Din periodice/Din Timpul, iulie 1879

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, iunie 1879 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, iulie 1879
Din Timpul, august-septembrie 1879


[3 iulie 1879]

Dacă majoritatea, aproape unanimitatea nației, după chiar mărturisirea „Românului“, e în contra soluțiunii cestiunii izraelite patronate de guvern, dacă cestiunea e incontestabil cea mai însemnată care se ivește în viața noastră publică de douăzeci de ani încoace, dacă divergența de opinii între nație și guvern e atât de mare încât garda civică a trebuit dezarmată, atuncea nu mai înțelegem cum un guvern ce se pretinde parlamentar mai ține morțiș la putere și nu face loc, de nu adversarilor săi politici, cel puțin nuanței aceleia a partidului liberal care în cestiunea izraelită nu e în strigătoare divergență de opinii cu nația întreagă.

În loc însă de a urma măcar asta singură dată o purtare corectă, în loc de a da pas unui ministeriu într-adevăr responsabil, neangajat în afară și înlăuntru, în loc de a dezlega mânile puterii esecutive pe de o parte, a nației și reprezentațiunii naționale pe de alta, organul care are majoritatea, aproape unanimitatea nației contra sa, urmează cu articolele amenințătoare, cu tertipurile bizantine de pân-acuma, adăogând, pe lângă formulele mistice din trecutul său de carbonar încă una, ultimele cuvinte pe cari Goethe, murind și lipsit deja de conștiință, le-a rostit: „Lumină, mai multă lumină!“

Dacă starea guvernului actual e ca a bătrânului poet de la Weimar în momentul în care a rostit acele cuvinte, atunci în zadar am repeta că lumină s-a făcut, căci n-ar mai fi în stare s-o vază.

Din capul locului am arătat că nu drepturile politice de acordat evreilor sunt periculoase, ci acel unic drept civil pe care nu-l aveau, acela de a cumpăra proprietăți rurale; am arătat apoi cum acordarea acestui drept în Galiția a avut de rezultat reducerea populației autohtone la rolul de iloți ai evreilor; am arătat cum greutățile ce apasă pe țăranul nostru în momentele de față din cauza costisitoarei organizațiuni liberale îl fac accesibil la cea mai neumană esploatare din partea capitalului, cum terenul e pregătit pentru espropriarea nației românești din chiar țara, din chiar pământul ei strămoșesc. Am arătat cum de la deplasarea generală a societății și de la cumplita apăsare ce s-a născut în urma înmulțirii elementelor inproductive, elementul productiv al țării, țăranul, dă îndărăt, se corumpe, împle temnițele. Nu se poate zice că în lămurirea cestiunii am fi cruțat pe cineva. Drepți și cu unii și cu alții, am aruncat dungi largi de lumină asupra relelor ce descompun și corup societatea română, dovedind totodată că elementul evreiesc, improductiv cu totul și alungat de mizerie și stricta organizare a statelor vecine în țara noastră, e dintre toate cel mai uzurar, cel mai apăsător, cel mai corumpător. Nu credem așadar că nu s-ar fi făcut lumină îndeajuns în privirea aceasta, căci presa opoziției liberale și a celei conservatoare a fost harnică în descoperirea întregului pericol care ar amenința imediat nația românească dacă art. 44 al Tratatului de la Berlin s-ar primi tale quale.

În privința pericolului internațional ce ar rezulta din refuzul net de a primi art. 44 am spus că, dacă un asemenea pericol există, el există abstracție făcând de la cestiunea izraelită și că această cestiune va fi cel mult pretextul, nicicând cauza unei intervențiuni. Înainte de a se formula marginile în cari voim a primi articolul 44, semnatarii Tratatului s-au despărțit deja în două grupuri, în cei ce au recunoscut independența României și-n cei ce n-au recunoscut-o încă. O scrisoare din Paris către „Corespondența politică“ confirmă că puterile s-au adresat Austriei pentru ca aceasta să facă României reprezentațiuni amicale asupra necesității de a executa Tratatul de la Berlin. D. conte de Hoyos, ministerul plenipotențiar al Austriei, a fost însărcinat să facă aceste reprezentațiuni și să declare că puterile cari n-au recunoscut încă independența României vor face demersuri colective pe lângă guvernul român, în cazul când acesta ar întârzia de a răspunde cererilor legitime ale puterilor.

Așadar puterile cari n-au recunoscut încă independența s-au adresat la una care a recunoscut-o deja, pentru a face reprezentațiuni în privirea aceasta.

Pân-acum proporția între cei ce recunosc și cei ce nu recunosc independența e de 3 : 4; dacă s-ar șterge principiul absolutei escluziuni din cauză de religie al art. 7, poate că proporția ar deveni și mai favorabilă, ea ar fi de 4 : 3, sau de 5 : 2.

Se-nțelege că în toate combinațiunile acestea facem abstracție de la a opta putere din Congres, de la Alianța izraelită, sub a cărei influență esclusivă pare a sta guvernul nostru și ziarul „Românul“.

Dar, în genere, pentru ca cestiunea să devie discutabilă trebuie ca țara să aibă un guvern „leal și inteligent“, nu unul care a amăgit sistematic țara, care înlăuntru promitea a nu da nimic, iar în afară promitea a da tot. Țara a pierdut cu desăvârșire încrederea în nuanța Rosetti-Brătianu, căci a fost înșelată sistematic de la venirea la putere a acestei nuanțe și până acuma, când amăgitorii s-au înfundat. Necesitatea unui guvern leal și neangajat în cestiunea izraelită e mai mare decât oricând; e absolut necesar ca partidul Mihălescu-Dimancea, pentru care toate cestiunile au fost numai mijloace de a rămânea la putere, să facă loc unei alte nuanțe, pentru care rămânerea la putere să fie un mijloc de a rezolva în înțeles național cestiunea pendentă.


[3 iulie 1879]

Un nou ziar hebdomadar a apărut în capitală. În privința scopului ziarului „Fraternitatea“ citim în program:


Scopul acestei foi este mai cu seamă a înzestra pe coreligionarii noștri izraeliți cu cunoștințele cele mai necesarii, pentru a forma dintr-înșii cetățeni buni și folositori societății, cari să fie totdauna gata a-și sacrifica puterile lor materiale și spirituale pe altarul patriei, participînd cu corp și cu suflet la interesele cele mari ale națiunei.


Îi urăm viață lungă și succes pe această cale într-adevăr grea și spinoasă.


[4 iulie 1879]

Trebuie să aibă cineva sânge mai rece decât reptilele și un despreț în adevăr suveran pentru mișeliile omenești, spre a nu se revolta în contra celor ce se urzesc și se țes de atâta vreme împrejurul sâmburelui numit cestiunea evreilor; toată tăria sufletească a unui sfânt n-ar putea opri pe cineva să nu-și piarză azi până și cel din urmă grăunte de speranță în viitorul acestei țări.

De la primele înfrângeri suferite de guvern în Cameră, pe când încă cestiunea pendentă se afla în dezbaterea comisiunii de inițiativă a revizuirii, s-a pornit din afară asupra țării și îndeosebi asupra Camerii noastre un potop de înjurii. Toate gazetele evreiești din cele patru unghiuri ale lumii, cu insolența caracteristică și tradițională a neamului lor pribeag, au aruncat asupră-ne toată murdăria penelor lor nerușinate.

Dacă lucrul s-ar fi mărginit aici, dacă numai sectarii lui Mamona ar fi scuipat asupră-ne, n-am fi avut nimic de zis, am fi lăsat să treacă lucrul nerelevat. Orice s-ar zice, între noi și evrei este o deosebire de rasă, care nu ne permite nouă s-avem față cu dânșii în împrejurări de onoare decât despreț și numai despreț. Noblesse oblige. Oricât de nenorociți am fi prin împrejurări istorice de deosebite naturi, sântem un popor ce a știut și va ști, oricând va fi nevoie, să-și plătească cu prisos datoria de sânge, sântem un neam de oameni lipit, prin tradiții, moravuri și limbă, de un petec de pământ, pe care, cu titluri netăgăduite, îl putem numi țara noastră. Între noi prin urmare și un soi de oameni împrăștiați pe toată fața pământului, a căror patrie sunt târgurile unde dobânda e mai mare, unde specula fără frâu găsește mai puține stavile, unde cuvântul omenie are mai puțin înțeles; între noi și o rasă cosmopolită, care la Viena e vieneză, la Paris pariziană, la Veneția venețiană și pretutindeni evreiască;

Între o nație care câștigă pe pământul său ca să trăiască apărându-l cu sângele ei oricând și o corporație lipsită de cel din urmă sentiment de demnitate bărbătească, care trăiește pe tot pământul ca să câștige, a cărei membri se țin ca stolurile de păsări răpitoare pe urma oștirilor beligerante pentru a strânge avuții din bălțile de sânge; între noi — zicem — și această onorabilă corporație cestiune de onoare nu poate fi cât lumea, și astfel n-am fi avut nimic de zis în privința insolenței presei evreiești dacă n-ar fi găsit răsunet și canal de scurgere la noi, chiar în coloanele foii ministeriale.

De aproape o lună Adunările de revizuire se zbat într-o luptă plină de dureri; cu voința strivită de concursul împrejurărilor din afară, reprezentanții independenți ai țării își frământă mintea căutând de zor o soluțiune a cestiunii izraelite de natură a concilia cerințele de principiu ale Tractatului cu interesele pozitive naționale. Guvernul, care la începutul sesiunii s-a abținut de la orice inițiativă de revizuire, afirmând categoric că n-a prejudecat în cestiune nimic față cu străinătatea, îndată ce comisiunea de inițiativă ia o hotărâre, intervine în dezbatere, se face partizan al unei anume soluțiuni mai favorabilă decât toate evreilor, face din adoptarea acestei soluțiuni cestiune ministerială, amenință țara cu primejdiile internaționale cele mai grozave, întârzie dezbaterea publică; toate însă rămân zadarnice: hotărârea majorității rămâne nestrămutată.

Atunci, ca la un semnal convenite, pornește corul de insulte al gazetelor evreiești. Afară de insolența lor caracteristică, în toate tiradele ce ni le consacră acele foi, în toate — subliniem cuvântul — un lucru este foarte bătător la ochi, și adică: pe când țara legală și, personal, reprezentanții ei independenți sunt insultați, pe când dezbaterea și hotărârea comisiunii Camerii române sunt numite cel puțin „o nouă impertinență orientală“, guvernul, partizanii săi și îndeosebi persoana d-lui Brătianu sunt nu numai cruțați, dar chiar ridicați până la cea mai înaltă slavă.

Din parte-i, foaia ministerială se grăbește a reproduce zilnic acele tirade, atrăgând cu un ton de triumf asupră-le atenția tuturor acelora ce nu vor să adopte soluțiunea Costinescu, adică atenția majorității, aproape unanimității românilor. Trebuie să mărturisim că o mai mare lipsă de pudoare nu s-a mai dat pân-acuma nici chiar prin coloanele ziarului bizantinilor din Strada Doamnii.

Starea nenorocită în care se agită țara azi este fără contestare rezultatul politicii acestor domni; și când națiunea, zugrumată într-un cerc de fier pe care l-au călit dânșii, este chemată să hotărască astfel despre viitorul ei economic și național, când lupta ei de scăpare îi sleiesc una câte una toate puterile, patrioții subliniați nu se pot opri d-a reproduce în întregul lor tiradele de insulte evreiești la adresa țării, declarând că „deși nu împărtășesc din toate punctele de vedere acele păreri, totuși ele conțin și multe părți din nefericire adevărate“.

Nici un comentar nu-i de lipsă și nu s-ar putea face în privința purtării foii ministeriale; noi, din parte-ne, mărginindu-ne numai a o releva, atragem asupră-i atenția națiunii, pentru ca dânsa să-și poată întregi, barem cu această nenorocită ocazie, opinia și sentimentul în privința patrioților liberali și naționali din compania politică Mihălescu-Warszawski.


