Din periodice/Din Timpul, august-septembrie 1879

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, iulie 1879 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, august-septembrie 1879
Din Timpul, octombrie 1879


[1 august 1879]

Ne e silă de cestiunea izraelită, întrucât consistă din exigențe jidovești, și ne rezervasem ca, măcar în timpul cât nu se reîntrunesc Corpurile legiuitoare să nu vorbim de ea decât atunci când țara noastră ar fi ținta unui atac, fie dinlăuntru, fie dinafară.

A solicita intervenirea diplomatică sau înarmată a străinilor contra țării în care trăiești este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei țări.

Alianța solicită pe toate căile această intervenire.

Mii de evrei din țară fac parte din Alianță.

Deci mii de evrei din țară sunt trădători.

În Rusia i-ar aștepta pe asemenea oameni Siberia, în Franța deportarea, în alte locuri închisoarea; la noi însă se bucură de deplină libertate, ne înjură prin presa evreiască cum poftesc și noi îi lăsăm să-și joace caii după cum le e voia și dorința inimei. Atacurile de care am vorbit la-nceput sunt numeroase.

La circulara d-lui Câmpineanu, Alianța a răspuns printr-o broșură compusă și datată din București, tipărită la Cernăuți și espediată din Iași. Această broșură începe cu următorul neadevăr istoric:


După Regulamentul organic toți evreii cari plăteau bir erau priviți ca pămînteni și se bucurau de drepturile unor atari, puteau fi primiți în coporațiile breslelor, puteau să cumpere proprietate imobilă întrucît nu era încărcată cu boieresc, aveau drept de alegere în comună, puteau să înainteze în armată pînă la gradul de ofițer, li se dădeau titluri nobilitare și alte distincțiuni, cu un cuvînt se bucurau de deplina libertate a acțiunii, ba încă se bucurau și de privilegii pe cari țăranii și ceilalți burgeji nu le aveau.


Afară de deplina libertate a acțiunii, toate aserțiunile celelalte sunt neexacte. Adevărul e că înaintea Regulamentului organic obiceiul pământului permitea evreilor — pe atunci foarte puțini la număr — cumpărarea de case în orașe, și că tot acei evrei pământeni aveau — nu dreptul de a intra în corporațiile breslelor orășenești, de la care erau și rămâneau excluși — ci aveau ei înșii una singură corporație a lor proprie și drept staroste pe rabin, tot așa precum străinii formau asemenea o corporație, ca și aceea a ciubotarilor sau tălpălarilor, având staroste pe … consul. Sub această formă hibridă de corporație orășenească s-au introdus, după Tractatul de la Passarovitz, consulatele la noi și de acolo s-au numit și se numesc încă stărostii.

De la primirea în breslele creștine și până la formarea unei bresle aparte e însă o mare deosibire, precum și de la cumpărarea de case în orașe până la cumpărarea de imobile întru cât nu erau încărcate cu boieresc. Căci nu erau încărcate cu boieresc moșiile și casele răzășești, dar ca mai ba să le poată cumpăra evreii! Nu erau încărcate viile și pământurile orășenilor, adecă moșiile și înconjurătoarea orașelor, pe cari asemenea evreii n-aveau drept să le cumpere.

În fine sub Mihai Vodă Sturza li s-a luat evreilor, prin încheieri ale Divanelor, dreptul de-a se așeza la țară și de-a debita băuturi spirtoase; sub Grigore Ghica li s-a luat și dreptul de-a cumpăra case în orașe, încât tocmai în momentele în care Mihai Vodă elibera și punea pe picior de egalitate cu ceilalți locuitori pe țiganii de pe moșiile sale proprii și de pe cele mănăstirești, el găsea de cuviință, pentru zdruncinul ce pricinuiesc locuitorilor, să restrângă drepturile evreilor. Toți scriitorii timpului aceluia deplâng invaziunea evreilor din Galiția și Rusia, cari, fugând de serviciul militar, veneau ca roiurile de locuste, ca și astăzi, fără paspoarte, fie pe vadurile Prutului, unde conrupeau granița rusească mai bine păzită, fie pe cărări de munte, necunoscute grănicerilor austriaci. Îndealtminterea și ruși și austriaci erau bucuroși să scape de ei, ca și astăzi. Asemenea nu se va auzi din timpul Regulamentului și până în epoca constituțională ca un evreu să fi căpătat titlu nobilitar sau să fi devenit ofițer în armată.

În realitate cel mai îngăduitor Domn față cu evreii a fost Cuza Vodă. El le-a deschis școalele românești din care a ieșit tinerimea evreiască care face cu atâta foc parte din Alianța izraelită, el le-a dat egalitatea drepturilor civile, el a început a înrola pe câte unul în armată, dându-i ocazia de a deveni ofițer; el în sfârșit dispusese prin Codul civil norma după care evreii pot deveni cetățeni români; bineînțelegându-se însă că n-avea aface decât cu evreii ca indivizi, nu cu ei ca rasă organizată și strunită din partea Alianței.

Ex nihilo nil fit.

Cine n-a avut drepturi nu le are nici astăzi. Evreii, considerați pururea ca străini în țară și fiind străini în realitate, căci nu vorbesc românește în familie, au o lege deosebită de aceea a celorlalți locuitori și nu s-amestecă cu ei prin căsătorii, vor rămânea străini până ce nu vor deveni români. Deși limba nu e singurul semn caracteristic al naționalității, totuși el e un semn principal. Pe câtă vreme nu vor vorbi în familie românește, nu-și vor ținea socotelele și registrele de comerț în românește, nu vor primi în școale și sinagoge limba româneascâ ― în sinagoge, de nu pentru partea strict rituală, cel puțin pentru predici — nu vor putea fi considerați ca români.

Dar pretinși români cari 'ncep activitatea lor de fii ai patriei prin a denunța și calomnia patria lor și prin a-i impune condiții internaționale de existență sau neexistență, asemenea români nu admitem noi și nu-i admite nimeni.

Orice s-ar zice așadar, uneltirile Alianței pe lângă Congres constituie din partea membrilor pământeni ai acelei Alianțe un act de înaltă trădare: amenințarea cu intervenția străină, cu nerecunoașterea independenței țarii.

Aceste uneltiri au făcut pe evrei să piarză până și pe puținii lor amici sinceri dintre români, căci asemenea amici existau. Existau între români bărbați de bună-credință, bogați, cu desăvârșire neatârnați de capitalurile evreiești, cari aspirau la soluțiunea cea mai favorabilă evreilor, pentru că așteptau prin aceasta crearea unei puternice clase de mijloc în Moldova. Dar premiza acestor speranțe și aspirațiuni era cel puțin posibilitatea ca evreii să devie români. Din momentul însă ce-i vedem aliați cu toți străinii de pe fața pământului contra țării în care trăiesc și a poporului de pe spatele căruia subzistă, din acel moment chiar acei puțini trebuiau să piarză orice speranță. La străini s-au adresat pentru a căpăta drepturi, de la străini capete-le: să-i vedem cu ce se vor alege.

Evreii s-au amăgit asupra dorințelor Congresului precum și asupra art. 44, ba chiar țara a fost amăgită de către roșii. Noi am spus-o însă din capul locului că nu înțelegem art. 44 și că după el — un pretext cel mult — trebuie să se fi ascunzând cauze politice de o greutate mai mare. Timpul din urmă a început să descopere puțin adevăratul înțeles al articolului menționat; și, dacă ne impunem tăcere în privirea acelui înțeles, o facem pentru că istoria art. 44 e încă în deplină fierbere și nu avem rezultatele clare înaintea noastră.

În orice caz însă evreii vor fi aceia cari vor avea a regreta introducerea art. 44 în Tratatul de la Berlin.


[3 august 1879]

Caracterul obștesc al luptelor din viața publică a românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulți, în deplină necunoștință de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire și c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea târziu c-au fost induși în eroare de ambițiile vreunei gaște și că au lovit într-o țintă pe care ar fi respectat-o dacă și-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.

Dacă un om e la noi într-adevăr atât de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-și vedea ideile întoarse și răsucite de adversarii lui, pretinși politici, după placul acestora, va vedea trăgându-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, și în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după șoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor ușori, nu însă în virtutea unor enunțări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămân aceleași. Căci în aceste discuții nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparența ține locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.

Unei asemenea maniere de-a vedea avem noi a mulțumi titlul de reacționari.

În zădar am protesta, în zădar am cere să ni se probeze o singură tendință reacționară în înțelesul adevărat al cuvântului, adică tendința de-a ne-ntoarce la teocrația și feudalismul evului mediu, în zădar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută că voim a fi și că faptele noastre toate sunt contrarie acelei aserțiuni gratuite, adversarii noștri, dacă n-au minte, au cel puțin o gură, o gură ce pare a-și fi arogat pe seamă-și atribuțiunile tuturor celorlalte calități intelectuale pe care natura obicinuiește a le dărui oamenilor. Dacă nu voiești să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din discursurile revoluțiilor franceze, sunt adevăruri absolute, nu meriți a ședea alături cu unicii naționaliști, unicii români, unicii patrioți, cari se bucură de privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari și frumoase. Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face atâta măcar, ar ști sau ar putea să facă altceva mai folositor?

Dacă cineva se uită la teapa obicinuită a roșiilor, la Mihălești, Pătărlăgeni, Fundești etc., se întreabă cu drept cuvânt: mai au acești oameni și alt merit, altă rațiune de-a juca vrun rol în viața statului decât pe acela că s-au întâmplat să fie români? Cam de contrabandă români, nu-i vorba, dar la aceasta se reduce toată îndreptățirea lor de-a figura în viața publică a statului.

Iată cărui soi de oameni avem a mulțumi epitetul de reacționari, iată oamenii esperimentelor cărora avem a mulțumi trista stare în care țara a ajuns astăzi.

Domnia absurdă a frazei a mers atât de departe încât ei înșii și-au deschis ochii și merg pe calea pe care odinioară o numeau reacționară.

Ziarele roșii scriu de ex. contra evreilor. Oare se poate o dezmințire mai flagrantă a libertății, egalității, fraternității etc.? Desigur că nu. Cu toate astea campionii acelor idei au devenit reacționari și combat în acest caz cu înverșunare principiile acelea cari, după evangelia Revoluției franceze, sunt mântuirea popoarelor și culmea tuturor fericirilor.

