Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera M

 

macắu, (măcău), s.n. (reg.) Botă, toiag; obiect ceremonial purtat de chemători la nuntă: “La macău cu cipcă de mătasă, / Cum poartă și-nălțata-mpărăteasă” (Bilțiu, 1990: 70). ■ (top.) Măcău, deal și izvor în Vișeul de Sus. (Sec. XV). – Cf. magh. mankó “cârjă” (MDA).

macióră, macioare, s.f. (reg.) Rest de tutun în pipă. – Et. nec. (MDA).

mácră, macre, s.f. 1. Mușchi de carne (fără grăsime). 2. Strat de carne în slănină. – Var. a lui macru “slab” (DER, Scriban, MDA).

maglaváis, maglavaisuri, s.n. (reg.) Amestec, mixtură. – Din germ. mackelweiβ (Țurcanu, 2005).

mai¹, maiuri, s.n. 1. Lemnul cu care se bat rufele când se spală. 2. Ciocanul folosit la bătutul dranițelor. – Lat. malleus “ciocan, mai, măciucă“ (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. majus “mai”.

mai², maiuri, s.n. (reg.) Ficat. ■ Exclusiv în jumătatea nordică a țării (ALR, 1938, h. 69); specific sub¬dia¬lectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). – Din magh. maj “ficat” (DEX, MDA).

maiástru, adj. v. măiastru.

maiér, maieri, (maior), s.m. (reg.) 1. Țăran înstărit, proprietar de oi, care ia în arendă munți pentru vărat. 2. Căpetenie de ciobani: “Da' ii ce-și văzură? / Fată de maier, / Cu galben baier” (D. Pop, 1978: 321). ■ (onom.) Maier, Maior, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Meier “fermier; administrator de moșie” (MDA); cf. magh. májor (MDA).

maiór, s.m. v. maier.

maistărít, s.n. (reg.) Dulgherit. – Din maistări “a meșteri”.

máivă, s.f. (reg., bot.) Mușcată (Pelargonium zonale). ■ (med. pop.) La tăieturi, bube, prin aplicarea frunzelor. – Probabil din magh. malyva “nalbă” (Borza, 1968).

májă, măji, s.f. (reg.) Unitate de măsură pentru greutăți, echivalentă cu 100 kg. – Din magh. mázsa “chintal” (DLRM, DEX, MDA).

mal, maluri, s.n. 1. Argilă de culoare albastru-cenușie: “La scăldat, copt’ii își fac jucărei din mal” (Faiciuc, 2008: 763). 2. Țărm. 3. (arh.) Deal, ridicătură. ■ (top.) Măluț, deal în Bârsana (Roșca, 2004: 223). Acest sens s-a pierdut în vorbirea curentă, iar localnicii încearcă să-l explice pornind de la compoziția pământului din zonă, care ar fi “cleios, de culoare galbenă” și care “în graiul maramureșean se numește mal” (Roșca, 2004). ■ (onom.) Mal, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich), cf. alb. mal “munte, deal”, din rad. i.-e. *mela- “a se ridica, a se arăta” (Russu, 1970:175). ■ Cuv. rom. > magh. mál (Drăganu, după DER).

máltăr, (malter), s.n. (reg.) Mortar: “...țăranu-i arde una românească la doctor de și cade maltărul di pă părete, unde-a dat cu capu” (Bilțiu, 2007: 373). – Din germ. Malter “mortar” (DLRM, MDA); din magh. malter (MDA).

mamandă, s.f. v. mamantă (“femeie grasă”).

mamántă, mamante, (mamarcă, ma¬morniță, mamandă), s.f. (reg.) Fe¬meie grasă; matahală, namilă: “Ma¬manda care a venit noaptea la geam să ia copiii este un duh rău, feminin, drăcoaică și se mai numește Mamarcă, Mamorniță” (Memoria, 2004-bis). – Cf. mamorniță.

mamíță, mamițe, s.f. (reg.) Duh necurat, arătare; matahală: “Și au fost două mamițe în gura uliței. Și aveau copite de cal” (Bilțiu, 1999: 373). – Cf. mamină (MDA).

