Din periodice/Din Timpul, mai 1881
Cititorii își vor fi aducând aminte că n-am făcut un prognostic tocmai strălucit calităților intelectuale ale actualului prezident de Consiliu. Deși cam demult d. Dim. Brătianu nu se mai arătase în avanscena vieții publice, preferând a-și ascunde în semiumbra misiunilor diplomatice și extraordinare pretinsele sale calități de om de stat, țineam minte din trecutul d-sale de ministru de resort că tocmai lux ecclesiae nu este, că nici iarba de pușcă n-o inventase; nici suferise durerile de naștere ale vreunui mare adevăr, dureri ce nu sunt a se confunda nici cu migrena, nici cu guturaiul.
Și 'ntr-adevăr discursul program al d-lui prezident de Consiliu a venit să confirme numaidecât părerea noastră. Câteva pasaje din acesta vor arăta cititorului inteligent aluatul din care e frământat omul nostru de stat.
- D-lor deputați, permiteți-mi mai întâi a vă oferi toate mulțumirile mele pentru măgulitoarea amiciție cu care m-ați onorat și ați bucurat inima mea.
- Maiestatea Sa Regele, ținând seamă de dorința exprimată de mulți din dv., a binevoit a mă însărcina cu formarea noului minister, care are onoarea a se prezenta astăzi înaintea d-voastră.
După această introducere, d-sa urmează cu citirea mesajului regal de numire a ministerului, cu n-rul de registru cu tot.
Întrebarea e când, unde, cum d. Brătianu a fost onorat c-o măgulitoare amiciție din partea deputaților și când mulți dintre aceștia și-au esprimat dorința de care M. Sa Regele a ținut seamă. D. prezident de Consiliu știe desigur că ceea ce se petrece îndărătul culiselor ca tripotaj, ceea ce pune la cale d. C.A. Rosetti în complicitate cu onor. Carada nu suferă deloc lumina unei serioase și demne publicități. Numai o amiciție public mărturisită prin susținerea ministeriului, numai o dorință oficial esprimată a majorității de a-l avea prezident de Consiliu, numai o cerere oficială a Adunării în favorul d-sale pe lângă M. S. Regele puteau fi obiectul unei mulțumiri publice, obiectul celor dendâi vorbe ale celui dendâi ministru în întâiul cabinet al noului regat. A aduce într-un discurs program mulțumiri pentru ceea ce s-a petrecut la Herdan ori în alt birt, unde nu se adună liberalii în calitate de oameni publici, ci într-aceea de consumatori de băuturi, e, după a noastră părere, o necuviință.
Dar iată cum urmează d. prim ministru:
- Acum, d-lor deputați, negreșit că voiți să vă dau citire programului nostru ministerial. Mai mult decât oricine, eu doream să facem un program, eu mai cu seamă, care nu știu vorbi, doream să vă arăt că mă pricep puțin la scris.
- În adevăr, nu sunt vorbitor, dar răul nu este așa de mare, fiindcă sunt destui vorbitori, oratori, sirene, pe băncile Adunării și poate chiar pe banca ministerială. Dar, cu toată mâncărimea ce aveam de a așterne un program, m-am stăpânit și nu l-am făcut, și iată pentru ce: în viața mea am avut fericirea ca niciodată nimeni să nu-mi zică că nu crede ceea ce i-am spus; și-mi era teamă ca de astă dată să nu pat acest neajuns, cu atât mai grav că el ar fi venit din partea întregei națiuni prin reprezentanții săi.
- În adevăr, programele s-au cam deocheat. Pentru aceste motive am crezut că e mai bine să schimbăm sistema și, în loc să vă promit acum câte în lună și câte în stele într-o frumoasă programă, mai bine, să am să vă dau seamă peste câteva luni de ceea ce voi fi făcut… Dar ca să facem această îndreptare trebuie ca fiecare să fie la locul său: hoțul în pușcărie, acei cari speculă binele public în interesul lor în carantină, iar omul onest la lucru. Mai mulți cu cari am avut ocaziunea să vorbesc la venirea mea la minister mi-au zis că nu vom avea cu cine face aceste îndreptări, căci în țara aceasta nu sunt oameni onești.
- Eu, d-lor, nu împing scepticismul meu pân-acolo și cred că mulți sunt oameni onești în țară. Dar chiar dacă aș admite că, în adevăr, n-avem oameni onești, îi vom face. Românul are facultatea de-a se schimba cu o mare înlesnire și în bine și în rău.
- Sunt dar încredințat că cu o justiție imparțială și cu o voință energică mulți din aceia cari până acum treceau că sunt rău nărăviți se vor îndrepta; și cu chipul acesta vor deveni utili țării, și ei înșiși se vor simți fericiți de-a avea conștiința împăcată, liniștită.
D. prim ministru, voind să arate că se pricepe nițel la scris, simțea mâncărimea de-a așterne un program și de-a promite în el câte-n lună și-n stele; dar programele s-au cam deocheat.
Iată stil de prezident de Consiliu și de discurs program, care desigur va avea onoarea a fi reprodus de presa europeană!
Dar caracteristic e pasajul în care d-sa declară că oamenii cari l-au onorat c-o măgulitoare amiciție și i-au bucurat inima i-au zis totodată că nu poate conta pe ei pentru a îndrepta lucrurile, căci în țara aceasta nu sunt oameni onești. D-sa nu-i atât de sceptic. Dacă nu există oameni, d-sa îi va face cu frica de procuror. De frica procurorului, bețele d-lui Fleva date școalelor se vor preface în lemne groase de cer și d. Fleva însuși se va simți fericit de-a avea conștiința împăcată, liniștită. De dragul împăcării și a liniștei conștiinței (plus frica de procuror) cucernicul Simeon va administra țara corect și părintește.
După adâncimea cu care tratează cestiunile interne cată să ne așteptăm la o tot atât de luminoasă espunere a atitudinii cabinetului în afară.
- De altmintrelea, atât în afară cât și în întru, vom căuta a fi pe cât se va putea mai concilianți și a da vecinilor binevoitorul nostru concurs în tot ce n-ar atinge propriele noastre interese. Dar dacă cineva s-ar încerca a întrebuința silnicia, a atinge un singur păr al României, oh! atunci, puteți fi siguri, voi apăra-o cu pasiune, cu furia tigresei cari 'și apără puii, căci și eu, în curs de o jumătate secol, am purtat pe sânul meu, am încălzit cu a mea suflare pe mândra și draga noastră Românie.
D. Dim. Brătianu promite vecinilor (împărăției Habsburgilor și celei a Romanovilor) binevoitorul său concurs. Fără îndoială marile puteri vor fi încântate că d. Brătianu catadicsește a avea atâta bunăvoință cu ele.
Altceva este dacă s-ar atinge un păr al României!
Pân' acum știam că România e o noțiune geografico-politică; c-ar fi păroasă nu știam încă. Ba mai mult încă, ea este puiul d-lui Brătianu, căci el i-a fost doică cinzeci de ani și o va apăra, nu ca un tigru, ci ca o tigresă.
Stil de prim ministru și de discurs program!
Când cineva și cunoaște cusurul de-a nu putea vorbi într-un mod demn și potrivit cu împrejurările și când are nenorocirea de-a fi numit ministru prezident se mărginește la acel stil sobru și sans accent pe care-l obicinuiesc oamenii de stat ce nu au darul vorbirii și care se numește stil oficial. Acest stil e sărac în adevăr și abstract, dar are avantajul de-a nu fi ridicol. Nu știm dacă d. Brătianu își închipuiește ce efect va face mâncărimea d-sale, perii României și furia de tigresă, spuse de la înălțimea la care se află și reproduse în ziarele europene!
Tot bătrânii înainte, bătrânii din veacul al șaptesprezecelea! Ce lipsite de demnitate internă și formală, ce comune sunt aceste espectorațiuni când gândim că e primul discurs program al primului cabinet al regatului!
Pentru a ști ce însemnează a vorbi demn și totuși întrebuințând figuri, i-am recomanda d-lui Dim. Brătianu citirea prefeței ce-o face Miron Costin Cronicei sale. Și din el vorbește durerea de țară și iubirea neamului, dar amândouă sunt adevărate și de aceea el află forma adevărată, demnă, lipsită de afectație! Cine afectează în espresia sentimentelor sale dovedește că mai nu le are, mai nu e în stare a le avea!
De mai mult timp sultanul a pus să se descopere și prindă toți câți vor fi participat la destituirea și asasinarea lui Abdul-Aziz. Este întrebare dacă tocmai astăzi e timpul oportun pentru a scormoni Imperiul și a mai agita spiritele și prin această afacere. Însă sultanul se vede că și-a propus a pedepsi după merit pe acei criminali și voia padișahului cată să se facă. Ziarului „National-Zeitung“ din Berlin i se scriu din Stambul următoarele amănunte interesante:
- Atențiunea opiniunii publice este îndreptată asupra celor ce se petrec în palat. După cum se știe, este vorba de procesul asasinilor sultanului Abdul-Aziz. Vor fi trase la răspundere și toate persoanele cari au luat parte la destituirea acelui sultan. Redif Pașa și Mahmud-damat Pașa sunt ținuți prinși în Jildiz-kiosk. Ca la optzeci de ofițeri din garnizona capitalei au fost transferați prin depărtate corpuri de armată numai pentru că, în timpul comiterii acelei crime, se aflau în Constantinopol. Numai pe Midhat Pașa, care, cu Hussein-Avni a fost în fruntea revoluțiunii, nu s-a cutezat a pune mâna până acum. Se zice însă că în curând va veni și rândul lui. Ambasadorul turcesc din Berlin, Sadullot-bei, este de asemenea amenințat în pozițiunea sa în urma cercetărilor făcute în privința uciderii lui Abdul-Aziz. Ambasadorul este deja chemat la Stambul. Acuzarea ce i se aduce este că, în numele sultanului, Abdul-Aziz ar fi scris o epistolă falsă către Murad (succesorul lui Abdul). Oarecari amenințări ce conținea această scrisoare au înfuriat pe Murad și l-au făcut să aprobe omorul proiectat. În urma acestora nenorocitul sultan Abdul-Aziz a fost strămutat în acel palat părăsit, unde apoi s-a comis omorul.
Criza politică intervenită prin retragerea parlamentar inesplicită a d-lui Ion Brătianu a intrat după cât ni se asigură într-o nouă fază.
D. Ion Brătianu s-a retras pentru că, având în vedere opera unei reorganizări interioare a țării, a crezut ca nu poate afla între roșii nici inteligența, nici onorabilitatea necesară unei asemenea opere. Esceptând masa votatorilor, aproape toți roșii, cari, de bine de rău, se pricep puțin la scris ori la vorbit au perindat banca ministerială. Sunt prea puțini aciia cari n-au fost deja miniștri, căci în cele 38 de cabinete formate și reformate de cancelarul de la Măgura au avut loc toți, pentru a-și dovedi pe rând insuficiența intelectuală și politică. În adevăr, afară de d-nii Fleva, Costinescu și Dimancea, toate somitățile partidului roșu au fost consiliari ai tronului, fără ca acesta să se fi resimțit în mod esențial de mărimea sau fertilitatea consiliilor date de membrii marelui partid. Uzați repede, neinspirând nici o încredere deosebită în aptitudinile lor politice, fiind cumplit de egali din punctul de vedere al apetiturilor și al talentului, pietrele caleidoscopului ministerial al d-lui Brătianu au dat pân' acum toate combinațiile posibile, fără ca vrouna să fi fost mai fericită decât celelalte. Unelte netrebnice ale unei politici personale, ele sunt nule și neputincioase fără maistrul care le dădea o însemnătate ce n-o merită și-i îmbrăca în roluri ce nu se potrivesc cu ei.
Dar dacă, printr-o politică personală, aceste individualități erau cât se poate de flexibile, de dependente și neînsemnate, pentr-o politică de stat ele nu sunt bune la nimic, și d. Brătianu a crezut un moment a putea recruta elemente din alte partide pentru a pune în lucrare reorganizarea sa. Toate încercările acestea au rămas, precum se știe, fără rezultat; nimeni n-a voit să-i dea ajutorul solicitat și d. I. Brătianu se vedea redus a urma același joc, a înlocui pe Giani cu Fleva ori pe Stolojan cu Dimancea, joc nefolositor, de care țara e dezgustată, fiind păpușile prea cunoscute și piesa reprezentată cu ele prea monotonă.
În urma infructuozității încercărilor sale d. Ioan Brătianu se retrage, păstrându-și prestigiul intact, lovind însă cu atât mai greu în acela al amicilor săi politici.
Întors însă zilele din urmă de la Măgura, d-sa reintră în conventiculele partidului ținute la Herdan și are aerul de a lua din nou parte la politica activă a coreligionarilor săi politici. Aceștia au iscălit chiar o hârtie prin care se obligă a i se supune și a-i da ascultare. Dacă ar fi așa, dacă d. Brătianu simte necesitatea de a lua din nou conducerea partidului roșu, cată să mărturisim că aceasta i-ar slăbi prestigiul, că ar pierde tot ce a câștigat prin o retragere la timp. Dacă s-ar dovedi că și această retragere n-a fost decât comedie opinia publică s-ar întreba ce înseamnează această comedie și n-ar găsi nici un răspuns.
Existau în adevăr o sumă de indicii că retragerea are un fond serios.
Era în adevăr de mirare ca ministrul care luase inițiativa proclamării regatului să abdice de la cârmă tocmai pentru timpul festivităților încoronării, deși medalia comemorativă a acestor serbări, bătută de mai nainte, cuprinde numele său ca ministru-prezident. Dacă motivul retragerii ar fi fost osteneala sau sațiul de afaceri desigur că regele i-ar fi acordat un congediu nelimitat, fără ca să fie nevoie de demisia sa și a cabinetului întreg. Alte cauze secundare, mici neînțelegeri cu diferitele categorii de patrioți de meserie, n-au avut pân-acum, după cât știm, puterea de-al face să se retragă. Toată lumea era în drept de-a presupune, în favorul d-lui Brătianu, cauze mult mai adânci de nemulțumire, era în drept a crede că, alături cu apetiturile și nimicnicia oamenilor de cari se-ncunjurase, paralel cu vânătorii de posturi la drumul de fier, la Bancă, la Curtea de Casație, d-sa va fi urmărind un scop mai mare și mai generos, pe care nu-l poate realiza c-un partid care n-are sentimentul binelui public și pentru care politica e o industrie, iar țara o vacă bună de muls. Din momentul însă ce l-am vedea reintrând în cercul vicios pe care l-a părăsit, din momentul ce-ar reintra în complicitate cu oamenii pensiilor reversibile, ale cumulului, nepotismului și altor virtuți, oricine ar pierde și această din urmă iluzie pe care a lunecat a o avea pentru d. Ion Brătianu. Atunci am crede că nu s-a retras decât pentru a se dezbăra de o serie de procopsiți și pentru a se întoarce c-o altă serie, pe care s-o procopsească de acum înainte. Faza de reapropiare a d-lui I. Brătianu de partidul său e o dovadă de slăbiciune totală. Pentru opoziție această reapropiare e favorabilă, căci partidul roșu, fiind în ajunul descompunerii lui, ar atrage în cădere-i și pe șeful lui, care se retrăsese tocmai la timp pentru a nu-i împărtăși soarta. Dacă voiește s-o împărtășească desigur paguba nu va fi a opoziției.
Noul ministeriu regal, atât de bogat în asigurări monarhice, precum și declarațiunile reiterate ale partidului liberal că și-a schimbat cu totul vederile în privirea idealului politic de constituire a statului român, renunțarea acestui partid la ideile republicane și la veleitățile antidinastice ne-a făcut să răsfoim puțin amintirile unui trecut recent încă și să reproducem articolul de mai la vale, îndreptat în contra unei scrieri a d-lui baron Erdmann de Hahn, publicată în ziarul „Politik“ din Praga. Azi d. baron, ocupând fotoliul de întâi ministru de finanțe al regatului, la care s-a recomandat prin vestitul memoriu privitor la întemeiarea succesiunii la tron, va fi interesant poate a compara fazele prin care a trecut un om de stat pentru a ajunge de la un aprig antidinasticism la stadiul unui călduros susțiitor al ilustrei Case de Hohenzollern pe tronul lui Mircea cel Mare și al lui Ștefan cel Sfânt.
Să discutăm cu „Românul“ lucruri elementare pentru orice cunoscător al istoriei, să-i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de două ori ingrată, întâi pentru că oamenii cu cari discutăm, fie oricât de deștepți, nu vor găsi în reminiscențele celor patru clase primare și a unui curs de violoncel elemente îndestule pentru a ne înțelege, apoi pentru că, coborându-ne noi chiar la nivelul lor intelectual și copilărindu-ne mintea ca s-o punem pe o treaptă egală cu a lor, totuși n-ar voi să înțeleagă, pentru că nu e în interesul lor să înțeleagă.
Într-o discuție cu totul teoretică spusesem, de exemplu, că aristocrația adevărată are un rol esențial în viața unui stat. Aceasta am spus-o bazați pe cele mai strălucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuală, republica Veneției, Olanda ș.a.
Din această teorie susținută în genere „Românul“ ne atribuie in specie că pentru România voim domnia unei oligarhii aristocratice, deși tot organul ilustrului Costinescu are imprudența de-a cita condițiile ce le credem noi neapărate pentru existența unei aristocrații adevărate. Se cere a fi istorică am zis noi. Poate însă exista o aristocrație istorică într-o țară în care, cu indignare și rușine trebuie s-o spunem, un străin ca tatăl d-lui C.A. Rosetti a fost asemenea boier? După epoca vechilor fanarioți, a Caradalelor, Gianiilor, Cariagdiilor din generația întâia, nu mai poate exista aristocrație istorică în generația a doua. Odată ce virusul personificat prin lepădăturile Orientului, lipsite de iubire de adevăr și de curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocrație istorică. Ea rămâne un ideal de invidiat, pe care puține popoare l-au ajuns în toată curăția lui și de la care alte popoare, a căror viață a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunțe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna.