[5 iulie 1879]

Articolele de speriiciune ale „Românului“ încep a deveni nedemne și odioase. Pân-acuma era amenințarea cu lovirea de stat, de care am râs de vreme ce o asemenea lovire nu se poate răzima decât pe un interes al nației românești, iar nu a celei jidovești. O lovire de stat are totdeauna mulți amici nemărturisiți într-un popor și se face numai cu consentimentul — fie mutual, fie mărturisit — al populațiunilor muncitoare. Regii Franței, înlăturând organizarea feudală din propria lor voință, Iosif II centralizând puterea publică, Petru cel Mare întinzând mâna de fier asupra Rusiei au avut amici în popoarele lor; lovirea lor de stat au atins o clasă, pentru a emancipa popoarele proprii. E de prisos a adăuga că Vodă Cuza era în aceleași condiții; el au lovit într-o clasă, dar au întins mâna pentru a ridica pe țărani, clasa productivă a țării.

Amenințarea cu soarta chedivului asemenea nu ne-a speriat. E drept că liberalismul nostru estrem încearcă a preface și România într-un fel de țară internațională, în fața tuturor și a nimănui, în mlaștina de scurgere a elementelor economicește și moralicește nesănătoase a lumii întregi. Dar încercarea aceasta n-au succes pe deplin, și în timpul din urmă s-au trezit în România o reacție atât de vie și de inteligentă în contra umanitarismului bărbieresc și a înfrățirii cu toate rasele posibile și imposibile, încât am început a avea speranța că D-zeu și propria noastră voință ne vor feri de soarta Egiptului.

A treia amenințare, cu intervențiunea, am combătut-o cu motive cari nouă ni se par neînlăturabile.

Am spus că cestiunea evreilor e sau cauza sau pretextul unui amestec al străinătăți.

Dacă ea e cauza acestui amestec, atuncea n-avem a ne teme de nimic. Cerneală și hârtie se vor cheltui pentru această cestiune, însă nimeni nu va risca oasele unui singur soldat pentru a realiza egalitatea deplină a evreilor în România. Dacă însă cestiunea izraelită nu e decât pretextul de intervențiune, atunci nu e nici demn, nici cuminte de a sacrifica interesele economice și naționale a cinci milioane de oameni, pentru a înlătura un pretext, pe când cauza ar continua a exista.

Față cu articolele amenințătoare ale „Românului“, bazate pe articole de jurnale ― și încă de jurnale evreiești precum e „Neue freie Presse“ ― aducem și noi următoarea relație a corespondentului din Viena a ziarului „Daily Telegraph“, care reduce la adevăratele lui proporții pericolul internațional, de care „Românul“ nu se satură a vorbi.

Iată acea relație trimisă ziarului englez sub data de 9 iulie:


Cestiunea emancipării izraeliților din România a intrat acum într-o fază acută. Sâmbătă după-amiazăzi s-au ținut o conferință la ambasada franceză din Viena, la care au luat parte d-nul Teisserene de Bort, sir Henry Elliot, principele Reuss și însărcinatul cu afacerile Italiei.
Austria, Rusia și Turcia nu erau reprezentate.
Sujetul în discuțiune s-au dezbătut cu de-amăruntul și în unanimitate s-a găsit cu cale ca puterile să ducă afacerea până-n capăt (poursuivre l'affaire jusqu'au bout). Cele patru părți ce erau de față n-au fost însă în stare de a ajunge la o înțelegere în privirea mijloacelor de întrebuințat sau, precum s-a zis în adunare, la modul de procedură. Rezultatul tractărilor a fost ca ele să fie comunicate guvernului austriac. Contele Andrassy nu e plecat de a duce lucrurile la extrem. El e de părere că n-ar fi înțelept de a se ocupa de o procedare care n-ar putea fi urmată dincolo de oarecari margini, ceea ce în termeni mai clari va să zică că, dacă guvernul român ar opune o rezistență serioasă, puterile ar găsi că e peste putință de a lua refugiu la măsuri coercitive. Deocamdată Austro-Ungaria e gata de a-și oferi bunele ei servicii. Mâni dimineață contele Hogos, reprezentantul Austriei din București, va fi primit deja instrucții depline în privirea pasurilor ce va avea de făcut. Aceste pasuri sunt în esență următoarele: El va invita pe guvernul român ca fără întârziere să vestească puterilor ce măsuri se vor lua pentru a îndeplini Tractatul de la Berlin în privirea egalității confesionale în Principat. Guvernul austriac, unindu-se cu acest mod de intervențiune, nu se unește însă cu politica silei, pe care unele puteri par gata a o urma, ci procedează numai simplu ca un împreună-semnatar al Tractatului de la Berlin.


Această manieră de a vedea, corectă și binevoitoare, o vor împărtăși, credem, în curând și alte puteri. Căci nu trebuie să uităm că art. 44 nu e obligatoriu pentru România. Ni se oferă un beneficiu, dacă vom îndeplini o condiție. Neîmplinind condiția, renunțăm la beneficiu și atâta tot. Puterile cari ar voi să ne silească a îndeplini condiția ne-ar face totodată cu de-a sila binefacerea de-a ne recunoaște independența, și bine nu-i poți face omului cu de-a sila. Dar asupra marginilor acelei condiții puterile înșile nu sunt de acord, de vreme ce până acuma s-au despărțit deja în două grupuri. Puterile ce ar voi să ne silească cu arma ar călca ele înșile Tratatul, de vreme ce art. 44 e facultativ pentru noi, precum pe de altă parte recunoașterea independinței noastre e facultativă pentru ele. Acest raționament e de pe deplin valabil dacă cestiunea izraelită e cauza amestecului; dacă ea însă nu e decât pretextul, atunci o repetăm încă o dată că, înlăturând un pretext, se vor găsi altele o mie dacă adevărata cauză, un plan de cucerire de exemplu, va continua să existe.

Tot în sensul corespondenței de mai sus vorbește ziarul maghiar „Ellenör“, organul ministrului prezident al Ungariei, Tisza. Acest ziar dezminte orice amestec din partea Austro Ungariei în cestiunea evreilor din România. El zice că Congresul a mers prea departe când s-a amestecat în afacerile interne ale țării. Puterile nu pot lua în nume de rău României dacă nu va executa din literă în literă Tractatul de la Berlin. Ziarul oficios maghiar aprobă proiectul Mârzescu, care în principiu face egale toate confesiunile. Modul de împământenire are drept Legistlativa română a-l regula după cum pricepe mai bine. România din contra e amenințată de invaziunea evreilor din Rusia și ar ajunge la soarta Poloniei.

După toate cele de mai sus, e natural dar dacă comisiunea delegaților Camerei nu ține de loc seamă de spaimele închipuite ale ziarului „Românul“, dacă mănține proiectul prezintat de d. Mârzescu și dacă a ales raportor pe d. Vasile Conta, carele în cestiunea izraelită e și mai intransigent decât d. Mârzescu.


[6 iulie 1879]

În ședința de ieri a Adunării guvernul, împreună cu prezidentul Camerii, a făcut o ultimă tentativă, zadarnică după părerea noastră, pentru a-și recâștiga echilibrul pierdut. D. C.A. Rosetti, pe cuvântul că nu se mai simte a avea încrederea majorității, și-a dat demisia din prezidența Camerii. Demisia aceasta a fost mai întâi respinsă, apoi primită, apoi încă o dată respinsă, toate acestea prin ridicare de mâni; d. prezident a declarat încă o dată că nu va primi cu nici un preț a-și mai păstra fotoliul pe câtă vreme nu mai reprezintă vederile majorității. După acestea, d. prim-ministru, intrând în Cameră, ceru cuvântul pentru a declara că, înainte de a se citi raportul comisiunii delegaților în cestiunea revizuirii, ministerul are să-și depună demisia în mâinile M. Sale. D. prim-ministru mai adaogă apoi că Adunarea ar trebui să-și aleagă un prezident, spre a înlesni M. Sale mijloacele constituționale pentru formarea unui nou cabinet. Sedința se suspendă pentru zece minute, spre a se consulta intim Camera. La redeschidere, d. Lahovari zice că, situația fiind destul de mare și de însemnată, n-ar trebui guvernul să mai întrebuințeze astăzi dibăcii mici. Nici demisia d-lui C.A. Rosetti n-a fost primită de Cameră, nici demisia ministerului n-a fost primită de Domnitor. Aceste două demisii fiind paralele, una este strâns legată de cealaltă, și trebuie a se vedea mai întâi ce va face Domnitorul cu demisia ministerului pentru ca Adunarea să poată proceda la ceva mai departe. D. Mârzescu este de aceeași părere și mai crede că Adunarea ar trebui să invite pe d. prezident a-și relua fotoliul. Se procede la votare pentru înlocuirea prezidentului; rezultatul votului este realegerea d-lui C.A. Rosetti cu 73 voturi din 121 deputați prezenți, abținându-se de la vot 42. După acest vot, d. prim-ministru, retrăgându-se din Cameră și banca ministerială rămânând goală, se ridică ședința.

Deosebite zgomote s-au împrăștiat de ieri, după închiderea ședinței până azi, în privința cestiunii ministeriale. Le-nregistrăm pe cele mai importante și mai verisimile, pornite din izvoare mai mult ori mai puțin demne de încredere.

D. I.C. Brătianu, plecând din Cameră, se zice că a mers la palatul de la Cotroceni spre a da demisiunea cabinetului. M. S. Domnitorul a primit-o și l-a însărcinat tot pe d. Brătianu să formeze un nou cabinet din elementele majorității din Cameră și Senat. Acest zgomot circulă de mult, încă de când cu întâiele lucrări ale comisiunii de inițiativă. Zgomotul de remaniare s-a răspândit mai întâi în cercurile guvernamentale și acum în urmă se vorbea despre aceasta în aceleași cercuri. Să fie aceasta adevărat sau este numai o ultimă consolare ce-și fac patrioții, căutând a-și mai încropi niște dulci iluziuni menite a se risipi definitiv în scurt timp? Vom vedea. În privința acestui zgomot despre o remaniare ministerială cu elemente din majoritate noi ne-am mai spus părerea. Oricari ar fi persoanele din majoritate, cari ar părăsi vederile majorității asupra soluțiunii cestiunii evreiești pentru a adera la soluțiunea guvernului, situația ministerială nu s-ar schimba decât în mai rău: majoritatea nu poate să-și schimbe părerea și hotărârea oricum s-ar remania ministerul; mai clar, nu cestiunea evreilor atârnă de la cestiunea ministerială, ci cu totul din contra.

Un alt zgomot ce s-a răspândit este că, prezidentul Camerii, stăruind în hotărârea sa d-a se demite și M. Sa primind demisia ministeriului, noul cabinet se va forma dintre membrii majorității.

Se mai șoptește încă că ministerul nici nu se va remania, nici nu se va retrage, ci va dizolva Adunările și va consulta din nou țara; este constituțional sau nu aceasta, nu discutăm acuma, constatăm numai că aceasta n-ar însemna decât o amânare, o temporizare a căderii până la toamnă. Purtarea ce a avut-o guvernul în cestiunea art. 7 nu este tocmai de natură a-i asigura în viitoarele alegeri un triumf, pe care nu l-a putut avea nici în alegerile trecute cu toată ingerența și cu toată tactica de amăgire și de false promisiuni pe cari le-a întrebuințat față cu corpul electoral. Astăzi știe țara lămurit cari sunt tendințele acestui guvern în cestiunea izraelită, așa că un nou apel la țară însemnează acuma o cădere hotărâtă și zdrobitoare a acestui guvern.