Cum se-ntâmplă dar că ceea ce ieri în toate cazurile era bun, mare, frumos și folositor, așa deodată să devie periculos?

Iată dar că în acest caz rețeta Revoluției franceze s-a dovedit rea, ca și în alte multe ocaziuni, că ideea statului concret a învins frazele; pericolele imediate ce amenință în mod învederat țara au trebuit să le demonstre până și roșilor că ideile politice cată să fie un rezultat al unei stări de lucruri nu viceversa.

Deosebirea între noi și liberali, întru cât aceștia sunt de bună-credință — căci se-înțelege că nu vorbim aci de nuanța Warszawsky-Mihălescu, care politicește ne e indiferentă, dându-ne numai ocazia de a discuta asupră-i pe terenul articolelor respective ale Codului penal, iar nu pe acela al intereselor publice — deosebirea este că liberalii iau în sens absolut ideile citite și nerumegate din autori străini, pe când pentru noi adevărurile sociale, economice, juridice nu sunt decât adevăruri istorice.

Nu suntem dar contra nici unei libertăți, oricare ar fi aceea, întru cât ea e compatibilă cu existența statului nostru ca stat național-românesc și întrucât s-adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi până acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuție e cu putință. Cine susține însă ca absolute și neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes național, acela nu poate fi omul nostru.

Așteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieții publice, spiritele oneste, de orice opinii s-ar fi ținut pân-acuma, să simtă nevoia unei reacțiuni sănătoase și conforme cu trebuințele actuale ale țării, așa că reacționar va fi un titlu de merit chiar pentru mulți din aceia cari până astăzi dădeau acestui cuvânt senzul reînvierii privilegiilor și feudalității. Reacțiunea noastră se întemeiază pe convingerea că țara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare și reputațiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie țară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are legile organice după care trăiește, și că dacă se introduce o legislație artificială în locul celei care s-ar fi potrivit și ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituțiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistenței noastre chiar.


[5 august 1879]

La 7 august st.n. Alianța izraelită din Viena a trimis ziarelor de acolo următorul comunicat spre publicare:


Cele mai multe ziare reproduc în n-rul lor de azi dimineață un articol al „Cor. pol.“ asupra cestiuniei izraelite care cuprinde mai multe date inexacte. Mai întîi aserțiunea înaintată acolo că evreii din Moldova cheamă la ei pe toți cunoscuții și pe toate rudele lor din Galiția, Bucovina ș.a.m.d. pentru că în cel mai scurt timp vor căpăta drepturi egale cu romînii, apoi cu evreii, atrași de minciuna că vor deveni toți cetățeni liberi ai Romîniei, vin nu cu sutele, ci ca roiurile de lăcuste, aserțiunile acestea, zicem, sînt prin sine înșile neverisimile. Evreii din Galiția și Bucovina desigur că mai nu au nevoie de-a dori libertatea ce li se promite în Romînia. Abstracție făcînd însă de la caducitatea logică a aserțiunii de mai sus, sîntem în stare de a constata, pe baza unor informațiuni ce ne-au venit din parte autoritativă din orașul de căpetenie al Moldovei, că în județele Botoșani și Dorohoi, care desigur sînt celea despre care se poate menționa în prima linie, n-au intrat în curs de mai mult de un an nici o singură familie izraelită. Valoarea aserțiunilor produse în articolul menționat se ilustrează mai bine prin pasajul în care se zice că prefecții romîni ar fi primit ordine ca la aplicarea legii de vagabondaj să uzeze de cea mai mare cruțare. De ce soi e acea cruțare se poate vedea din fotografiile pe care izraeliții, pretinși fără pasport și mijloace de subsistență, înconjurați de pază militară, au cu toate astea o arătare atît de respectabilă încît mai nu ne putem închipui cum trebuie să fi arătînd în Romînia burgejii respectabili sau boierii chiar. Toți indivizii sînt îmbrăcați foarte cuviincios. Sînt de izraeliți, prinși în Focșani, cărora nu li s-a putut face nici o altă imputare decît că în momentul apărerii lor înaintea organelor autorității n-au fost în poziție de a se justifica asupra protecției de care se bucură și asupra plății birurilor și sînt, în parte, persoane cari trăiesc acolo de mai mult de 30 de ani cu familiile lor. Hrănitorii familiilor lor fură duși în chipul acesta, sub escortă, pînă la granița țării. Consulatul Cezaro-regesc austriac din Focșani știe asemenea despre doi supuși austrieci cari petreceau vremelnic acolo pentru cumpărare de grîne și cari, cu toate paspoartele legale arătate, fură depărtați peste graniță.
Faptele citate, ce ni s-au comunicat dintr-o parte vrednică de crezare, vor ajunge pentru ca cineva să-și facă idee justă despre descrierea trecută în „Corespondența politică“.


După ce Alianța din Viena a câștigat primii lauri fotografici, trebuiau să urmeze și alți demni imitatori ai procedurei de mai sus.

D. A. Löwy, secretarul Alianței engleze, Anglo-Jewish Association, publică în „Times“, sub data de 8 august, următoarea scrisoare:


Domnul meu! Consiliul societății Anglo-Jewish Association primește de la corespondenți vrednici de crezare din diferite părți ale Romîniei comunicațiuni care-l silesc a presupune că autoritățile esercitează contra evreilor aceeași barbarie cu inimă împietrită care s-au manifestat în anii 1868 și cei următori. Domnul Iassy, prefectul județului, au emis o circulară pentru suprimarea vagabondajului. Exmisiunea celor fără de căpătîi se-ndreptează mai cu seamă contra evreilor. Din Focșani societatea noastră a primit fotografia unui grup mare de bărbați cari au fost esmiși din acel district. Exilații vor fi espediați peste graniță. Între acei cari sînt siliți să părăsească în acest chip țara se află persoane așezate de mai mult de trei zeci de ani acolo. Unii dintre exilați sînt capii unor numeroase familii și se hrăneau prin muncă onestă. Apelurile către autoritățile romîne au rămas fără de rezultat. Amploiații declară c-au fost rînduiți de cătră superiorii lor să execute decretul de esmisiune cu toată asprimea.


*

„Fraternitatea“ — organul bucureștean al Alianței — n-a putut să rămâie afară din corul vocal atât de frumos aranjat în plângere și post universal de către coreligionari. La 27 iulie stil vechi, dată care coincide telegraficește cu data scrisorilor celor două Alianțe, „Fraternitatea“ — deși cu mai multă modestie și c-un prefăcut sentiment de strictă legalitate — cuprinde, sub forma unei polemice cu „Războiul“, următoarea revistă internă:


„Războiul“ de la 19 iulie a.c. tună și fulgeră contra evreilor din țară și mai cu deosebire împotriva atitudinei pasive a celor din capitală, fiindcă sînt așa de nepăsători și nu se scoală toți ca un singur om să dezmință într-un mod formal infamiile răspîndite de corespondenții ziarului „Izraelitul“, din Maiența, că mai mulți evrei care-și cîștigă hrana lor într-un mod onorabil sînt transportați peste hotare sub pretest că sînt vagabonzi. „Războiu“ se înșeală amar cînd susține cu atîta cutezanță că însuși evreii cari locuiesc în țară au denunțat aceasta. Nouă ni se pare că și onor. redactori ai ziarului în cestiune știu foarte bine că mai toate foile din străinătate au corespondenții lor în Romînia și că fiecare relatează după cum este informat. Ei bine, sînt oare evreii din țară răspunzători pentru faptele relatate de corespondenții foilor din străinătate, fie ele în favoarea sau în nefavoarea statului romîn? Trebuiesc ei oare să fie defăimați și acuzați că sînt de rea-credință fiindcă nu protestează contra unor țipete de durere fondate sau poate nefondate? După cum sîntem noi informați, știrile răspîndite în acele foi, dacă nu sînt exagerate, dar nici cu totul inventate nu le putem numi. Chiar dacă numai o parte din ele ar fi adevărate, tot ne umple inima de oroare și indignațiune. Aceste fapte au mișcat poate și inima unui bun creștin din corespondenții ziarelor din străinătate, care a găsit cu cale a face un apel la tribunalul cel mai înalt, adică la opiniunea liberală a Europei civilizate, pentru ca prin reprezentanții lor să se puie stavilă acestei persecuții înspăimîntătoare și neomenoase.
Mai în toate numerile precedente ale „Fraternității“ am semnalat mai multe cazuri de aceeași natură cari au avut loc în Galați, Bacău, și Fălticeni, asupra cărora am și atras atențiunea guvernului, dar pînă în momentul de față n-am primit nici un comunicat prin „Monitorul oficial“ dacă guvernul are cunoștință despre faptele ce am relatat precum și ce măsuri ar fi luat pentru reprimarea lor. Proba cea mai învederată că aceste știri sînt adevărate este faptul că guvernul nu s-a grăbit pînă în acest moment a le spulbera printr-o dezmințire formală. Chiar acum avem la dispoziție mai multe scrisori din Roman, Focșani, Buzău, Giurgiu, Rîmnicul-Sărat și chiar din capitală cari se plîng de monstruoasa nedreptate ce au întîmpinat mulți din coreligionarii noștri sub pretext că sînt vagabonzi. Ni s-a trimis chiar o poză din Adjud care reprezintă pe vreo treizeci de izraeliți escortați ce au trecut prin acel oraș pentru a fi transportați peste graniță. Noi nu ne împotrivim măsurilor d-a trimite pe vagabonzi peste hotare. Cînd sînt aplicate numai conform legilor țării, fiindcă în adevăr această clasă de oameni sînt pericoloși societăței. Guvernul voind a curăța țara de vagabonzi, mijlocul cel mai nemerit ar fi fost, în ceea ce privește pe evrei, a se adresa de-a dreptul la comunitățile izraelite din țară, cari, fiind mai bine informate, ar fi dat o mînă de ajutor în această privință. După cum sîntem informați vagabonzii sînt eliberați și cei cinstiți, cari n-au mijloace de-a satisface pofta agenților, sînt transportați.


