

2. Generalul intendant declară că n-a intervenit nicicând pe lângă guvern pentru ca Warszawsky să capete cară, căci ar fi fost sălbatec din partea sa de-a le mai cere, când lui, reprezentantului oficial al guvernului imperial, i se refuzase.

3. Că nevoind nici a mai cere cară, nici a se mai ocupa cu guvernul român, a cedat contractul transpoartelor d-lui Warszawsky, care prin personalele sale mijloace promitea a face tot.

Amintim în treacăt că generalul Russisky e un om pe deplin onest, încât cuvintele sale nu sunt supuse nici unei îndoieli; iar după noi aceste declarațiuni ale generalului sunt indiciile cele mai grave care arată că personalele mijloace ale d-lui Warszawky și numai acestea au fost cauza directă a prestării de cară de rechiziție și indirectă a epizootiei care a bântuit și bântuie încă toată țara, a sărăcirii țăranului nostru, a mizeriei generale.

Dar atât prevenitul Simeon Mihălescu cât și foile radicale înconjură cu desăvârșire scrisoarea generalului Russisky și se ocupă numai de scrisoarea bancherului Warszawsky. Trei persoane, deosebite cu totul, afirmă unul și același lucru, iar d-nia lor nu au a face decât cu declarația unuia singur.

Acele trei persoane sunt:

Un general, care se bucură de încrederea nelimitată a guvernului său.

Un milionar rus, pe care radicalii îl numesc samsar; și în fine:

Un antreprenor român al transpoartelor.

E dar un cumul de dovezi din părți deosebite, argumentele se adună concentric într-un singur focar.

*

Ce ar fi făcut acuma în locul d-lui Simeon Mihălescu un simplu om năpăstuit față cu aceste zdrobitoare declarații ale generalului pe de-o parte, ale bancherului pe de alta?

S-ar fi retras de-a doua zi din post, pentru ca organele justiției să poată face cercetări asupra cărora să nu planeze nici umbră de bănuială și, sigur de nevinovăția sa, ar fi așteptat cu răbdare ca să se facă lumină. Cu aceasta presa ar fi fost liniștită, opinia publică împăcată în mod provizoriu; lumea ar fi așteptat în liniște la ce capăt o să iasă lucrul.

Dar, în locul acestei purtări corecte de om onest, d-nia lui ne dă în două zile trei grave indicii de suspiciune.

Întâi, rămâne ostentativ în post și anume la ministeriul acela unde trebuie să fie toate dovezile în contra sa, dacă ele există, dând loc la bănuiala că, în cazul unei eventuale cercetări, are de gând a induce justiția în eroare prin asistența și manoperele sale.

Al doilea, d-nia lui dictează ministrului de justiție și celui de esterne măsurile ce trebuiesc luate în privirea d-sale însuși. Această cutezare e un indiciu și mai grav.

Al treilea: în adresa către Ministerul de Esterne îi dictează lui Warszawsky din cuvânt în cuvânt ceea ce are să răspunză în privirea aceasta, să spuie adecă că face aluzii și se plânge pentru pierderile a mai mulți bani care a avut alte promisiuni de la Intendența rusă și căruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru înlesnirea transpoartelor … decât în momentele critice când armata era amenințată de lipsă etc.

Acest al treilea indiciu, cel mai grav din toate, arată că d. Simeon Mihălescu și-a pierdut cumpătul și nu mai știe ce spune. Acelea alte promisiuni sunt escluse prin declarația intendentului armatei, care arată că n-a promis nimic lui Warszawsky și nu l-a sprijinit deloc în afacerile sale.

Apoi scrisoarea lui Warszawsky nu face defel aluzie la pierderile ca comerciante amăgit prin promisiunile intendenței, de vreme ce urcarea prețurilor de cărăușie priveau pe guvernul imperial și aveau a-i fi restituite, ci de-o mulțime de bani pierduți pe socoteala sa pentru a împăca conștiința liberală a d-lui S. Mihălescu, bani pe care nu-i putea trece în conturile guvernului rusesc, de vreme ce acesta n-are paragraf în buget pentru mite. Va să zică pagube prin diferență de prețuri sunt escluse cu totul și nu poate fi vorba de ele.