Există în adevăr familii istorice în țară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpați.
Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărțirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut păstra nici o avere destul de mare, nici o influență politică covârșitoare pentru a fi ceea ce baronii au fost pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Veneția. De aceea am repetat-o de atâtea ori că reacție în sensul adevărat al cuvântului, reacție ca încercare a unei reconstrucțiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putință în România și nu suntem utopiști pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putință nici pentru Dumnezeu din ceruri.
Dar, adevărate naturi de spioni și de agenți provocatori precum sunt roșii de regulă, a căror esperiențe și apucături polițienești sunt esplicabile prin trecutul lor misterios, ei estrag bucățele din articole ce n-au a face unul cu altul și formează apoi un act formal de acuzație în contra noastră. Astfel pasajul privitor la aristocrație ca element de dezvoltare istorică se pune alături cu considerațiunile ce le facem asupra manifestului principelui Bulgariei. E evident că n-are a face. Bulgaria nu are, nu poate avea aristocrație, precum n-o poate avea Serbia. După bătălia din Câmpul Mierlei, într-o robie de cinci sute de ani aproape sub domnia egalizatoare a unei rase străine, care ea însăși n-are aristocrație și care totdeuna a fost domnită de despotismul obicinuit în statele Orientului asiatic, bulgarii și sârbii n-au putut păstra o instituție proprie popoarelor celor mai libere și epocelor celor mai libere. Prin urmare cu totul altul este rolul manarhului în Bulgaria, cu totul alte condiții de organizare socială cere un stat fără trecut și unul care are trecutul lui istoric. Ar fi absurd din parte-ne a pretinde ca Statele Unite ale Americei să fie conduse de-o aristocrație istorică când ea nu s-a putut nici naște pe pământ american; ar fi absurd a o pretinde chiar pentru împărăția Braziliei și pentru orice stat născut în urma acelei primăveri etnice care se numește evul mediu.
Nici pentru țara noastră n-am gândit vreodată de-a propune un sistem care să învieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab.
Cu toate acestea oricine va voi să definească marele mister al existenței va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului și păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou. Astfel vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizației, păstrează și astăzi vechile sale forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul modern, de munca modernă. De aceea o și vedem rămâind ca granitul, măreață și sigură în valurile adâncelor mișcări sociale de cari statele continentale se cutremură. Un stat mare și puternic ca Rusia, dar absolutist, se cutremură din temelii de o mișcare socială, tot astfel Germania, tot astfel republicana și egalitara Franță. Ba chiar membrii internaționalei de la noi, ajunși aci miniștri și membri la Curtea de Casație, sunt siliți a vota o lege în contra străinilor socialiști de vreme ce indigenii socialiști ocupă funcții înalte. Ei bine, în Anglia sunt organele centrale ale Internaționalei roșie, trăiește Marx, generalisimul partidului și nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta.
Cu același sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Veneția, un oraș, devenind putere, adesea de rangul întâi, în curs de o mie și mai bine de ani.
Dar se înțelege că nici prin gând nu ne trece a admite că aristocrația istorică, substratul oligarhiei, se poate improviza și că putem scoate din pământ oasele Basarabilor spre a le da o nouă viață.
Cu totul altul e rolul monarhiei în țara noastră.
E îndeajuns dacă sub ea se asigură înaintarea meritului și a muncii și dacă acestea se pun la adăpost de escamotarea din partea Caradalelor și Costineștilor; e destul atâta, și pentru atâta numai se cere o reorganizarea socială. Acestea două nu sunt asigurate în dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merită o chilie la mănăstirea Ocnei, decorat cu Steaua României, senator și om mare; vedem cavaleri de industrie îmbogățindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinși în rebeliune fățișă devenind adiutanți domnești, vedem pe alții vânând prin cotituri sub masca patriotismului posturi la Casație ori la drum de fier; c-un cuvânt, nici merit nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranța, felonia politică, vicleșugul comun devin titluri de recomandație pentru înaintare în statul român. Și toți acești paraziți sociali, toată secta asta de spioni și cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. Sarcinele de întreținere ale politicianilor de la noi diminuează pânea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasă, ca inteligență, ca inimă este superior păturii de parveniți și de scursături din câteșipatru unghiurile lumii cari s-au așezat deasupra lui din secolul trecut începând.
Acest problem social ar fi trebuit să-i fie cunoscut regelui la venirea sa în țară; s-ar fi căzut să cunoască că nu oamenii legați de sute de ani de soarta acestui pământ și a acestui popor pot fi inamicii lui, ci cei scurși de ieri, de alaltăieri, cari uzurpaseră pentru ei privilegiul de a fi ei singurii români, nefiind români și singurii patrioți, neavând o patrie hotărâtă. Și când Epureanu a dat consiliului său M. Sale l-a dat după îndemnul a o sumă de deputați cari amenințau a nu voi să treacă Milcovul dacă e vorba ca samsarii din porturi și declasații cafenelelor din București să determine și pe viitor soarta acestei țări.
„Journal d'orient“ din Viena primește o corespondență din București ce cuprinde poate o destăinuire asupra retragerii d-lui Ion Brătianu.
Reproducem unele pasaje din ea, lăsând îndealmintrelea corespondentului responsabilitatea cuprinsului lor:
- Retragerea ministeriului pe când avea majoritatea și pe când, departe de-a fi fost bătut, se putea întemeia pe un șir de succese parlamentare, e neînțeleasă la prima vedere, află însă o explicare în cestiuni personale, cari în România au o mare influență asupra afacerilor, și în împrejurarea că compunerea noului cabinet însemnează un fel de protest în contra unei apropieri sau înțelegeri cu Austro-Ungaria în cestiunea Dunării. Afacerea aceasta se tratase cu atâta abilitate de cătră d-nii I. Brătianu și Boerescu încât se putea aștepta în cel mai apropiat viitor o soluțiune conciliantă în înțelesul intereselor române, fără a păgubi pe șoviniști, fără a rupe bunele relațiuni cu Rusia și fără a blesa monarhia austriacă! D-nii Ion Brătianu și Boerescu au dat nelavreme frânele din mână, dar nu le-o pot lua în nume de rău pentru că au avut a lupta în contra unor ambiții personale cari nu se dau îndărăt dinaintea nici unei manopere pentru a ajunge la scop, ceea ce fără îndoială obosește pe adversari. Cu toate acestea nici Dumitru Brătianu, cu politica sa rusofilă, nici Cogălnicenii cu țelurile lor moscovite și mai accentuate și cu ura lor violentă contra Austro-Ungariei, nici Bălăcenii cu alianțele lor cu toate partidele și cu abilitățile lor tocite, nici alți adversari cari se bat azi pe portofoliile pe cari ieri le avea șeful lor nu vor face nimic mai bun decât Ion Brătianu și V. Boerescu. La cele dendâi greutăți ce se vor ivi — și acestea nu vor întârzia a veni — cei cari ieri și-au depus funcțiunile vor fi chemați din nou pentru a repara greșelele pe cari ceilalți le vor fi grămădit în câteva săptămâni.
- Nu dăm cabinetului Dimitrie Brătianu nici o durată de două luni… Ați văzut din ultima mea scrisoare că nu sunt adversar al d-lui D. Brătianu, ba l-am însemnat chiar ca pe omul ce dominează situațiunea actuală, pentru că credeam că stă deasupra partidelor. Mea culpa! De câteva zile mi-am schimbat părerea, și aceasta cu ocazia sărbătorilor Învierii, când l-am văzut pe d. Brătianu atât de cufundat în privirea vulturului rusesc care e în biserică încât a trebuit să-mi zic că inima sa urmează desigur privirii sale. După aceasta am fost întărit în convingerea mea; d. Dim. Brătianu gravitează spre Moscova…
Conferențele electorale ale românilor din Ardeal și Ungaria au început joia trecută la 30 aprilie (12 mai) și au fost deschise în Sibiiu de către arhimandritul și vicariul arhiepiscopiei, d. Nicolae Popea. Cea dendâi ședință a fost la 10 și jumătate a.m., a doua la 5 ore p.m., în aceeași zi, celelalte în zilele următoare. De față au fost la aceste conferințe 101 delegați ai alegătorilor români din Transilvania și 57 de delegați din Ungaria.
Pentru a ne da seama de importanța ce-o au aceste consultări electorale și a ști cu câtă nedreptate legile electorale ungurești tratează populațiunile române prin sistemul formării unor colegii factice, nebazate nici pe cens, nici pe vrun alt principiu echitabil, dăm aci câteva șiruri din espunerea pe care d. Bariț a făcut-o în ședința întâia, în care erau de față numai delegații ardeleni.
Sâmbătă, la 2 mai, lucrările acestei mari conferințe electorale au fost terminate. Rezultatul ei a fost hotărârea ca, în urma legii electorale excepționale introduse în Ardeal, românii ardeleni să nu participe la alegeri, iar în Ungaria, unde legea electorală e cu mult mai echitabilă, ei să participe în mod energic. Atât unii cât și alții însă vor avea o programă comună și solidară a tuturor românilor din țările de sub Coroana Sf. Ștefan.
Reproducem după „Gazeta Transilvaniei“ concluziile finale ale acestei memorabile conferențe.
Această foaie le primește rezumate în următoarea telegramă din Sibiiu.
Nu vom discuta cu „Românul“ principii fundamentale de politică de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare și întreaga manieră de a privi stat și societate ne sunt deosebite. „Românul“ și liberalii în genere își închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, a unei convențiuni stabilite între cetățenii lui. Noi credem, din contra, că el e un product al naturii, că, asemenea unui copac din pădure, își are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism își are evoluțiunea sa. Făcând paralele între istoria deosebitelor state antice și moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut privilegiul de-a imprima universului întreg caracterul lor, armele și inteligența lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod firesc ferite și de demagogie și de despotism și că forma cea mai normală și mai sănătoasă a dezvoltării unei societăți omenești este oligarhia.
Mahiavelli însuși, acest adânc cunoscător al naturii omenești în părțile ei rele ca și în cele bune, dacă aprobă, in usum Delphini sau mai bine în interesul unității Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de altă parte recunoaște oligarhiei o putere de rezistență contra agenților descompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea și bătut într-un punct, împărăția se clatină. Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice și personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru și-n afară și, dacă prin puterea inerției, a obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge câtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu rezistă descompunerii. Mărimile lui improvizate și fără tradiții, meschine, interesate, ambițioase n-au întru nimic a specula interesele publice, a trăda chiar patria lor în mâni străine. Între oligarhi se va găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizați și zdrobiți de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor străin, unul dintre ei să se ridice asupra tuturor.
Noi nu zicem aci că poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Din contra, nicicând libertățile publice nu sunt mai vii, mai puternic simțite, practicate cu mai mult interes de binele comun de către toți cetățenii decât tocmai sub oligarhie. Dovadă viața din comițiile Romei, viața politică, sobră în orice punct, în comună și în comitat în Anglia. Dar sunt cestiuni de politică generală, de război sau pace, de întinse și mari reforme sociale a căror realizare determină epoce întregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale în comiții de omul ocupat cu munca zilnică și cu interesele zilnice.
În state demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasă de politiciani, de patrioți de meserie, fără trecut, fără tradiții, cari fac din politică o speculă, un mijloc de trai; în statul oligarhic există o clasă de oameni cari ab antiquo are sarcina de-a împăca formele trecutului cu exigențele viitorului, asigurând statului continuitatea de dezvoltare, ferindu 'l de sărituri și de întreprinderi aventuroase și înlăuntru și în afară. În Senatul Romei putem urmări modul în care se creau legile romane. Străbunul propunea reforma, bunul o susținea în același Senat, tatăl întrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizată. Trei generații treceau până să se voteze o reformă, care apoi intra în adevăr in succum et sanguinem. La noi lucrurile se traduc din franțuzește într-o noapte și sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tâmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt născute moarte. Despre o viață și evoluțiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă.
Noi nu zicem că statul român e menit a ajunge vreodată acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunțând la maniera lor de-a fi, la signatura existenței lor. Sunt cristalizațiuni imperfecte pe lângă câteva cristale perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între nații mici, fără simț istoric, și națiile mari, c-un profund simț istoric și c-un mare viitor.
Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie „Românul“ nu poate fi nici vorbă.
Inamici ai frazei și ai oricării formațiuni factice și improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decât „Românul“ poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri și e un act de rea credință de-a ne atribui că voim ceea ce noi înșine știm că este cu neputință.
Cu toate acestea urmările domniei declasaților sunt evidente. Populația, și tocmai populația producătoare, scade de la 1864 încoace în proporții înspăimântătoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele acestei scăderi, cauze adânci economice și sociale cari fac ca însuși sâmburul naționalității, rasa să degenereze. S-a observat de către medicii de regimente că statura oamenilor scade, că aptitudinile lor fizice și morale degenerează, și această din urmă împrejurare e mai tristă decât toate celelalte. Nu mai e nevoie a adăuga că aceste rezultate sunt a se atribui și sărăciei și urmărilor ei morale, decăderii vieții de familie, viciilor. Un prefect roșu, d. Vidrașcu, a descris aceste stări de lucruri în colori crude, dar adevărate din nenorocire. Nu noi singuri o zicem aceasta, sunt roșii cari o zic. D. Aurelian constată că facem drumuri de fier, școli etc., dar că în același moment suntem suplantați de străinii ce imigrează, că suntem ca omul care muncește pentru străini de vreme ce el sau nu va avea copii, sau copiii lui se vor stinge. Dacă „Românul“ crede că moartea, pieirea fizică a neamului românesc nu este o ironizare amară a sistemului de pân' acum, să-i fie de bine. Noi credem însă că un sistem care, oricât s-ar îmbogăți patrioții, are de rezultat moartea reală a unei nații e tot ce se poate mai rău și mai ucigaș ca sistem.
Dar care e originea comună a acestor rele? Declasarea, zicem noi, înmulțirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiași sume de producători. În alte țări clasele superioare compensează prin munca lor intelectuală munca materială a celor de jos. Întrebăm dacă cele patru clase primare și cursul de violoncel a d-lui Costinescu compensează zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Înaintarea pe scara societății române nu este dar datorită meritului, științei, activității; ci un leneș ignorant care învârtește șurupuri patriotice ajunge prin intrigă și neadevăr oriunde poftește.
Acești oameni declasați sunt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că sunt cele mai coruptibile, cu cari se servesc străinii pentru a exploata țara, populațiile ei autohtone.
Iată nervul răului în contra căruia nu ajută nici proclamarea Independenței, nici coroana de oțel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunoștința că statul român are bunuri imobiliare de câteva miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice.
Voiți bani cu 3 la sută? Vindeți moșiile statului la companii străine și-i veți avea. Aceasta nu va dovedi însă că din sine însuși poporul românesc se dezvoltă, că el însuși se bucură în plenitudine de măreața moștenire pe care i-au lăsat-o harnicii și vitejii lui străbuni.
F. Kanitz, scriitor care-a publicat pân' acum mai multe opere asupra popoarelor din Peninsula Balcanică, surprins de știrea că macedoromânii au hotărât să se opuie cedării teritoriului lor, face în „Gazeta generală“ din Augsburg următoarea descriere a acelei interesante părți a poporului nostru.
- Iarăși răsare pe neașteptate o piatră din mosaicul pestriț de popoare din Orientul Europei. Românii așezați la marginea Greciei au protestat energic la sultanul în contra cesiunii teritoriului lor și iau o atitudine contrarie regatului elin.
- Cine sunt acești macedoromâni cari apar deodată în scena politică? Cari sunt posesiunile lor? Cât de mare li-i numărul? Iată întrebări ce s-au pus adesea în zilele din urmă; descrierea de mai la vale va interesa poate pe cititor dacă voi zice, anticipând, că românul macedonean sau țințarul formează un important element de cultură în Turcia.
- Postul cel mai înaintat spre nord al acestei interesante ramure de români de sud se află în Viena; fondatorii firmelor europene Sina, Dumba, Tirka, învățatul Karajan ș.a. sunt macedoromâni. Lumea-i lua drept greci, căci puțin se știa despre macedoromâni, și poate că profesorul din Halle, Thumann, dac' ar trăi, ar putea să spună și azi că acum o sută de ani: „Știu profesori de istorie cărora nu le-a fost cunoscută nici existența lor“.
- Românii în cestiune se numesc pe ei înșiși „rumâni“, căci, ca și locuitorii celui mai tânăr regat european, ei deduc originea lor în linie directă de la romani, deși e cam dovedit că strămoșii lor au fost în cea mai mare parte autohtoni romanizați cari au primit limba cuceritorilor. Grecii îi numesc în bătaie de joc cuțovlahi (români șchiopi), slavii le zic țințari, pentru că pronunță pe cinci (5) al românilor dunăreni ca ținți.
- Cu tot amestecul cu diferitele rase străine ce-i înconjură, tipul țințarului e foarte caracteristic. În genere înrudirea apropiată cu dacoromânii nu se poate contesta. Craniul bine format, pielița brună, tăietura feței determinată, ochii negri, cu espresia lor de inteligență și energie, coloarea închisă a părului și frumusețea femeilor sunt comune amânduror ramurelor. Și în străinătate țințarul păstrează portul său, asemănător cu al albanezului, cămașa cu cute până 'n genunchi, tunica galbenă deschisă, cu mânici înguste lucrate cu găitane negre, peste aceasta un pieptar cu jumătăți de mâneci și cu guler mare, brâu roșu, fes asemenea, iar în picioare opinci în forma sandalelor. Negustorii au un port amestecat turco-europienesc.