Toate silințele, toate stăruințele, toate amenințările ce guvernul le-a făcut în Cameră pentru a o aduce să adopte în secțiuni soluțiunea Costinescu au fost zadarnice. Acum în urmă s-a văzut la ce proporții trebuiesc reduse amenințările guvernului cu primejdiile din afară, s-a văzut limpede că acele amenințări nu erau decât niște tertipuri grosolane și majoritatea, prin raportorul comisiei delegaților și-a depus raportul și proiectul de modificare. Sentimentul public general intern s-a pronunțat cu putere pentru soluțiunea majorității, și în străinătate se constata în opinia publică un curent reactiv puternic împotriva tendințelor d-a ni se impune cumva o altă soluțiune decât a majorității. Cele publicate de noi ieri ne arată clar că în străinătate lucrurile sunt în privința noastră cu mult mai puțin negre decât îi plăcea imaginației d-lui Brătianu și oficioșilor din Strada Doamnei a ni le zugrăvi. În urma acestora credem că guvernul nu și-a pierdut până într-atâta judecata încât de la o nouă consultare a țării să mai spere ceva pentru sine și pentru soluțiunea sa. După cum stau astăzi lucrurile, în cazul când nu s-ar putea face două treimi asupra nici unei soluțiuni, nimeni n-ar putea consulta țara cu sorți siguri de reușită, decât numai un minister al majorității.

În orice caz, după toate probabilitățile va fi cu neputință a se da în această sesiune o soluțiune cestiunii pendente, care va trebui amânată pentru sesiunea de toamnă.


[7 iulie 1879]

Dacă proiectul majorității comisiei din Cameră n-ar avea alt merit, totuși are pe acela de-a nu pripi soluțiunea unei cestiuni atât de grele și de complicate cum e cea izraelită, complicate din cauze atât de varii încât coloanele unui ziar nu ajung pentru a le espune pe toate. Proteguiți înainte de jurisdicțiunea consulară, introdusă prin tratatele directe cu Poarta fără nici un drept în țara noastră, care în privința jurisdicțiunii avea deplină suveranitate, evreii s-au bucurat numai de drepturi timp îndelungat de ani fără a avea nici o altă datorie cătră stat și cătră vechile clase privilegiate decât aceea de-a plăti o neînsemnată contribuție la câteva mii de lei vechi, a cărei repartiție rămânea la libera voință a comunităților lor religioase. Dar poziția aceasta privilegiată la adăpost de toate datoriile, destul de grele pentru clasele vechi ale societății române, căci erau datorii ce se prestau in natura, apoi spiritul de esclusivism al rasei evreiești ca atare, abstracție făcând de la ritul ei religios, care a fost întotdeuna pe deplin liber în țară la noi, caracteristica lipsă de interes a evreilor pentru tot ce constituie viața noastră națională, sentimentul lor propriu că sunt o rasă străină, numirile desprețuitoare pe cari în limbagiul lor vulgar le dau creștinilor în genere, românilor în particular, toate acestea și multe altele încă i-au făcut să rămâie un popor aparte, fără nici un fel de aplecare d-a împărtăși vederile noastre naționale. Primiți în școalele noastre în mod cu totul egal cu românii, premiați și distinși dacă învățau bine tocmai acei cari au învățat carte de la noi, în școale nu întreținute din dările lor, ci din veniturile bunurilor mănăstirești creștine, tocmai elevii școalelor noastre sunt mai aprigi dușmani ai naționalității române, tocmai ei fac parte din Alianța izraelită, căreia nu-i întru nimic de-a pune cestiunea de existența unui stat format în mod istoric și durând de sute de ani numai dacă nu se vor da drepturi egale la o minoritate de imigranți de-o dată foarte recentă.

Și toată mișcarea aceasta se bazează pe teoria cu desăvârșire neadevărată că există români izraeliți, români de confesiune mozaică.

Dar acești români vorbesc românește în familiile lor? Nu.

Maghiarii admit această teorie, neplăcută naționalităților, că există maghiari de grai român, sârb, slovac, deși teoria aceasta este o mistificațiune. Nouă însă, care nu voim a o recunoaște, de vreme ce e neadevărată, nouă ni se impune vederea aceasta anormală prin Tractatul de Berlin.

Nu există dar români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliți cari-n familie să vorbească românește, pentru că nu există izraeliți cari să intre în relații de căsătorie cu românii, c-un cuvânt pentru că evreul e evreu, se simte evreu și pân-acuma nici n-a voit să fie altceva decât evreu.

Dacă numărul lor ar fi neînsemnat sau dacă, mare fiind, ar fi asimilabil, atunci cestiunea n-ar fi gravă. Dar a face loc în sânul nostru unei naționalități străine, care se simte străină și constituie prin organizarea ei un stat în stat ar fi a ne face jerfa unei mistificațiuni, a unei minciuni etnologice. Înțelegem prea bine că art. 7 era o piedecă absolută, care oprea încetățenirea chiar a evreilor ce au ferma voință de-a deveni români, înțelegem asemenea că o piedecă absolută, care nu permitea nici o concesie, trebuie înlăturată, cu sau fără art. 44, dar nu înțelegem a declara deodată de români sau de asimilabili o masă de oameni care înafară pretextează a fi română, iar înlăuntru continuă a cultiva un dialect barbar, care-n familii nu vorbește românește, care-n creștin și-n român vede un dușman bun de esploatat și nimic mai mult.

Ni se pare că lucrul e atât de evident încât nici nu merita discuție. Dar se va zice că străinătatea e amăgită. Ei bine, străinătatea se poate informa cu cea mai mare ușurință. Puterile n-au decât să trimită o comisie care să meargă din oraș în oraș și să se convingă că nu există nici umbră de român izraelit, afară doar de câteva rare, foarte rare escepții, pe care le-am putea cita anume.

Îndealtmintrelea statele mari ale Europei cugetă cu desăvârșire tot în modul acesta când e vorba de evreii lor. Legile restrictive cari au existat pân-acuma zece-cincisprezece ani în mai toate statele cele mai civilizate sunt dovezi clare că evreii au fost considerați pretutindenea ca străini neasimilabili, îngăduiți într-adevăr, dar numai îngăduiți. Admiterea evreilor în cetățenia prusiană era până la 1869 foarte strict circumscrisă și cu toate acestea nici această admitere nu era absolută: evreii totuși rămâneau escluși de la posturi cari cer încrederea publică.

Să vedem acuma cum cugetă Franța republicană despre evreii ei proprii.

Reproducem deci din No. 225 al gazetei „Journal officiel de la République Française“ proiectul dezbătut și admis în ședința de la 21 iulie 1871, care a avut de obiect abrogarea decretului d-lui Créinieux din 24 octomvrie 1870 ce declara de cetățeni franceji pe izraeliții indigeni din Algeria, proiect prezentat de cătră d. Thiers și de cătră ministrul de interne Lambrecht.

Iată espunerea de motive:

Numărul izraeliților s-au sporit în mod considerabil în regența Algeriei după cucerire: ei au venit din țările vecine pentru a-și pune bunurile și persoanele lor sub garanția unui guvern regular.

Îndealtmintrelea ei au păstrat obiceiurile și instituțiile tradiționale, cari au permis rasei lor, prin escepție unică, de a trece prin veacuri fără a se confunda cu celealte rase, și în genere ei nu se privesc ca făcând parte din comunitatea politică. Interesele cu cari se ocupă le permit de a rămâne într-un chip străini de această comunitate și nu-i leagă defel de pământul țării în cari rezidează cu mai multă sau cu mai puțină fixitate. Această situație particulară face a se înțelege de ce evreii algerieni, cu tot numărul lor, n-au reclamat nicicând naturalizațiunea colectivă. Inițiativa acestei măsuri a venit de la franceji chiar.

La începutul anului 1870 d. E. Ollivier, pe atunci ministru al justiției, au prezentat Consiliului de Stat, fără nici o instrucție prealabilă, un proiect de lege cu scopul de a conferi naționalitatea franceză izraeliților indigeni. Consiliul a provocat o anchetă locală, a cerut avizul mareșalului Mac-Mahon, guvernatorul general, pe al șefilor Curții din Algeria, al prefecților, al generalilor comandanți de divizie și, după ce au constatat rezultatele, au amânat proiectul, care pe de altă parte fusese primit mai mult decât rece de către consistorii.

Cu toate astea câteva luni după aceasta, sub domnia unor vederi cari e inutil a le mai preciza, delegațiunea din Tours, printr-o măsură cu totul străină apărării naționale a hotărât „ca evreii indigeni ai departamentelor din Algeria să fie declarați de cetățeni franceji. Prin urmare — adăoga decretul — statul lor real și statul lor personal vor fi regulate după legea franceză, de la promulgarea acestui decret începând rămânând inviolabile toate drepturile câștigate.

Administrația Algeriei nu fusese consultată; funcționarii însărcinați cu aplicarea căutau a mărgini și slăbi efectele unui act pe care-l dezaprobau, însă insurecțiunea arabilor n-a întârziat de a dovedi neajunsul acestor paliative și a demonstra cât era de periculos și nepolitic acel decret. Abrogarea lui s-a cerut cu vioiciune pe acest îndoit motiv de cătră guvernământul general și de cătră Ministeriul de Război.

Asimilațiunea nu e susceptibilă de-a fi decretată, ea se realizează în puterea timpului și încă a unui timp îndestul de scurt dacă este în voința și în interesul populațiunilor cărora li se acordă; dar aceea de care e vorba nici n-a fost dorită, nici a fost primită măcar cu toate consecuențele ei.

Când a izbucnit insurecțiunea arabă, izraeliții nu s-au dat la serviciul militar decât c-o estremă repugnantă. Toată lumea știe că-n Algeria — afară de câteva escepțiuni foarte puțin numeroase — temperamentul și obiceiurile izraeliților se-mpotrivesc în mod absolut la încorporațiunea folositoare în șirurile armatei noastre; aciia cari au intrat în armată, în mic număr, n-au voit a se acomoda cu ordinarul soldatului în campanie, pe motivul că legea lor religioasă se opune. A trebuit trimiși îndărăt și aceasta cu atât mai repede cu cât tiraliorii musulmani, precum și gumii (soldații triburilor arabe) nu puteau primi ideea de-a trage focuri în contra coreligionarilor lor arabi văzând evrei în rândurile noastre.

Astfel, pentru cuvinte cari le sunt proprii lor sau cari ating raporturile lor cu alte rase, evreii sunt incapabili de serviciul militar.

Prezența lor ca jurați în tribunale este asemenea imposibilă; căci afară de aceea cu cel mai mare număr al lor nici înțelege, nici vorbește franțuzește decât într-un mod foarte imperfect, mai cată a se ține în samă că arabii nu vor suferi niciodată cu răbdare de a vedea izraeliți indigeni șezând între judecătorii lor. Insurecțiunea a izbucnit în momentul chiar în care populațiunile musulmane pe la finele lui ianuarie 1870 au văzut izraeliți împlinind funcțiunea de jurați. Atunci abia populațiunile acelea, care nu fuseseră izbite de declarația teoretică de la 24 octomvrie, au înțeles că puteau deveni justițiabilii evreilor indigeni și, dacă această interpretație a faptelor s-ar contesta, aducem aminte că califul de la Medjana, Si-Mokhrani, retrimițând crucea sa de ofițer al Legiunii de Onoare, ne-a dat de știre că preferă a muri cu armele-n mână decât de a suferi afrontul adus rasei sale puindu-i pe izraeliți deasupra ei. A li se atribui acestor din urmă dreptul de a fi jurați e și prematur și periculos, și a fost cel puțin una din cauzele insurecțiunii.

Din punctul de vedere al alegerilor inconveniențele nu sunt mai mici; ele purced din cauze analoage celora pe cari le-am arătat mai sus.

Nu ne putem aștepta de la izraeliți ca să dea voturi dictate, fie de considerațiuni politice, fie prin apreciarea intereselor municipale văzute din punctul de vedere al generalității locuitorilor unei comune. Căci, precum am spus-o deja, ei formează și vor forma un corp aparte, considerându-se ca înzestrați c-o existență proprie și, prin urmare, sub influența căpeteniilor religioase care-i conduc astăzi, ei vor îndrepta totdauna într-o singură parte toate puterile de cari ei dispun. Această stare de lucruri nu poate fi fără gravitate.

De exemplu: la Oran populațiunea franceză e de 8958 suflete, populațiunea izraelită e de 5653 suflete; la Constantina populațiunea franceză e de 7887 suflete; populațiunea izraelită e de 4396 suflete. La Flemcen populațiunea franceză e de 3264 suflete, populațiunea izraelită e de 3185 suflete.