*

După ce am reprodus ingenioasele probe de stil ale Alianței de toate treptele, vom constata un lucru;

Deși „Fraternitatea“ îi spune „Războiului“ că se-nșeală amar când are cutezanța de a susținea că înșiși evreii din țară ar fi denunțat străinătății pretinsele persecuțiuni, totuși suntem în neplăcuta poziție de a constata, din cele trei texte chiar publicate mai sus, că denunțarea aceasta mincinoasă n-a putut să pornească decât numai de la evreii din țară, de vreme ce are aproape aceeași dată și conține în părțile ei aproape aceleași lucruri.

Alianța din Viena posedă un grup de 28 evrei fotografiați.

Anglo-Jewish Association are un grup mare de evrei tot pe fotografie.

Inocenta „Fraternitate“ are o poză cu aproape 30 de evrei și e știut că 28 sunt aproape 30.

Apoi Alianțele străine indică izvorul; cea din Viena citează o parte autoritativă, adecă pe evreii din Iași, d. Löwy pe corespondenții Alianței din diferite părți ale României.

Iată dar că evreii din țară, pretinșii fii ai României, în vinele cărora, după d. Weinberg, curge sânge românesc, sunt complicii bine constatați ai denunțătorilor din străinătate, complici și prin cele ce zic și prin împrejurarea că tac și nu dezmint știrile odioase răspândite cu telegrafică repejune.

„Fraternitatea“ e chiar mai bine informată: ea știe că poza e a unor evrei din Agiud.

Ce-i cu fotografia din Agiud? Cine sunt acei respectabili 28 ai Alianței vieneze, cine acei bieți persecutați pentru cari se alarmează o lume?

Suntem în poziție a lămuri pe cititori.

Pe la finele lunei trecute o escortă de călărași conducea pe trei indivizi creștini, un secui, un german și un rutean ni se pare, găsiți fără căpătâi în țară, pentru a-i preda în seama autorităților de graniță austriace, spre a fi duși la urma lor.

Convoiul ajunse în orășelul Agiud. În acest orășel 28 de negustori evrei, respectabili cum vine vorba, invită pe călărașii noștri să se fotografieze cu ei într-un grup. Călărașii, având ș-așa stație de popas acolo, nu se dau în lături, evreii se pun șir militărește, iar aripa stângă și cea dreaptă a grupului le formează călărașii. Fotograful își așază camera obscură și eternizează, în folosul adevărului cu care se scriu istoria și ziarele, grupul înfrățit al vechilor români și a românilor noi cu cusur.

După ce călărașii și cei trei indivizi creștini s-au odihnit îndestul în Agiud, convoiul a plecat mai departe.

Iată originea fotografiei trimisă la Viena, la Londra, la redacția „Fraternității“, despre care acum se vorbește în presa europeană.

În contra celor 28 de respectabili mincinoși se urmează în acest moment instrucția în corecțional.

Ei bine, iată oamenii cari pretind că sunt fii ai României și cari vor drepturi egale cu românii.


[11 august 1879]

Câteva numere consecutive ale organului fanariot din Strada Doamnei cuprind atâta superfluență de iubire și de grijă pentru Dobrogea încât lucrul din capul locului nu ni se pare curat.

N-am văzut încă niciodată tratându-se vreo cestiune în acel ziar — cu durere o constatăm — fără ca după sentimentele și discuțiile pretextate să nu se ascunză ori vrun interes esclusiv al gaștei sau unul și mai esclusiv al unor membri ai partidului, de teapa Mihăleștilor.

De aceea, deși nu putem cunoaște încă adevărata cauză a acestui interes extraordinar, totuși ni se răcește inima când îl vedem apărând în acel ziar care de când e n-a făcut decât propuneri ce aveau în vedere vreo speculă ilicită oarecare. Dacă-și aduce cineva aminte focul cu care după vremuri era apărată concesia Stroussberg, dacă-și aduce aminte fraza că „națiunilor moleșite trebuie să li se ia sânge“ cu care s-a introdus în scenă participarea la război, apoi memorabilele proceduri economicoase Warszawsky-Mihălescu, acela lesne va vedea că acest interes estraordinar cată să fi ascuzând sau intenția de a face treburile cuiva din demnul partid roșu sau în fine intenția de a ruina noua provincie și de a băga nepacea și intriga între locuitorii actuali, un scop rău însă trebuie să fie la mijloc.

*

Amintim în treacăt că d. C.A. Rosetti, părintele spiritual al partidului roșu, a fost pururea cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român și născut din părinți greci, din tinerețea sa încă s-a distins prin purtare cinică, prin disprețul a orice convenție socială sau de tradiție. Necrezând în nimic decât în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste cari pun individul și interesele lui deasupra tuturor intereselor generale, naționale sau economice. C-o mână de Erostrat a dat apoi foc tuturor tendințelor de conservare, fie pe terenul instituțiilor moștenite, fie pe acela al bunurilor materiale și intelectuale ale nației. Gașca roșie a prefăcut România în America, a făcut că în țara noastră proprie începem a ne simți străini.

Astfel — cosmopolit până în vârful unghiilor — el și ciracii săi au avut acea luptă lungă întreprinsă în contra generației trecute (v. Eliad) care privea cu spaimă propășirea spoielii și feneantismului în țară și combătea prin pene oțelite a unor adevărați apostoli demoralizarea sistematică, cu care liberalismul cosmopolit, individualismul orb, scepticismul infiltrat în mod artificial în vinele tinerimei noastre prin centrele pline pe cât de lumină pe atât și de corupțiune ale Apusului, începuse a împlea, ca buriana cea rea, straturile îngrijite pe atunci ale unei sănătoase dezvoltări. Astfel, sub auspiciile „hidoasei pocituri“ s-a născut și încurajat acea specie de numărători de pietre pe trotuare cari sunt totdeuna gata de-a se-nșira în rândurile roșiilor dacă li se aruncă vrun os. Pe lângă acești învățați s-au adaos o masă nesfârșită de oameni cu desăvârșire inculți, parte simpli și de bună-credință, parte răi și cu instincte neoneste, cărora noua evangelie a egalității depline a celor neînvățați cu cei învățați, a celor muncitori cu cei leneși, a celor bogați cu cei săraci trebuia să le surâdă neapărat. Pe când acum treizeci de ani înaintarea în funcțiunile statului era condiționată prin bună purtare, onestitate și ani de serviciu, acum funcționarii harnici și cu cunoștințe sunt dați afară sau rămân staționari în locul ce l-au ocupat zeci de ani, iar pleava partidului roșu, Mihăleștii, Pandravii, Stan Popeștii, Orășenii ș.a. sunt numiți de-a dreptul în funcțiunile cele mai importante, încât ușurința cu care sub roșii omul poate ajunge la vază și avere a dat naștere proverbului: „Numai cu roșii te poți procopsi“.

Și toată suma aceasta de oameni ignoranți, adesea necinstiți, totdeuna comuni, nu trăiește decât din traficul ideilor de naționalitate și libertate. Mare parte din ei bulgari sau greci de-a dreptul, totuși ei pretind a fi unicii reprezentanți demni ai colonilor lui Traian și, neavând nici măcar putința de a pricepe în ce consistă naționalitatea pe de o parte, libertățile pe de alta, ei totuși n-au nici o altă știință, nici o altă avere, nici un alt merit decât pe acela de a se gera în reprezentanții acestor idei și de a juca când rolul de „mântuitori ai patriei“, adecă de trădători de noapte și vânzători de domnie, când pe acela de victime ale libertății și naționalității.

Noi din parte-ne susținem teoria că cine nu știe nimic nu are nimic, nu muncește nimic, nu e nici patriot, nici nepatriot, nici național, nici nenațional, ci un biet nenorocit, carele în mod fatal cată să cază în sarcina societății, obligate fără știrea lui Dumnezeu de a-l hrăni. Deosebirea e numai că, pe când la alte țări rolul acesta îl îndeplinesc casele de binefacere și spitalele de nevolnici, la noi statul e spitalul general pentru neputincioșii cu duhul și cu munca, pe care partidul roșu îi capătuiește prin câte o funcție a cărei însemnătate acești indivizi nu sunt în stare s-o priceapă măcar.

Dar răul cel mai mare nu e acesta. Pe lângă mulțimea actuală de postulanți roșii, se crește generația nouă sub aceleași auspicii neserioase, cu aceleași tendințe de a trăi de-a gata și nemuncind nimic, căci echivalentul pentru muncă e la roșii supunerea oarbă sub poruncile gaștei și nimic mai mult.

*

Când dar asemenea breaslă veselă și ușoară de postulanți se preocupă de Dobrogea trebuie să fie ceva rău la mijloc.

În n-rul de sâmbătă 4 august, „Românul“ vorbește de regularea proprietății în Dobrogea — se vede că tot cu chipul cu care Stan Popescu a regulat sarea domnească. Apoi susține teoria că proprietatea pământului în Dobrogea era a sultanului, deci a statului, și că foștii locuitori n-au dreptul de a-și vinde locurile pe care le aveau de la statul turcesc. În fine spune că turcii și tătarii, fiind neasimilabili, trebuiesc înlocuiți cu colonii române din ținutul Vidinului.

Vederile noastre în privința aceasta sunt cunoscute. Admitem teoria că, pentru cuvinte de ordine publică, turcii și tătarii să nu poată vinde orișicui pământurile lor, dar nu admitem teoria că acele pământuri sunt ale statului. Nominal da, în realitate nu. Nominal în statele primitive tot pământul e considerat ca pământ domnesc și din această suveranitate asupra oamenilor și averilor decurg până și titulaturele monarhice. Astfel se zice rege al Prusiei, nu al prusianilor, regină a Angliei, nu a englejilor, ca și când teritoriul întreg ar fi proprietate a coroanei.

Proprietate în senzul modern al cuvântului nu e în societățile primitive și în cele teocratice decât averea mobiliară; cea imobilă era privită în totalitatea ei ca bun public al ginții, deci a reprezentațiunii supreme a ginții, a Domnului. Cu toate acestea, înlăuntrul acestei accepțiuni, nu juridice, ci politice, proprietatea imobilului exista în mod latent; se făceau vânzări, cumpărări, cesiuni, moșteniri, procese pentru hotărnicie etc. etc.

O analogie a acestui soi de proprietate latentă au fost la noi bunurile încărcate cu embatic. Dacă embaticul, adecă prețul posesiei ereditare, nu se plătea în curs de câțiva ani, bunul retrecea în posesiunea proprietarului originar, a mănăstirii, a domniei, a boierului, dar pe câtă vreme embaticul se plătea, proprietarul încărcat cu el avea toată libertatea în privirea bunului; el îl putea vinde, schimba, imposesui fără nici o primejdie.