- Românii macedoneni se țin de biserica ortodoxă însă liturghia se citește românește. Pentru a-și păstra acest drept, colonia macedoromână din Pesta au sacrificat mari sume într-un proces în contra comunității grecești de acolo, cu care aveau o biserică în comun, până ce împăratul Francisc le-a recunoscut acest drept printr-o încheiere olografă.
- Afară de idiomul lor propriu, aproape identic cu cel românesc, ei își însușesc limbile popoarelor în mijlocul cărora trăiesc. În Macedonia românul vorbește și grecește, care limbă, adoptată fiind în scriere și în negoț, au suplantat în multe părți pe cea autohtonă. Astfel lângă Arta superioară, mai cu seamă în partea de nord-vest a regatului elin.
- Albanezul îl numește pe român cioban, căci majoritatea românilor locuitori în Albania de nord și de sud e păstorească și pururea în migrațiune. În timpul verei mai nu rămâne suflet de om pentru păzirea caselor neîncuiate, a căror prădare ar și fi cam ingrată. Satele bine construite se populează abia în noiemvrie, când nomazii se-ntorc de la munte cu turmele, pentru a se coborî în șesurile mai călduroase și când se-ntorc din depărtata străinătate părinții de familie cu săcușorul de bani pe cari i-au câștigat ca cârciumari pe drumurile mari ale Bulgariei, ca argintari și fabricanți de arme, ca zidari, croitori, blănari ș.a.m.d.: căci românul e căutat, fiind cu minte, harnic și sobru, și câștigă în genere mai mulți bani decât îi trebuie familiei lui.
- Înainte se admitea despre macedoromâni că sunt numai păstori și băcani; marea lor înclinațiune pentru industria de arte și talentul lor pentru arhitectură nu se releva, deși, abstracție făcând de Constantinopol, Atena și Belgrad, ei și bulgarii sunt singurii arhitecți în triunghiul iliric. E în adevăr de mirare cum acești munteni primitivi, cari abia știu mânui creionul, rezolvă numai cu ajutorul isteției și a talentului lor înnăscut cele mai grele probleme arhitectonice, precum clădirea de poduri cu mai multe arcuri, cupole de biserici ș.a. E drept că nu putem aplica acestor opere arhitectonice cea mai strictă măsură critică în privirea purității stilului, cu toate acestea unele din ele, precum biserica cu cinci cupole din Semendria în Sârbia, se pot compara prea bine cu clădirile multor ingineri sârbo-germani cari au studiat în institute tecnice; ba sunt cu mult superioare acestora când ținem seamă că unica școală a românului sunt cunoștințele transmise din tată în fiu și când considerăm uneltele primitive cu cari lucrează.
- În genere românul e arhitect, zidar, tâmplar ș.a. într-o persoană. Afară de părțile de metal aduse din străinătate, el clădește singur întreaga zidire.
- Asemenea se bucură de un renume meritat ca argintar și cizelor: frumoasele lucruri de filigran cari-n expoziția de la Viena escitau cu drept cuvânt admirare în despărțâmântul turcesc erau lucrate de macedoromâni.
- Cuminția înnăscută, putem zice viclenia sa, îl fac propriu pentru a fi mediator între negoțul din Orient și cel din Occident; macedoromânul ține în mânele lui comerțul continental al Turciei într-un mod tot atât de monopolist precum grecii și armenii țin comerțul țărmurilor mării. Multe firme macedoromâne stau în legătură directă cu cele dendâi piețe de fabricațiune europeană.
- Fără cuvânt i s-ar imputa macedoromânului că n-are sentiment național; e din contra de mirare cum, risipiți în oaze între neamuri cu-n mare trecut istoric și cu-n viitor promițător, ei n-au fost demult absorbiți de aceste neamuri.
- Macedoromânul se arată în această privire aproape atât de tenace ca evreul; o tenacitate care câștigă și mai mult relief când ținem seamă că nu-i despart piedeci religioase de vecinii lor.
- Deși în prima linie macedoromânul gândește la folosul lui, totuși el împărtășește ura contra regimului turcesc comună tuturor popoarelor creștine din Turcia. Astfel istoria luptei de eliberare a Serbiei îl mărește pe voievodul macedoromân Iancu, care a condus adeseori pe sârbii din Craina la victorie în contra musulmanilor; un curaj plin de sacrificii au dovedit macedoromânii și cu ocazia răscoalei sârbești de la 1862 în Belgrad.
- Cu puțini ani înainte orășenii macedoromâni aveau simpatii pentru Grecia, de la care-și așteptau eliberarea și cu care voiau să fie uniți. Fiece macedoromân cult vorbește fluent grecește, deci, trimițându-și copiii la școalele superioare din Atena, ei erau crescuți în idei panelenice și, întorși acasă, făceau cu zel propagandă pentru aceste idei. Deci a trebuit să ne surprinză știrea că românii s-ar fi lepădat pe neașteptate de greci și au declarat Porții supunerea lor leală în mod demonstrativ. Dacă mișcarea nu se mărginește numai la câțiva politiciani, ci e în adevăr mai adâncă, atunci i-au succes poate agitațiunii din București de-a trezi în depărtații macedoromâni conștiința că sunt de un neam cu românii dunăreni și hotărârea de a-și păstra mai energic naționalitatea.
- În ce măsură se va fi ivit sciziunea nu știm; destul că în moștenirea tesalo-epirotică care i se va ceda Greciei aceasta va afla în macedoromâni folositoare elemente de cultură și, dacă-i va trata cu bunăvoință, poate și buni cetățeni.
- În orice caz nu trebuie să se uite în Pireu cât de mult elenismul a avut a mulțumi patriotismului macedoromânilor în timpul războiului de eliberare, cât de mari merite și-au câștigat în acel timp chiar numai o singură familie macedoromână. Românul Sina înființă comunitatea greacă din Viena și făcu colecte pentru insurecțiunea grecească, lucru la care se cerea mult curaj pe când trăia Metternich, care-o numea „cea mai nedemnă rebeliune ce-a luminat-o vreodată soarele“. Ce-a făcut fiul său, răposatul ambasador grecesc Sina, pentru ridicarea artelor și științei în Atena prin clădiri și donațiuni mărețe, e încă în amintirea tuturor.
- Grecia actuală numără puțini români în partea superioară a râului Aspropotamos; masa lor principală, ocupată cu cultura vitelor, e așezată mai la nord de acest râu pe o fâșie de pământ ce cuprinde poalele de sud ale Pindului și ajunge pân'la Castoria, îngrămădită între greci, bulgari și albaneji. Oaze românești mai mari se află în șesul Musakia, în ținuturile Berat, Pekin, Elbassan și Cavaia, colonii însă se află aproape în toate orașele tesalo-albanezo-macedonice; elita negustorilor acestor orașe e de naționalitate română.
- În Tracia românii sunt în mici oaze lângă Rodope, la Perchtera, Talar-bazargic ș.a.m.d., în Istria austriacă sunt între Monte-maggiore și lacul Cespiti; în Bosnia la Sovig lângă Tusla; împrăștiați însă se află în toate emporiile, în Panciova, Belgrad, Semlin, Neoplanta, Pesta, Viena ș.a.m.d.
- E greu de-a determina numărul macedoromânilor, căci stă rău statistica în Turcia. Poucqueville crede că în Grecia sunt 11.000, în partea Pindului 70.000, Leake numără 500 de sate românești numai în Epir, Tesalia și Macedonia.
- Numărul total al macedoromânilor, după datele mele, care se vor fi apropiind de adevăr, e cred de 500.000 de suflete, adică 1/15 a totalității poporului românesc, numărând, pe toți din triunghiul iliric și pe cei împrăștiați prin Austria.
- E interesant a constata că dacoromânii, pe unde trăiesc între rase străine, câștigă mereu teren în socoteala vecinilor lor, pe când frații lor macedoneni pierd, mai cu seamă în secolul nostru, prin grecizare, un proces care va înceta poate în urma deșteptării conștiinței lor naționale.
- Dacă macedoromânii ar fi atât de numeroși ca bulgarii sau ca grecii măcar, ieșirea lor din pasivitatea de pân-acuma n-ar rămânea fără influență asupra cartei viitoare a Europei orientale. Dar, numeric slabi, ei vor fi, cu toate calitățile escelente, o figură de eșec secundară în mâna diplomaților speculativi, pentru ca din când în când să fie opuși planurilor de întindere ale grecilor și ale bulgarilor.
Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mănăstiri și să treacă, într-o reflecție de zile întregi, în revistă trecutul țării și al strămoșilor, ca, față cu zgomotul asurzitor al actualității, să-și deschiză urechea sufletească în liniște și în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfățișări din viața trecutului cât și norme de virtute și înțelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea și toată suveranitatea națională, și ei erau prea buni creștini și prea buni patrioți pentru ca mărimea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros.
Astăzi națiunile și-au reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu grupurile lui de interese determină viața publică; suveranul e mai mult un regulator al mecanismului statului, nu un suprem element de control.
Demosul este însă adeseori un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupațiuni zilnice și absorbirea vieții lui într-un vecinic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenția prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare și surd pentru adevăr. De aceea e bine dacă ochi sobri, cari disting măreția înscenării de însuși fondul piesei ce se joacă, îi atrag atenția asupra acestui din urmă, pe când simțurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieții publice.
Dacă dar, în ajunul frumoasei serbări de încoronare, lăsăm tonul polemic de o parte, totuși lucrurile ce ne vin în minte nu este partea decorativă cu care se încheie era de la 1859 și până astăzi, ci fondul acestei ere.
- Nu trebuie să ne scape din vedere, zice d. Aurelian în scrierea Țara noastră, că de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră nouă politică și socială, cheltuielile și veniturile s-au urcat într-un mod foarte simțitor; în adevăr veniturile statului erau de 29.388.512 lei în anul 1859, iar în anul 1876 se urcaseră la 90.354.614 lei, prin urmare se întreiseră. Cheltuielile în 1859 se suiau la 29.911.844, iar în 1876 ajunseseră la suma de 110.423.904 lei, adecă se împătriseră. În același interval datoria statului s-a sporit cu una sută șasezeci și șase de ori; și-n adevăr în 1859 statul datorea 2.820.117 lei, iar în 1876 suma datorită se suie la 468.677.730.
Astăzi datoria publică e și mai mare, cheltuielile și mai mari. Acestea au crescut în cei din urmă cinci ani cu 34 la sută.
Cifrele au avantajul de a prezenta scheletul unei situațiuni. Oricât de seducătoare ar fi hainele ce se aruncă asupra lui, cu oricâte vorbe mari am îmbrobodi adevărul, în fața unui schelet de cifre ni se ia albeața de pe ochi și vedem că partea decorativă ascunde foarte rău ruina societății române.
Dacă am considera lanțul de cauze cari preced sau lucrează paralel cu acest trist rezultat final, tabloul nostru ar primi colorile triste ale decreșterii populației din cauza mizeriei și demoralizării, ale stingerii meseriilor indigene și suplantării lor prin produse străine, a decăderii calităților fizice și intelectuale ale rasei române chiar. Pe de altă parte am trebui să arătăm cum țara noastră străveche nu mai e patrie, ci un hotel mare, în care un milion de străini din câteșipatru unghiurile lumei își dă rendez-vous.
Iată ceea ce, în fața marelui aparat al proclamării Independenței și a tuturor succeselor formale cu care se împăunează atât de mult oamenii dirigenți, ne strânge inima cu adevărată durere.
Am voi în adevăr ca serbarea ce se pregătește să trezească în inima oamenilor noștri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vieții publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferințelor reale ale unui popor. O dorim aceasta, fără a o spera. Tonul ce-l țin foile guvernamentale, credința oarbă căreia vor să-i dea naștere, că țara merge foarte bine în toate, ne face din contra a crede că nicicând nepăsarea pentru binele comun și pentru soarta populațiunilor producătoare a acestei țări nu a fost mai mare.
Nu invidiem pe nimenea pentru succesele lui diplomatice și politice, buni bucuroși le acordăm oamenilor de la putere închipuirea mare ce și-or fi făcând despre ei înșii în asemenea zile. Crează-se mari, crează-se genii politice menite a determina sorțile Europei; dar prin tămâia ce și-o aprind ei singuri, împreună cu mulțimea lesne crezătoare, aibă și adevărul partea lui, o parte mică, neînsemnată, nebăgată în seamă de zgomotul muzicei și de lumina făcliilor, de strigătele de bucurie, dar o parte esențială și salutară. Adesea manifestările intensive de bucurie lasă în suflete un gol neînțeles, momente în care omul își simte izolarea și nimicnicia. În acele momente, adevărul bată cu degetul la poarta conștiințelor ce au răspunderea stării de lucruri și arăte-le calea adevăratei mântuiri.
După cum se vede guvernul cel nou vrea să aducă din nou propunerea d-lui C.A. Rosetti pentru alegerea magistraților.
Această propunere a făcut chiar de la început mult zgomot: oamenii înțelepți au simțit îndată și instinctiv, deși propunerea are aerul de a fi cu totul inofensivă, că este aci un adevărat pericol pentru viitor, că este cea dântâi lovire ce se dă instituțiunilor noastre monarhice și cel dântâi pas spre a ieși din instrucțiunile liberale și a intra în demagogia propriu zisă.
Este datoria noastră dar să atragem atențiunea tuturor oamenilor liberali și să-i chemăm la luptă contra demagogiei ce începe să-și lepede masca și să se arate cum este: inamică a stabilității, a libertății și a dreptății.
Este datoria noastră de-a proba tuturor celor ce se interesează de viitorul acestei țări, că spre demagogie ne împinge d-l C.A. Rosetti prin propunerea ce face.
Dar mai nainte chemăm cea mai serioasă atențiune a lectorilor noștri asupra unui studiu foarte însemnat al unuia din rarii bărbați ai noștri cari știu să cugete și cari manifestă cugetările lor.
Acest bărbat, și competent în materie, și depărtat de luptele politice, scrie numai în interesul conservării societății și în interesul libertăților publice și deci vocea lui face autoritate, chiar de-ar fi singură.
Câtă autoritate nu are opiniunea lui când, după cum se va vedea, aceasta se reazemă pe acea a celor mai mari publiciști ai Europei.
Râurile Moldovei par a-și fi dat mâna pentru a-l opri pe d. Vasile Alexandri, cel mai popular și mai mare poet al românilor, de-a veni la București pentru ziua de 10 mai. Inima sa fiind însă pururea în mijlocul poporului, ilustrul poet ne face onoarea a ne trimite poezia ce-o publicăm mai la vale.
Din cauza întreruperii comunicației, manuscrisul ne-au sosit abia ieri, deci prea târziu pentru a fi publicat în numărul de 10 mai chiar.
„L'Independance roumaine“ ne caută de câtva timp ceartă. Reprodusesem dintr-un ziar din Viena o corespondență bucureșteană, observând că declinăm orice responsabilitate pentru cuprinsul celor scrise. Relevam că poate acele șiruri să fi cuprinzând un element de esplicare pentru retragerea d-lui Ion Brătianu. Poate da, poate nu. Poate că atitudinea d-lor Brătianu-Boerescu în cestiunea Dunării ar fi fost și ea una din cauzele cari au determinat retragerea cabinetului trecut.
Apropos de această reproducție inofensivă, foaia franceză ne zice „că atunci când un ziar străin își permite a insulta pe reprezentantul politicei țării, pe cel pe care încrederea suveranului l-a chemat a dirige afacerile statului, cea dendâi datorie a unui jurnalist român este de-a protesta“.
Ce reprezentant al politicei țării? Ce încredere a suveranului? Ce 'nsemnează toate vorbele acestea mari față cu d. Dimitrie Brătianu?
Să fie bine înțeles că nu avem nimic contra politicei d-lui Dimitrie Brătianu, de vreme ce nici n-o cunoaștem. „Tigresa care-și apăra puiul“, „binevoitorul concurs“ ce d-sa promite vecinilor, sunt pur și simplu lucruri ridicole, iar nu politică. Nu avem nimic în contra primului ministru, pentru că din capul locului cabinetul întreg ni se pare prea neînsemnat prin compunerea lui pentru a avea vro influență determinantă asupra politicei țării.
Cât despre încrederea formală a suveranului, cui i-a refuzat-o vrodată Maiestatea Sa? De vreme ce o majoritate parlamentară susține cabinetul, de vreme ce d. C.A. Rosetti și-a ales miniștrii după plac, Maiestatea Sa ar putea în adevăr să uzeze de prerogativa de a nu se-ncrede nici în regim, nici în Parlament, dar cu drept cuvânt, deziluzionat de ușurința cu care la noi se pretextează principii politice în vederea unor interese foarte individuale, își va fi zis: „Va merge cum a mai mers; nu un om ridică lumea cu umărul“. Maiestatea Sa știe cum știm și noi că a voi în adevăr binele unui popor și a-l urmări în ruptul capului e adesea periculos și pentru suveran și pentru un partid… Într-o epocă de adâncă corupțiune a moravurilor și private și publice precum este cea actuală, în timpul în care clasele culte ale unei societăți sunt intelectual și moral sterpe, dovadă seceta în toate ramurile activității spirituale, într-un timp în care banul câștigat fără muncă formează unica vânătoare a unei tinerimi precoce și a unor bătrâni desfrânați, în care plăcerile ușoare sunt singura țintă, și nu se află nici un fel de sobrietate a cugetării, nici un țel serios, e natural ca șeful statului, oricât viața sa proprie ar putea servi drept model celorlalți, să ție seamă că partidul de la putere nu are alte elemente de guvernământ decât pe cele pe cari i le oferă și că între acești oameni mai nu există altă alegere decât cea dintre intelectual mărginiți și moral corupți, ba încă adesea aflăm flori patriotice cari întrunesc amândouă calitățile deodată.