*

Ceea ce pretindem noi după cele premise e ca d. Simeon Mihălescu să fie imediat suspendat din funcție și arestat preventiv. E vorba de afaceri scabroase de milioane, de exploatarea și maltratarea neomenoasă a unei populații întregi, de o acuzare ce nu are seamăn, iar purtarea acestui domn agravează acuzarea pe zi ce merge.

Rămâind d-sa în funcție, ba prezidând oarecum cercetările făcute în chiar cauza sa, aceste cercetări cad sub legitima suspiciune de a fi fost influențate și falsificate. Toate apucăturile necorecte de pân-acuma, toate instrucțiile date procurorului de cum să se poarte și de ce are să facă afirmă și mai mult părerea că roșii, înțeleși între sine fie prin spirit de gașcă fie prin complicitate, vor să facă lucrul mușama.

*

Presa radicală aduce întâmpinări pentru care n-avem nume.

„Românul“ susține că d. Moldoveanu s-ar fi încercat să vânză aceste scrisori d-lor radicali. Noi știm din contra că d-lor s-au făcut luntre și punte ca să le cumpere și n-au putut. În fine „Cobza lui Faraon“ zice că Warszawsky s-ar fi plângând de cheltuielile ce le-a făcut cu baluri și soarete date spre distrarea preocupațiunilor d-lui Sim. Mihălescu. N-am mai cita acest argument dacă n-ar fi atât de hazliu. Iată dar un milionar plângându-se de câteva sute de ruble cheltuite pe vinuri și pe lumânări. Tare-i nostimă și cu duh și strașnice vorbe dau din „Cobză“.

Repetăm încă o dată, că suspendarea imediată din funcțiune a d-lui Sim. Mihălescu e unicul mijloc pentru a abate bănuiala publică de pe clina pe care a apucat, căci ea merge cu mult mai departe decum le place a presupune d-lor radicali, ea se întinde asupra cabinetului îndeobște, asupra d-lui Brătianu îndeosebi. Dacă d. Brătianu nu voiește ca publicul să crează că a fost părtaș, dacă ceilalți miniștri nu vor să fie a priori suspectați de complicitate în această afacere, trebuie neapărat să înlăture din calea justiției și a cercetării piedeca vie, creată prin rămânerea la post a unui om asupra căruia atârnă o acuzare atât de gravă.


[21 aprilie 1879]

D. Al. A. Macedonsky, fost director al prefecturei Silistra Nouă, în care calitate a comis escrocherii și falsuri în acte publice (precum ne spunea o corespondență ce am publicat), în loc de-a fi trimis înaintea justiției pentru acele acte scandaloase spre a-și lua pedeapsa meritată, printr-un decret ce publică „Monitorul“ de azi vedem cu mirare că e numit administrator al plășii Sulina din jud. Tulcea.


[22 aprilie 1879]

S-au împlinit opt zile de când în coloanele ziarului nostru s-au făcut oarecare distăinuiri asupra afacerii scandaloase privitoare la rechizițiile de care pentru armata rusească și până în ziua de astăzi nu s-a făcut nimic pentru ca țara să primească satisfacția cuvenită cât mai curând.

Așteptăm ca puterea publică să-și facă datoria.

Sperăm totodată că-și vor face datoria toți oamenii onești în mânele cărora se află dovezi privitoare la această afacere, căci vorba e de a repara buna reputație a țării.

Îndeosebi sperăm că d. C. Caramanlău va binevoi să lămurească opinia publică asupra motivelor pentru care și-a dat demisiunea din postul de prefect al districtului Vlașca, deoarece se asigura chiar pe atunci că această afacere scandaloasă ar fi fost cauza demisionării d-sale și că d-sa posedă acte privitoare la rechizițiile de care și la activitatea d. Andrescu, comisarul antreprenorului Warșavschi. Onestitatea d-lui C. Caramanlău e mai presus de orice bănuială și nu ne îndoim că și cu această ocazie vom avea mulțumirea de a constata că sunt și între „liberali“ oameni de caracter. A tăcea acum, după distăinuirile făcute, ar fi un fel de complicitate și sperăm că d. Caramanlău va respinge orice bănuială privitoare la persoana d-sale.