E lesne de văzut că voturile izraeliților, ne-mprăștiindu-se nicicând ca celea ale francejilor, consiliile municipale ar putea să nu conție în realitate decât izraeliți indigeni sub titlul de consilieri franceji. Alături cu aceștia ar veni apoi să se așeze consilierii străini și musulmani, pentru că arabii și străinii vor păstra totdauna numărul candidaților cari li se cuvin, și nu e cu neputință ca naturalii franceji să se vază cu totul escluși dintr-un consiliu municipal francez.

Același rezultat se poate prevedea și pentru consiliile generale, cari dispun de jumătatea impozitelor arabe, adică de unica resursă a bugetelor departamentale.

Privită din punct de vedere francez, situația aceasta e rea; dar ea e și mai rea din puntul de vedere al tradițiilor, datinelor și antipatiilor populațiunilor musulmane, cari nu vor pricepe nicicând cum se relegă 2.500.000 de musulmani la rangul de simpli supuși, pe când 35.000 izraeliți se ridică la demnitatea de cetățeni franceji. Această inegalitate nu e tolerabilă; ea trebuie să dispară prin retragerea drepturilor politice, neînțelepțește acordate. Trebuie oare mănținută, din contra, dispoziția decretului de la 24 octomvrie, în virtutea căreia statul real și statul personal al izraeliților indigeni sunt regulate. după legea franceză? Noi credem că decretul delegațiunii din Tours trebuie abrogat în întregimea lui. Statul civil al izraeliților decurge din același izvor ca și statul lor religios și li se impune lor cu o autoritate aproape egală. Urmează de aci că a le lua acest stat prin o măsură generală însemnează a atenta până la un punct oarecare la libertatea conștiinței. Se-nțelege că nu poate intra în mintea nimănui de-a prefera, sub raportul dreptului civil, legea rabinică legei franceze; însă, refuzând izraeliților dreptul de cetățeni, e just de-a le lăsa desigur ceea ce le place lor mai mult în condiția actuală, și anume dreptul de-a-și regula după tradiții tot ce se referă la căsătorie, despărțenie și moștenire. Îndealtmintrelea putem spune înc-o dată că asimilarea nu se decretează și că impunând în privirea aceasta legi din capitală te espui de-a crea conflictul totdeuna primejdios între obiceiuri și instituțiuni. Pentru a evita acest conflict e deajuns a ști să aștepți ca timpul și progresul învățăturelor să facă pe evrei a dori naturalizarea, care trebuie a li se prezenta ca o favoare individuală.

Nu trebuie să uităm că în Algeria această favoare e încă mai lesne de obținut decât în Franța; nu se cere admiterea la domiciliu, taxele de înregistrare sunt reduse la 1 franc și oricine a rezidat 3 ani în colonie e în drept de-a obține, fără dificultăți și cheltuieli, naturalizațiunea, cu singura condiție de a-și justifica moralitatea. Aplicarea continuă și rațională a acestei legislațiuni liberale este acea care trebuie să descompuie rânduri-rânduri clasa izraeliților indigeni și să confunde elementele ei în marea unitate franceză, pe când naturalizația în masă nu țintește la alta decât de-a perpetua distincțiunile de origine și pare a nu fi avut alt scop actual decât de-a crea un instrument în serviciul unor pasiuni și interese contra cărora nu ne putem îngrădi îndestul de mult.

Această espunere de motive, clară ca toate lucrările de legislațiune franceză, conține, precum oricine vede, fotografia evreului nostru, care e întocmai cel algerian. Proiectul de lege care o însoțea e scurt și cuprinzător:

Articol unic. Se abrogă decretul dat la 24 octombrie 1870 de către delegațiunea din Tours, care declara de cetățeni franceji pe izraeliții indigeni din Algeria.

Se vede dar că puterile judecă foarte drept când e vorba de evreii lor și că numai noi suntem chemați a fi jertfa unei mistificațiuni.


[10 iulie 1879]

„Fremdenblatt“, ziar oficios din Viena, se ocupă în primul său de la 17 iulie de cestiunea izraelită din România. Concluziile ce le-ar face acel ziar sau sfaturile ce ni le-ar da pot să ne fie până la un grad oarecare indiferente, căci, fiind vorba de interesele noastre cele mai vitale, sfaturile unui ziar desigur că nu sunt în stare să modifice în mod esențial părerile noastre în cestiune. Interesul nostru de căpetenie față cu Europa era însă de-a vedea odată lămurindu-se fondul cestiunii, de-a vedea că dispare acel neadevăr debitat cu asiduitate de Alianța izraelită și de amicii ei, cumcă la noi ar fi caz de intoleranță religioasă. Europa, mănținând față cu noi acel punct de vedere lipsit de adevăr, pusese cestiunea pe un teren indiscutabil și voia să facă din noi jertfa unei mistificațiuni. Era într-adevăr ciudat de-a vedea susțiindu-se că Principatele românești dunărene încetaseră ca din senin de-a fi ceea ce-au fost sute de ani de-a rândul, adecă un azil de toleranță, și deveniseră deodată vatra zelotismului religios și a unor înverșunate discuțiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi. Pe de altă parte ni se părea cu neputință ca lumea diplomatică a Europei să fie atât de rău informată, ca consulii cari rezidă la noi, reprezentând atâtea puteri, să aibă toți vederi atât de puțin venețiene încât să contribuie a întări fabula despre persecuțiunile religioase din România. În vremea în care ambasadorii se ocupau numai cu intrigile de la curte și-ncolo n-aveau nici habar de starea poporului în mijlocul căruia trăiau, o asemenea colosală mistificațiune ar fi fost, de nu scuzabilă, totuși de esplicat până la un punct oarecare. Dar azi călăuza diplomației este acel minunat exemplu pe care în alte timpuri îl dădea diplomația republicei Veneției, diplomație care nu se ocupa numai de luxul și intrigele curților, ci înainte de toate cerceta starea economică și socială a poporului în mijlocul căruia era trimisă, descoperind baza largă a fenomenelor politice, factorii adevărați cu cari trebuie a se calcula, iar nu jocul sclipitor și schimbările personalităților ce reprezentau vrun rol oarecare în stat.

O dovadă despre exactitatea cu care diplomația e informată despre starea noastră socială și economică ne-a dat acum câțiva ani raportul d-lui cavaler de Bosizio. Era deci aproape de necrezut ca aceleași persoane cari văd atât de limpede cestiunile zilei să fie în cestiunea evreilor jertfa unei mistificațiuni. Din capul locului n-am crezut-o aceasta; de la început am susținut deci că diplomația europeană cunoaște prea bine stările de lucruri de la noi, că ea nu poate crede fabulele născocite de Alianță despre persecuțiuni religioase, că o lume întreagă nu poate fi indusă în eroare de presa evreiască și semievreiască din centrele Europei. Din această aserțiune a noastră a rezultat apoi pentru noi credința înrădăcinată că cestiunea nu poate fi cauza unor pericole internaționale, ci cel mult pretextul; apoi norma că pentru înlăturarea unui pretext e nedemn și nerațional de-a sacrifica cel mai mic interes al nației noastre.

Era ușor de-a presupune deci că întreaga cestiune umanitară-religioasă pe care presa guvernamentală călărește cu atâta … inteligență era un moft inventat de Alianța izraelită și că în fond lucrurile corespund cu interese materiale concrete.

Fiind deci de cel mai mare interes ca să știm că străinătatea e lămurită asupra fondului cestiunii, reproducem după ziarul vienez următoarele șiruri:


Rezultă din toate celea că e îndestul de serioasă poziția în care România a fost adusă prin cestiunea izraelită și ea e cu atât mai critică cu cât opoziția, în împotrivirea ei contra sfaturilor guvernului, e în acord cu părerile ce le are majoritatea populațiunii românești.
Antagonism național și interese materiale își dau mâna pentru a întări pe români în rezistența lor contra egalei îndreptățiri politice și sociale a izraeliților. Se știe că intoleranța religioasă nu joacă nici un rol în aceasta sau cel puțin un rol foarte subordinat; dar emanciparea izraeliților e pentru Principatele dunărene o cestiune socială de cea mai mare gravitate practică. Majoritatea Camerelor române se zbate pentru a nu îndeplini art. 44 al Tratatului de la Berlin, de la care atârnă independența României, însă nu din considerațiuni confesionale: ceea ce-i împinge pe deputații români, și înainte de toate pe boieri, de a îngreuia cât se poate naționalizarea izraeliților în România nu e nimic alt decât grija de a nu cădea în deplină atârnare financiară de evrei. „De aceea oare ne-am espus tuturor pericolelor și vicisitudinelor războiului, de aceea ne-am vărsat sângele la Plevna, pentru a da țara noastră pe mâna evreilor?“ Prin aceste cuvinte ale unui însemnat deputat român se caracterizează dispoziția majorității populațiunii din Principatele dunărene. Cu toată exagerarea, e ceva adevărat în acest țipăt de durere. Nimeni care e câtuși de puțin familiarizat cu împrejurările în cestiune nu va nega că cestiunea izraelită are pentru România cu totul altă importanță decât pentru Serbia de exemplu. Cea din urmă putea lesne, fără a se teme de o răsturnare economică, să îndeplinească condițiile puse de Congres pentru independința ei, pe când emanciparea spontanee a evreilor din România ar avea de rezultat o revoluție în toată forma în toate raporturile de posesiune.
Deci dacă nu se potrivește ca cerințele echității de a trata după același calup Serbia și România în cestiunea evreilor și de a măsura cu aceeași măsură, totuși pe de altă parte împrejurarea că clasele superioare din Principatele dunărene sunt îndatorate la evrei nu e un cuvânt pentru a dispensa România de îndatoririle ce li s-au impus tuturor statelor Peninsulei Balcanice în privirea egalității civile a membrilor tuturor confesiunilor. Minimul pe care Europa îl poate pretinde de la România e ca să se facă un adevărat început în cestiunea egalității civile a evreilor.


Ziarul vienez, care din când în când își primește inspirațiunile de la ministerul de esterne al monarhiei, e așadar bine informat, un semn că și cercurile guvernamentale cu cari stă în legătură sunt bine informate.

Fără a ne preocupa așadar de soluțiunea pe care ziarul citat o patronează, avem cuvânt de a ne părea bine că în sfârșit cestiunea se mută de pe terenul nediscutabil și șarlatanesc al teoriilor umanitare pe acel discutabil al intereselor naționale și economice. Întru cât dar interesele noastre sunt armonizabile cu emanciparea, vom ceda, întru cât nu, nu.

*

De vro câteva zile oamenii politici ne prezintă priveliștea alergărilor, căci fiecare pe întrecute au fost chemat pentru a da consilii M. Sale Domnului în privirea chipului cu care gândește că s-ar putea limpezi situațiunea.

Zilele trecute, cu ocazia realegerii d-lui C.A. Rosetti, am avut plăcerea de-a asista la numărătoarea mărgăriteștilor și pătărlăgenilor și, fiindcă rezultatul staulului au fost favorabil d-lui Rosetti, având adecă majoritatea simplă, de aceea „Românul“ prezintă situația ca grozav de încurcată și se vede că sfetnicii oficiali ai M. Sale asemenea.

În sine lucrurile stau astfel:

Camera nu se mai împarte în opoziție și guvernamentali ci în: Moldova și Țara Românească. Cumcă Moldova e în pericol, iar nu Muscelul, în care sunt numai doi evrei, e evident pentru oricine. Moldova, care are deplina conștiință a pericolului imediat, este aceea care nu-l crede pe d. Brătianu, și Moldova cată să aibă pasul întâi în cestiune. E o dovadă de înalt patriotism din partea deputaților din Țara Românească că, măcar în această una cestiune, se lasă conduși de opinia moldovenilor.