Sau crede în adevăr ziarul francez că d. D. Brătianu, devenit tigresă și apărând perii din capul unei Românii pe care d-sa în calitate de doică a încălzit-o la sân, e un om sobru, un politic cu privirea clară și rece, cu caracter bărbătesc? E o reputație uzurpată, ca cea mai mare parte dintre reputațiile din țara noastră. Cât despre citatele făcute din Datoria de conștiință, ele cuprind lucruri zise și rezise de atâtea ori înainte și după nașterea lui Hristos încât nu vedem în ele nici descoperirile lui Galilei, nici punctul fix al lui Archimede, cu deosebire numai că mulți au zis aceste lucruri mult mai bine decât d. Dim. Brătianu.
Dar, în genere, cât de grea devine discuția în țara noastră! De zicem că d. C.A. Rosetti e republican socialist ni se va spune că-l calomniem. Cu toate acestea avem pe masă dinainte-ne revista sa „Republica rumână“ și colecția „Românului“, cu penegirice la adresa tuturor revoluționarilor și republicanilor din lume, sfârșind cu comunistul Blanqui. Ei bine, ce dovedesc astea pentru public? Nimic. Proclamarea regalității rămâne încoronarea vieții d-lui C.A. Rosetti, deși în același moment fiu său Vintilă protesta contra regalității și bea în sănătatea viitoarei Republice române.
Ce nenaturală devine chiar discuția de față când ținem seamă de o împrejurare. Discutăm în acest moment cu o foaie al cărei prim redactor e membru al Clubului dreptei și-a subscris o adeziune formală la programul dreptei conservatoare. Cu toate acestea, foaia sa, devenită guvernamentală, se leagă din chiar senin de noi, pentr-o reproducție în privirea cuprinsului căreia am declinat din capul locului orice responsabilitate. Aceasta pentru a se face vorbă degeaba.
Din toate acestea rezultă că Maiestatea Sa e un om foarte prudent și că încrederea sa formală în oamenii pe cari-i oferă o așa generație și așa Parlamente n-ar însemna tocmai mult în ochii bătrânului Tacit. Ea înseamnă tot atât cât Bene-Merenti pe pieptul lui Orășanu și postul de încredere, de adiutant, dat prezidentului republicei de la Ploiești.
Deci faptul reproducerii unui articol, față cu asemenea reprezentanți ai politicei țării cari se bucură de încrederea suveranului, e departe de-a avea gravitatea ce i-o atribuie confrații de la „Independance roumaine“.
Mișcarea antisemitică în Rusia crește din ce în ce mai mult. Evreii sunt obiectul unor violențe excesive, cari se repetă în fiecare zi și se propagă din localitate în localitate fără ca forța publică a Imperiului să poată înfrâna curentul. În așa împrejurări este dar natural ca populația evreiască d-acolo să caute un tărâm de refugiu cât mai apropiat și cât mai sigur. Ca atare li se prezentă foarte la îndemână teritoriul regatului nostru. E dar neapărat că guvernul nostru să se gândească serios la această împrejurare. Moldova este cu prisos colonizată de evrei și cea mai mică neîngrijire a granițelor noastre despre Rusia ar avea de rezultat o nouă incurgere în Moldova cu grămada a evreilor fugiți din Imperiul vecin. Această cestiune a făcut obiectul unei interpelări în Cameră din partea d-lui N. Ionescu. Cu această ocazie, onor. interpelator a rugat pe guvern să grăbească a aduce în Cameră proiectul de lege asupra stabilirii domiciliului străinilor. D. ministru de interne recunoaște că preocupațiunile ce s-au manifestat în sânul Parlamentului în cestiunea emigranților evrei din Rusia sunt legitime și declară că guvernul le împărtășește. D. ministru de interne spune că, înainte de a i se anunța interpelarea d-lui Ionescu, primise știri oficiale că la mai multe puncte de trecătoare peste Prut, în județul Iași, se prezentase un mare număr de evrei, în cea mai mare parte oameni fără căpătâi, cari căutau refugiu, siliți la aceasta de molestările și amenințările a căror obiect sunt pe teritoriul rusesc. Guvernul a dat ordin imediat administrației să ia măsuri ca oamenii fără căpătâi sau cari n-ar avea mijloace ostensibile de viețuire să nu fie admiși a năpădi în țară. Ar fi de dorit ca guvernul să nu se mărginească numai a da ordine ordinare administrației, care se știe cât e de slabă, incapabilă și coruptă. Ar trebui ca unei cestiuni atât de importante să i se dea o deosebită atențiune și guvernul să îngrijească a ști dacă ordinile sale sunt executate.
Trăim într-o țară ciudată și nu e zi în care să nu putem repeta, când cu mâhnire, când cu indignare: Ca la noi la nimeni.
Multe am văzut, multe am îndurat de când avem fericirea de-a vedea la cârma țării pe oamenii marelui partid cari promiteau să aducă în această țară mult încercată Domnia Virtuții.
Ei bine, ceea ce nu văzusem încă era ca, în intervalul abia de două săptămâni, „Monitorul oficial“ să conție cele mai grave insulte aruncate într-o zi națiunii întregi de d. prezident al Consiliului, într-alta armatei permanente de prezidentul Camerii legiuitoare“ a României.
Dacă cuvintele d-lui D. Brătianu n-ar fi trecut peste marginile acestei țări puțin ne-ar păsa: noi românii ne cunoaștem unii pe alții și ne esplicăm foarte lesne cuvintele d-lui prezident al Consiliului, care, vorbind majorității sale și reprezentațiunii țării, compuse de dd. Serurie, Pătărlăgeanu, Sim. Mihălescu, Carada etc., zice cu durere: „În țara aceasta nu se găsesc oameni cinstiți!“. Lucru firesc într-adevăr. Acei oameni așa mult s-au obicinuit a striga că ei sunt țara și numai ei încât în cele din urmă au început s-o crează și, căutând imaginea națiunii în acea oglindă mincinoasă în care nu se văd decât diurne, gheșefturi, recompense reversibile și capitalizate, Warșawschy, rechizițiuni, misiuni, cumul etc. strigă cu mirare: „În țara aceasta nu sunt oameni cinstiți!“
Dar iată că acele cuvinte, rostite de un ministru prezident în discursul său program, de la înălțimea tribunei, nu răsună numai în cercul restrâns al cititorilor „Monitorului Oficial“; ele cad în urechea reprezentanților puterilor străine, ele intră în dosarele cancelariilor lor spre vecinică pomenire; ele trec peste granițele României și iată că glasul puternic al publicității moderne, ca un eco formidabil, repetă în toată Europa, duce peste ocean, răspândește în lumea cea nouă ca și în cea veche această condamnațiune a unui neam întreg, pronunțată de cel mai înalt reprezentant al acelei țări: „În Țara Românească nu se găsesc oameni cinstiți!“.
Iată ce zice „Figaro“, cel mai răspândit organ de publicitate din Franța; iată ce au putut vedea astăzi în toată Europa 200.000 de cititori ai acelui jurnal:
- Nu e de crezut, dar cu toate astea e lucru autentic.
- Iată un pasaj al discursului-program al d-lui Dim. Brătianu, prezidentul Cabinetului, la redeschiderea Parlamentului român.
Urmează reproducția textuală a acelei părți a discursului d-lui Brătianu, cu vestita frază că în țara aceasta nu se găsesc oameni cinstiți.
„Figaro“ nu adaugă decât această simplă reflexiune:
- Închipuiți-vă asemenea cuvinte rostite înaintea unei Camere franceze!
- („Figaro“, sâmb. 21 mai 1881)
Ei bine, aceasta nu era de ajuns. Gloria d-lui prezident al cabinetului se vede că turbura somnul d-lui prezident al Camerii, care într-o bună zi și-a zis: D. Brătianu a insultat națiunea; pe cine aș putea să insult azi și eu la rândul meu? Altă dată aveam un subiect interesant, un izvor nesecat; Domnul, Doamna, tatăl Domnului cu tot neamul lor, până și domnișoarele Curții M. S. Doamnei; azi nu mai merge. Pe cine aș putea insulta?
Și într-o zi vine d. prezident al Camerei și spune în Cameră că, pe când oștirea liberă (!!!), dorobanții luau Plevna, armata permanentă sta ascunsă în șanțuri! Vedeți că este obiceiul de-a calomnia și de-a falsifica istoria. D. Rosetti (colecțiunea jurnalului d-sale este de față) s-a pătruns de acea maximă, căria-i datorează toate succesele politicei d-sale, că un neadevăr repetat cu cutezanță și neîncetat în cele din urmă trece de adevăr și nu se mai poate scoate din capul mulțimei ignorante. Mandus decipi vult… Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose.
Aceasta ne explică cutezanța cu care a aruncat această insultă întregei oștiri permanente când știa foarte bine că, faptele fiind recente, suvenirile sunt încă proaspete și în orice caz documentele oficiale, raporturile șefilor diviziunilor care au luat parte la luptă există la Ministeriul de Război și dau cea mai formală dezmințire acelei calominoase acuzări aruncate oștirii de șeful reprezentațiunii naționale, fără pretext, fără scuză, fără provocațiune!
Într-adevăr: Cine-a atacat reduta Griviții în ziua de 30 august, când s-a luat nr. 1? La atacul din stânga au fost: al 2-lea de vânători, al 5-lea de linie; și numai un batalion de dorobanți; la atacul din dreapta, al 8-lea de linie și încă un regiment de linie al cărui nr. ne scapă. Pierderile acestor nenorocite batalioane au fost enorme; în acea zi sângeroasă de 30 august au căzut mai mulți soldați și ofițeri decât în tot restul campaniei.
La atacul infructuos din 1 septembre au luat parte: al 15-lea de dorobanți, 1-iul și al 7-lea de linie.
Sub zidurile Vidinului, cine a luat redutele de la Smârdan, cu tunurile încărcate, și a făcut 400 de prizonieri? Al 4-lea și al 6-lea de linie;
Din patru steaguri decorate cu Steaua României, câte sunt ale oștirii permanente? Trei. Ale oștirii teritoriale? Unul: al regimentului al 13-lea de dorobanți.
Dar batalionul de geniu care a condus paralelele până la 50 metri de reduta nr. 2, lucrând trei luni sub un foc continuu și pierzând jumătate din efectivul său, adică la doi oameni un mort sau rănit?
Dar artileria care toată, era a armatei permanente și care au meritat ca împăratul Alexandru să trimiță pe un adiutant al său ca să feliciteze pe d. căpitan Lupașcu și bateria ce comanda?
De ce reamintim aceste fapte? Oare vrem să micșorăm meritul și curajul armatei teritoriale? Câtuși de puțin. Armata teritorială și-a făcut datoria; dară sarcina cea mai grea a căzut asupra oștirii permanente. Lucrul este lesne de înțeles; șefii, care erau înaintea inimicului, știau foarte bine că instrucțiunea și solidaritatea soldatului sunt cu atât mai mari cu cât el a stat mai mult sub steaguri și de aceea ei puneau în linia întâia batalioanele și regimentele a căror educațiune militară era mai înaintată.
Dacă am luat condeiul ca să respingem tristele insulte rostite de un prezindent al Camerei, fără ca ministrul de război, apărătorul firesc al onoarei armatei să fi deschis gura ca să protesteze, cauza n-a fost numai indignarea ce ne-a cuprins în fața unui atac nedemn și nejustificat, unei insulte aruncate acelor soldați și ofițeri a căror oase putrezesc astăzi într-o țară străină, pe când acel ce insultă memoria lor se bucură de recompense capitalizate și reversibile. Nu în aceea falsificare a istoriei care se pregătește de mai mult timp, în acea propagare a unor neadevăruri manifeste vedem un adevărat pericol pentru viitorul puterii noastre armate. Cum am zis-o, un neadevăr adeseori repetat devine un adevăr pentru mulțime; vedem că a și început a se lăți acea idee greșită, acea legendă mincinoasă că în campania din 77-78 dorobanții au făcut totul și armata permanentă nimic. De aci la ideea desființărei armatei și la înlocuirea ei prin armata liberă, acel vis al demagogiei, nu este decât un pas; și vai de țara noastră când oștirea națională va fi organizată după ideile și idealul d-lui prezident al Camerei. De aceea este o datorie pentru oricine care cunoaște adevărul de-a zdrobi acea periculoasă și mincinoasă utopie ori de câte ori o va vedea că iese din nou la lumină; de-a opune adevărul minciunii, realitatea ficțiunii, istoria legendei.
Terminând, fie-ne permis a adresa o umilită rugăciune d-lui prezident al Consiliului și d-lui prezident al Camerei. Ca români, oricare o fi partidul din care facem parte, suferim și ne simțim umiliți când vedem că cei mai înalți reprezentanți ai puterii executive și legiuitoare în această țară rostesc asemenea vorbe în Camera României, în auzul străinilor, care ne văd și ne ascultă și care nu ne pot judeca decât după reprezentațiunea noastră oficială. Ar fi bine ca să nu uite niciodată d-lor unde sunt, unde vorbesc și cine sunt, oricât de mare ar fi mirarea d-lor de-a se vedea ajunși unde sunt, ca acel doge din Genua care, întrebat fiind ce i se păruse mai remarcabil la Versalia, răspunse: Că m-am văzut aci. Poate atunci se vor pătrunde d-lor de acest mare adevăr:
La parole est d'argent; mais le silence est d'or.
Pare-ni-se c-am fost proroci când, la auzirea listei de nume proprii ce compun cabinetul actual, am luat îndrăzneala de-a ne îndoi asupra vitalității lui.
Abia câteva săptămâni trecură, abia se sfârși feeria serbărilor de încoronare și iată că deja se vorbește despre remanieri ministeriale, încât se vede că încrederea specială a d-lui C.A. Rosetti nu e în stare să prefacă ea singură pe d. D. Brătianu și pe-o seamă din colegii săi în oameni de stat.
Tigresa e în ajunul de-a nu-și mai apăra puii, puterile mari ale Europei sunt în pericolul de-a trebui să renunțe la măgulitorul concurs ce li se promitea cu atâta bunăvoință de către d. prim ministru.
D-sa își luase măreața sarcină de-a face pe români oameni cinstiți. „Nu se mai află oameni cinstiți în țara aceasta“ și era vorba de a-i deprinde, prin Academia de la Văcărești, la apucături mai onorabile decum au. Aceste lucruri, spuse c-o uimitoare francheță de pe tribuna Parlamentului și în auzul lumii, au făcut un efect admirabil atât asupra țării cât și asupra străinătății și desigur unul foarte înveselitor tocmai asupra categoriei de patrioți a căror activitate lucrativă ar avea nevoie de răcoritoarele influențe ale zidurilor Academiei mai sus amintite.
Față cu marile probleme ale vieții publice din România, față cu seria constantă de neajunsuri adânci, precum scăderea populației române, încetarea meseriilor și suplantarea lor prin industria străină, superficialitatea învățământului, lipsa de cultură a clerului, venalitatea unei administrații compuse din tot ce e mai ignorant și mai lacom în țară, față cu toate acestea capul unui guvern nu găsește decât o frază în care nici nu e cuprinsă cauza, ci rezultatul sumar al unei stări de lucruri în ceea ce privește pe oamenii ce-l înconjură chiar pe d-sa și cari și-au făcut o meserie zilnică, politică din propagarea și cultivarea relelor pe care primul ministru pretinde a voi să le combată.
Aceasta e atât de adevărat încât tot atunci pe când primul ministru ne vorbește de moralizare d. C.A. Rosetti voiește să-și mai creeze două mijloace și mai puternice de corupție politică: electivitatea magistraților și sufrajul universal. Nu e destul că prin sistemul numirii pe baza titlurilor mai nu putem înjgheba o magistratură integră și inteligentă, nu e destul că advocații partidului roșu au făcut deja din numirile în funcțiuni judecătorești un mijloc de a-și câștiga procesele, acuma e vorba ca întreaga justiție fără escepție să fie la discreția comitetelor electorale din provincie, ca acestea să împartă indirect și justiția, precum împart deputății, burse la Paris și funcții administrative, totul în vederea alegerilor în Cameră, în vederea stăpânirii asupra bugetului general al țării și a bugetelor județene și comunale.
Nu e îndeajuns că, cu garanțiile actualei legi electorale, țara abia poate scoate o mână de deputați independenți; trebuie ca masele cari nu știu citi și scrie, cari n-au nici mijlocul cel mai elementar de-a cunoaște viața publică, să aibă voturi egale cu acei ce s-au ridicat prin muncă și cunoștinți; trebuie ca toate colegiile să se confunde în inerția colegiului IV și să asculte curat de ordinul subprefecților și al comisarilor de poliție respectivi.
Iată mijloacele pe cari d. C.A. Rosetti le propune ca corolar al moralizării țării preconizată de ministrul-prezident. Mai rămâne numai ca d-sa, precum a făcut în noaptea de la 11 fevruarie din Cernătescu profesor de universitate, să facă din Chirițopol membru al Academiei, din Simeon Mihălescu prezident la Casație și din Simulescu mitropolit, tot prin sufraj universal, precum propune ca subprefecții să fie revizori școlari. Din lemnul acelorași patru clase primare să se cioplească toți demnitarii statului român și atunci vor… exista oameni onești în România.