Înțelegem dar că, admițându-se teoria aceasta cu toate efectele ei, să se hotărască o dată pentru totdeauna că acele proprietăți sunt maiorate ce nu se pot înstrăina decât către români de ex., dar nu înțelegem ca ele să fie declarate de bunuri private ale statului. Pericolul unei asemenea maniere de-a vedea ar fi nemulțumirea generală a populației de acolo.

Dar în ultima linie aceste pofte de espropriere și colonizare se îndreptează contra românilor din Dobrogea chiar. Românii de acolo sunt elementul acela care stă mai bine și e mai bogat, încât țăranii de pe marginea Dunărei sunt oameni — în parte — mai cuprinși decât negustorimea din Chiustenge. Ei n-au suferit încă de liberalism și de urmările lui fatale, ci s-au dezvoltat în știrea lui Dumnezeu sub guvernul turcesc, care pentru oameni pacinici și muncitori însemna lipsă de guvern. Ei au trăit sub un regim analog cu cel ce era la noi înaintea Regulamentului, în zorile domniei naționale reînviate. Dar condiția sine qua non a bunei lor stări sunt tocmai locurile largi și pășunile grase ce se cer pentru păstorie, încât din momentul parcelării pământului și a distrucției averilor comune, nu ale statului, sărăcia ar începe a bate la ușile lor.

Constant este în istorie că bine cu greu faci oamenilor, rău foarte ușor, chiar având cele mai bune intenții. Pe câtă vreme dar nu există conflicte de proprietate pe cari statul să le aibă a le aplana, pe câtă vreme oamenii în Dobrogea sunt la largul lor și nu ne cer nimic, de ce să ne grăbim a încărca ținuturi ce în parte se ocupă încă cu păstoria c-o organizație mai complexă, care le-ar îngreuia traiul, care ar crea dintr-odată alte condiții de existență?

Când locuitorii se vor înmulți și pământul le-ar deveni strâmt, proprietatea rurală fixă, încetarea pășunilor comune vor veni de la sine și în mod fatal. În mod fatal plugul va înlocui pretutindenea toiagul păstoresc, în mod fatal o altă ordine a societății va răsari din chiar stadiul ei organic.

Singurele măsuri pe care statul român se cuvine a le lua sunt măsuri de apărare: apărare contra unor speculanți venetici cari ar voi să esploateze neștiința locuitorilor, apărare contra unei imigrațiuni de oameni fără de căpătâi. Dar la aceasta se și mărginește rolul statului; restul îl va face timpul și dezvoltarea naturală a lucrurilor.


[Articol cu paternitate incertă]

[11 august 1879]

Ștefan Miclea, vechi rector al Universității din Iași, după o muncă neobosită de 29 de ani ca profesor de științele fizice, a încetat din viață.

În lunga și spinoasa lui carieră, dânsul și-a îndeplinit datoria totdauna cu prisos și fără preget. Sentimentele lui dezinteresate pentru datorie și pentru țară, caracterul lui independent, inteligența lui superioară și cunoștințele lui, după ce i-au atras în viață stima concetățenilor lui, i-au asigurat după moarte regretul tuturor acelora ce au avut fericirea să-l cunoască.

Răposatul lasă în urmă-i o văduvă și două copile. Numele văduvei, d-na Veronica Micle, este destul de cunoscut iubitorilor de adevărată literatură prin producțiile poetice de un talent hotărâtor ce d-sa le-a publicat în „Convorbirile literare“.

Toate organele presei române, deplângând moartea lui Ștefan Miclea, sunt de părerea, pe care noi ne grăbim a o împărtăși, că ar fi un act de justiție a se trece cu vederea lipsa celui din urmă an de serviciu și a se acorda familiei sale pensiunea corespunzătoare serviciului de 30 ani, din care defunctului abia-i mai lipsea un singur an. Aceasta mai ales că atât numele răposatului cât și al văduvei sale sunt niște nume ce netăgăduit au dreptul la deosebită considerație și în privința cărora, în viața publică, se pot și trebuie a se face oarecari excepțiuni.

Ne unim glasul cu acei ce trimit familiei răposatului sentimentele lor de condoleanță, esprimându-i adâncul nostru regret pentru pierderea venerabilului rector al Universității ieșene.


[12 august 1879]

După termenul mesajului de prorogare, astăzi ar fi trebuit să se redeschiză Corpurile de revizuire. Termenul acesta însă s-a amânat prin forța împrejurărilor; miniștrii cari lipsesc în străinătate, unul nu și-a terminat băile, altul ocolul diplomatic. Pe cât se vorbește, d. I.C. Brătianu n-are să se întoarcă până la 20 sau 25 ale lunii; d. Boerescu asemenea. După întoarcere, tot le va mai trebui oarecare timp, câteva zile, pentru a se acorda între dânșii, în consiliu, asupra formulării proiectului de modificare al art. 7. Nu se poate spune cu siguranță care este anume rezultatul întreprinderii diplomatice a d-lui Boerescu; tot ce se știe însă este că d-sa pretutindeni s-a bucurat de bună primire și că sentimentele majorității cabinetelor europene nu sunt de natură a ne face să ne temem cumva de o soartă identică cu a chedivului din Egipt, nici de vreo intervenție colectivă cu puteri armate, nici de însângerarea țării. Spaimele acestea împrăștiate acum o lună de d. I.C. Brătianu și de partizanii fierbinți ai soluțiunii pe categorii s-au risipit astăzi cu totul. Organele patriotice cari făceau multă larmă, zugrăvindu-ne în fraze grozave acea neagră perspectivă, astăzi și-au domolit condeiul, rămâindu-le totuși pe atât de multă dorință pe cât de puține speranțe că soluțiunea pe categorii ar putea cumva izbuti.

Curentul ostil nouă ce, după cum se știe, se născuse în Europa și pe care se întemeiau amenințările patriotice ale d-lui Brătianu sau era factice și înjghebat numai în treacăt prin câteva inserțiuni în presa străină, plătită de Alianța izraelită, sau că era un adevărat curent al opiniei publice europene, indusă în eroare asupra stării de lucruri din România. Oricum ar fi fost însă, nu importă, destul că acest curent a dat până în fine naștere la o reacție, și astăzi vedem majoritatea organelor serioase și independente din străinătate pledându-ne cauza și dându-ne dreptate asupra măsurilor ce am luat și voim a lua pentru apărarea naționalității noastre.

Neavând alte temeiuri de drept întru apărarea cauzei sale, Alianța izraelită, prin organele sale, alesese ca temei umanitarismul. Noi, românii, cari vedem pe zi ce merge răpindu-ni-se tărâmul nostru economic, în propria noastră țară, de invazia mereu crescândă a evreilor străini și cari, din nefericire, vedem și pe evreii pretinși pământeni făcând cu aceștia cauză comună într-un corp constituit și organizat, noi știam bine ce însemnează umanitarismul, cuvântul de ordine al Alianței izraelite și al organelor sale, și aceea ce ne indigna cu drept cuvânt era că opinia publică europeana se lăsa a fi amăgită de un înțeles cu totul fals al acelui cuvânt. Din fericire, astăzi bărbații de stat și opinia publică din Europa au început să înțeleagă ca și noi ce va să zică umanitarismul.

În adevăr, să vedem ce zice un ziar important din Paris într-o corespondență a sa din Viena, cu ocazia ocolului diplomatic al ministrului de externe român:

Toate popoarele orientale, zice corespondentul vienez al ziarului „Le Soleil“, cele mai civilizate ca și celelalte, sunt expuse, prin calitățile cât și prin defectele lor, ajunge foarte lesne prada, dacă nu victima unei exploatări contra căreia trebuie a le protege pe cât e cu putință. Unele sunt încrezătoare și darnice: cheltuiesc ca marii seniori, fără și calcula cu destulă exactitate veniturile. Altele au pasiunea jocului. Țăranii se înfundă în datorii pentru a căpăta pământ. Cei cari trăiesc cu ziua și meșteșugarii, arși de o căldură toridă, primesc în orice mână niște băuturi pe cari le cred răcoritoare și cari prea adesea sunt ucigătoare. Am cunoscut personal pe un inginer francez stabilit în regiunile acele care-mi zicea cu o întristare adevărată: „Îmi e aproape cu neputință să țin mai mult timp pe aceiași lucrători. Îndată ce-i întrebuințez la lucrări cari constrâng să șază la câmp, sunt pierduți. Evreii vin, le scontează cu mult înainte salariul săptămânii și-i înveninează în toată puterea cuvântului cu băuturi de toate felurile. Sunt printre lucrători unii cărora din aceasta li se trage moartea; alții pierd repede gustul muncei“.

Desigur teoriile umanitare sunt un ce frumos și nu mă mir că spiritele generoase sunt subjugate de ele. Dar mai trebuie să știm cui se aplică aceste teorii și să nu dăruim numele de om și de cetățean unor ființe fără principie, fără naționalitate și — aș putea zice — fără religiune. De mult timp cei cari cunosc fondul lucrurilor au stabilit două categorii bine deosebite:

1. Izraeliții (Israelites), cari sunt oameni inteligenți, instruiți cari se așază într-o țară, se instalează acolo, întemeiază o casă de comerț ori se ocupă de profesiuni liberale și devin cetățeni ai țării în care locuiesc, patrioți cu același titlu ca și ceilalți.

2. Jidanii propriu-ziși (Juifs), cari cutreieră câmpiile Poloniei, pe ale Ungariei și pe ale României, rasă în adevăr puțin interesantă și care merită cu mult mai mult blestemele al căror obiect este decât protecția atât de manifestă a diplomaților europeni.

Mulțumindu-ne deocamdată cu lămurirea dată de ziarul francez în privința exploatării populației rurale de cătră evrei și în privința teoriilor umanitare, ținem a afirma aci chiar că deosebirea ce o face între israeliți și jidanii propriu-ziși esistă oarecum și la noi și o recunoaștem. Însă nu trebuie să se uite un lucru. Izraeliții — cum zice ziarul francez — inteligenți, instruiți, cari să se fi așezat în țara noastră de mult ocupându-se statornic și onest de o meserie oarecare, sunt la noi puțini, iar despre patriotism, în interesul chiar al celor ce s-ar bucura de calitățile arătate mai sus, nici să nu se mai pomenească, afară numai dacă a aștepta cineva ocrotire de la străini în contra propriei sale țări, precum îi văzurăm făcând acum în urmă pe izraeliți fără nici o excepție, se poate numi patriotism, iar nu cu totul altceva.