[25 aprilie 1879]

Sperăm a putea aduce în curând un răspuns amănunțit la lunga întâmpinare Mihălescu publicată în suplimentul „Românului“. Deocamdată ne mărginim la reproducerea scrisorii d-lui N. T. Moldoveanu trimisă „Binelui public“. Din capul locului cititorii suplimentului Mihălescu a cătat să rămâie surprinși de stilul împodobit cu flori retorice împrumutate de la prostituție, de coordonarea arbitrară a datelor și de tăcerea ca piticul asupra scrisorii generalului Russisky.

A alege din mulțime de documente pe acelea cari convin momentan, a nu pune la unele ziua în care ele au fost eliberate, a șterge ca cu buretele toate deosebirile de timp și de altă natură, a anticipa și prejudeca cercetările legale începute, a insulta, pe contrarii cărora n-ai nimic a le imputa iată asemenea un mod de discuție, pe care însă nu-l vom urma noi. Dată după dată, act după act, observând pretutindenea din fir în păr legătura între cauza sunătoare și efectul monstruos, astfel sperăm a urma noi discuțiunea.

Iată deocamdată scrisoarea d-lui Moldoveanu.


[25 aprilie 1879]

Zilele din urmă s-a răspândit prin București și provincie și s-a lipit de strade o proclamație apocrifă, iscălită cu numele plin a generalului Florescu. Se înțelege că, după obiceiul onestității radicale, nu s-a pus nici tipografia în care acest pamflet trivial a fost tipărit, necum numele autorului liberal. Roșii, simțindu-și căderea aproape, vor să răspândească înaintea dezastrului acel miros de pușcărie atât de propriu existenței lor. De la iscălirea unui nume străin sub o proclamație până la falsificarea de înscrisuri și la plastografie pură nu e nici un pas deosebire, încât nobilul cavaler de industrie care a compus și răspândit acea proclamație e pe deplin matur pentru izolarea celulară, în care să urmeze a-și pune pe hârtie, în toată taina și fără a jena pe nimeni, meseria de-a contraface iscălituri străine.

Se vede că s-apropie ziua în care cuvintele roșu și escroc să fie identice. Atragem atenția Parchetului asupra acestui act, care nu mai are a face deloc cu libertatea presei, ci cu libertatea caracteristică, pedepsită de Codul penal, de-a contraface iscăliturile altora.


[27 aprilie 1879]

Toți știu estrema moderațiune cu care s-a esprimat pân-acuma în manifestele lor comitetele electorale conservatoare.

În aceste manifeste era vorba de gravele cestiuni ce sunt a se rezolva de cătră Camerele de revizuire, de cumpătul și moderațiunea ce trebuie să predomine ca să se dea o soluțiune care să-mpace exigențele Tractatului de la Berlin cu interesele economice și sociale ale României, în fine în unele manifeste se vorbește despre greutățile și neajunsurile ce întâmpină agricultura noastră — ramul principal de producțiune — din partea concurenței americane și rusești și despre mijloacele la care am trebui să ne gândim pentru a combate aceste rele. În toate se vedea o idee clară, se vedea priceperea intereselor țării, rostită în tonul moderat al omului convins. Manifestul comitetului electoral din București recunoștea necesitatea de-a se vedea în Adunări toate nuanțele de partid, prin urmare și roșii.

Noi în fine am sfătuit de atâtea ori în „Timpul“ pe alegători de-a alege pe cine vor, negustori, meseriași, țărani fie — numai oameni onești și neatârnați să fie, oameni cari să nu fie avizați la resursele bugetului pentru a trăi. Aceasta este părerea noastră statornică. Noi suntem siguri că oamenii cu capitaluri sau cu învățătură temeinică pe care curentul i-ar fi aruncat în partidul roșu și cari sunt liberali din convingere pură și dezinteresată se pot consfătui și înțelege prea bine în toate cestiunile cu partidele opuse. Cu cine nu ne putem înțelege dintre roșii e lesne de spus: nu ne putem înțelege cu aceia cari sunt roșii nu pentru că sunt convinși, ci pentru că n-au nimic și nu știu nimic, pentru cari stăpânirea roșie e singura cale de-a-și întreține existența, cu elementele economicește și social nesănătoase, cu cumularzii, semidocții, advocații fără pricini, vânătorii de posturi și de moșii ale statului, cu toți cei ce nu pot trăi decât din buget, fie direct, fie indirect.