Cel mai practic mijloc pentru ca deputații din Țara Românească să vază cu ochii proprii pericolul ce amenință Moldova întâi, apoi țara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toți in corpore în Moldova, să vază odată de aproape Botoșanii, Bacăul, Târgul Frumos, Iașii și să treacă apoi în câteva sate ca să vază halul la care a ajuns populația rurală. Atunci abia ar putea vorbi și vota în cunoștință de cauză. Acest argument ad oculos e și ieften și lesne de avut și ar lecui pe mulți de boala teoriilor umanitare.

Iar cât despre situație, ea ni se pare destul de simplă. Cabinetul care ar primi-o astfel cum ea se prezintă prin proiectul majorității comisiei Camerei va fi susținut de toți, încât d. Brătianu își poate da demisia în toată liniștea; nici un pericol pentru țară n-ar rezulta din aceasta. Din contra, cele existente ar dispărea.

Iar pericolele care ar amenința nuanța Mărgăritescu-Pătărlăgeanu ni se par de prea puțină importanță pentru ca să mai vorbim despre ele.


[12 iulie 1879]

Între deosebitele personalități politice cari în zilele din urmă au fost chemate la M. Sa Domnul pentru a-și da opinia în privirea soluțiunii cestiunii evreiești a fost și d. A. Teriachiu, vicepreședintele Adunării deputaților.

Acest d. deputat a fost și este liberal, nu face parte din dreapta conservatoare și e ales vicepreședinte cu voturile roșiilor, deci nu se poate presupune că noi i-am fi inspirat consiliile ce avea de gând a le da M. Sale.

Informațiile noastre, întru cât sunt exacte, atribuie d-lui Teriachiu rolul de a fi atras atenția M. Sale asupra faptului că în cestiunea izraelită deputații moldoveni stau aproape toți la un loc, căci esperiența de toate zilele le-au arătat ce greu pericol amenință în prima linie Moldova, apoi România întreagă din partea invaziei jidovești. A atras asemenea atenția M. Sale asupra împrejurării că în Adunarea României — în această unică cestiune cel puțin — majoritatea formală n-ar trebui să decidă pur și simplu, căci se izbește mai cu seamă într-o parte a țării și că ar fi o dovadă de patriotism dacă deputații din Țara Românească ar urma opiniile moldovenilor și ai acelor colegi cari sunt de o părere cu moldovenii. Acești colegi sunt grupul Vernescu și mulți alți deputați roșii chiar, din județele însă unde populația e curat românească.

Nu putem chezășui că espunem din cuvânt în cuvânt și în toate amănuntele ei opinia atribuită d-lui Teriachiu, căci ea, trecând din gură în gură, s-a modificat poate și a pierdut din vigoarea ei originară, destul numai că acesta a fost aproape înțelesul cuvintelor sale, comunicat nouă de amici politici.

Această opinie atribuită d-lui Teriachiu e adevărată.

Moldova are sute de mii de evrei, Țara Românească numai zeci de mii; în Moldova nu e oraș în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puțin jumătatea populației, în Țara Românească sunt orașe, ba județe întregi în care nu sunt decât 2-3 familii evreiești; în Moldova nu e sat în care să nu fie cel puțin una, dar în genere mai multe familii evreiești, în Țara Românească sunt mii de sate în care nu se află un picior de evreu. Cestiunea izraelită este dar o calamitate publică în privirea purtării căreia cele două părți istorice ale României nu se aseamănă: Moldova e inundată, Țara Românească încă nu.

Cu privire deci la această opinie adevărată am scris în n-rul nostru de marți următorul pasaj:

Camera nu se mai împarte în opoziție și guvernamentali, ci în Moldova și Țara Românească. Cumcă Moldova e în pericol, iar nu Muscelul, în care sunt numai doi evrei, e evident pentru oricine. Moldova, care are deplina conștiință a pericolului imediat, este aceea care nu-l crede pe d. Brătianu, și Moldova cată să aibă pasul întâi în cestiune. E o dovadă de înalt patriotism din partea deputaților din Țara Românească că măcar în această una cestiune se lasă conduși de opinia moldovenilor.

Cel mai practic mijloc pentru ca deputații din Țara Românească să vază cu ochii proprii pericolul ce amenință Moldova întâi, apoi țara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toți in corpore în Moldova, să vază odată de aproape Botoșanii, Bacăul, Târgul-Frumos, Iașii și să treacă apoi în câteva sate, ca să vază halul la care a ajuns populația rurală. Atunci abia ar putea vorbi și vota în cunoștință de cauză. Acest argument ad oculos e și ieftin și lesne de avut și ar lecui pe mulți de boala teoriilor umanitare.

Atâta am scris în privirea aceasta, nici o literă mai mult, nici una mai puțin. Din aceste rânduri, cari constată un adevăr, „Românul“ de ieri scoate prăpăstiele următoare:

O apreciare, care este totdeodată o teribilă și imprudinte revelațiune, ne-a învederat ieri, mai bine decât oricând, vederile și tendințele partidei care își esprimă ideile politice prin articolii din ziarul „Timpul“.

Acolo să ziceau ieri următoarele cuvinte, care destăinuiesc una din fazele cele mai pernicioase ale întinsului complot ce se urzește, în afară și în întrul țării, pe tărâmul arzător al cestiunii izraelite.

„Camera — zicea ieri cu o stranie cutezanță organul partidei care cu tot dinadinsul ține a afirma că nu este câtuși de puțin națională — Camera nu se mai împarte în opoziție și guvernamentali, ci în: Moldova și Țara Românească!“

Așa le-ar plăcea poate celor de la „Timpul“ să fie.

Apoi urmează:

Toată lumea știe că nu aceia au fost cei cari au luptat pentru realizarea marei idei naționale a Unirii. Din contra, această idee n-a aflat antagoniști decât printre cei cari se mândreau cu titlul de conservatori.

N-avem nevoie a spune că toată lumea știe contrariul. Toate actele Divanului ad-hoc pentru unirea principatelor sunt iscălite de d-nii Lascar Catargiu și P. Mavrogheni alături cu Anast. Panu și A. Hurmuzachi, încât partidul conservator de astăzi nu e — în cea mai mare parte decât partidul unionist din vremea Tratatului de la Paris.

După cel de mai sus urmează apoi un citat fals, pe care iată-l:

Conservatori a ce? îi vom întreba. „Conservatori — ne răspund ei astăzi chiar prin cuvintele din „Timpul“ — conservatori ai acelor privilegie pe care ni le garantează nouă, și numai nouă, debilitarea patriei comune, reducerea României independinte la starea umilită de Moldova și de Țara Românească!“

După acest citat fals, care nicicând n-a fost scris în „Timpul“, necum astăzi, urmează apoi trei coloane de acuzări de înaltă trădare pe care nu le vom releva pentru că e cu totul de prisos.

E destul a arăta publicului din ce oameni de nimic, din ce oameni fără conștiință și fără sentiment de demnitate omenească, din ce candidați de balamuc — dacă nu și de pușcărie — se compune redacția „Românului“.

Căci cine din șirurile noastre, cu totul conforme cu adevărul, inspirate de un consiliu pe care un deputat din partidul brătienist l-a dat M. Sale, poate scoate prăpăstiile din n-rul de ieri al „Românului“ acela a pierdut dreptul la orice răspuns serios.


[14 iulie 1879]

De când a început să se discute cestiunea izraelită în presa și în Camerile de revizuire ni se prezintă un fenomen nou, care desigur că nu poate decât să sporească bucuria tuturor umanitarilor și negustorilor de mofturi, fenomenul adecă al unei prese fondate esclusiv pentru interese evreiești.

Cele mai puțin periculoase între aceste producțiuni ale muzei Sionului sunt desigur acelea cari în mod franc și leal se declară de mai nainte de organe esclusive ale evreilor. De această categorie se ține însă numai unul din organele apărute, anume „Fraternitatea“. Ținta acestui organ este de-a lăți cultura, iar această cultură consistă în articole, studii, schițe biografice și istorice privitoare la judaism. Astfel profesia de credință. După aceasta urmează un apel către națiunea română, care, ca toate plângerile de pân-acuma, e în mare parte inexact, căci se susține de ex. că evreii nu s-au bucurat în România pân-acuma de nici un drept, pe când noi știm din contra că s-au bucurat de toate, afară de unul. Partea literară a primului număr e o monografie a botanistului M. I. Schleiden, tradusă în românește. În această monografie ni se spune că evreii sunt și rămân cel mai remarcabil popor, cu drept cuvânt „poporul ales al lui Dumnezeu“ și alte … cestiuni de apreciație!

Acest studiu cuprinde următoarea mărturisire:


Evreii sucombară unei puteri materiale înspăimîntătoare. Naționalitatea lor fu nimicită, poporul evreu fu împrăștiat în lumea întreagă, de la China și Indii pînă la extremul Occident al lumii pe atunci cunoscute, trecînd prin Africa și Europa. Dar acest popor rămase unul, împreunînd pe toți membrii săi prin legături indisolubile, și în dezvoltarea vieții lor morale și intelectuale se îndreptă totdauna către un centru comun unde se întîlneau toți izraeliții. Orunde venea evreul găsea frați ce împărtășea credința și sentimentele sale; era sigur că va fi primit și ajutat cu simpatie.


Tocmai aceasta am susținut și noi pururea. Evreii au rămas un popor deosebit de toate popoarele, deci ei nu pot deveni decât prin o escepție români, germani sau altceva. Ei rămân evrei.

Acelaș mare adevăr spus de d. Schleiden și „Fraternitatea“ ni-l spune științific, clar și precis Robert von Mohl în cartea sa: Staatsrecht, Völkerrecht und Politik, tom III, prin următoarele cuvinte:


Suntem nevoiți să arătăm — zice Mohl — că presupunerea despre o omogenitate completă între evrei și între majoritatea populațiunii a fost cu totul falsă, fiindcă s-a trecut cu vederea duplicitatea naționalității lor. Masa populațiunii — spre a vorbi aci numai de statele germane, cu toate că și în Franța, Anglia, Italia nu este altfel — masa populațiunii are o singură naționalitate, cea germană. Absolut și în singura ființă a acestei naționalități concepem și înțelegem noi relațiunile noastre către stat, cătră toate afacerile și interesele publice, vrînd-nevrînd, prin instict, pe nesimțite, însă cu atît mai unitar și mai concentrat. În această privință la noi nu se află sentimente împărțite, nici un interes alăturea sau peste cel german. Însă la evrei aceasta este cu totul altfel. Evreul nu este numai german, ci totodată și evreu; ba este evreu înainte de toate, înainte de a fi german sau de-a se simți ca atare. Chiar uzul limbei esprimă aceasta cu un tact fin de distingere. Căci nu se zice german-izraelit (german de religie izraelită), francez-izraelit (francez de religie izraelită) ci se zice: evreu nemțesc, evreu englezesc (evreu din Germania, Anglia). Pe cuvîntul evreu se pune accentul, căci noi știm că aceasta le este adevărata naționalitate, particularitatea lor pronunțată, iar cealaltă nu este decît o ușure modificare a celei dîntîi.


Așadar noi românii admitem teoria d-lui Schleiden, că într-adevăr evreii sunt un popor, adoptăm chiar că ei sunt cel mai remarcabil popor — din multe puncte de vedere — asemenea că sunt poporul ales al lui Dumnezeu; dar odată admise aceste teorii ad majorem Dei gloriam ni se va concede ca în asemenea condiții să nu-i privim drept români și să le refuzăm net drepturi cari în această țară nu li se cuvin decât numai românilor și cari li s-au îngăduit, cu multă imprudență, și străinilor creștini.

Așadar cu producțiuni intelectuale leal evreiești discuția e ușoară. N-avem decât a admite tot ce zic în acele producțiuni pentru ca concluzia de a nu li se da drepturi să reiasă de sine.

În fine, nu negăm că tocmai ziarul acesta, puritan în felul lui, e moderat în espresiuni și cuviincios. Nu criticăm aparițiunea lui din mai multe puncte de vedere, dar cel de căpetenie este desigur considerentul că prin fondarea unei foi esclusiv izraelite lupta de idei devine legală, pe când pân-acuma ea se mărginea din partea adversarilor la denunțări oculte prin ziare străine, la reclamațiuni oculte către consuli, adecă la acte cari prin minciună și calomnie căutau a face rău țării în care izraeliții trăiesc.