mamón, mamoni, s.m. 1. Demonul lăcomiei. 2. Căpetenia dracilor. ■ (onom.) Mamon, poreclă în Giulești. – Din sl. mamona (DLRM, MDA).

mamorniță, s.f. v. mamantă (“fe¬meie grasă”).

mámoș, mamoși, s.m. Medic ginecolog. – Din ngr. mámmos (Scriban, DEX, MDA).

mamzắr, s.m. v. manzăr (“bastard”).

mánă, mane, s.f. 1. Lapte gras; “laptele gros și unturos, galben ca ceara, dulce ca mnierea, gros ca untura” (Papahagi, 1925: 283): “Untu tău, / Mana ta, / Puterea ta” (Bilțiu, 1990: 300). 2. Miere de albine. 3. Rod: “Mana și toată recolta de pe câmp erau stricate de ploi și de grindină, de piatră, cum se zice la noi” (Bilțiu, 1999: 117). 4. Ploaie de vară (pe vreme însorită), care afectează plantele. – Din sl. mana (DEX, MDA), ngr. mánna (sec. XVII) (Scriban, DER, DEX, MDA).

mandúlă, mandule, s.f. (reg.) Amig¬dale. – Din magh. mandula “amigdale” (DEX, MDA); cf. germ. Mandeln (Țurcanu, 2005).

manuscrípt, manuscripturi, s.n. (înv.) Manuscris: “Și m-am rugat să-mi retrimită manuscriptul de cumva nu ar binevoi a publica articolul” (Koman, 1937: 60). – Din lat. manuscriptus (DEX).

manzắr, manzări, (mamzăr), s.m. (reg.) Bastard (zona Vișeu). – Din ebr. mamzer. ■ “Termenul este frecvent în limba idiș: mamzăr (mamzer sau manzer “bastard”), prin disimulare manzăr” (Scurtu, 1966: 76). ■ Cuvântul a fost preluat în sec. XIX, iar în a doua jumătate a sec. XX a devenit regresiv.

maramureșeán, -ă, maramureșeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană care face parte din populația Maramureșului sau este originară din această regiune / județ; moroșan. 2. (adj.) Care aparține Maramureșului, privitor la Maram. ■ (onom.) Maramureșeanul, supranume. – Din n. top. Maramureș + suf. -ean.

maramureșeáncă, maramureșence, s.f. Femeie originară din regiunea / județul Maramureș. Locuitoare din jud. Maramureș. – Din maramureșean + suf. -că.

márcă, mărci, s.f. Monedă care a circulat în Imperiul Austro-Ungar. ■ O marcă de Buda = “patru florin de aur” (Mihaly, 1900: 524, la note). – Din germ. Mark “monedă” (DEX, MDA).

márhă, marhe, s.f. (reg.) Animal (de regulă vită): “Și se pornește satul întreg, (...) mamale cu coconi în brațe, bărbații mânând marhăle, toți fug” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 238). ■ (onom.) Marhe bătrâne, poreclă pentru locuitorii din Ruscova. ■ Termen atestat în Maram., în sec. al XVIII-lea. – Din magh. marha “avere, vite” (Scriban).

marhắu, marhăi, adj., s.m. Persoană cu comportament necontrolat, animalic: “Aista mic, mai marhău, numa că nu stă pă gânduri, că odată își și sufulcă mâneca și-i și lipește la împărat și-i numără douăzeci de pălmi” (Bilțiu, 2007: 232). – Cf. marhă “vită”.

marmațián, -ă, marmațieni, -e, s.m.f., adj. (reg., înv.) Persoană ori¬ginară sau locuitor din Marmația (= Maramureș); maramureșean: “Să se provoace D. Protopopi marmațieni, ca unde nu s-a făcut colepte, în sate, pentru Preparandia…” (Koman, 1937: 10). – Din n.top. Marmația + suf. -an.

marmazắu, s.n. (reg.) 1. Sortiment de vin: “Nu-i vinuț de marmazău...” (Bârlea, 1924: 73). ■ “Vin de culoare purpurie, precum marmaziul” (Bârlea, 1924); vin grecesc din Malvazia (DER). 2. (sens fals) Uneori e confundat cu Marmația: “Mi se explică prin Sighetu Marmației și prin Marmația” (Papahagi, 1925). – Cf. Malvazia (DER, MDA).