Deși această idee o avem în mod statornic, totuși n-a fost esprimată în manifestele electorale, înțelegându-se de sine că prin ele nu ne adresam decât la elementele pozitive ale națiunii, la cei ce au sau știu ceva, în sfârșit la națiune în adevăratul înțeles al cuvântului.

Comitetul partidului internațional-liberal publică și el un manifest, contrariu prin toată atitudinea și maniera de-a vedea la manifestele noastre.

Iată pasaje în care comitetul acesta vorbește la adresa adversarilor lui politici:

Pe cine veți alege?

Aveți în fața voastră de o parte partida națională, liberali. Aceasta e o partidă constituită și organizată, cu drapelul și programa sa.

De altă parte aveți câteva personalități, chiar însemnate, dar divizate între dânsele și prin urmare fără sprijin spre a forma o partidă în națiune. Un singur interes îi trage, interesul puterii; o singură dorință-i muncește, aceea de a apuca această putere. Își cunosc bine neputința; știu bine că țara îi respinge; dar pasiunea lor pentru putere îi orbește într-atât încât, disperând de a veni la guvern prin voința națiunii, au mers până a face o moțiune în Senat prin care cereau chiar guvernului partidei naționale-liberale să-i primească în sânul său. Acești oameni însă au trebuință de un nume și s-au intitulat conservatori; simt bine necesitatea unei programe fundate pe principie și când câțiva dintr-înșii voiră să le formuleze o dată în viața lor politică, în petițiunea de la Iași, au consemnat într-însa negațiunea chiar a principielor care servesc de bază constituțiunii noastre sociale și politice. Iacă cine sunt cei ce pretind a se numi conservatori și cari nu sunt decât reacționari.

Dar faptele vorbesc îndestul. Reacțiunea s-a năpustit la aproape șapte ani asupra țării. Vă aduceți aminte cum a lucrat. A înlăturat Constituțiunea, pactul nostru fundamental, și a falsificat reprezentațiunea națională, numindu-și mai în toate județele deputați cu forța. Excesele ei în alegeri au mers până la vărsări de sânge. Nici una din libertățile publice n-a fost respectată de dânsa: libertatea individuală, libertatea presei și a cuvântului, inviolabilitatea domiciliului, toate au fost lovite prin perchizițiuni și prin întemnițarea ziariștilor opozițiunii. Înjosise magistratura prin influința ce guvernul căta să exercite asupra deciziunilor ei. Umilise oștirea întrebuințând pe soldat la sugrumarea drepturilor cetățeanului. Finanțele țării erau sleite; legile statului destinate a crea și a constata veniturile și cheltuielele erau făcute spre a înșela opiniunea publică și chiar compturile definitive erau falsificate. Creditul statulul era ruinat. Concesiunile oneroase și impozitele necumpănite secaseră aproape sorgințile economice ale țării.

Spiritul de neadevăr și, să zicem odată vorba proprie, obrăznicia unei coterii de nimic nu poate merge mai departe decât în aceste acuzațiuni.

Concesiunea Stroussberg votată de ei, dezordinea și dezechilibrarea finanțelor introdusă de ei, alegerile cu reteveiul și cu influința morală introduse de ei, falsificarea reprezentațiunii naționale erijată în sistem tot de ei, perchezițiunile neumane din partea unor oameni cari nu erau judecători practicate de ei, c-un cuvânt toate păcatele comise de această bandă de exploatație le aruncă azi asupra conservatorilor.

Cât despre organizarea partidului internațional-liberal, n-o negăm.

Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc — nu comunitatea de idei — organizare egală cu cea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie. Din cauza asta vi se pare într-adevăr, onorabililor, că oamenii pe cari-i leagă comunitatea de cultură, de avere și de principii sunt dezbinați între ei, căci între conservatori nu sunt stăpâni și slugi cum sunt la voi, nu e Catilina și bande catilinare, ci sunt oameni egali prin avere și cultură, oameni cari, dacă voiesc puterea, n-o voiesc pentru ei, ca mijloc de trai, ci pentru ca să scape țara de voi, de sterilitatea voastră de gândire și sentiment, de lăcomia și corupțiunea voastră.