Deși presa la noi e absolut liberă, deși se pot debita în ea cele mai mari neadevăruri, totuși chiar o presă curat izraelită n-ar putea avea curajul de-a repeta în coloanele sale acele comune calomnii, acele povești inventate, acele ilustrațiuni de fantazie din ziare străine cari prefăceau țara noastră într-un fel de țară tătărască. Presa izraelită va fi de acum înainte dovada cea mai bună că nu există persecuțiuni religioase.

*

Mai puțin sinceră și mai greu de mistuit este categoria aceea de ziare evreiești cari, sub masca apărării unor interese generale, deci sub masca românității, nu sunt în fond decât reprezentante ale intereselor evreiești. Această categorie consistă pân-acuma din două organe:

„Ștafeta“, foaie ce apare zilnic în Iași; „Suceava“, apărând o dată pe săptămână la Folticeni.

Nu se poate o deosebire mai mare decât între „Fraternitatea“ și „Ștafeta“. „Fraternitatea“ afirmă existența unei naționalități izraelite, „Ștafeta“ o neagă, c-un cuvânt acest din urmă ziar e campionul acelui neadevăr debitat de Alianță că există români de confesie mozaică, deci e organul adevărat al Alianței. Scris bine — poate de un român chiar — dar reprezentând pur și simplu punctul de vedere al Alianței izraelite, afectând în coloanele sale patriotismul și sentimentul de naționalitate, „Ștafeta“ a fost un ziar când cogălnicenist, când fracționist, și n-a aruncat masca decât în timpul alegerilor. Abia atunci s-a văzut că e curat evreiesc.

Noi nu vom discuta cu acest ziar din simpla cauză că n-avem a face cu un reprezentant sincer al ideilor izraeliților, precum e „Fraternitatea“ bunăoară. Oricât de clar am dovedi că nu există români de rit mozaic, că o deosebire trebuie mănținută între străini asimilabili și cei neasimilabili, oricât de limpede am arăta că teoria „om și om“ nu e admisă decât în state ce sunt la adăpostul a orice pericol esterior și interior, iar nu în state unde teoria pusă în practică ar produce revoluțiuni economice și sociale înlăuntru și nimicirea din afară, „Ștafeta“, ca reprezentantă a ideilor Alianței, nu se va abate nicicând din calea ei și va continua a afirma aceleași principii pe care însăși nu le crede și pe cari le debitează numai pentru ca în ochii românilor să aibă o rațiune de a fi.

Stat proratione voluntas.

„Suceava“ în fine e încă foarte modestă; acest organ se mărginește deocamdată numai la reproducerea unor notițe favorabile evreilor, iar propria lui atitudine înconjură cu grijă polemica arzătoare ridicată în cestiune.

Pentru iubitorii umorului neconștiut reproducem scurta profesie de credință a organului din Folticeni:


Necesitatea simțită în acest oraș de un jurnal a decis pe mai mulți membri al partidei liberale fondarea unui ziar săptămînal.
Căci în adevăr în timpul de față, cînd țara este într-o agitațiune politică, cînd Camerile de revizuire sunt convocate spre a regula o cestiune importantă impusă nouă prin Tractatul de Berlin, vechea capitală a Moldovei să nu-și aibă și ea un jurnal? Ar fi să arătăm țării că folticenenii nu se mai interesează de cele ce se petrec în interiorul țării.
Nu ne vom ocupa de polemicele ce se ținea în altele jurnale care au mai fost în acest oraș, vom publica numai fapte pozitive, vom combate totdeuna răul de orișiunde ar proveni, vom căuta ca justiția să fie la înălțimea ei.
Bazați pe aceste principii, sperăm că onor. public ne va da tot concursul.


„Necesitatea simțită de un jurnal, care a decis pe mai mulți membri al partidei fondarea unui ziar“, apoi Folticenii declarat veche capitală a Moldovei sunt desigur lucruri cari dovedesc că redactorii foii, înainte de a căuta ca justiția să fie la înălțimea ei, ar trebui să caute a citi și reciti abecedarul lui Ion Creangă, gramatica lui Manliu și istoria lui Xenopol. După ce redacțiunea va fi trecut prin acel curs superior de științe politice și de stat vom putea sta la vorbă cu ea, deși cu oarecare rezervă. Pân-atunci însă-i dorim numai sănătate și voioșie!


[17 iulie 1879]

Camerele actuale de revizuire nu vor avea oare nimic alta de făcut decât de-a da o soluțiune oarecare cestiunii izraelite? Opinia noastră intimă este că, deși evreii în numărul mare ce au inundat țara — dar mai cu seamă Moldova — constituie un pericol imediat pentru existența economică și națională a țării, totuși ei constituie mai mult o boală acută decât organică și că printr-o organizare mai conservatoare ei ar fi siliți să emigreze în alte țări ale Orientului. Evreii se grămădesc în țările unde semicivilizația e unită cu pseudoliberalismul și fug de civilizația adevărată și de libertatea adevărată.

Iar libertatea adevărată și neatârnarea economică sunt două noțiuni identice. Și când vorbim de neatârnarea economică înțelegem eliberarea continuă, prin cultură și prin împroprietărire a clasei celei mai numeroase și esclusiv productive, a clasei țăranilor.

Observăm întâi că părticelele de pământ acordate țăranilor sub domnia lui Vodă Cuza constituie până acuma în mod definitiv proprietatea țărănească și o mărginesc prea de timpuriu la o cantitate oarecare, prea mică pentru epoca de astăzi, în care realul țării stă în disproporție cu populația. Dacă țara ar fi locuită de altă rasă decât cea traco-latină răul n-ar fi mare. Dar noi trebuie neapărat să ținem seamă de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice de câte ori croim legi generale. Evreul proletar, neavând absolut nimic, nici capital în bani, nici meșteșug sigur, se-nsoară cu toate acestea foarte de timpuriu, face mulțime de copii; trăiește cu ei în cea mai mare mizerie — adesea câte două-trei familii într-o odăiță — și astfel în aceste furnicare omenești se cresc apoi generații de hiene ale societății, copii reduși și închirciți în privința fizică și intelectuală, în cari se dezvoltă un singur instinct, acela al speculării muncii altuia, al esploatării altuia. Țăranul român e departe de a fi atât de cutezător în maniera lui de a vedea. El, neavând pământ, nu se însoară defel; el renunță de bună-voie de a-și întemeia un cămin dacă împrejurul casei sale n-are și instrumentul necesar de muncă, care să asigure existența viitoarei sale familii. E evident însă că micile părți de pământ, dacă vor fi din nou împărțite între descendenții familiilor foștilor clăcași, aceștia vor fi reduși cu vremea la starea de proletari având fiecare câte câțiva stânjeni de pământ, prea puțin pentru a trăi și prea mult pentru a muri; se va naște un fel de clasă ibridă, fără putere și fără producțiune, incapabilă de a se înmulți din cauza sărăciei, sclavă absolută a capitalului. Puțini oameni cu mai multă energie economică își vor acapara apoi părticelele foștilor clăcași și, deodată cu creșterea sau creiarea din nou a altor latifundii, populația agricolă va da mereu înapoi prin stingere, încât epoca n-ar fi departe în care n-am mai avea decât orașe străine într-un deșert românesc.

Nouă ni se pare așadar că un principiu care ar trebui admis în legislațiunea noastră, cel puțin pentru un număr anumit de ani, este indivizibilitatea pământurilor țărănești, pe lângă neînstrăinarea lor cătră nesăteni, va să zică maioratul. Dar corolarul acestei măsuri generale trebuie să fie neapărat parcelarea sistematică a moșiilor statului între minorii familiilor, adecă formarea altor minorate, minorum gentium, pe moșiile statului. În sine, pentru stat e mult mai folositor de a avea mici proprietari cari să-și muncească pământul singuri și în mod intensiv decât de a-și da moșiile pe mânile acelei neomenoase esploatări estensive care se sfârșește cu ruinarea proprietăților și a populațiilor, și e asemenea mai folositor decât crearea unei proprietăți rurale de mijloc, căci aceasta din urmă se traduce în tirania capitalului mic asupra muncii. Capitalul mic are totdauna tendința de a fi uzurar și un proprietar a o sută pogoane e mult mai apăsător în sat decât proprietarul a mii de pogoane.

În înlănțuirea măsurilor organice care trebuiesc luate pentru soluțiunea definitivă a cestiuni sociale sustragerea populației de la esploatarea de cătră cărciumari evrei formează o parte însemnată. Cârciumăria evreiască în țară a ajuns un adevărat scandal, care n-ar fi suferit în nici o țară civilizată din lume; cârciumele sunt locale de îndobitocire și de prostituție sufletească și libertatea de a le ținea deschise dumineca și sărbătorile face ca biserica să fie pustie la zile mari și cârciuma plină. Măsura cea mai nimerită pentru a înlătura acest adevărat scandal, această cangrenă a societății, e de a preface dreptul de debit al băuturilor spirtoase în drept al comunelor rurale, iar consiliul comunal să îngrijească ca debitantul să fie numai locuitor și alegător în comuna rurală, îndepărtându-se cu strictețe orice subantreprenor ascuns sub titlul de servitor etc. Deodată cu aceste măsuri, cari ar avea de scop a pune la adăpost populația rurală în contra sărăcii, stingerii și esploatării uzurare, ar trebui să se facă cei dintâi pași pentru a introduce stabilitate în funcțiunile judecătorești și administrative, căci numai o biurocrație stabilă garantează aplicarea strictă a legilor. Întroducându-se stabilitatea în mod sistematic, ar înceta până la un grad oarecare alergarea după funcțiuni, calomniarea și denigrarea funcționarilor publici, făcute cu scopul de a ocupa locurile, pretextarea de principii politice, pentru a se persecuta oameni îndealtmintrelea onești și muncitori, numai pentru că se pretinde că ar fi din partidul cutare ori cutare. Totodată ar înceta și starea de lucruri de astăzi, în care orice liberal mai cu seamă, dat afară pentru incapacitate sau hoție, se constituie și se gerează în victimă a principiilor sale politice, cerând la reîntoarcerea la putere a camarazilor săi o recompensă pentru suferințele sale pătimite pentru nație și libertate.

Nu mai pomenim de marele folos că o mulțime de inteligențe și de brațe cari azi nu urmăresc decât munca stearpă a goanei funcțiunilor, luându-și odată nădejdea de-a câștiga prin schimbările din centru, ar fi silite a se aplica la o muncă mai productivă, folositoare în prima linie lor înșiși, în a doua, țării întregi.

Noi suntem siguri că cu o organizare mai strictă, mai protectoare pentru munca materială și cea intelectuală, le-ar pieri evreilor pământul de sub picioare și ar emigra de la noi cum emigrează din alte țări într-adevăr civilizate, nerămânând decât numărul strict necesar pentru mijlocirea schimbului în activitatea economică a țării.

Dar cu organizarea laxă de astăzi, cu corupțiunea erijată în principiu de administrare, cea mai bună și mai națională soluțiune a cestiunii izraelite nu va fi decât un paliativ bun contra unui simptom acut, nu însă medicamentul special contra boalei organice de care suferim.


[19 iulie 1879]

Ceea ce a pierdut partidul Warszawsky-Mihălescu cu ocazia dezbaterii în ziare și în comisiile Parlamentului a cestiunii evreștii este restul de încredere a țării de care se mai bucura și care sperăm că nu se va mai întoarce niciodată. Acesta este câștigul net al nației românești din agitațiile și frământările timpului din urmă. Trebuia în sfârșit ca banda de esploatare să fie înghesuită la părete, trebuia să i se înfunde odată minciunile și clevetirile, trebuia să se vază că acești oameni n-au în ei nici atâta onestitate politică cât e firul de muștar; că amăgirea poporului când sunt în opoziție, jaful și vânzarea când ajung la putere sunt singurele lor directive.