Acelora ce se bucură de calitățile de cari nu se bucură jidanii propriu-ziși, cum îi numește „Le Soleil“, națiunea română, fără să le mai ceară testimonie de patriotism, ceea ce cunoscându-i d-aproape ar fi absurd să mai facă, le va acorda, pentru satisfacerea principiului umanitar înscris în art. 44 al Tractatului, cetățenia pe calea pe care se acordă aceasta la toți străinii în genere.

Aceasta este soluțiunea majorității Camerii de revizuire, a cărei tenacitate desigur nu se va fi încordat numai spre a ocaziona curat și simplu o schimbare la față a băncii ministeriale. Mai cu seamă astăzi, când s-au risipit norii din cari se spunea că au să cază asupră-ne toate trăsnetele dacă nu vom admite soluțiunea pe categorii, astăzi, când ne-am lămurit că diplomația europeană nu e atât de nesăbuită pe cât spunea d. Brătianu, proiectul de soluțiune al guvernului nu va putea fi în fond altul decât proiectul majorității. Aminteri, cu toată remanierea cabinetului, cu toată prorogarea Adunărilor și amânarea rezolvării cestiiunii art. 7, la redeschiderea Camerelor, ne vom reafla cu o lună și jumătate înapoi, adică întocmai aceeași situație ca și în ajunul demisionării ministerului trecut, silit fiind tot d. Brătianu poate a aviza iarăși la o nouă coaliție sau fuziune, oricum ne va plăcea s-o numim.


[14 august 1879]

Sâmbătă, 11 august, d. Cogălniceanu a dat citire în Cameră, d. N. Crețulescu în Senat, următorului mesaj de deschidere:


Domnilor senatori,
Domnilor deputați,
Astăzi se încheie amânarea sesiunii estraordinare a Corpurilor legiuitoare urmată potrivit mesagiului meu din 11 iulie.
D-voastră reîncepeți acum activitatea d-voastră legislativă.
Miniștrii mei vă vor supune actele atingătoare de reviziunea art. 7 din Constituțiune, cerută de art. 44 al Tratatului din Berlin, pe care, cu toate sacrificiele ce ne impune, România l-a primit prin glasul reprezentanților săi.
D-voastră, d-lor deputați, ați profitat de timpul ce v-a lăsat prorogarea Camerelor, spre a studia mai de-aproape deosebitele împrejurări ale acestei grave cestiuni.
Am dar deplina convincțiune că astăzi Camera și guvernul vor pune tot zelul, tot patriotismul, toată prudența politică spre a ajunge la o soluțiune care pe de o parte să dea satisfacțiune principiului libertății religioase și al egalității civile și politice, proclamat de Europa întreagă, iar pe de alta să împace cu acest principiu necesitățile noastre naționale și economice.
Dumnezeu să binecuvânteze lucrările d-voastră.
Dat la Sinaia, 11 august 1879.


Senatul, nefiind în număr la citirea mesajului, d. președinte a anunțat ședința viitoare pe luni, deputații însă fiind un număr suficient, a trebuit o altă cale pentru a închide discuțiile înainte de ce ele ar fi început.

Simplu ar fi fost ca guvernul, pe cuvinte lesne de înțeles, să ceară Camerei amânarea ședințelor ei până la întoarcerea în București a d-lui Boerescu cel puțin, care călătorește în acest moment în cestiunea izraelită, dar ceea ce e simplu și lesne de înțeles n-ar semăna se vede a un act de înaltă politică, de aceea a trebuit să i se dea aparența ca și când Camera din propria inițiativă ar fi dorit o asemenea amânare.

Camera actuală are, precum se știe, o pronunțată duplicitate de caracter. Elementele patriotice și cu cultură din ea, adecă oameni pe cari te poți întemeia, sunt în minoritate, deși formează mai mult decât o a treia parte din Adunare, care a treia parte a făcut cu neputință pân-acuma o soluțiune a cestiunii izraelite în sensul Alianței și a roșiilor. Elementele roșii însă, parte putrede de corupte, parte stupide, formează majoritatea simplă a Adunării, încât orice propunere patronată de gașcă e sigură de majoritatea simplă fără discuție și fără opunere.

Fără a da așadar lucrului o mai mare importanță de cum are, credem că apucătura ca esplicabila dorință de amânare din partea guvernului să fie reprezentată printr-un deputat era cu totul de prisos. Ar fi fost și mai simplu și mai demn ca guvernul să ceară el însuși amânarea, în loc de-a pune pe d. P. Ghica ca să-l reprezenteze, căci (abstracție făcând de la ominozitatea unei propuneri pornite din partea unei persoane atât de demne și de respectabile din toate punctele de vedere precum e fără contestare meritosul vânzător de bilete al artistelor de cafenele) d. Cogălniceanu bunăoară, ca om cu practica lucrurilor, știa prea bine că nu e nevoie de o asemenea procedare estraordinară pentru ca majoritatea să voteze porunca stăpânilor ei.

Am fi dorit, din punctul de vedere al procedurelor deschise și clare, să putem zice că Adunarea și-a amânat ședințele până peste zece zile după cererea guvernului, nu după propunerea d-lui P. Ghica.

Din mesaj însuși relevăm următorul pasaj, care ni se pare a cuprinde o subrepțiune:


Miniștrii mei vă vor supune actele atingătoare de reviziunea art. 7 din Constituțiune cerute de art. 44 al Tratatului din Berlin, pe care România l-a primit prin glasul reprezentanților săi.


Acest pasaj — pe lângă neclaritatea de stil, căci după el s-ar putea ca România să fi primit sau Tratatul în întreg sau art. 44 îndeosebi — mai are apoi meritul unei vădite neexactități.

România nu poate primi prin glasul reprezentanților săi decât legi cari ar fi trecut prin toată filiera constituțională. Voința țării nu se poate rosti și nu are valoare decât sub forma de lege. Nu există însă nici un text pozitiv de lege prin care România să fi sancționat din parte-și hotărârile Tractatului de Berlin. Dacă România ar fi primit Tractatul sau art. 44 sub singura formă în care ea ca țară îl poate primi, adecă sub forma de lege, atunci dispozițiile în cestiune ar fi demult obligatorii pentru orice cetățean al statului. Dar moțiunile și momentele de entuziasm ale Pătărlăgenilor de toate categoriile n-au, pân-acuma cel puțin și după cât știm, puterea unor legi pozitive. E într-adevăr una din frumoasele ținte ale republicei române ca chiar scrierile lui „Nichipercea“ să treacă ca articole de lege în Cod și ca rugăciuni în cărțile bisericești, dar pân-acuma o asemenea veselă eventualitate n-au trecut încă în domeniul realității. Așadar, cu toată intima noastră speranță în viitorul republicei, să ni se îngăduie umilita observare că, pe câtă vreme voința țării noastre nu se poate rosti decât prin legi trecute prin toată filiera constituțională și pe câtă vreme asemenea legi cari să admită Tractatul nu există, e o inexactitate cel puțin, o subrepțiune desigur, de-a pune în gura M. Sale R. cuvintele că România ar fi primit deja prin glasul reprezentanților ei Tractatul de la Berlin.


[17 august 1879]

Esprimată în termenii cei mai generali, deosibirea între liberali — întru cât e vorba de oameni onești și cu principii stabile — și între conservatori e că acești din urmă privesc statul, și cu drept cuvânt, ca pe un product al naturii, determinat de o parte prin natura teritoriului statului, pe de alta prin proprietățile rasei locuitorilor, pe când pentru liberali statul e productul unui contract, răsărit din liberul-arbitriu al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferentă în fine natura pământului chiar.

Manierele de-a vedea sunt atât de deosebite încât în ochii liberalilor statul nu e cu mult mai mult decât o mașină, în ai noștri el e un organism viu, susceptibil de sănătate și de boală, de înflorire și de decadență, care poate trăi lung timp dacă urmează legile sale interne de conservare, poate muri dacă urmează un trai contrariu celui prescris de însuși natura lui.

Ideile liberale despre stat și despre om sunt vechi. Ele sunt din veacul al șaptesprezecelea și al optsprezecelea, pe când inducțiunea amănunțită în studiul naturei era incomplectă, pe când i se dădea omului, deci și statelor, o poziție cu totul excepțională în ordinea naturii, pe când ideea unității vieții organice nu era încă nici presupusă, necum dovedită.

Maniera noastră de-a vedea e pe deplin modernă: pentru noi statul e un obiect al naturii care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriu lui său, toate acestea deosebite și neatârnând câtuși de puțin de la liberul arbitru al indivizilor din cari, într-un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendințele și ideile noastre se pot numi reacționare, epitet cu care ne gratifică adversarii noștri, această reacțiune noi n-o admitem decât în înțelesul pe care i-l dă fiziologia, reacțiunea unui corp capabil de a redeveni sănătos contra influențelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său.

Apucătura sofistică a adversarilor noștri politici de-a substitui un mediu fals și de a ne numi reacționari în sensul apusean al cuvântului, adecă reprezentanți ai ordinei divine, e precât de cunoscută pre atât de lesne de invalidat. Reacțiunea în sensul apusean al cuvântului are drept ideal un stadiu al societății, o vârstă oarecum: stadiul feudalității. Întru cât acel stadiu conține însă elemente de adevăr, elemente de ordine naturală a lucrurilor, noi o admitem, întru cât nu, nu. Deosebirea de metod între reacțiunea al cărei rol ni-l atribuim și-ntre reacțiunea apuseană stabilește totodată și o deosebire fundamentală a spiritului de reacțiune.

Spiritul reacțiunii europene e în esență staționar, el nu face nici o concesie dezvoltării interne a societății; noi, din contra, facem orice concesie pre cât ea se împacă cu existența statului național, pre cât ea nu înseamnă o risipă zadarnică de puteri vii, pre cât această concesie ni se pare indicată de mersul normal al dezvoltării naționale.