Cestiunea e dacă, față cu pericolul unei demagogii cu totul americane ca cea care amenință dezvoltarea normală a țării, alegătorii și Coroana pot sta în nepăsare; cestiune mai e dacă, cu eticheta numai a monarhiei, vom îngădui ca secta politică ce ne guvernă să ne ducă la o organizare sau dezorganizare republicană și să ne lipsească de toate garanțiile de stabilitate și de propășire gradată pe cari le dă monarhia constituțională. Cu toată plasa cea fină de funcții și păsuieli aruncată asupra întregei țări și a alegătorilor ca tot atâtea mijloace de precupețire de voturi, noi tot credem că, opunându-se sistemului actual toți aceia cari nu-l voiesc, ar izbuti să-l înlocuiască printr-un Parlament onest și un guvern onest. Dar pentru aceasta cată să se lase divergențele prea amănunțite de opinii și opoziția ar trebui să stabilească în comun atât ceea ce trebuie să apere din cele existente în contra încercărilor de inovațiune republicană cât și punctele unei reorganizări în adevăr naționale, care să aibă în vedere mai cu seamă interesele populațiunilor autohtone ale țării.
Când reprodusesem din „Journal d'Orient“ șirurile privitoare la d. D. Brătianu, ziceam că poate să fi cuprinzând o lămurire mai mult asupra adevăratelor cauze de retragere a cabinetului Ioan Brătianu. Acest poate se schimbă în probabilitate, ba în certitudine chiar, în urma întâmplărilor dintre culise a celor din urmă zile.
Acele șiruri acuzau pe d. D. Brătianu de-a înclina spre Rusia, în deosebire de d. Ioan Brătianu, care ar fi înclinând spre Austria. Nu credeam a da acestor aserțiuni o altă valoare decât aceea a unei opinii izolate și declinam orice răspundere pentru cele susținute, când iată că, din senin, „L'Independance roumaine“ ne caută ceartă, simțindu-se turburată de reproducțiunea noastră. Această turburare pe de o parte, evenimentele din conventiculele roșii pe de alta, confirmă cele zise de corespondentul foii „Journal d'Orient“, confirmă știrea că „cestiunea Dunării e cauza retragerii cabinetului Ioan Brătianu“, că există un antagonism între cei doi frați în privirea acestei cestiuni și, fiindcă soluțiunea ei, din punct de vedere general, nu poate fi decât favorabilă sau vederilor Austriei sau vederilor Rusiei, se confirmă indirect că în această privință cel puțin d. D. Brătianu înclină, timporar și pentru motive de oportunitate poate, spre Rusia, d. I. Brătianu spre Austria.
Instinctul nostru ne condusese bine, simțisem că în acea corespondență, cu toate că termenii erau greoi și acuzările prea directe, pulsa un adevăr. Afară de asta ne deprinsesem a nu prea avea încredere în serbări publice, în manifestațiuni patriotice, în zgomot de muzici, în fanfare și în făclii … Știam de ex. că o serbare analogă, intrarea triumfală a trupelor, s-a făcut în București exact în ziua în care d. Nicu Catargiu iscălea în numele guvernului român cedarea Basarabiei. Serbările de încoronare, zgomotoase și splendide, ascundeau poate cu focul lor bengal sâmburul unui eveniment tăinuit cu discrețiune, însă mult mai însemnat, concesiile ce d-nii Brătianu-Boerescu făcuseră vederilor Austriei în cestiunea Dunării. Independența costase Basarabia, modificarea art. 7, răscumpărarea căilor ferate; regalitatea costase poate Dunărea. Orice succes poreclit politic se plătește peșin, titlurile de nobleță ale țării se cumpără ca boieriile sub Vogoridi.
Nu știm în adevăr și nici nu voim să știm în ce consistă acele concesii pe cari cabinetul Brătianu-Boerescu le-ar fi făcut. Asemenea legăminte nu se pot încheia decât cu consultarea și aprobarea Parlamentului și acesta nici a fost consultat, nici a aprobat ceva. Asupra ziselor în treacăt a unora sau a altora, asupra destăinuirilor făcute pe jumătate și cu rezervațiuni mentale nu ne simțim datori de-a ne rosti și nici nu e bine ca un partid în opoziție care nu e în posesiunea tuturor elementelor pentru cunoașterea unei cestiuni de politică esterioară să se rostească a priori oarecum pentru cutare sau cutare soluțiune. Dacă în cestiuni de organizare internă a se rosti e o datorie, de vreme ce toate elementele de cunoștință și de critică sunt vădite și clare, la cestiuni esterioare țesătura de cauze și de efecte e, prin natura lucrului, sustrasă publicității. Numai încheieri definitive nu se pot face fără aprobarea Parlamentului și e de datoria noastră de-a aștepta ca acele încheieri să se prezinte Adunărilor spre a ne rosti pentru sau contra lor.
Când am dat seama de conferența electorală a românilor din Ardeal și din Țara Ungurească am relevat că atitudinea lor politică în alegerile viitoare și concluziile acelei conferențe au fost determinate printr-un discurs al d-lui Vincențiu Babeș, membru al Academiei noastre.
Reproducem mai la vale acel discurs, deși într-un pasaj d-sa se face apărătorul prea călduros al politicei d-lor Rosetti-Brătianu. Suntem departe de-a ne supăra pentru simpatiile ce le arată d. Babeș compatrioților noștri, deși nu le împărtășim. Aceste simpatii s-ar fi putut esprima însă fără a se atinge adversarii politici ai d-lui Brătianu, mai ales când cei mai mulți dintre conaționalii noștri din Ardeal nu sunt în poziția de-a distinge bine cauzele antagonismului dintre partidele din România. Pentru ei, ca pentru străinătatea întreagă, acela e mai mare patriot care face a se vorbi mai mult de el, deși poate tocmai contrariul e adevărat.
1) Așa este. Imediat în urma concesiei Strousberg nu se afla un colegiu în țară care să aleagă pe d-nii Rosetti-Brătianu, cu toate că sunt cei mai iluștri patrioți.
2) D. Babeș se 'nșeală cu sau fără voie. Nu partidul roșiu, poreclit național, ci coalițiunea de la Mazar Pașa: conservatori, liberali independenți și roșii au venit atunci la putere. Nu libertatea alegerilor a fost cauza izbutirii coalițiunii, ci scrupulele ministeriului Catargiu de-a intra în vederile politicei orientale preconizate pe atunci de Rusia și Germania. „Românul“ de pe atunci e probă că pe de o parte conservatorii erau calomniați ca aderenți ai Rusiei, pentru a le înstrăina opinia publică, pe de alta călătorul de la Livadia era înțeles de-a face el singur ceea ce știa bine că pe nedrept le imputa conservatorilor că voiesc să facă.
Rezultatele sunt cunoscute, deși sunt aprețiate din puncte de vedere foarte diferite. Unii înscriu la pierdere Basarabia, alții la câștig Dobrogea; unii glorifică ridicarea numelui român; alții regretă, nu fără cuvânt, că un instrument de drept public ca Tractatul de la Berlin deschide înăuntrul nației glorificate calea unei imense și adesea imunde colonizări străine. Sunt deja un milion de străini în România și se înmulțesc pe zi ce merge. Dacă în urmărirea scopurilor politice ale românilor ardeleni repetarea unor aserțiuni neîntemeiate contra conservatorilor din România e de un folos practic, trece-o și aceasta lesne cu vederea. Dar nu credem.
„The Times“ și „Timpul“, iată tema cea mai nouă asupra căreia d. C.A. Rosetti își scrie armoniile sale politice. „Românul“ reproduce pasaje din ziarul nostru, apoi din cel englez și la urmă ne dăscălește ca așa să scriem și noi dacă avem iubire de țară. Fără îndoială stima ce ziarul englez zice c-am fi câștigat-o pentru noi înșine, prețul cel mare ce el îl pune pe ceea ce România a câștigat din război sunt cestiuni de apreciație asupra cărora e liber oricine de-a se rosti cum dorește, și desigur recunoaștem că ziarul englez e departe de-a vedea cu ochii noștri. Tot astfel omonimul nostru își poate face, alături sau în afară de istoria dreptului public din țările dunărene, idei foarte deosebite asupra semnificării titulaturei de „Domn“, asupra superiorității titlului de rege. Poate că corespondentul ziarului citat e bun prieten cu d. C.A. Rosetti, poate că, petrecând serile împreună la câte-o țigară de Havana și la o vorbă bună, pasărea străină, atinsă de farmecul străinătății, de seninul cerului nostru, de laturea pitorească a vegetațiunii pe de-o parte și a caracterului etnic pe de altă parte, confundă apatia noastră cu mulțumirea de sine, vegetarea de pe o zi pe alta cu puternica liniște a unui popor fericit. Nu vom discuta deci cu cele scrise în foi engleze; noi știm ce știm și partea decorativă a vieții noastre nu ne face a uita un moment relele adânci de cari suferim. Alaiul istoric și de bresle care și-au făcut trecerea solemnă pe dinaintea regelui nu ne-a uimit nici atât ca să uităm că, nu mai departe decât sub Vodă Știrbei, tot acest alai era compus din patruzeci și cinci de bresle cu steagurile și corporațiile lor și că din aceste 45 de ramuri de activitate onestă n-au rămas azi decât 5-6. Dar s-au înmulțit introducătorii similarelor străine, evreii cu cele douăzeci de societăți ale lor de ajutor reciproc, de solidaritate economică, cu organizarea lor de stat în stat pe pământul țării.
De vom întreba ce s-au făcut acele mii de brațe cari se mișcau acum 25 de ani într-un mod folositor și onorabil pentru ele și pentru țară, școala de Manchester ne va răspunde c-a avut loc o deplasare a muncii, că ele se ocupă azi cu altceva. Cu altceva? Cu nimic nu se ocupă, căci orice-ar produce veștejește sub suflarea concurenței străine. Trebuințele noastre au devenit altele, tot ce popor și clase superioare poartă pe ele e introdus din străinătate, suntem reduși la munca agricolă, la salahoria de câmp.
Sau muncești și duci numai laturea 'ntunecoasă a vieții de țăran sau cultivator mare; sau ești patriot de meserie, postulant, om mare cu patru clase elementare și c-un curs de violoncel, și consumi numai, te bucuri de partea de soare a vieții, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o nație, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late și cu apă rece.
Pentru patru din cinci părți ale locuitorilor acestei țări ea este patrie în sensul adevărat al cuvântului; pentru o a cincea parte, pentru milionul de străini și pentru patrioții de meserie, ea este un hotel și un hotel confortabil. Nu e deci de mirare dacă unul din chelnerii acestui hotel, d. C.A. Rosetti, își laudă tot aranjamentul făcut în favorul mosafirilor lui și dacă acești mosafiri găsesc că totul merge de minune.
Pe noi însă, cari nu considerăm nici viața ca un tren de plăceri, nici țara ca lucrul nimănuia, nici poporul făcut numai pentru a munci spre a putea cumpăra cu grâul produs de el luxul declasaților și trebuințele oamenilor cu patru clase primare și cu exigențe aristocratice, pentru noi e dureros a vedea cum ni se ia cel din urmă ban fără nici o compensare, fără a ni se da în schimb nici administrație națională, nici justiție acătării, nici instrucție solidă, nici arte, nici științe. Pentru noi e dureros să plătim diletantismul politic, diplomatic, literar al reputațiilor uzurpate ale demagogiei noastre cu banii cari, bine întrebuințați, ar fi în stare a înzeci și a însuti cunoștințele noastre și puterea noastră de producțiune.
Nu suntem noi aceia cari să ne jucăm de-a reacțiunea, să ne bazăm în argumentarea noastră pe dogmele dreptului divin, pe ficțiuni istorice, pe umbra cugetată a unor stări de lucruri anterioare. Fii ai secolului al nouăsprezecelea, nu ne simțim îndreptățiți în cercetările noastre decât la două lucruri: a cita fapte exacte și a le da o formulă generală.
E deci exact că populația autohtonă a țării creștea uimitor de repede de la 1844 până la 1859, că încă la 1859 numărul nașterilor era aproape îndoit cu al deceselor. E exact asemenea că de atunci datează epoca Unirii și a revoluției sociale din România, a declasării generale cum zicem noi; e tot atât de exact că de la 1866 încoace populația scade, scade mereu, că azi am ajuns la decreștere absolută, că în 1878 erau 101,7 decese la suta de nașteri. Și trebuie a se lua bine seama că străinii se 'nmulțesc și scăderea e reprezentată numai prin elementul românesc.
Câtă mizerie guvernamentală, câtă corupție, cât cinism trebuie să fie în clasele dirigente ale unei nații cari cred a putea minți bunastare, înflorirea, civilizația în fața umbrei din ce în ce mai mari a morții fizice a poporului român? Ce suflet de chelner al Americei dunărene trebuie să aibă cineva ca să-și închiză ochii față cu rele patente, cu mizerii strigătoare la cer? Și să nu zică că nu erau oameni cari prevăzuseră aceasta. Le prevedea Barbu Catargiu, le prevedea Marțian. Unul a murit asasinat pentru că reprezenta tradiția în partea ei cea sănătoasă față cu înnoiturile descreierate; altul a murit pentru a nu vedea înstrăinându-se parte cu parte bunul și toate puterile vitale ale moștenirii istorice a poporului nostru.
Meritul consistă în escedentul valorii producțiunii peste consumațiune.
Se va zice că am făcut mari progrese. Să presupunem aceasta fără a o admite. Aceste progrese sunt lipsite de orice merit, căci au costat mult mai mult decât au produs, ba costă însăși viața fizică a populațiunilor.
Simulacre, forme goale ale culturei străine fără nici un fel de fond, beșici de săpun cari, plesnind, nimeni n-ar simți lipsa lor decât bugetofagii, iată progresul făcut! Nici instrumentele de muncă agricolă nu s-au îmbunătățit, nici meseriile vechi nu s-au perfecționat, nici meseriașii nu s-au înmulțit, nici din școli nu ies oameni practici și capabili a se hrăni fără ajutorul bugetului, nici clerul n-a înaintat pentru a substitui convingerea morală și religioasă vechei și naivei credințe dogmatice, nici literatura nu e superioară celei de la 1850, ci, din contra, inferioară, nici vrun progres se vede în activitatea științifică. Plagiatori de texte străine fără sentiment de demnitate, iată cine ocupă catedrele universitare, destinate iubirii dezinteresate de adevăr, setei de știință.
Dar acesta-i hotelul patrioților de meserie și a străinilor privit cu ochii noștri. Patria adevărată, patria lui Matei Basarab e săracă și ignorantă. Dacă măcar sănătatea ei fizică și morală n-ar fi adânc atinsă de corupția păturilor de populație străină și semistrăină așezate deasupră-i!
Când epoca patriotismului de porunceală va dispărea în întunericul veacului, precum se cuvine să ne așteptăm, când ramura bătută de unde a ilustrului poet va prinde adânci rădăcini și la umbra ei s-o adăposti numai suflarea senină a țării legale, atunci generația timpului, deschizând cronica neamului la pagina veștejită consacrată individualităților politice de neagră memorie, va ceti c-un sentiment amestecat de indignare și amărăciune cam cele ce urmează:
În primăvara anului de la Hristos 1881 se păru că și elementele naturii pactizară cu silințele ce-și dădeau puținii bărbați cu simțimente naționale care reușiseră ca reprezentanți ai națiunii a esercita un control asupra guvernanților și a le dovedi degradarea morală a administrațiunii. — Ploi torențiale și continue dăsfundară pământul; semănăturile suferiră mult; comunicațiile se întrerupseră; terasamentele drumurilor de ferate dederă pe față o dată mai mult slăbiciunea cu care se construiseră; tunele se surpară; multe poduri fură luate de apă, comerțul, și cu dânsul toate ramurile de activitate ale țării, căzură într-o piroteală generală. — Și chiar așa trebuia să se întâmple, căci nimic din toate acestea nu erea ceva anormal, ci consecuența inevitabilă a administrațiunii de pe atunci.
Toți aveau conștiință de necesitatea de a se repara și consolida linia ferată. — Pentru aceasta douăzeci milioane lei fură acordate guvernului. Cu toată destinațiunea categorică trecută în legea prin care se încuviință creditul, nimic pentru ameliorarea liniei nu se lucră. Ceva se făcu: banii se cheltuiră. Trecură luni, trecu un an, ziarele protestară, se ceru de deputații independinți prezintarea socotelilor; la toate se răspunse cu amânări cărora le da concurs mutismul obicinuit al gazetei oficioase de pe atunci.
La întrebarea continuu repetată: „Ce se făcuse cu acele 20 milioane“ publicistica independentă era unanimă în a răspunde: „S-au cheltuit de miniștri în risipe inutile și în daruri deghizate“, însă vocea acesteia era acoperită de zgomotul asurzitor al declasaților plătiți din iubitul buget proporțional cu insultele și vociferările lor.
Alături cu sleirea resurselor, prestigiul țării față cu pretențiunile bancherilor străini devenise mai umilitor decât al unui bătrân prodig sau fanfaron desculț. Se văzu atunci, fapt unic în istoria statelor independente, milioanele Regatului român secuestrate la Berlin de către un sindicat de bancheri lacomi și perfizi. Guvernul, care profita de toate ocaziunile spre a se tămâia cu gloria fictivă a întemeierii creditului, căzu la învoială cu samsarii nemulțămiți și se oferi a le asigura pe 40 ani un procent cu mult superior taxei medii cu care atunci se cotau efectele statului.