Văzând starea de goliciune și de mizerie în care s-a întors armata noastră de pe câmpul de război oricine putea presupune câte milioane trebuie să se fi furat în socoteala acestei brave și nenoricite oștiri pentru ca ea să fie redusă la o asemenea stare; cu descoperirile îngrozitoare făcute în cestiunea Warszawsky a trebuit să se vază că hoția și spoliarea averii poporului devenise în timpii cei mai grei principii de administrare în România; văzând în fine cineva numirea unui Stolojan la Justiție știe la ce are să se aștepte de acum înainte, căci Stolojan și cocoloșirea furăturilor roșii sunt lucruri identice. Văzând cineva numirea unui Lecca la Ministerul de Război, care, spre ironia amară a disciplinei și onorii își începe zilele de ministru printr-o circulară în care recomandă armatei disciplina și credința cătră Domn, el care, prin o trădare de care nu-i capabil decât un suflet înjosit, au răsturnat pe Vodă Cuza, văzând cineva aceasta, rămâne convins că secta roșiilor nu poate fi numită un partid politic, ci o bandă de criminali cărora numai în țara noastră și nici într-o alta din lume li se oferă portofolii de miniștri în locul temnițelor și ocnei și decorații în locul pedepselor.

Dar cine n-a văzut purtarea acestor oameni în vremea alegerilor? Ei spuneau alegătorilor că partidul conservator este cel care ține cu evreii, că partidul conservator e înțeles cu străinătatea; iar ei nu vor da nimic evreilor. Prin calomnie și minciuni au fost în stare din nou, desigur, însă pentru cea din urmă dată, de-a amăgi pe alegători și de-a-i face să crează făgăduințele lor de faliți politici.

Cum s-au adunat însă ce s-a văzut? Organul partidului, numit „Românul“ spre batjocura numelui românesc, pledând cestiunea acordării drepturilor politice la mii de evrei, a drepturilor civile la toți evreii fără deosebire, apoi șeful partidului, d. Brătianu, amenință țara care-i hrănește în loc de a-i zdrobi, o amenință cu soarta chedivului de Egipet, cu invaziunea străină, cu împărțirea, cu dezmembrarea, dacă… nu se va da de bunăvoie în stăpânirea evreilor.

„Spuneți neadevărul“ li s-a zis în Parlament și în ziare, pericolele sunt invențiuni de ale voastre și de ale Alianței izraelite; ele sunt mijloacele voastre de presiune asupra conștiinței și bunului-simț al țării.

Atunci a început a se zvârcoli idra și a căuta scăpare într-un ministeriu de fuziune. În acest ministeriu au luat din secta roșie nu pe aceia cari sunt capabili de orișice, căci capabili de orice crimă e oricare din acești oameni, dar pe aceia cari, pe lângă capacitatea de a face orice, mai au și o deplină lipsă de pudoare; au luat pe un individ ca Lecca, gonit din armată pentru că i-a pătat onoarea prin trădare și călcare de jurământ, pe un nemernic gheșeftar ca acest Stolojan, capul Comitetului de salut public, care au aruncat calomnia, lipită în toate comunele rurale, contra unor bărbați cărora acest om de nimic nu e vrednic de a le rosti numele.

În fine la Lucrările Publice și totodată prezident al Consiliului a rămas d. Brătianu însuși, căci sunt drumuri de fier de cumpărat și câteva milioane de aruncat pe fereastră.

Când a văzut cineva amenințările cu soarta chedivului, cu împărțeala, cu invazia a organului roșiilor, atunci trebuie să conchidă neapărat că acel organ este vândut Alianței izraelite.

Noi întrebăm însă ce caută Lecca-Stolojan-Brătianu în cabinetul de fuziune? Acești oameni s-au rostit deja pentru categorii, s-au rostit pentru a se da drepturi civile tuturor evreilor.

Ce însemnează oare noul program iscălit de toți aceștia și citit în Cameră de col. Lecca? Colonelul va ținea la cuvântul dat în Adunare precum a ținut la jurământul militar făcut lui Vodă Cuza. Cu astfel de oameni, cu trădători de noapte, i se inspiră încredere țării?


[20 iulie 1879]

De la formarea cabinetului nou încoace am așteptat să se facă oarecari schimbări mai cu seamă în administrațiunea țării, care sub un om ca d. Mihălescu a trebuit să devie infectă. Chiar cetățeanul cel mai optimist, când a văzut părinteasca îngrijire cu care d. I. Brătianu a păstrat luni întregi pe cinstitul Mihălescu ca director la interne după ce d. Moldoveanu-și făcuse destăinuirile sale publice, a putut înțelege că această pregetare și trăgănire nu putea avea alt sens decât de-a cocoloși ce se putea cocoloși și de-a întuneca atât actele din centru cât și complicitatea de la periferii; de asemenea e aproape de înțelegerea oricui că prefecții aceia cari au putut fi mai cu seamă în complicitate cu societatea Warszawsky-Mihălescu sunt cei din județele de lângă Dunăre, cari au căpătat la timpul cuvenit atât de temeinice instrucțiuni de ce să zică și să nu zică înaintea judecătorilor. Arestarea ca din senin a d-lui Moldoveanu în urma mijlocirii vestitului Chirițescu, actual prefect de Teleorman, e un semn că roșii pe toată linia erau gata de-a închide prin arest gura celor ce vor găsi adevărul.

Dar floarea activității acestor prefecți roșii a fost — se-nțelege — în vremea alegerilor. Față cu neîncrederea generală a țării că guvernul roșu ar fi în stare de-a rezolva spre mulțumirea generală o cestiune atât de spinoasă ca cea izraelită, prefecții partidului Warszawsky-Mihălescu aveau misiunea specială de-a amăgi, de-a promite funcțiuni, de-a amenința, pentru a scoate cu de-a sila din urne cele două treimi a Camerilor de revizuire așteptate cu atâta nerăbdare de Alianța izraelită, de presa evreiască din străinătate și de toată suflarea trădătoare din țară.

Dacă un Cortazzi totuși n-a izbutit la Dorohoi cauza e numai estrema energie a alegătorilor, gata de a arunca pe fereastră atât pe ciracul partidului roșu, cât și pe d. Brătianu însuși.

În huiduituri și în șuierături d. Brătianu a trebuit să ia tălpășița din Dorohoi, din Bacău și din alte orașe ale Moldovei. Cine-și aduce aminte de falsificarea listelor electorale, de trecerea unor postulanți comuni în listele colegiului întâi și al doilea, de schimbările în funcțiuni administrative și judecătorești după avizul acestor prefecți, de împlerea tuturor posturilor cu frați, cumnați, fii și nepoți a eventualilor prefecți, pentru ca de acelaș soi să fie toată rețeaua infectă care acopere un județ întreg, acela lesne va conchide că o schimbare a administrației e strict necesară pentru a curăți țara de aspiratorii la coroana virtuții, fie puși în funcție, fie ascunși în tufișele drumurilor mari. Numai în centrele Iași și București se menaja întrucâtva opinia publică, numindu-se oameni din partid, dar asupra cărora nu erau pete cari să-ntunece reputația onestității private. Iar încolo tot unul și unul, tot oameni cari se deosibeau de semenii lor prin vrun dar deosebit, fie adorarea zeului Bacchus, fie jocul de cărți, fie luarea de mită, fie în fine scandale fără un nume ce s-ar putea rosti, ca cele comise de un prefect de Vaslui, de care se revoltase însuși un ministru roșu, care în această materie poate suporta mult, precum era d. Stătescu.

Ce grozăvie cată să fie în toată țara, ce atmosferă de corupție și de venalitate, ce rețea de fără-de-legi și de silnicii când ne aducem aminte de cel care era adevăratul ministru de interne și totodată asociatul în afaceri a cinstitului Warszawsky! De rechizițiile — fie pentru armata imperială, fie pentru cea română — abia cutezăm a pomeni. Sub auspiciile acestei administrații se dădeau bilete false, se constatau când prestațiuni, când pierderi de sute de mii de franci, se schimbau boii rechizionați pe alții bolnavi, cari piereau în drum, se sustrăgeau productele destinate pentru armata noastră, care în timpul acesta murea de foame și se hrănea cu coceni de porumb strânși în câmpiile acoperite cu zăpadă ale Bulgariei.

De trei ori să fi prădat tătarii țara în lung și-n lat, de trei ori să fi căzut ca nuorii locustele pe lanurile înflorite ale României, totuși n-ar fi produs pagubele pe care le aduc doi-trei ani de administrație roșie.

Într-adevăr, dacă n-ar exista bietele tribunale cari de rău de bine tot sunt o amenințare permanentă pentru acești oameni și cari, cu toată starea precarie și pururea primejduită a judecătorilor, tot își fac datoria când lucrurile prea se deoache, am asista la anarhia cea mai deplină de la un capăt până la altul al României.

E o datorie imperioasă pentru d. Cogălniceanu de-a curăți atmosfera administrației județelor de mirosul de penitenciar răspândit pretutindenea de partidul Warszawsky-Mihălescu. Pe calea acestor schimbări l-ar binecuvânta poporul întreg, l-ar sprijini presa și opinia publică în genere. Administrația a devenit o adevărată pată pentru țara aceasta, o pepinieră de candidați de penitenciare, un loc de refugiu și de impunitate pentru cei ce au părăsit temnițele sau pentru cei cari sunt în perspectivă de-a intra în ele de acuma-nainte. Știm că trebuie un curaj estraordinar, când ai pe un Lecca sau pe un Stolojan alături, de-a mătura fără cruțare lepădăturile societății cu cari roșii pretind a administra, știm că acest soi de oameni e-n stare a-ndrepta pistolul asupra pieptului unui ministru care ar încerca să-i înlăture, știm asemenea că nu d. Brătianu, ci acești oameni sunt cei cari stăpânesc țara, exercitând o estremă tiranie asupra șefilor lor chiar; dar acest înalt curaj civic d. Cogălniceanu trebuie să-l aibă. Da, va avea în contră-i banda de esploatatori roșii, dar în tabăra sa ar fi țara întreagă, sugrumată de adepții lui Pazvantoglu.

Această satisfacere e datorită țării întregi. Celelalte ramuri de administrație publică, oricât de rău împânzite ar fi cu oamenii silei, au totuși legi organice cari le fac contrabile. Dar în administrația atârnătoare de Ministeriul de Interne controlul lipsește cu desăvârșire.

În privirea administrației în senzul restrâns al cuvântului România e dată în prada unei esploatări și a unei silnicii nemaipomenite, pe care d. Cogălniceanu, ca om cu esperiență politică, trebuie singur să le fi cunoscând.

Ne vine greu de-a vorbi de această administrație roșie, căci de rușinea și de cangrena țării noastre suntem siliți a vorbi. Dorim din inimă ca d. Cogălniceanu să ne dea ocazie de a tăcea cel puțin despre ea; căci epoca în care am putea-o menționa cu laudă ne pare încă foarte depărtată.


[22 iulie 1879]

Ziarele guvernului nu încetează nici acuma de a atrage mereu atenția nației asupra articolelor speriitoare din jurnalistica străină, asupra cuvintelor nefavorabile a cutărui sau cutărui diplomat și, deși ar fi fost de așteptat ca, în urma fuziunii, presa guvernamentală să înceteze a mai întrebuința acest nedemn mijloc de influințare, totuși suntem în trista poziție de a constata că pentru ziarul fanariot din Strada Doamnei nu există mai mare plăcere decât de-a reproduce cu o cuvioasă și smerită mutră de vulpe toate inspirațiunile superficiale ale unei prese și rău informate și rău voitoare și în fine prețioasele schimbări de idei între diplomați și reprezentanții Alianței izraelite.