Ceea ce e ciudat însă e că așa-numiții liberali, de câte ori sunt siliți prin puterea lucrurilor de-a vedea clar, de câte ori realitatea li se impune, nu se dau deloc îndărăt de-a vota legile cele mai reacționare.

Astfel supremul principiu liberal e că: individul e absolut liber de a-și determina acțiunile prin voința sa proprie întru cât prin aceasta nu împiedecă libertatea de acțiune a altuia. Deci individul poate face cu averea și persoana sa tot ce poftește. Dacă are pământ, îl poate vinde, dacă-i trebuiesc bani se poate împrumuta sub orice condiții voiește etc.

Cu toate acestea Camera trecută a votat o lege contra cametei și contra înstrăinării pământurilor sătenilor. Iată dar măsuri reacționare diametral opuse principiului suprem al liberalismului și măsuri cu cari partidul liberal se fălește.

Dar destul despre aceasta. Noi prevedem că orice bun român va deveni cu timpul mai mult ori mai puțin reacționar. Asprimea luptei pentru existență va aduna neapărat împrejurul unor idei pozitive pe oamenii de bine în contra acelora al căror ideal este risipa puterilor societății pe nimicuri și pe jucării copilărești, cari au marele inconvenient că trebuiesc plătite cu bani peșin din sudoarea muncitorului. Dacă gustul de risipă și de jucării, combinat cu ambițiile fără de margini ale nulităților partidului roș, ar fi pe deplin la largul lor, am vedea în curând, sub pretextul unor idei politice răsărite în țări străine, împărțindu-se țara în treizeci sau mai multe republici ploieștene cu prezidenți improvizați, cu ministerii alese de poporul suveran, încât toți Stan Popeștii și Pătărlăgenii ar avea ocazia de a sui în miniatură toate treptele măririi esterioare a oamenilor.

Dacă cineva ar voi să înființeze un ministeriu de marină în Svițera desigur c-ar fi tratat cu viguroasa impoliteță care i se cuvine. La noi, sub pretextul ideilor liberale, se înființează o sumedenie de ministerii de marină, bine plătite; iar dacă cineva arată netrebnicia acestor organe fără funcțiuni naturale, zădărnicia risipei de puteri vii, cari se puteau întrebuința la ceva mai folositor, atunci e taxat de slugă boierească, de reacționar în sensul feudalității și se apelează în contra lui la-nfrățirea tuturor românilor. Românii toți, în înțelesul demagogiei, sunt însă toți prezidenții trecuți sau viitori ai republicelor ploieștene, și înfrățirea cu aceste elemente nu ni se pare deloc necesară pentru o reformă sănătoasă în viața statului român.


[23 august 1879]

D. ministru de esterne nefiind încă întors din străinătate, Camerele, după propunerea d-lui I.C. Brătianu, se vor ocupa săptămâna aceasta de lucrările ordinare pentru cari s-au admis urgența în rândul trecut al acestei sesiuni.

După întoarcerea d-lui ministru de esterne, care va fi în săptămâna viitoare, Camera va trebui să țină câteva ședințe intime pentru a asculta comunicările d-lui Boerescu.

Avem prin urmare încă o întârziere de zece sau chiar de cincisprezece zile până să vedem deschizându-se discuția publică asupra cestiunii revizuirii.

După cum se spune în ziarul radical al guvernului, d. Boerescu se află acuma la Paris. D-sa ar avea de gând să se ducă și la Roma, însă n-a luat pân-acuma nici o hotărâre în această privință.

În orice caz d. Boerescu nu se întoarce cu izbândă. Memoriul prezentat de d-sa, deși cedând pretențiilor cabinetelor mai mult decât soluțiunea majorității, n-a întâmpinat aprobare din partea acelora cătră cari a fost adresat.

Memoriul cedează în cestiunea izraelită mai mult decât soluțiunea majorității, însă la această soluțiune guvernul, prin o programă a lui, a aderat pe deplin; ce l-a autorizat dar pe guvern ca prin d. Boerescu să promită mai mult decât știe că va acorda majoritatea?

Majoritatea nefiind legată întru nimic față cu guvernul, ci cu totul din contră, va respinge și de astă dată orice concesiune mai largă decât aceea făcută prin soluțiunea ei.

D-aci se va naște o nouă criză ministerială, o remaniare, o cădere a guvernului. Guvernul următor va avea firește nevoie de o nouă amânare, spre a studia cestiunea și a-și găsi un punct de plecare.

Față cu străinătatea, acel guvern, oricât de destoinic ar fi, nu va putea avea nici o reușită, nu va putea întoarce pe puteri de la hotărârea luată, nu va mai putea drege aceea ce a stricat d. Brătianu prin purtarea d-sale falsă pe lângă cabinete.

Două lucruri îi vor rămâne de făcut: să se retragă și el sau să adopte soluțiunea majorității și să renunțe deocamdată la recunoașterea independenții noastre.

A se retrage este lucru ușor, a renunța la căpătarea recunoașterii noastre de cătră puteri e foarte greu.

Acesta este rezultatul strălucit al politicei deșucheate care a condus destinele țării noastre de la trecerea oștirilor rusești și până azi.

Este o vorbă veche, al cărei adevăr îl constatăm astăzi din nenorocire pe spatele noastre: un nebun aruncă piatra-n apă și o mie de-nțelepți n-o pot scoate.

Grație politicii radicale ni se impune cestiunea izraelită; trebuie neapărat, fără doar sau poate, s-o dezlegăm; dezlege-o cine poate.

Ne aducem foarte bine aminte de cele ce zicea foaia ministerială a d-lor Brătianu și Rosetti pe vremea războiului când era întrebată asupra rezultatului final al aventurilor noastre politice:

„De toate urmările acestui război, miniștrii vor să fie ei, numai ei și nimeni altul, răspunzători“.

Am voi să știm și i-am ruga să ne spună domnii de la stărostia patriotică din Ulița Doamnei dacă mai mănțin și acum declarația acea solemnă.

Pierderea Basarabiei, cestiunea izraelită și toate urmările ei sunt numai și numai rezultatele politicei patronilor d-lor, consecențele fatale ale războiului în care am intrat noi românii ca niște smintiți lipsiți de cel din urmă instinct de conservare.

Dacă din cestiunea izraelită, urmare fatală a războiului, se vor naște complicări, precum prevestește zilnic chiar foaia ministerială, întrebăm: cu ce vor răspunde dd. Brătianu și Comp. de acele nenorocite complicări datorite numai deșucheatei d-sale politice?

Am vrea să avem un răspuns la această întrebare, răspuns clar, fără tirade întortocheate, fără blagomanie și platitudini tocite, după cum le e obiceiul radicalilor oficioși.

D. Brătianu, luând odinioară asupră-și platonicește răspunderea greutăților în care ne-a vârât, astăzi se-nchină cu plecăciunea, se spală pe mâni de toate celea și se retrage de la putere dacă nu vom primi soluția Alianței izraelite.

Cum rămâne însă țara? E treaba ei. Atât mai rău pentru popoarele cari se-ncred orbește în răspunderi platonice; atât mai rău pentru țară dacă nici acum nu va profita de o lecție plătită așa de scump.


[24 august 1879]

De câte ori se încurcă sforile politice ale stărostiei patriotice din Ulița Doamnei așa încât onor. corporație nu mai are destulă destoinicie și putere ca să le descurce singură, organul radical începe a ne cânta un refren vechi, care sună cam așa:

„Să ne unim cu toții mână-n mână, împrejurul stindardului național, să lăsăm d-o parte micile pasiuni, neînțelegerile interioare, pentru ca să fim prin unire tari față cu vrăjmașii din afară. Unire și înfrățire! Să luăm exemplu de la strămoșii noștri!“

Un lucru este foarte caracteristic în acest refren. Invariabil, dânsul se adresează tot dauna cătră adversarii politici; povețele patriotice ce dânsul cuprinde sunt îndreptate cătră aceia cari, cu o zi mai nainte, au fost insultați și calomniați fără cea mai din urmă rușine. Redactarea lui proprie, dacă redactorul n-ar fi un iscusit bizantin, ar trebui să sune dar astfel:

„Să vă uniți cu noi mână-n mână, împrejurul redacției din Ulița Doamnii, să lăsați d-o parte părerile și credințele voastre, pentru ca să ne putem noi descurca sforile. Unire și înfrățire! Luați exemplu de la strămoșii noștri!“

Sărmanii strămoși români! La câte mișelii fanariotice numele lor servește de etichetă!

Înainte de a intra în război, toți cei chemați a da sfatul lor M. Sale Domnitorului despre ce era de făcut fuseră de părere că nu trebuie să ne amestecăm deloc în lupta celor două colosuri, numai d. C.A. Rosetti, strănepotul strămoșilor noștri, fuse de părere să mergem ca orbeții înainte. Merserăm, din nenorocire, după părerea d-lui, fiind la cârma țării ai d-lui; în curând sforile politice li se încurcară rău de tot, și organul stărostiei patriotice începu să strige:

„Am încurcat-o noi; acum trebuie toți românii mână-n mână, uitând micile pasiuni, neînțelegerile dinlăuntru, să o descurce. Unire, înfrățire! Să luăm esemplu de la strămoșii noștrii!“

Mai târziu vine Congresul de la Berlin, în care se-nscrie art. 44. D. Brătianu merge la masa cu postavul verde, la care e poftit să ia loc — în picioare — spre a face înaintea diplomaților câteva tirade patriotice, presărate cu citate de blagomanii din literatura democratică și stropite din când în când cu lacrămi. Cum a mers, așa s-a întors d. Brătianu, nici citatele din Michelet, nici lacrămile, nici elocuența clasică a d-lui Brătianu n-au putut mișca pe auditoriu din palatul Radziwill, cari se vede că sunt mai puțin simțitori decât auditorii „suverani“ ai întrunirilor electorale de la Mazar Pașa.

Ce-i oare de făcut? întreabă d. Brătianu; iar d. Rosetti începe prin organul său să ne cânte refrenul: „Unire, înfrățire! Să luăm esemplu de la strămoșii noștri!“

După aceea încep tratările guvernului d-lui Brătianu cu cabinetele, d-lui de tocmește, ca deplin împuternicit, și târgul se oprește la împământenirea evreilor pe categorii. Camera însă, chemată a modifica art. 7, se pronunță în contra târgului făcut și sforile politice radicale se încurcă de astă dată mai grozav ca totdauna. „Unire, înfrățire! Să imităm pe strămoșii noștri!“ sunt vorbe frumoase, dar nu fac, din nenorocire, efectul dorit. Ministerul se remaniază; puterile, hotărâte odată asupra învoielii cu categoriile ori cu listele nominale, resping orice nouă tocmeală și sforile se încurcă și mai rău. Refrenul reîncepe, neavând nici acum mai mult răsunet decât în rândul trecut.