Ceea ce voi numiți organizarea voastră nu însemnează decât disciplina oarbă a unei societăți de esploatație sub comunii șefi de bandă. Voi sunteți înainte de toate o societate secretă și după aceea un partid politic.

Vai de aceia din societatea voastră secretă care ar îndrăzni să aibă o altă părere decât șefii. Din cauza aceasta nici nu sunteți legați prin principii. Acum republicani-federaliști de Ploiești, acum monarhiști-lingăi, sărutând praful de pe urmele monarhului, acum rusofili și-ndată după aceea rusofobi, acum de gât cu Cremieux și cu Montefiore apoi evreofagi, admițând pe rând toate principiile, după cum credeți c-ați putea amăgi opinia poporului pe care-l esploatați, în fond însă neavând nici un principiu statornic decât numai acela de-a răsturna cu orice preț orice organizare solidă a societății române și de-a mănține pușcăria voastră în sferele puterii statului.


[29 aprilie 1879]

D. S. Mihălescu și-a dat demisiunea după cum se zice, deși nu știm dacă toată retragerea aceasta nu este numai pe hârtie. Intimitatea d-sale cu corifeii politici ai roșilor mergea atât de departe încât în vremea din urmă trecuse zvon prin lume că d-sa va adopta pe un fiu al d-lui I. Brătianu, când iată că veni deodată istoria Warszawsky, ca un nor greu asupra întâmplărilor idilice.

Pentru a nu lăsa să se trezească lucrul, d. N. Moldoveanu ne trimite un răspuns la întâmpinarea lungă a d-lui Simeon Mihălescu. Acea întâmpinare, publicată într-un suplement al „Românului“, înconjură cu pază raportul no. 1479 din 20 mai 1878 a intendentului armatei rusești, general Rassisky, și, spre a se șterge ca cu buretele declarația acestui general că nu a cerut care de rechiziție nici pentru guvernul imperial, nici pentru Warszawsky, d. Simeon Mihălescu caută a atribui stăruințelor d-sale urcarea tarifului de transporturi și aceasta prin următoarele cuvinte:


Îmi permit a vă ruga să publicați cele ce am onoare a vă alătura, ca publicul să poată compara valoarea acuzațiunilor ce mi s-au adus personal cu atâta sfruntare și să poată să-și facă convingerea dacă intendența, prin reprezentanții ei, putea să mă mai și mituiască cu bani, pentru că am contribuit din răsputeri ca să plătească prețurile din ultimul tarif și cu modul de control cum s-a plătit, și să poată, în fine, să se domirească că drept a avut Varșavschi să se plângă, chiar dacă ar fi adevărat că s-a plâns, că mult l-a costat, ca bani, ca trudă, ca osteneală, ca să mă facă să stau încă în minister, din care am fost rugat pe d. Brătianu să mă lase a mă retrage dacă nu s-ar fi admis ultimul tarif, ca să lase altuia locul de a tolera antreprenori ca Moldoveanu și Botezatu, să exploateze pe bieții țărani cu preț mai de nimic în comparațiune cu cele ce au fost nevoiți a plăti.


Va să zică rezultatul contribuirii d-sale din răsputeri, a amenințării că va demisiona dacă nu s-ar fi admis noul tarif, este articolul V din convenția cu Warszawsky, care se rostește astfel:


V. Plata unei zile de lucru să se fixeze la zece lei noi și întorsul deșert la 5 lei.


Într-adevăr mare merit ar fi acesta dacă ar fi a se atribui d-sale. Din scrisoarea ce urmează însă cititorii vor vedea că tocmai contrariul e adevărat: că adecă intendența imperială a urcat de la sine prețul zilei de lucru la 16 franci, pe când d-nii Brătianu-Mihălescu l-au redus, în deplină cunoștință de cauză, la 10 fr.; că intendența n-a cerut rechiziție și că guvernul i-a dat-o lui Warszawsky ș.a.m.d.

Dar despre toate acestea vorbește mai pe larg scrisoarea pe care iat-o.