Noi plătim și azi cu greutatea aurului slăbiciunea controlului părinților noștri: da, părinții noștri au fost vinovați, ei au permis ca niște financiari improvizați să dispună după plac de viitorul generațiilor de azi; da, ei au îngăduit ca niște datorii ce espirau peste 10 — 20 ani să le preschimbe în altele, superioare și în procent, și în capital, și în durată. Voi, iubiți lectori de astăzi, munciți ca să plătiți indolența autorilor voștri de acum 30 ani; ca să răsplătiți osanalele cântate pe altarul bugetului acoperit cu fițuici emise pe termen fix și perpetuate în urmă ad infinitum de cei ce siliți erau în situațiuni să arate că evaluările înflate întrec c-o pătrime încasările, iar în ziare înălțau până la ceruri prosperitatea financiară. Dacă de mizeriele acestea ar fi suferit numai predecesorii noștri ne-am mulțămi să constatăm că a fost un timp când tributul turcesc își schimbase numele, dar sub o altă formă era plătit de țară de 30 ori mai sporit unor bancheri străini; — dar din nenorocire consecuențele funeste se gustă de noi; posteritatea noastră chiar ne va blestema.
Iată limbagiul cu care urmașii noștri vor zugrăvi starea în care ne găsim astăzi.
În fine bancherii Landau-Kaufmann și-au ajuns scopul: sindicatul improvizat de dânșii, secuestrul asupra banilor țării găsiți la Berlin, ajutate de autoritatea financiarului non plus ultra Kalenderoglu, cel cu leafa de 60.000 lei pe an, au fost încununate de succes. Ministerul Finanțelor a cerut alaltăieri urgența asupra proiectului de a fi autorizat să plătească bancherilor refractari, în obligații de stat 6 la sută, în termen de 44 ani de acum înainte, datoria Schuldverschreibungen care espira peste vro 18 ani, datorie pe care guvernul nu se încercase s-o convertească când cu afacerea strălucită, afirmând însuși atunci, nu și azi, că era foarte dezastroasă intereselor financiare ale țării. Înainte, onorabililor, cu noi edițiuni de acte surpătoare prestigiului țării, ruinatoare finanțelor ei, al vostru e prezentul! Ieri conversia domenialelor, azi Schul dverschreibung, mâine alte douăzeci milioane pentru repararea linii ferate, celelalte s-au înghițit de flămânzii patrioți. Înainte!
A generaliza o aserțiune susținută numai în parte e o sofismă din cele mai comune. E adevărat că sofismele sunt atât de dese în gazete încât mai nu merită ca cineva să releveze erorile, parte intenționate, parte neintenționate, câte obvin în ele. Un cod al șiretlicului gazetăresc, al apucăturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru înțelegerea fiecărui ar merita în adevăr acel nume pe care călugării 'l dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.
În unul din numerele trecute vorbisem de schimbările din Bulgaria și găsisem că manifestul tânărului principe de Battenberg avea, abstracție făcând de orice alte motive, un sâmbure sănătos.
În adevăr, orice stat are nevoie de o seamă de condiții indispensabile pentru ca să poată exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari și-au avut în curs de sute de ani obiceile lor juridice și administrative lucrul merge de la sine. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic. E un adevăr acesta, atât de general, aplicabil tuturor formațiunilor de stat, încât se va vedea că statele în care există și mai multă justiție și mai multă libertate cetățenească sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, ține loc legilor scrise, unde acea datină nici a fost codificată vreodinioară. Cu totul altfel în Bulgaria. Lipsită din veacul al XIV-lea de o autonomie oricât de restrânsă, trecută prin focul și sabia cuceritorilor osmani, dreptul public și cel privat, tradiție și datina au fost îngropate sub ruinele Cetății de Spini, împreună cu dinastia șismanizilor din Bdyn, încât mișcarea de emancipare a popoarelor orientale i-au găsit egalizați de sabia păgână, care tăiase orice cap răsărea deasupra puțin înțelegătoarei mulțimi.
Problema a fost și este cu totul alta decât în România, ale cărei părți constitutive aveau trecutul și tradițiile lor stabilite de la începutul secolului al XIII-lea și până la 1700. Alte condiții de existență ca stat are deci a propune Alexandru Bulgariei sale ca să existe în mod normal; altele cu totul își imagina Epureanu pentru România. Epureanu era liberal și liberal sincer. Admirator și cunoscător al instituțiilor liberale engleze el recunoscuse adevărul că garanția duratei și trainicei dezvoltări a unui stat cu instituțiile lui cu tot e împăcarea formelor tradiționale de existență cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea nouă. Astfel stejarul, oricât de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pământ, are același caracter, aceeași formă ca uriașul secular care a dat naștere unui codru de stejari, care a asimilat cu esența și a absorbit în formele sale pături din ce în ce mai adânci ale suprafeței pământului.
A imputa lui Epureanu c-ar fi propus loviri de stat sau feudalism este neadevărat pe de o parte, absurd pe de alta față c-un om care a fost prezident de Consiliu într-un cabinet din care făcea parte și d. Ioan Brătianu. Dar fiindcă Constituția se numește pact între țară și dinastie, dacă ilustrul Carada, improvizat în tribun al poporului, pretindea că opera unei singure nopți de insomnie, copiată de pe texte străine, cuprinde condițiile ce țara le pune dinastiei, dinastia, având înainte-i un viitor de sute de ani, avea din parte 'și dreptul să pună asemenea condiții bine cumpănite, pentru ca din acordarea reciprocă a condițiilor să rezulte legea fundamentală a statului. Aceasta nu s-a făcut și nici nu se mai poate face. Deci numai în marginele Constituției actuale se pot crea acele legi organice cari să asigure autoritatea Coroanei pe de-o parte, pe de alta dezvoltarea morală și economică a ceea ce noi numim elementul istoric, autohton, al țării față cu păturile neistorice ale unei recente și din ce în ce mai mari imigrațiuni. Dacă în adevăr țara n-ar fi compusă decât din acei eleganți picpocheți înmănușați, scoși ca din cutie, cari formează elita partidului roșu, din acei oameni cu patru clase primare și exigențe aristocratice, din gheșeftari, nagaica eventuală a unui Ehrenrot român ar avea efecte moralizatoare. Dar, contrariu aserțiunii d-lui Dimitrie Brătianu, țara consistă în cea mai mare parte din oameni cinstiți, cari n-au nevoie decât ca munca adevărată și rezultatele ei să fie asigurate prin o administrație onestă și prin o justiție nepărtinitoare, oameni ce ar trebui sustrași de sub sistemul de corupție electorală și administrativă a partidului roșu.
Generalizarea celor zise de noi despre Bulgaria asupra României e deci o sofismă a foii oficioase, pe care o respingem.
Al doilea cap de acuzație pe care ni-l face „Românul“ e aserțiunea noastră că soluțiunea cestiunii Dunării nu poate fi favorabilă decât sau vederilor Austriei, sau celor ale Rusiei.
- După sincerii reacționari întrupați cu sincerii liberali, cestiunea Dunării cu nici un preț nu se poate rezolva decât dându-se totul sau Austriei sau Rusiei („Rom.“ de la 20 mai).
Favorabilă vederilor, zicem noi.
Dându-se totul, zice „Românul“.
Deosebirea e mare. Admițând că înlăturarea oricării rivalități între aceste două puteri pe malurile Dunării de Jos ar fi soluțiunea cea mai favorabilă țării, deci nedându-se nimic nici unuia nici altuia, totuși soluțiunea aceasta ar fi favorabilă vederilor aceluia dintre puternicii vecini care nu are interese comerciale pe Dunăre.
Dar domnii de la „Românul“ sunt deprinși a da totul și nu-și pot esplica că ceea ce e defavorabil adversarului meu e favorabil vederilor mele, chiar dacă n-aș avea un folos direct de acolo.
Este într-adevăr întristătoare priveliștea pe care o prezintă ziarele guvernamentale, mai ales de la un timp încoace.
Este știut că ziarul „Românul“ nu s-a respectat niciodată, dar a ajuns, de câtăva vreme, la un grad de neomenie care pune pe gânduri pe oricine cugeta la rolul presei într-o societate liberă.
Teza lui favorită este de-a demonstra că opozițiunea se compune de reacționari cari, în înțelegere cu străinii răuvoitori ai țării, uneltesc pieirea neamului românesc.
Aceasta a spus-o ziarul „Românul“ nu o dată, nu de zece ori, ci de-o mie de ori; nu de un an, nu de zece, dar de când apare acest ziar.
Acesta este calul lui cel mare de bătaie, acesta răspunsul la toate atacurile ce se aduc guvernului, aceasta este ideia pe care o scoate cu abilitate de scamator din toate vorbele opoziției răstălmăcite de dânșii, aceasta este concluziunea pe care o trage din toate actele internaționale în care figurează țara. Se plânge opoziția de administrația interioară a țării, că este rea și asupritoare? A doua zi ziarul „Românul“ spune că opoziția s-a unit cu străinii pentru a lua administrația din mâna românilor și a o da străinilor și, ca dovadă, citează câteva vorbe alese cu meșteșug din jurnalele opoziției din ajun. Se ridică opoziția contra vreunui fapt care ne-a atras o umilire exterioară sau ne-a cauzat pagube de milioane? A doua zi ziarul „Românul“ spune că opozița, în înțelegere cu cutare putere străină, vrea să dărâme instituțiile liberale ale țării.
Aceasta o spun nu contra unei persoane, nu contra unui partid, ci contra tuturor adversarilor lor politici, oricari ar fi.
O spun fără preget; câteodată, când merg lucrurile bine, cu culori mai șterse; dar când partidul merge rău atunci reiau fabula lor cu o nerușinare care te îngheață: nu sunt calomnii pe cari să nu le răspândească, nu este cuvânt trivial pe care să nu-l întrebuințeze.
Astfel în numărul de joi 21 mai ziarul „Românul“, care pretinde cu toate astea a fi un jurnal serios, pierde orice demnitate și orice măsură.
Chiar la începutul revistei sale el strigă:
- Văzând întreaga opozițiune pe deplin unită întru a distruge, cată să zicem și noi:
- Când România se ridică, reacțiunea turbează!
- Văzurăm cu toții că sincerii liberali fură pe deplin uniți cu sincerii reacționari întru a calomnia, a lovi cu ochii închiși în orice parte, în orice fapt, pentru a opri cu orice preț, fie chiar și prin provocarea străinilor, ridicarea și consolidarea statului român.
Și termină această parte prin aceste cuvinte semnificative:
- Avem dreptul, dar și datoria să repețim că starea în care a ajuns opozițiunea, pe deplin unită pentru a distruge, nu mai trebuie să fie tolerată de cătră națiune.
Așadar opozițiunea este pe deplin unită nu pentru a susține drepturile țării la Dunăre, nu pentru a răsturna acest guvern pe care-l crede rău pentru țară, opozițiunea este unită pentru a distruge unitatea și existența statului român, cu ajutorul inimicilor țării.
Și națiunea nu trebuie să mai tolereze această stare de lucruri!
Și notați că de astă dată fabula nu se adresează numai la conservatori, ci la întreaga opozițiune.
Pe lângă această acuzație înfiorătoare sunt floricele ceea ce mai adaogă în urmă numai la adresa partidului conservator, când, răstălmăcind un articol în care se esprimă preocupări patriotice pentru descreșterea populațiunii românești, scoate dintr-însul că noi am fi zicând:
„Jos dar Constituția de la 1866, jos Unirea chiar, trăiască Regulamentul dinainte de 1859, trăiască dezunirea Principatelor!“
Această ineptă acuzație adresată partidului conservator, încă o dată, nu e nimic pe lângă acuzația infamă adresată opozițiunii unite: că ea, cu ajutorul străinilor, voiește să distrugă unitatea și existența statului român!
Ce însemnează această acuzațiune? Ce sunt acești oameni? Sub ce formă de guvern trăim? De unde și pentru ce atâta nerușinare?
Căci aceste idei ne sunt cunoscute de mult; oricine a pus mâna pe un tractat de istorie știe când și de către cine s-au zis.
Acestea sunt ideile, acestea sunt chiar expresiunile cu cari cei mai nerușinați, cei mai nebuni cunducători ai Revoluțiunii celei mari a Franței, ațâțând mulțimea, o precipitau ca să omoare pe adversarii lor.
Așa vorbea Marat ca să împingă la asasinarea lui Ludovic al XVI-lea; așa a vorbit Danton ca să asasineze pe prizonierii politici, așa vorbea Robespierre ca să provoace omorul Girondinilor, a lui Danton și al partizanilor lui.
Cu aceste idei s-au săvârșit toate măcelurile cari au acoperit de rușine Revoluțiunea cea mare a Franței și cari au condus la moarte tot ce a avut Franța mai inteligent și mai patriot!
Dar toate acestea se petreceau în timp de anarhie, într-un timp în care discuțiunile dintre partide se terminau prin omoruri, în care pasiunile erau surescitate și, dacă nu-l omorai tu pe adversarul politic, te omora el pe tine, timp în care domnea despotismul mulțimei.
Dar noi trăim, mulțumită lui D-zeu, în bună pace și dezbaterile de la noi se termină, nu pe guilotină, ci în salele de alegeri.
Ce caută acest limbaj desfrânat în mijlocul unei societăți liniștite? La ce extreme voiesc oamenii aceștia să conducă pe credulii lor partizani? Care este educația ce voiesc a face acestui popor? Ce idee vrea să dea lumii de această țară?
Și notați că oamenii cari vorbesc astfel sunt la guvern și conduc ei destinele țării!
Sau trebuie să credem că acești oameni, lipsiți de idei și de cunoștințe și neștiind din politică decât practicele demagogiei franceze și vorbele ei, sunt siliți să le întrebuințeze pe acelea, neavând altceva în creierii lor seci și în inimile lor corupte?
Lăsăm opinia publică să răspunză la aceste întrebări și să veștejească cum merită această răutate nerușinată.
Dar în sfârșit ce-a făcut opoziția pentru a-și atrage atâta urgie? Făcut-a ea cel puțin vreun fapt de natură a compromite țara în afară? Făcut-a ea vreo mișcare de natură a zgudui guvernul înlăuntru?
Nimic din toate acestea!
Încă demult ziarele independente au atras atențiunea publică asupra tratărilor ce se urmează în cestiunea dunăreană.
S-a zis că Austria, în contra prescripțiunilor Tractatului de la Berlin, voiește să-și ia pe seama sa poliția Dunării de la Galați până la Porțile de Fier. S-a arătat că această dominație a Austriei pe Dunăre este contrarie intereselor noastre și demnității noastre naționale și s-a afirmat că guvernul român nu înțelege importanța cestiunei sau voiește să fie prea condescendent cătră Austria, adăogându-se că lasă pe comisarul nostru fără instrucțiuni în fața pretențiunilor Austriei.
Și, cu toate aceste idei cari au îngrijat opiniunea publică, opozițiunea nu a căutat să profite de această situațiune, a păstrat tăcerea, ca să nu se amestece fără vreme într-o cestiune delicată, ca să nu creeze greutăți guvernului.
Patriotismul ei a făcut-o condescendentă!
Dar iată că un membru autorizat al majorității, un vicepreședinte al Camerii, ori d-l Chițu, dă alarma!
El convoacă Camera întreagă, majoritatea și opozițiunea, și le spune că un pericol mare național ne amenință. Altă Adunare, compusă de majoritate singură, s-a făcut și acei ce au asistat la dânsele afirmă că guvernul n-a protejat îndestul interesele naționale în această cestiune: el ar fi primit să se violeze, contra intereselor și drepturilor noastre, Tractatul de la Berlin. Însuși d-l ministru primar ar fi zis că cestiunea este în adevăr compromisă de guvernul trecut și că va scăpa ce va putea.
Majoritatea dar a dat alarma și cele mai grave acuzațiuni contra guvernului s-au adus de către membri influenți ai majorității și de chiar președintele Consiliului.
Ce a făcut opozițiunea?
Opozițiunea s-a întrunit într-un local particular, pentru a se lămuri asupra cestiunii Dunării și a hotărât atitudinea ce trebuie să ție în această cestiune eminamente națională.
Mai mulți reprezentanți ai presei au luat cuvântul și toți au fost de părere că în această privință, ca în toate celelalte cestiuni internaționale, guvernul a arătat prea puțină dibăcie și prea multă slugărnicie către străini și s-a luat hotărârea de-a se cere de la guvern mai multă îngrijire pentru interesele cele mari ale țării.
Și pentru aceasta ziarul „Românul“ își iese din minți și acuză opozițiunea că voiește să distrugă existența statului român!
Aceasta nu este de crezut!
Ce voiește dar „Românul“ cu reproducerea acestei acuzațiuni tot atât de stupide pe cât de mișeloase?
Știe el oare că în adevăr guvernul a fost slugarnic și nedibaci în această cestiune așa încât se teme că, de se va face lumină, opiniunea publică se va deștepta în fine și-i va goni de la putere ca pe niște oameni tot atât de proști administratori pe cât de meșteri calomniatori?
Sau pregătește el vreo altă lovire țării, vreo cerere de milioane or dezorganizarea justiției prin alegere?
Oricare din aceste ipoteze va fi cea adevărată este învederat că „Românul“ simte trebuința să arunce pulbere în ochii lumii și pentru aceasta n-are bătaie de cap să aleagă arma, căci el nu are decât una: calomnia!
Ori frica de-a pierde puterea și câștigurile ce-și asigură printr-însa le-a turburat mințile și i-a făcut să turbeze, după espresia lor favorită, sau dorința de a turbura apa și a pescui pe nevăzute, în ambele ipoteze se vede că scopul ce urmăresc este tot atât de vinovat pe cât e mijlocul ce întrebuințează pentru a-l atinge!