Silă ne este de a vorbi de infecta cestiune izraelită, de acest act de înaltă imoralitate prin care atâtea puteri s-au constituit în judecătorii unui atentat de înaltă trădare comis de evreii noștri în unire cu cei ai Alianței, dând dreptate trădătorului în contra trădatului și creând un precedent care, admis odată ca normă de judecată, nu poate fi decât fatal tuturor semnatarilor Tractatului. Căci dacă li se recunoaște unor state străine dreptul de-a se amesteca în afacerile unui al treilea fără ca el să fie ascultat, atunci deie-ni-se voie a presupune că, precum lumea aceasta e schimbăcioasă, s-ar putea ivi o zi în care un alt congres european, în care puterile să fie reprezentate în proporții schimbate, să-și ia libertatea a stabili asupra drepturilor Irlandei și a Indiilor înlăuntrul monarhiei engleze, asupra drepturilor Hanoverei, Posenului, Alsasului înlăuntrul imperiului germanic, asupra poziției arabilor din Algeria ș.a.m.d.

În sine vorbind, puterile n-au avut nici un drept de-a se ocupa de noi fără de noi, nici un drept de-a pune condiții pentru independența noastră; căci numai în epoca domniei fanariote a căzut în desuetudine, însă n-au încetat nicicând deplina suveranitate internă și în parte cea externă a Principatelor.

Numeroasele tractate de comerț a Domnilor vechi, încheiate după capitulațiunile lui Mircea cel Bătrân și a lui Bogdan cel Chior, deplina libertate de a stabili dreptul de cetățenie și de așezare în țările lor, o libertate mănținută contra osmanilor chiar, adecă contra poporului suzeran, dovedesc că nici un amestec nu putea avea loc din partea străinătății. Abia în epoca fanarioților se-ncheie tractatul de comerț de la Passarovitz, care formează începutul acelor tractate de nos sine nobis prin care se stabilește când dreptul de așezare a străinilor pe pământul nostru, când jurisdicțiunea consulară, când instituția sudiților, adecă a vagabonzilor privilegiați, și de atunci infuziunea cu elemente infecte ține necontenit și fără stavilă.

Dacă epoca începută prin Tractatul de la Paris și încheiată cu războiul ruso-turcesc n-am fi pierdut-o pe povârnișul unui stupid liberalism, unii căutând să demagogizeze poporul din ce în ce, alții oprind acel proces de disoluțiune socială, dacă puterile cele mai bune ale generației trecute nu s-ar fi irosit în lupte sterpe pentru idei fără nici un cuprins real, dacă statul nostru n-ar fi fost un adevărat Bizanț, în care logomachia, discuția asupra subtilităților constituționale și de principii să precumpănească orice întrecere pe terenul muncii oneste, intelectuale și fizice, atunci niciodată n-am fi ajuns în trista stare ca străinătatea să aibă a ne dicta ceva în privirea dreptului nostru intern. Cu un popor ca al nostru, atât de lesne de organizat și cu atâta bun-simț, știam a opune astăzi suma de puteri pierdute oricărei tentative de amestec din afară iar cestiunea de înaltă trădare s-ar fi mântuit din capul locului prin pedepsirea aspră a acelei trădări, nu prin intrarea în apele ei.

S-a vorbit atâta în contra pedepsei cu moartea. După vechiul obicei al pământului pedeapsa cu moarte meritată pentru crime comune se putea răscumpăra cu gloabe, numai pentru crima de înaltă trădare nu. Dacă acei mizerabili agenți ai Alianței izraelite cari sunt în țară ar fi știut că pentru criminalele lor uneltiri cu Alianța, că pentru punerea în îndoială a existenței țării în care trăiesc, îi așteptă ștreangul de cânepă sau securea călăului, n-ar fi cutezat nicicând a trăda țara și a bate acum la ușa Parlamentului nostru, pentru a-și cere răsplata acestei trădări.

Ce-ar fi zis Rusia, Prusia și Austria bunăoară dacă polonii lor, constituiți în Alianță universală ar fi cerut la Congres reconstituirea Poloniei; ce-ar fi zis Anglia dacă inzii ei ar fi cerut de la congresul european dispărerea dominațiunii engleze în Indii? Amândouă popoarele sunt cu toate acestea istoricește cu mult mai însemnate decât evreii, în contra uneltirilor și perversității cărora așteptăm îndealtmintrelea o reacțiune în toată Europa. Așteptăm moartea demagogiei și credem în ea. Până când un element care nu împărtășește ba din contră subminează și urăște tradițiile și trecutul fiecărui din popoarele istorice ale Europei să aibă dreptul de-a le esploata un drept pe care nu-l răsplătesc prin nici o îndatorire pe care s-o simtă față cu societatea?

Lucrul acesta, această nesolidaritate a evreilor cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc, a mers atât de departe încât aceiaș evrei cari erau furnizori ai armatei imperiale rusești erau pe de altă parte furnisori de arme ai turcilor, deși acele arme nu aveau altă destinație decât de a fi descărcate asupra rușilor, adică asupra compatrioților acelor furnizori evrei.

În treacăt mai pomenim că evreii din țară, în timpul intrării armatelor rusești la noi, au scos cuie din șinele drumurilor de fier pentru a periclita viața soldaților ruși din vagoane, aceasta știind bine că asemenea crime puteau să se descarce asupra țării în care ei trăiesc.

Iată dar patriotismul și umanitatea elementului pentru care Europa a găsit de demnitatea ei a interveni, iată elementul pentru care boierul grec din Strada Doamnei luptă cu atâta foc de un timp încoace.


[Articol cu paternitate incertă]

[27 iulie 1879]

De doi ani și mai bine „Timpul“ a atras atenția cititorilor lui asupra neajunsurilor economice ale țării, neajunsuri care stau într-un fel de influențare reciprocă cu corupțiunea politică produsă de liberalismul cosmopolit.

Împrejurarea prin care organul nostru s-a distins de aproape toate celelalte este că pe de o parte n-a scăpat din vedere realitatea lucrurilor, pe de alta n-a renunțat la gândirea proprie în favorul unor citațiuni din autori franceji sau germani. În sferele noastre așa-zise culte s-au lățit obiceiul de a nu gândi nimic din proprie inițiativă și de a se ținea ca orbul de gard de cărți străine cari, mai cu seamă în materia mișcătoare și pretutindeni alta a economiei poporului, nu au decât o valoare relativă, căci sunt răsărite din reflecțiunea asupra unor stări de lucruri cu totul altele decum sunt ale noastre. Nu numai legile noastre sunt copiate ad litteram de pe legi străine, fără a se ținea în seamă nici dreptul național moștenit, trecut în codicele vechi, nici stările de lucruri de la noi, dar până și regulamentele speciale ale serviciilor publice, până și circularele ministeriale sunt traduse adeseori după calupuri străine, de se potrivesc sau nu se potrivesc. Această stare de lucruri devine și mai tristă când vedem că ea, în loc de a înceta, continuă mereu, crescând încă prin vecinica emigrare a junimei studioase în străinătate, de unde ea — în locul culturii adevărate — aduce multă suficiență și pretenții cu asupra de măsură exagerate.

E adevărat că în timpul din urmă neajunsurile economice ale țării au devenit atât de pipăite și atât de văzute de toți încât nu pot scăpa din vederea nimănui; cu toate acestea procedările sumare din trecut în privirea unor materii analoage ne inspiră o adevărată spaimă de a vedea tratate și aceste neajunsuri într-un mod sumar, după calupuri primite ad libitum, cu acea grozavă superficialitate cu care se tratează toate cestiunile la noi.

Cauzele sărăcirii clasei agricole sunt multe, dar vom cita pe cele principale: 1) terminul de despăgubire pentru pământurile acordate țăranilor a fost prea scurt, suma anuală de plătit prea mare, încât această sarcină, care a venit în mod spontaneu asupra populațiunii rurale, trebuia s-o apese în mod neobicinuit de greu; 2) la chiar începutul împroprietăririi, tocmai atunci adecă când populațiunea avea nevoie de ani buni pentru a se deprinde cu nouăle greutăți, s-au întâmplat ani cu desăvârșire răi și foamete în toată forma; 3) statul, privind pe țărani ca pe niște cetățeni pe deplin formați pentru sistemul reprezentativ, i-au încărcat c-o organizare costisitoare și bogată în funcționari plătiți, județeni și comunali, încât printr-asta s-a creat o nouă și cumplită clasă de lipitori ale satelor, avizați de-a dreptul la bugetele supraîncărcate ale comunelor rurale; 4) sarcinele nouă, venite peste noapte asupra țăranului, l-au dat cu totul pe mâna uzurei în cele mai deosebite forme ale ei. Trebuind să se împrumute pentru a plăti despăgubirea, dările cătră comună și județ, el face acest împrumut în condițiile cele mai grele posibile, tocmai pentru că cererea acestor împrumuturi era generală. Mai adaogând pe lângă acestea obligațiunile contractate pentru pământul ce-i trebuia aproape fiecăruia din țărani peste pogoanele ce le avea, se va vedea lesne că greutățile trebuiau să devie insuportabile pentru oameni cari abia începeau economia lor în mod independent; 5) dările indirecte a comunelor urbane fiind în mare parte dări asupra consumațiunii, ele sunt asemenea purtate de țăranii cari introduc în orașe obiectele de consumațiune. Deosebirea genetică între producția agricolă și cea industrială consistă tocmai în asta, că dările și cheltuielile de transport la articolele producției industriale se adaogă la prețul lor original, pe când la cele agricole se scad din prețul lor original.

Astfel avem dar spectacolul unei țări în care tot importul, care consistă din articole străine și toate clasele, consistând în cea mai mare parte din speculanți cu producte străine, se hrănesc cu toate, dând în schimb un singur articol: grâul produs cu capitalul în pământ al proprietarului mare și cu munca țăranului.

Mai adăogând pe lângă acestea că concurența ce ne-o fac provinciile de sud ale Rusiei și America crește din ce în ce, avem tabloul complect al unei țări osândite de a da mereu îndărăt dacă va continua a avea exigențele de până acuma.

Pe lângă acestea toate, se mai adaogă apoi pericolul pentru țărani ca clasă de a-i vedea devenind proletari prin împărțirea micului lor număr de pogoane între copii adesea foarte numeroși. Cumcă acești copii ar fi economicește și mai slabi, și mai espuși de a fi esploatați apoi, în neputință de a-și întemeia căminul lor propriu e evident pentru oricine.

Față cu toate cauzele generale de înapoiare „Românul“ speră de a fi găsit un mijloc care le va înlătura pe toate: băncile rurale. De unde se vor găsi banii necesari, fără camătă, a se da țăranilor, cum acești bani vor putea fi un mijloc contra răului organic al divizibilității pământurilor țărănești, rămân întrebări deschise.

Noi am propus deja singurele mijloace cari ni se par și practice și posibile pentru a da clasei țărănești și mai multă putere și un teren de lărgire a activității ei: maioratul și parcelarea sistematică a moșiilor statului în maiorate. Acest sistem înainte de toate ar favoriza înmulțirea populației, aducând-o la o proporție mai justă cu întinderea teritoriului, și ar putea să înceteze atunci când valoarea averii mobiliare a unui țăran ar întrece cu mult valoarea averii sale imobile, când dar împărțirea moștenirii între copii s-ar putea face fără pericolul de a vedea parcelele țărănești dărăburindu-se în fărmături neînsemnate.

În orice caz însă băncile agricole, dacă se vor înființa, vor avea marele neajuns de a servi nu la dezvoltarea agriculturii, ci la plata de biruri, căci pentru aceasta, nu însă pentru lărgirea economiei, le trebuiesc țăranilor bani. Afară de asta băncile acestea n-ar avea nici o siguranță în privința rambursării împrumuturilor, de vreme ce pământul țărănesc e deocamdată inalienabil și n-ar putea servi ca ipotecă sau ca obiect de despăgubire.

Ni se pare că în loc de a-i împrumuta țăranului bani ca să-și plătească dările ar fi mult mai practic de-a reduce acele dări la o măsură în care el să le poată plăti cu înlesnire.

Dar aceasta e atât de simplu încât n-ar conveni nici unui din tinerii cari vor să lecuiască toate relele cu medicamente speciale, aduse din străinătate.