Majoritatea, nestrămutată și dânsa în hotărârea ei, răspunde: „Unire și înfrățire, voiți? Uniți-vă atunci cu soluțiunea noastră, noi nu ne putem uni, în numele strămoșilor ce-i invocați, cu soluțiunea Alianței izraelite“.

Majoritatea este îndreptățită a zice aceasta, cu atât mai mult că la remaniarea ministerială nu a fost consultată și dânsa, cu atât mai mult că ministerul cel nou a aderat dintru început, prin programa lui, la soluțiunea acestei majorități.

Dacă ministerul și îndeosebi radicalii doresc unire și înfrățire, unească-se cu soluțiunea majorității; dacă nu, ducă-se și lase răspunderea în mâinile acestei majorități, care a dovedit îndeajuns că asupră-i refrenurile tocite nu mai pot face nici un efect.


[19 septembrie 1879]

De când cu începerea dezbaterilor asupra cestiunii izraelite, partidul roșu, prin organele sale, cu reaua lor credință proverbială, caută a insinua că partidul conservator ar fi având gânduri răsturnătoare în privința stării de lucruri actuale, că ar fi tinzând la o modificare a Constituției spre a restrânge libertățile publice. Aceste insinuări mișelești le fac scriitorii stărostiei radicale cu scopul de a rupe legătura elementelor de deosibite credințe politice, aliate în cestiunea izraelită în contra vechililor de la putere ai Alianței izraelite. Conservatorii sunt reacționari și, opunându-se împământenirii pe categorii, ei urmăresc visul lor de aur: reacțiunea. Și, spre dovedirea acestora, radicalii întrebuințează fel de fel de mijloace, care de care mai minunate: din îndreptarea făcută de un orator unei fraze din discursul său, din niște rânduri, foarte clare de aminteri, scrise într-un ziar al opoziției și răstălmăcite de dânșii, dintr-o destăinuire făcută lor de un bărbat însemnat dintre conservatori al cărui nume nu vor să-l spună — din toate acestea rezultă că conservatorii vor să dărâme libertățile publice.

A căuta să dezmințim la fiece pas insinuările radicalilor de la putere ar fi de prisos. Astăzi s-a cam domirit lumea de la noi asupra noastră și adversarilor noștri, așa încât nu mai e nevoie să urmărim din fir în fir aceea ce zic adversarii, pentru ca nu cumva neadevărurile lor să treacă drept bani buni în opinia publică. Cestiunea izraelită a avut atâta bun, cel puțin întru cât ne privește, cu toate că noi nu ne bucurăm a fi căpătat acest însemnat folos cu așa preț. Adevărul mai curând sau mai târziu e menit să străbată la lumină, și soarta, în viața publică, are până la urma urmelor o dreptate. Suntem într-o stare politică, economică și socială așa de nenorocită încât, dacă i-a mai rămas poporului acestuia o scânteie măcar de vitalitate, ea trebuie să-l determine a părăsi hotărâtor calea falsă pe care rătăcește de atâta vreme, risipindu-și zadarnic toate puterile vii.

Toate tiradele negustorilor de principii liberale, umanitare și cosmopolite prin cari dânșii caută să insinueze că noi am conspira în contra Constituțiunii nu le vor aduce nici un folos; ele sunt astăzi niște bani tociți, pe cari toată lumea îi vede în sfârșit ce calpi și ce fără valoare sunt. Vorbind odată despre reorganizarea statului nostru, ziceam că dânsa, pentru a ne garanta existența politică și națională, nu poate fi în adevăratul înțeles al cuvântului decât o organizare conservatoare.

Orice om cu bun-simț trebuie, după părerea noastră, să fie convins că slăbiciunea noastră internă, disoluția economică și socială în care facem progrese zilnice, nu sunt decât rezultatul organizației noastre de pân-acuma, nepotrivită nici cu firea, nici cu gradul de dezvoltare morală, intelectuală și economică a poporului nostru.

Românii sunt, din nenorocire, un popor deprins a se îmbăta cu vorbe goale, a se amăgi cu forme deșarte, a crede că o circulară ministerială, numai prin faptul că a înregistrat patrioticește nevoile publice, le-a și înlăturat, că cu un discurs democratic se poate tămădui de mizeria lui economică. Un așa popor, pentru a putea s-o rupă odată cu relele-i deprinderi, trebuie să aibă multă tărie de caracter.

Pentru aceasta, greutatea cestiunii evreilor stă atât în cestiunea însăși, cât și în starea noastră de disoluțiune socială și economică. Prin orișice soluțiune dată deocamdată cestiunii evreilor pe tărâmul politic, nu putem scoate pe evrei de pe tărâmul economic, pe care ei sunt aproape deplini stăpâni. Tăria de caracter, scânteia de vitalitate, credem că le are poporul românesc, și astfel sperăm, pentru dânsul, că va putea să o rupă odată cu vechile deprinderi false și bolnăvicioase și să adopte o direcție sănătoasă în viața publică.

Le-am zis și le mai zicem acestea; acestea sunt ideile și credințele noastre asupra reorganizării statului nostru, a cărei nevoie grabnică, cu prilejul cestiunii izraelite, o simte astăzi toată lumea. Reacțiune! strigă adversarii noștri. Reacție, da, răspundem noi; nu însă reacție prin răsturnare, nu reacție politică în sensul feudal, cum insinuați d.v. cu rea-credință. Voim și sperăm o reacție socială și economică determinată de rămășița puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară așa de grabă, trebuie să-și vină în fire și să vază unde l-a dus direcția radicală. Prin reacție nu înțelegem, — precum insinuați dvs. — o în-toarcere la un sistem feudal ce nici n-a existat cândva în țara noastră, ci o mișcare de îndreptare a vieții noastre publice, o mișcare al cărui punct de vedere să fie ideea de stat și ideea de naționalitate, sacrificate până astăzi sistematic principiilor abstracte de liberalism american și de umanitarism cosmopolit. O asemenea mișcare ar pune stavile speculei de principii liberale și umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurelor patriotice și ar condamna astfel pe mulți patrioți subliniați la o muncă mai onestă dar mai grea; ar apăra treptele înalte ale vieții publice de năvala nulităților netrebnice și triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului legii și autorității, și ar da astfel guvernului mijloacele și morale și economice pentru a cârmui bine dezvoltarea normală și cu folos a puterilor acestui popor.

Elementele sănătoase ale poporului român tind firește la această mișcare, și, iarăși firește, această tendință nu poate conveni acelora ce au trăit o viață întreagă exploatând ignoranța și slăbiciunile tinerei noastre națiuni. Nu e dar vorba de reacțiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave și străine din viața noastră publică de către elementele sănătoase coalizate. Orice ar căuta să insinueze, prin tertipuri uzate, aceia cărora nu le convine această tendință, ei nu vor putea împiedica mersul firesc al lucrurilor. Dacă acestui popor i-a mai rămas cel din urmă instinct de conservare proprie, reacția, în sensul arătat de noi mai sus, trebuie să se facă.


[21 septembrie 1879]

Partidul conservator și-a manifestat, prin organul d-lui Titu Maiorescu, vederile și hotărârile relative la cestiunea ovreilor.

D. Maiorescu nu a vorbit însă numai în numele partidului conservator. Discursul ce-a rostit a fost cea mai nobilă expresiune a vederilor și hotărârilor întregei țări, a fost cuvântul de apărare al unui popor ce se vede lovit în demnitatea sa, în interesele sale vitale.

Și oricum s-ar rezolva cestiunea, acel discurs rămâne o faptă istorică, un act de acuzare contra celor ce ar voi, ori poate chiar vor izbuti să o rezolve altfel decât așa cum voiește țara.

Nu putem admite în mijlocul nostru noi cetățeni decât cu buna primire a țării: iată cuvântul românesc și totodată umanitar, prin care d. T. Maiorescu a combătut orice idee de liste ori categorii.

Noi nu ne vom mai încerca să combatem ceea ce nici chiar d. Maiorescu nu a izbutit a combate cu succes. Înzestrat cu darul vorbei și pătruns de greutatea situațiunii, d. Maiorescu a desfășurat comorile minții sale ca să-i aducă pe stăpânii zilei la îndurare: n-a izbutit.

Cu atât mai puțin am putea să izbutim noi, cari nu avem și nici nu putem avea alte argumente, decât pe acele pe cari le găsim în discursul d-lui Maiorescu, înfățișate în cea mai sărbătorească haină.

Rămâne însă ca să punem în vederea țării primejdiile ce pot să urmeze din primirea propunerilor de rezolvare ale guvernului.

Trecem simplu peste acel amestec confuz de cuvinte și paragrafe pe care guvernul l-a prezentat Camerei drept proiect.

Ministrul de externe a declarat în ședință publică că nici acest proiect nu satisface așa-numitele exigențe europene: atât e destul.

Ne oprim însă la liste.

Înțelegem ca guvernul să prezenteze Camerei un șir de petițiuni de la evreii cumsecade, cari declară că vor să fie cetățeni români și cer ca să-i primim în mijlocul nostru.

Am putea să alegem atunci dintre petiționari pe aceia cari ne convin, pe cari suntem dispuși a-i vedea alăturea cu noi.

Guvernul însă vine cu o minciună, cu o listă de evrei asimilați, de oameni cari ni se impun, oameni cari pretind onoarea de a fi primiți în mijlocul nostru, în virtutea unei stipulațiuni făcute între străini și fără de a ne face onoarea să declare că cer de la noi această onoare.

Aproape toți deputații din Moldova cer ca împământenirea să se admiță numai individual: cum rămâne cu evreii din Moldova ce se află trecuți pe listă?

Chiar din momentul intrării lor în familia română acești „noi români“ sunt primiți cu aversiune, poate chiar cu ură, deoarece fiecare dintr-înșii e câte un „corpus delicti“ câte o vie dovadă despre triumful unei cauze, pe care întreaga Moldovă o combate direct prin petițiuni și indirect prin aproape unanimitatea deputaților ei.