Vineri, Senatul s-a ocupat cu cestiunea Dunării, adusă în discuție prin interpelarea d-lui Petre Grădișteanu. „Românul“, într-o notiță inserată chiar în seara aceea ca ultime știri de la Senat, făcând o scurtă dare de seamă a acelei ședințe, susținea că d. Teodor Rosetti declarase, în numele opoziției, că dânsa are încredere în guvern. Știam că această aserțiune a foii guvernamentale este falsă, am așteptat însă darea de seamă amănunțită a ședinței pentru a face rectificarea cuvenită. Iată în rezumat ce s-a petrecut în Senat vineri:
După interpelarea d-lui Grădișteanu, d. V. Boerescu a făcut expunerea pe larg a cestiunii dunărene. La 26 fevruarie și 1 martie d-sa, ca ministru de externe, a adresat reprezentanților români din străinătate o circulară confidențială prin care le cerea să presimță cugetările guvernului pe lângă care erau acreditați și totodată 'i informa în ce mod și în ce condiții guvernul român ar primi înființarea Comisiei Mixte speciale, care ar fi o delegație a Comisiei din Galați, și cu președința Austriei.
D. Dum. Brătianu, prezidentul Consiliului, constată că predecesorul d-sale la externe a declarat cumcă nu s-a luat nici un angajament în privința Comisiei Mixte cu prezidența Austriei.
- În adevăr, zice actualul ministru de externe, nu s-a găsit în minister nici urmă de asemenea angajament. Însă circulările către agenții noștri din străinătate și convorbirile cari au putut avea loc au lăsat celorlalte puteri impresiunea că, dacă Austria ar admite condițiunile noastre cuprinse în circulările de cari e vorba, am primi și noi Comisiunea Mixtă sau specială ca o delegațiune a Comisiunii Europene, sub președința simplă, onorifică, a Austriei, primită deja de toate celelalte puteri. Cestiunea dar rămâne întreagă; nu este nici un angajament propriu zis luat.
Cu toate acestea d. Dum. Brătianu nu crede că cestiunea nu s-ar compromite prin aceasta și că chiar nu ar fi politic din parte-ne să declarăm acum că nu primim Comisiunea Mixtă nici sub rezervele și condițiunile cari ar pune-o în imposibilitate de a jicni vreodată interesele noastre.
D. prezident al Consiliului nu poate spune mai mult, căci, pe lângă necuviința de a trata o cestiune pendentă într-o ședință publică, ar trebui să întrețină maturul Corp „despre lucruri pe cari nici onor. Senat, nici d-sa inteligentul ministru de externe nu le cunosc.“
După aceea d-sa face apel nu numai la majoritate, ci la tot Corpul, să fie unit cu guvernul, să aibă încredere într-însul căci numai astfel guvernul va avea tăria șcl. șcl.
După d. ministru de externe, d. T. Rosetti a rostit următoarele cuvinte, pe cari le dăm în întregul lor.
- D-lor senatori, onor. nostru ministru președinte, în scurta cuvântare ce a ținut — după lunga expunere făcută de d. fost ministru de externe Boerescu — printr-un apel făcut la băncile opozițiunii din acest Senat — ne-a cerut ca cu toții, adică și acei din majoritate și cei din minoritate, să exprimăm încrederea în guvernul actual. În ceea ce privește cestiunea care este acum direct în joc, după expunerea făcută cu atâta claritate magistrală de onor. d. Boerescu, putem declara că nu avem nimic de zis și suntem cu toții pentru a se salvgarda interesele noastre, fără a jicni, după cum a spus d-sa, acțiunea legitimă ce au unele din puteri în cestiune. Aceasta a fost, d-lor, impresiunea ce am simțit în privința părții întâia a discursului onor. d. Boerescu. Nu am fost însă complect mulțumiți și în privința părții a doua a discursului d-sale, unde ne-a vorbit de măsurile ce au fost luate, ca fost ministru al afacerilor străine, în apărarea drepturilor ce ne-a arătat că avem în cestiune.
- Este cert, d-lor, că discuțiuni de felul acesta nu se pot face, mai ales în o cauză ca aceasta, unde nimic nu este scris și se pune temei pe cele expuse. Iarăși nu mă autoriză pe mine nimic pentru a pune la cea mai mică îndoială cele ce s-au expus aici de onor. d. Boerescu și cari au fost dezvoltate cu atâta luciditate. Noi am văzut însă un lapsus, o lipsă de consecință în fapt. Și, în adevăr, d-lor, după ce d-sa cu atâta claritate a pus în vedere faptele, după ce ne-a spus că a susținut cu toate mijloacele posibile această teză, discutând pe acel tărâm, vedem și ne mirăm cum la primirea ultimei note de care ne-a vorbit, aceea de la 9 fevruarie anul curent, chiar din partea unei puteri, și a celei mai interesante pentru noi, o notă cu unele din vederi contrare vederilor exprimate de cabinetul nostru, d-sa n-a răspuns absolut nimic! A tăcut și nu știm dacă, această tăcere din partea ministrului de externe al țării noastre nu a dat loc la ceea ce ne spune actualul președinte al cabinetului nostru, adică la interpretațiunea care a făcut-o celelalte puteri de un fel de consimțământ dat de noi ca stat, ca guvern, la punctul de vedere susținut prin acel act.
- În adevăr, băgați de seamă, d-lor senatori, că d. președinte al Consiliului ne-a spus că, după impresiunea d-sale, puterile și chiar d-sa consideră țara nu prin înscris, dar moralmente legată de această cestiune; și atunci ne întrebăm, cu drept cuvânt: de unde poate s-a născut, fie în spiritul primului ministru, fie în spiritul puterilor, această convicțiune? Combinând fiecare act și cuvânt chiar al Comisiunii Dunărene, nu-și poate da cineva seama despre impresiunea care a semnalat-o d. prim ministru decât din acea reticență asupra notei despre care v-am vorbit.
- Oricum ar fi, d-lor, odată aceasta constatat, rămâne să revenim la cele spuse de capul cabinetului actual. D-sa ne-a făcut o declarațiune a căreia lealitate nu avem nici un cuvânt d' a o bănui, declarațiunea că este decis a apăra in extremis drepturile țării încredințate d-sale. Punându-ne pe acest tărâm nu avem nici un motiv a pune în îndoială sinceritatea acestei declarațiuni și nu ne rămâne decât să avem încredințarea că d-sa, prin actele pe cari le va face, prin modul cum va conduce de astăzi înainte cestiunea, va ști să răspundă declarațiunii formale făcute înaintea Senatului și a țării.
Iată cuvintele d-lui Teodor Rosetti. Cum rămâne dar cu aserțiunea „Românului“ că onor. senator, ca organ al opoziției, a declarat că dânsa are deplină încredere în guvern? Știam că foaia guvernamentală are obiceiul să născocească pentru trebuință citațiuni false sau răstălmăcite din cuvinte, vorbite numai, de răposați; dar nu credeam să împingă lucrul până la falsificarea cuvintelor celor vii și cari se trec a doua zi în foaia oficială: marafetul e prea grosolan.
În urma altor explicări date de dd. Ion Brătianu și V. Boerescu, din cari rezultă că guvernul trecut nu a luat angajamente formale în cestiunea Dunării, dar a legitimat speranțele de aranjare a cestiunii așa cum le formulau unele puteri interesate la înființarea Comisiei Mixte, și după o apologie fierbinte făcută de d. Petre Grădișteanu d-lui I. Brătianu, Senatul a trecut curat și simplu la ordinea zilii, deși dorința categorică a d-lui prezident al Consiliului și ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere.
Starea de lucruri în Rusia devine tot mai îngrijitoare. Singura reformă ce au crezut de cuviință sau au cutezat să introducă triumvirii Ignatiew, Katkow și Pobedonocew privește poliția din cele două orașe principale. Dar și aci nu s-a făcut altceva decât s-a înmulțit personalul și s-au mărit lefurile! Despre situația ce domnește astăzi în Rusia cea mare ne dă următoarea icoană drastică corespondentul unei foi germane:
- Comitele Ignatiew domnește d-abia de un timp scurt, numai un singur decret a apărut de la dânsul și barca statului se leagănă grozav. În acest pilot nu se încrede nimeni afară de farul, nici chiar panslaviștii, din cari el pare că voiește să facă parte, ceea ce în Occident se numește o majoritate guvernamentală. Partida lui Ivan Aksakow visează o mare alianță liberă a tuturor slavilor, în care să nu fie nici o deosebire de clase, ceea ce-i dă domnului Ignatiew un mijloc la mână ca să lucreze în contra privilegielor nobilimii, zicând țăranilor că marii proprietari sunt un obstacol pentru libertatea lor, pe care țarul ar voi bucuros să le-o dea. În urma acestora aristocrația a început să fugă din Petersburg și de la Curtea pe care o amenință bombele comitetului esecutiv din nou format. Țarul nu e sigur nici în fundul castelului din Gacina, căci s-au arestat chiar ofițeri de ordonanță cari au jurat credință țarului. Unul din aceștia a fost întrebat la interogatoriu dacă a avut de gând să atenteze în contra țarului. El a răspuns liniștit că nu se pronunțase încă sentința de moarte în contra împăratului. Bigotul Pobedonocew cooperează la toate și de aceea se pune mare greutate pe elementul religios. Astfel unul din ofițerii de marină arestați, care ca student fusese foarte evlavios, fu întrebat dacă se mai gândește la Dumnezeu, la viața de veci, la ceri. Ofițerul, în etate de 23 de ani d-abia, începu a râde cu hohot și apoi, încruntând ochii, zise: „Ceri! Ceriul e pentru cei puternici, cărora îl procură Sinodul cel sfânt; omul sărac din popor are numai lipsa, mizeria și răzbunarea sa, cari nu-l pot duce în ceri“. De aci se vede ce ură domnește și în contra Sfântului Sinod, care iarăși voiește să aducă cu forța la ortodoxism pe toate celelalte secte. Nihilismul se recrutează tocmai din aceste secte și deci ministrul panslavist și-a pus în gând să grupeze în jurul monarhului pe credincioșii religiunii de stat, cari formează majoritatea țării. El le promite marea cu sarea, dar nu le poate da nimic până ce nu vor pieri vrăjmașii țarului, adecă necredincioșii. Astfel dar s-a început cu ovreii, apoi vor urma și alte secte. Chiar și din cele patruzeci de comune jefuite cu totul multe sunt locuite nu numai de ovrei, ci și de ruși eretici. Mai pe urmă vom vedea mulțimea năpustindu-se asupra bogaților, iar Ignatiew va privi cu mâinile în sân la foc, jaf și omor, comise prin palaturi și casteluri. Astfel are de gând să ocupe țara până va fi gata statul panslavist și când, într-o zi, nu va mai putea ieși din încurcăturile interioare, atunci se va arunca cu căzăcimea în contra vreunei victime din afară.
Scrierile dramatice bune se disting de cele mediocre prin consecuența caracterelor. De la început până la sfârșit toate personajele se poartă și vorbesc astfel cum trebuie să se poarte conform naturii lor înnăscute. Dar se va petrece conflictul în clasele de jos și espresiile vor fi mai energice, dar scena va fi în salon și patimile se vor ascunde în nuanțele cele mai elegante de conversație, fondul rămâne același. Se va observa că, dacă dicționarul de espresii și locuțiuni e altul, e potrivit cu gradul de cultură al stratului social în care conflictul se petrece, logica patimii și a caracterului, maniera fiecăruia de-a raționa conform temperamentului său rămâne aceeași.
Autorii dramatici sunt adesea mediocri, natura nicicând. Oricât de parfumat de civilizație ar fi exemplarul ce ni-l prezintă natura, în purtarea lui va fi consecuent până și în inconsecuențele sale. Astfel, la oricine vom găsi firul roșu al caracterului petrecut prin șiragul faptelor sale, deși acestea nu trebuie să fie neapărat un șirag de mărgăritare.
Ne aducem aminte de judecata de odinioară a foilor roșii despre d. Vasile Boerescu. C-o furie adevărată aceste foi se aruncau asupra ministrului din cabinetul conservator care încheiase convenția comericală cu Austria; era acuzat că primise o decorație care nu se dă decât celor ce înmulțesc c-o provincie întreagă zestrea habsburgilor; d. baron era ținta persiflajului celui mai crud. Tempora mutantur et nos mutamur in illis. Cel care n-avea întru nimic a compromite interesele țării pentr-o decorație e azi patriot, a subscris o hârtie de sumisiune necondiționată către onor. d. Ioan Brătianu, deci azi e un giuvaier al partidului dominant, plumbul s-a prefăcut în aur, cristalul de stâncă în diamant.
Nu vom discuta mult asupra marelui om de stat, precum se numea însuși în articolele scrise manu propria în „Presa“. E ușor a defini natura acestui bărbat politic. O inteligență foarte elastică, dar căreia asupra formelor i-a scăpat totdeauna fondul. Toată cariera sa politică consistă în sacrificarea fondului intrinsec al lucrurilor pentru câștigarea unor forme mai mult ori mai puțin lustruite ale existenței statului român. Reaua traducere a Codului Napoleon și introducerea lui peste noapte, deși codificațiunile noastre vechi ar fi avut nevoie de modificațiuni puține și neesențiale pentru a egala Codul francez; actuala lege a instrucției, un adevărat monstru, care face din elevi de liceu profesori de gimnazii, ba de universitate chiar, și care a fost cauza creării unei sume de școli primare și secundare rele, sunt în mare parte opera d-lui Boerescu din zilele lui Cuza Vodă.
În zilele lui Carol Vodă d. Boerescu a urmărit idealul unei independențe formale a statului român, fără nici o considerare a condițiilor materiale ale acestei independențe. Pentru a restabili dreptul țării de-a încheia tractate de negoț a fost părintele intelectual al convenției austro-române, liber schimbiste cu totul, și în care puținele puncte de protecție a meseriei naționale au fost introduse de unii din colegii săi. Tot în urmărirea acestei independențe formale d-sa s-a făcut ministrul de externe al Tractatului de la Berlin și, pentru dobândirea recunoașterii repezi a regalității, s-a făcut ministrul cestiunii dunărene.
Nu-i facem o acuzație dintr' aceasta. Fiecine face ceea ce se pricepe. A pune moșia părintească amanet pentru a câștiga un rang a căruia mărime să n-aibă pereche decât în goliciunea lui e asemenea politică, dar, după părerea unui bun gospodar, e o rea politică.
D. Dumitru Brătianu a definit politica d-lui Boerescu în cestiunea dunăreană.
- Circularele către agenții noștri din străinătate și convorbirile cari au putut avea loc au lăsat celorlalte puteri impresiunea că am primi și noi Comisiunea Mixtă sub președinția Austriei.
Iată scheletul declarației d-sale din Senat, dezbrăcat de toate rezervele. Nici poveștile d-lui Ion Brătianu, nici lungul discurs al d-lui Boerescu n-a adaos și n-a scăzut nimic din gravitatea acestei declarări. Deși un angajament propriu zis nu e luat, dar angajamente impropriu zise par a fi destule ca sorții de apărare ai cestiunii dunărene să fie mai puțini și mai grei.
Ceea ce constatăm este că Senatul a refuzat votul de încredere cerut de d. Dumitru Brătianu.
- Dacă nu aveți destulă încredere în caracterul și în priceperea reprezentanților dv. actuali de la guvern și vorbind astfel mă adresez nu numai la majoritate, ci la întregul Senat, căci și de astă dată trebuie să fim toți uniți precum totdeauna am fost în cestiunile mari naționale — dacă, zic, nu aveți destulă încredere în miniștrii actuali, să fim înlocuiți cu alte persoane, cari să aibă fără rezervă toată încrederea dv.; căci numai astfel vom avea sorți de-a înlătura sau cel puțin de a ne strecura printre marile greutăți ce ne creează în cestiunea dunăreană starea politică actuală a Europei.
Iată cererea unei moțiuni de încredere.
Iată și sfârșitul ședinței:
- D. D. Ghica, președinte. Aveți vreo moțiune?
- D. P. Grădișteanu. Nu.
Senatul primește trecerea pur și simplu la ordinea zilei.
Iată dar că și aci firul roșu al actelor d-lui Boerescu e acelaș. Pentru a câștiga o poziție formală statului român a tot subțiat firul cestiei dunărene, prin circulare și conversații, prin angajamente impropriu zise, încât acest fir amenință a se rupe. Aceste forme costă din ce în ce mai mult și n-ar fi de mirare ca într-o zi să ajungem împărăție chiar … dar de soiul celei turcești.
Până acum am primit mai multe plângeri cari de cari mai caracteristice asupra purtării d-lui Crăciunescu cu ocazia examenului de bacalaureat. Cele mai multe cuprind indicii atât de grave în privința d-sale încât ne-am sfiit a le crede de-a dreptul și așteptăm să ni se confirme din mai multe părți. Deocamdată facem loc următoarelor șiruri, ce ne vin din sorginte vrednică de crezare.
Ieri Camera s-a ocupat în două ședințe, una ziua, alta seara, de cestiunea dunăreană. Se știe că d. Chițu, printr-un marafet parlamentar nou, obținuse cel dântâi cuvântul în această cestiune. Vineri, d. Lahovari, ca reprezentant din opoziție, cere cuvântul pentru a anunța interpelarea d-sale. Ce se întâmplă însă? D. Chițu pretinde că s-a înscris cu o zi mai nainte (adică joi, când nu se ținuse ședința) în „albumul prezidențial“ pentru a anunța aceeași interpelare.
D. Lahovari, fără a insista asupra acestui anacronism de comedie, își anunță interpelarea. D-sa constată că faptul unei învoiri a guvernului cu un amic al său din majoritate pentru a-i anunța acesta o interpelare de comandă nu poate împedica să se producă interpelarea adevărată din partea unui reprezentant independent. După d. Lahovari, d. Ionescu anunțase aceeași interpelare. Astfel s-au înscris la ordinea zilii, pentru ieri, dezvoltarea interpelărilor d-lor Chițu, Lahovari și N. Ionescu.
Ședința, ca toate ședințele de importanță, era prezidată de d. C.A. Rosetti; încercarea era prea serioasă pentru ca onor. prezident să lase sforile teatrului mecanic în mâinile unui viceprezident și inteligentul d-sale locotenent, d. Chițu, era însuși interpelator. Dezvoltarea interpelării d-lui Chițu, destul de lungă deaminteri, a fost aceea ce trebuia să prevază oricine: o complezantă farsă pusă la cale mai dinainte.
D. Chițu nu spune, într-un ceas și mai bine de cuvântare, nici o idee pozitivă; d-sa înoată într-o mare de generalități banale, sărate pe ici pe colo cu câte un nu mă uita la adresa guvernului, și a căror concluzie este că guvernul bine a lucrat până acuma în cestiunea dunăreană. Terminând, d. Chițu urează guvernului ca, întemeiat pe majoritatea de care dispune, să lucreze tot așa și mai departe.
Aceasta se numește interpelare; și să nu uităm că d. Chițu are pretenția, deaminteri întemeiată, a fi unul din cei mai inteligenți membri ai partidului de la putere. Se înțelege că guvernul n-a răspuns nimic d-lui Chițu, pentru că nici n-avea ce să răspunză, afară numai dacă d. Dum. Brătianu ar fi fost om mai politicos decât e politic și ar fi cerut cuvântul pentru a zice d-lui Chițu un merci bine simțit. În cazul acela d. Chițu ar fi putut lua și replica, spre a zice guvernului: „Pentru puțin“.
D. Lahovari și-a dezvoltat apoi interpelarea d-sale. Se înțelege că nu nouă ne este dat a ne confunda în laude la adresa onor. reprezentant conservator; n-am avut niciodată obiceiul să gratulăm pe membrii și capii partidului nostru cu titluri colosale; aceasta a fost invenția mult regretatei „Presa“, o invenție foarte comodă și ingenioasă altfel, dar de care demnitatea oprește pe oricine de a se bucura, când are, se înțelege, demnitate. Ne vom mărgini dar a reproduce în întregul lui discursul foarte remarcabil, și acest calificativ i-l acordă chiar membrii majorității, pe care l-a rostit ieri d. Lahovari.
D. N. Ionescu a luat al treilea cuvântul, după cum era înscris. D. Ionescu, continuând în ședința de seară, dezvoltă mai întâi argumentările d-sale că în cestiunea dunăreană este un interes european și că astfel orice creațiune se va face la Dunăre trebuie să aibă un caracter internațional desăvârșit. Oratorul apoi constată că interesele noastre constituționale sunt de acord cu interesele comerciale și cu cele politice. D. Ionescu crede că Adunarea trebuie să ceară, prin o adresă la M. Sa, ca M. Sa să dea o direcțiune guvernului său pentru a susține în Comisiunea Europeană drepturile României de a stabili regimul liberei navigațiuni pe Dunăre prin o convențiune internațională. Căci în aceasta s-ar vedea mai mult garantată România decât în orice altă stipulațiune ce ar emana de la Comisiunea Europeană, care n-are în atribuțiunea ei de a face creațiuni de jurisdicțiune. De aceea d. Ionescu crede că ceea ce Adunarea are de făcut este să se adreseze la M. Sa în sensul de a asigura României interesele sale la Dunăre și a face ca opiniunile manifestate în Adunare în privința drepturilor țării în cestiunea Dunării să fie traduse în fapte de către consilierii M. Sale.
D. Stolojan ia cuvântul după d. Ionescu pentru a parafraza, adică a face și mai anodine, banalitățile rostite de d. Chițu la începutul dezbaterilor. Camera se golește cu încetul; d. Stolojan este redus a perora către câțiva colegi, foarte puțini, cari, dacă nu ieșiseră din sală, e că găseau fotoliurile d-lor destul de comode pentru a se transporta cu aripile lui Morfeu pe niște țărmi mai fericiți decât ai Dunării. Astfel, d. Stolojan, fără să pună măcar un punct la o frază isprăvită, coboară de la tribună.
D. prezident al Consiliului luând cuvântul, onorabilii se întorc în sală să-și reia locurile. D. Dimitrie Brătianu repetă cele spuse în Senat.
D-sa pierzându-se în figuri retorice, cere încrederea unanimă a Adunării, pentru ca guvernul să aibă acea forță morală care singură etc. etc. etc. D. Dim. Brătianu, profitând de experiența făcută alaltăieri în Senat, unde, în loc de un vot de încredere cerut de d-sa categorie, n-a obținut decât trecerea curat și simplu la ordinea zilii, declară de astă dată că orice moțiune, fie oricum, o respinge, considerând-o ca un vot de neîncredere; d-sa dar cere trecerea curat și simplu la ordinea zilii. D. C.A. Rosetti trage sforile d-sale, ele însă fiind, cum se știe, cam prea tocite, votul cerut este obținut numai cu două voturi peste majoritatea reglementară, adică minimă.
Ieri în Cameră d. Chițu a readus în discuție cestiunea dunăreană suscitată de interpelările de alaltăieri și asupra căreia s-a trecut la ordinea zilii după cererea guvernului. D. Chițu a cerut ca Adunarea să treacă în secțiuni spre a se ocupa cu moțiunile motivate depuse cu ocazia dezbaterii asupra interpelărilor. D. prezident al Consiliului și ministru de externe, Dum. Brătianu, nefiind de față, d. Sturdza, ministrul de finanțe, susține că nu se poate anula votul din ajun asupra trecerii la ordinea zilii. Părerea d-lui Chițu prevalează; secțiunile iau în dezbatere moțiunea, dar o resping.
Camera respinge asemenea moțiunea și păstrează ordinea de zi. Vom reveni asupra acestui incident.
Discuțiunea cestiunii dunărene în Adunări, pe temeiul protocoalelor Comisiei Europene și a actelor diplomatice, au descoperit în fine până la ce punct fostul ministru de externe, onor. d. Boerescu, a știut să compromită terenul de drept pe care țara era așezată în virtutea Tractatului de la Berlin. Claritatea revărsată asupra actelor marelui om de stat e binefăcătoare și, dacă nu ne-am teme ca totul să nu fie decât o comedie și ca noul cabinet, ieșit din sânul aceleiași majorități parlamentare, să nu fi făcând decât opoziție aparentă actelor și promisiunilor cabinetului demisionat, am putea spera că nu prea târziu s-a făcut lumină, că guvernele regelui vor putea încă reveni cu succes asupra celor compromise de guvernul principelui.
Discursul călduros și de o admirabilă claritate a d-lui Alexandru Lahovari a demonstrat din nou că ministeriul Brătianu-Boerescu alunecase pe clina unor propuneri și concesiuni verbale și în scris cari sunt cu totul în afară de libertatea absolută de navigațiune a Dunării stipulată prin Tractatul de la Berlin și că prin această alunecare și-a înstrăinat simpatiile puterilor apusene și le-a dezinteresat în cestiune.
În adevăr numai interesarea tuturor puterilor apusene pentru libertatea absolută de navigațiune este mijlocul de-a înlătura până la un punct oarecare rivalitatea politică și economică ce există de atâta timp între două mari puteri, Rusia și Austro-Ungaria, atât pe țărmii Dunării cât și în privirea dezvoltării ulterioare a raporturilor dintre popoarele balcanice. A admite preponderența uneia din ele înseamnă din capul locului a atinge susceptibilitatea celeilalte și a da raporturilor pacifice și normale de până acum un caracter de tensiune care, într-un moment dat, ar fi mult mai periculos pentru micile state de la Dunăre decât pentru acei vecini cari, aproape egali în putere și importanță politică, ar afla poate la urmă mijlocul de-a-și acorda interesele în detrimentul existenței proaspetelor formațiuni de state de pe malurile Dunării. Ținându-se însă pururea viu interesul puterilor apusene atât pentru libertatea navigațiunii Dunării cât și pentru existența statelor riverane, amândouă puterile mari, care prin apropierea lor tind a avea un cerc de influență legitimă în Orientul Europei, ar găsi în cooperarea pairilor lor o garanție îndestulă pentru menținerea influenței lor actuale, iar statele țărmurene un sprijin în contra lărgirii din cale afară a acelor influențe.
Interesul statelor apusene este așadar un element modelator pentru tendențele de predominare cari se dezvoltă din două laturi în Răsăritul Europei.
Iată ce a ce a voit Tractatul de la Berlin, iată în trăsurile cele mai generale politica națională ce ar trebui s-o urmeze un guvern Românesc.
Noi credem că, cu oarecare bunăvoință reciprocă, interesele mari ale puterilor și cele locale ale statelor țărmurene sunt armonizabile și că tocmai preponderanța esclusivă a unora e stricăcioasă unei asemenea armonii. Pân' acum a rămas cel puțin dovedit că această armonie e favorul și a unora și a altora, încât părăsirea terenului de drept creat de Tractatul de la Berlin ar da poate naștere unor complicațiuni pe cari statele mici de la Dunăre ar trebui, în interesul lor propriu și bine înțeles, să le eviteze cât se poate de mult. Și le vor evita din momentul în care vor renunța de-a face politică pe picior mare și se vor mulțumi cu dezvoltarea ce le-o acordă dreptul public pozitiv, stipulat prin tractatele europene.
Închiderea chiar în mijlocul anului școlar a școalei de la Panteleimon a produs senzațiune în public și mai multe foi din capitală au stăruit să se deschiză iar școala, apelând mai ales la simțământul de dreptate și de iubire creștinească a celor ce aruncaseră pe sărmanii elevi pe drumuri. Însă aceasta se întâmplă în cele dântâi momente după închiderea școalei; în urmă sărmanii băieți aruncați pe drumuri au fost dați uitării și astăzi nimeni nu mai vorbește de dânșii. Credem însă că de astădată e vorba mai cu seamă de un principiu și de un interes public care trebuie apărat, deși fără îndoială copiii ca atari merită asemenea compătimirea noastră.
S-a închis o școală care funcționase mai mulți ani de zile și așa ni se pune înainte de toate întrebarea dacă tocmai țara noastră poate să privească cu indiferență închiderea uneia dintre puținele sale școli. Îndeosebi cea de la Panteleimon era afară de aceasta o școală specială. Erau acolo, afară de clasele primare, o școală de meserii, mai ales pentru lemnărie, și o școală pentru surdo-muți. În sfârșit, întregul institut era anume întemeiat pentru creșterea copiilor găsiți și în genere a copiilor orfani. Într-un cuvânt e vorba de un așezământ de binefacere și de cultură care a fost desființat și trebuie să știm dacă el putea să se desființeze ori cel puțin dacă erau destule motive spre a-l desființa.
Trecând cu vederea întrebarea dacă țara noastră are ori nu trebuință de un asemenea așezământ, ne vom mărgini deocamdată a constata că el a fost întemeiat — în mare parte cel puțin — din donațiunile acelora care credeau că țara are trebuință de dânsul și că desființându 'l se lovesc drepturile pioșilor donatori. Și ar fi foarte trist dacă nici chiar până astăzi nu ar fi străbătut la noi convingerea că o societate așezată pe temelii sănătoase nu poate să acorde nici unei puteri constituite dreptul de-a întrebuința fonduri pioase pentru alte scopuri afară de cele hotărâte de donatori. Fără îndoială statul a contribuit și el pentru întemeiarea și întreținerea institutului de la Panteleimon; însă aceasta nu-i dă de loc dreptul nici de a desființa institutul, nici chiar de a cere să i se restituiască suma contribuită, căci și el a contribuit spre același scop ca donatorii și n-a pus atunci când a contribuit nici o condițiune din care ar putea să-și deducă dreptul de a desființa institutul. Astfel contribuirea din partea statului e numai o dovadă mai mult că trebuința întemeierii unui institut ca cel de la Panteleimon era — cel puțin — de toți simțită. Statul are dar dreptul de control, poate chiar să nu mai contribuie pentru întreținerea acelui institut, însă dreptul de a desființa institutul nu-l poate avea decât în cazul când fondurile din care s-a înființat și se întreține nu ar fi destinate de pioșii donatori pentru scopul urmărit de acel institut. Iară dacă fondurile ar fi prea mici, încât din ele nu s-ar putea întreține institutul, nu rămâne decât să așteptăm ca ele să crească ori să facem un nou apel la inimele binefăcătoare, dar institutul rămâne în principiu întemeiat, căci altfel am lăsa să se crează că e nebun acela care jertfește o parte din roadele muncii sale pentru buna creștere a generațiilor viitoare.
Credem însă că institutul de la Pantelimon e atât de folositor încât merită să fie susținut chiar și în cazul când fondurile destinate anume pentru întreținerea lui ar fi prea mici.
Nu știm dacă până acum acest institut a răspuns la scopul ce-i este pus. Admițând însă că el s-a abătut de la scopul său tot nu putem admite că urmează să fie desființat, ci numai că trebuie reorganizat.
Lipsa de bani nu poate să fie un motiv serios pentru desființarea institutului. Ni se spune mereu că sunt mulți bani în țară și e peste putință ca, atunci când se votează mii și iar mii de lei cheltuieli de reprezentație pentru înalți demnitari ai statului român, să nu aibă bani pentru întreținerea unui prea slab dotat institut de binefacere. În același timp vedem că Eforia Spitalelor, din ale cărei venituri s-a întreținut pân' acum institutul de la Pantelimon zidește case nouă, plantează grădini, pune grilajuri frumoase, ba dărâmă chiar o biserică spre a putea zidi alta în locul ei; nu înțelegem dar cum Camera și cum guvernul, care au aprobat aceste cheltuieli, mai pot fi de părere că nu sunt bani pentru întreținerea unui institut în care copiii găsiți, orfani și surdo-muți găsesc un adăpost și o creștere potrivită cu interesele țării.
Care pot să fie dar cuvintele pentru care s-a desființat — precum sperăm, deocamdată — institutul de la Pantelimon? Aceasta e întrebarea pe care trebuie să și-o pună tot omul serios și credem că ar fi timpul ca opinia publică să nu mai rămâie în nedumerire asupra acestei întrebări.
Asupra examenelor de bacalaureat de estimp am primit denunțări atât de grave încât ne-am sfiit de-a le da publicității și am căutat mai întâi a ne informa de la oameni vrednici de crezare întru cât ele erau exacte.
Mai cu seamă în contra d-lor Crăciunescu și Cernătescu erau îndreptate acele denunțări. „L'Independance roumaine“ de alaltăieri cuprinde asemenea indicii de cea mai mare gravitate asupra acestor doi profesori. Ea publică câte o scrisoare a fiecăruia dintre ei, pe cari iată-le:
- Rog pe colegul meu, d. X., de-a binevoi să se arate indulgent cu tânărul Z … Îi voi fi recunoscător.
Aceasta e a d-lui Cernătescu.
D. Crăciunescu scrie franțuzește următoarele:
- Rog pe onor. meu coleg, d. X., de-a se arăta indulgent cu tânărul M …; nu e tocmai sigur în cestiunile de istorie; dar cunoaște foarte bine no. 13 al programului.
E bine înțeles că d-lor fac parte din comisia de examinare.
În urma acestor revelațiuni și a unor informațiuni din chiar cercurile profesorale, publicăm următoarele șiruri, primite la 16 ale lunei curente și pe cari la început ezitaserăm de-a le da la lumină fără o confirmare ulterioară. Aceste șiruri au forma unor întrebări la cari elevii examinați vor răspunde afirmativ.
- Este adevărat că d. Crăciunescu este meditatorul a cinci elevi, candidați de bacalaureat pentru sesiunea de estimp?
- Este adevărat că d-sa a făcut (adică nu, le-a dat în original) încă de acasă elevilor d-sale tema latină?
- Este adevărat că elevilor d-sale li s-a introdus prin gaura ușei tema greacă?
- Este adevărat că d-sa face cestiuni de literatură latină unele aparținând facultății de litere, iar altele absurde? Ca curiozitate iată câteva: Cari erau caracterele limbei latine vorbite în Alexandria în timpul lui Horațiu? Care a fost critica făcută de Scaliger lui Horațiu? Ce diferență era între adevăratul creștinism și religiunea lui Virgil? Ce asemănare e între Omer, Racine, Virgil și Dante? …!!!
- Este adevărat că chiar d. Crăciunescu nu știe răspunsurile acestor întrebări și că le are scrise pe niște foițe pe care nu uită d' a le pune în tot momentul înaintea ochilor d-sale?
- Este adevărat că d-sa are pasajele de care-i întreabă pe candidați traduse de acasă cu juxtaliniere?…
- Este adevărat că d. Cernătescu 1 n-a știut cine a încheiat pacea de la Nicea?
- Este adevărat că d. Cernătescu a susținut că nici os din oasele lui Huniade n-a existat când Soliman a mers să ia Belgradul?
- Este adevărat, în fine, că d. Cernătescu a susținut cu tărie înaintea tuturor candidaților că Ludovic XI a fost fiul lui Ludovic VII?
- Da! Așa este: Ce vă așteptați de la un autor de istorie care a copiat cuvânt cu cuvânt pe francezul Duruy?
- 1. Numit la universitate prin decret al Locotenenței domnești de la 11 februarie, fiind ministru al instrucției d. C.A. Rosetti. Nu are titluri academice și n-a făcut concurs.