Listele prezentate de guvern sunt niște liste de proscripțiune.

Evreul pus pe acele liste, până ieri era bine primit în societatea română; din momentul în care românii îl văd însă pe acele liste, el începe a fi obiectul unei aversiuni obligate.

Și totuși guvernul ne prezentează o listă de „străini asimilați“.

Asimilați acești oameni pe cari orice român se simte dator a-i respinge ca pe niște apostoli ai puterii străinilor pe pământul românesc?!

Ei vor trăi în mijlocul nostru și de câte ori îi vom vedea, ne vom aduce aminte o altă listă de proscripțiune: aceea a deputaților, cari au votat pentru liste și contra țării insultate.

Este o voință esprimata de mii și mii de cetățeni români, ca împământenirea să se facă numai și numai prin legi individuale; ura acestor cetățeni români rămâne îndreptată contra deputaților ce au votat pentru liste și se redeșteaptă la vederea fiecărui evreu intrat în cetățenia română fără ca el s-o fi cerut.

Nu ne pasă de evrei; nu ne pasă de deputați; ei sunt vrednici de sentimentele pe cari le știu deștepta în societatea noastră. Oameni ca Leibu Iancu, Mandel Miser, Alter Moritz, Pantazi Ghica, Pătârlăgeanu, Fundescu și alți asemeni nu prea țin la părerile ce au alții despre dânșii; și bine fac!

Ne gândim însă că e vorba de țara noastră, și ne cuprinde o adâncă întristare când vedem că se creează o permanentă cauză de perturbațiuni sociale într-însa.

Cine poate să ne spună unde are să ne ducă această dezbinare făcută acum între români? Cine, cu inima curată, poate să ia răspunderea pentru urmările unei sfidări aruncate țării?

Căci o sfidare e pentru țară și îndeosebi pentru Moldova proiectul guvernului cu listele alăturate la el. Alegătorii le spun aleșilor: „Astfel voim să rezolvați cestiunea voi, cari lucrați pentru noi în numele nostru și în interesul nostru“, — și altfel o rezolvă aleșii.

E ori nu e acesta un conflict constituțional, aceasta e indiferent.

Destul că e un motiv de neîncredere în sistemul nostru de organizație politică, destul că e o scânteie de învrăjbire aruncată în societatea română.

Nu credem și deocamdată nici nu ne temem că alegătorii insultați vor pune mâna pe par; rămâne însă în țară dezbinarea, învrăjbirea, capitalul de ură, care ne jignește dezvoltarea pacinică și care poate să fie esploatat în paguba țării; rămâne țara despărțită în două tabere.

Cestiunea evreilor nu se rezolvă; ea se pune în o formă cu mult mai acută și mai primejdioasă decât cum a fost până în ziua de astăzi.

De această înăsprire a cestiunii trebuie să scăpăm și n-am putea scăpa decât primind proiectul la care aderă majoritatea țării.

Guvernul ne spune că acest proiect e o sfidare pentru Europa. Nu-l credem! El poate să fie o sfidare pentru Alianța izraelită; popoarele europene sunt însă cu mult mai calme decât ca să stăruiască pentru crearea unei permanente cauze de perturbațiuni în țara noastră.

Chiar însă dacă unele cabinete ar fi dispuse să sprijinească până la urma urmelor exigențele nedrepte ale Alianței izraelite, ele niciodată nu vor reuși să determine o pornire unanimă a puterilor europene în sprijinul acelor exigențe. Știm că, deși unanime în dorința de a face să admită în dreptul public european principiele tractatului, puterile au deja deosebite vederi în privința aplicării la noi a principiului din art. 44. Altfel vede în această privință Austria, Rusia, Turcia și chiar Germania și altfel Franța, Englitera și Italia.

Dacă guvernul și amicii săi nu vor să înțeleagă aceasta, atunci nu ne rămâne decât să presupunem din două lucruri unul; ori că sunt slugi supuse și plecate ale evreilor; ori că ei chiar dinadins caută să agiteze țara, gândindu-se la turburări, la schimbări, la prefaceri și în genere la răsturnări.

Altfel nu se poate explica zelul cu care guvernul umblă să mai cumpere cele câteva voturi cari-i lipsesc până la completarea celor două treimi.


[22 septembrie 1879]

Foaia oficioasă a guvernului, în numărul său de ieri seara, scrie:

… Organul autorizat al partidei conservatoare, „Timpul“, afirma în iunie trecut că „cestiunea evreilor poate forma oricând un pretext de invaziune“.

Citatul pe care-l face foaia radicală este cu totul fals. N-am afirmat nicicând că „cestiunea evreilor poate forma oricând un pretext de invaziune“.

Ca să se vază câtă lipsă de bună-credință au adversarii noștri în viața lor politică, trebuie să amintim aceea ce ziceam în iunie cu privire la cestiunea revizuirii și la starea noastră față cu puterile. Pe atunci foaia radicală amenința țara cu invazie și cu însângerare și pe Domnitor cu soarta chedivului dacă nu ne vom închina impertinentelor pretenții ale Alianței izraelite. Noi, răspunzându-i la acestea, ziceam:

… Suntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obligațiunea aceasta ca chedivul datoria sa publică? Deloc. Nu suntem datori niminui nimic și totul se reduce la o propunere de învoială între noi și puteri, liberi fiind și unii și alții de-a voi sau de-a nu voi. Voim art. 44, avem recunoașterea independenței; de nu, nu. Abia e nevoie de-a adăoga că independența este un fapt care există, recunoscut sau nerecunoscut fiind. În alte timpuri independența și recunoașterea regalității legitime atârna de confirmarea papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca atari și de-a fi într-adevăr independenți și fără de binecuvântarea specială a Santității Sale.

Dar se va zice că cestiunea, deși logic vorbind e în favorul nostru, totuși puterile — călcând ele înșile Tractatul de la Berlin — ar voi a exige numaidecât admiterea art. 44.

Dacă o asemenea exigență ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să știm cauza adevărată a ei.

Dacă acum e cea mărturisită de art. 44, adecă o cauză curat umanitară, atunci n-avem a ne teme de nimic. Nu ni se va arăta un singur caz în istorie, unul singur, în care o cauză pur umanitară să fi adus vrun amestec, vro ingerință din afară. Deși aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuși cauzele, în genere bine cunoscute, sunt cu totul altele și n-au a împărți cu pretextul nici în clin, nici în mânică. Cerneală și hârtie s-au întrebuințat într-adevăr multă pentru cestiuni umanitare, bani însă puțini, iar sânge nici o picătură măcar.

În fine, dacă e vorba de umanitarism, atunci poporul acela care într-adevăr are nevoie de-o tratare umană este poporul nostru propriu, esploatat, iar nu neamul exploatator al evreilor, încât chiar din acest punct de vedere restricțiunile noastre sunt într-adevăr umane, iar art. 44 neuman.

Singurul defect al art. 7 din Constituția noastră e că, pe lângă mulțimea nenumărată a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau și acei câțiva cari le-ar merita, și această injustiție suntem oricând gata de-a o recunoaște și de a o drege, dând deplină satisfacere exigenței umanitare.

Și aceasta vom face-o, de-ar exista art. 44 sau de n-ar exista, adecă independent de orice amestec al străinătății. Dacă Europa nu e mulțumită numai cu atâta, bine, dacă este mulțumită, și mai bine. Mai mult decât posibilitatea pentru evrei de a deveni români nu putem da, oricare ar fi sau n-ar fi intențiile art. 44.

Lucrul s-ar schimba însă atunci când cestiunea umanitară n-ar fi decât pretextul cerințelor puterilor, iar cauza adevărată ar fi cea materială a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar admițând art. 44, adică înlăturând pretextul, am fi departe de a fi înlăturat cauza și am rămâne tot în cazul fabulei despre lup și miel — adică tot noi la vale și tot noi am turbura apa. Pretexte se vor găsi așadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci pretextele bune pentru cauze rele sunt foarte ieftine în lumea aceasta.

Întorcându-ne la vorba noastră, spusă în mai multe rânduri, repetăm: dacă pericol există, el există abstracție făcând de cestiunea evreilor. Iar dacă el nu există, și dacă cele șapte puteri mari și voința de fier a d-lui de Bismark n-au alt scop decât cel umanitar, decât cel de a vedea că evreii nu sunt îngrădiți pentru cauze religioase, atunci dovezi despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orișicând.

Acestea le ziceam în iunie în privința deosebirii pretextului de cauză în viața internațională a puterilor. În cazul nostru, având și exprimând deplina convingere că pentru cestiunea izraelită nici țara nu poate fi însângerată de invazii străine, nici M. Sa n-are să se teamă cumva de o soartă ca a chedivului, adăogam:


Cestiunea evreilor e sau cauza sau pretextul unui amestec al străinătății. Dacă ea e cauza acestui amestec, atuncea n-avem a ne teme de nimic. Cerneală și hârtie se vor cheltui destule pentru această cestiune, însă nimeni nu va arunca un singur ban al contribuabililor săi, nu va risca oasele unui singur soldat pentru a realiza egalitatea deplină a evreilor în România. Dacă însă cestiunea izraelită nu e decât pretextul de intervențiune, atunci nu e nici demn, nici cuminte de a sacrifica interesele economice și naționale a cinci milioane de oameni pentru a înlătura un pretext pe când cauza ar continua a exista.


Pe când scriam aceste rânduri încă am fi avut bănuială că cestiunea evreilor ar putea servi cumva de pretext la o intervenire. Astăzi însă, în urma atitudinii puterilor, știm, precum ziceam și ieri, că, deși unanime în dorința de a face să se admită în dreptul public european principiele Tratatului, puterile au deja deosebite vederi în privința aplicării la noi a principiului din art. 44, că altfel văd în această privință Austria, Rusia, Turcia și chiar Germania., și altfel Franța, Englitera și Italia. Astăzi rugăm pe adversarii noștri să crează că noi știm sigur, din izvor autorizat, cumcă în cestiunea izraelită nu e nici vreo cauză nici vreun pretext de intervenire a puterilor, ci totul este un marafet al Alianței izraelite și al acelora ce sunt slugile acestei Alianțe și stăpânii României.