martoníță, martonițe, (matroniță), s.f. (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori albe sau liliachii, cu miros plăcut (Melissa officinalis); roiniță, buruiana-stupilor, iarba-albinelor, iarba-roilor: “Și te-oi băga-n grădiniță / Sub cel vârf de martoniță” (Bârlea, 1924: 33). – Et. nec.

marț, s.m. (înv.) Luna martie: “…și iară, în luna lui Marț, în 12 zile, s’au clătit (pământul)” (Bârlea, 1909: 24; doc. din 1812). – Moștenit din lat. martius (MDA).

mas, masuri, s.n. Faptul de a mânea; popas peste noapte: “Și s-a dus cu caii de mas. Așa se zicea la noi când te duceai cu caii să-i lași să pască toată noaptea” (Bilțiu, 1999: 222). – Participiu de la mân, a mânea, a rămânea: de mas (Papahagi, 1925); lat. maneo, manere, mansum “a rămâne; a poposi, a-și petrece noaptea” (DEX, MDA).

masalắu¹, (măsălău), s.n. Locul unde dorm vitele. – Postverbal al lui măsălui “a poposi undeva peste noapte” (MDA); din mas “popas peste noapte” + suf. -alău.

masalắu², s.n. Masa de prânz; masa cea mare: “Să învelea focu', să aibă pă amiazăzi, când or zini la masalău” (Calendar, 1980: 105). – Din masă.

mascúr, mascuri, s.m. (dial.) Porc mascul: “În primul an, scroafa a fătat opt purcei, patru scrofițe și patru mas¬curi, care toți au crescut mari” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 176). – Lat. masculus “mascur; viril” (DER, DEX, MDA).

mașcát, adj. v. mășcat (“mare, bombat”).

maștéhă, s.f. v. maștihă.

maștíhă, maștihe, (maștehă), s.f. (reg.; înv.) Mamă vitregă: “Tata că s-o însurat, / Rea maștihă mi-o luat” (Bârlea, 1924, II: 65). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. maștehă. – Din vsl. mašteha “mamă vitregă” (DEX, MDA).

maștihoáie, s.f. (reg.; înv.) Mamă vitregă: “Io n-am avut cine să fie împotrivă, că n-am avut părinți, n-am avut pă nime, numa pe Emuca, măștihoaia” (Memoria, 2014: 146). – Din maștihă + suf. -oaie.

maștihói, (măștihoi), s.m. (reg.) Tată vitreg: “Cum zacem noi în noroiu, / La tata cel măștihoiu…” (Bârlea, 1909: 189). – Din maștihă + suf. -oi.

matrícă, s.f. v. mătrică.

matroníță , s.f. v. martoniță (“iarba albinelor”).

mă, (măi), interj. 1. Termen de adresare (atenționare, dar și ame¬nințare) a persoanelor de sex masculin. 2. Termen pentru a exprima admirația, mirarea, nedumerirea; măre. – Var. a lui măre, cuv. autohton (Philippide, Scri¬ban); lat. modo, redus la *mo (DER).

măcắu, s.n. v. macău (“toiag”).

măcăúță, măcăuțe, s.f. (reg.) Băț de chibrit; bâț, șălitră. – Din măcău + suf. -uță (MDA).

măciníș, măcinișuri, s.n. Cantitate de porumb sau grâu ce se duce cu umărul la moară; aproximativ 30 kg: “Un bârsănean ducând un măciniș cu mălai la moară, în Călinești...” (Lenghel, 1979: 208). – Din măcina + suf. -iș (Scriban, DEX, MDA).

măcríș, (macriș, mecriș), s.n. (bot.) Plantă cu tulpină ramificată, cu frunze acrișoare la gust, folosită în medicină și alimentație (Rumex acetosa). – Et. nec., cf. acru (Șăineanu, DEX, MDA); poate vgerm. sau dacic (Scriban). ■ Cuv. rom. > magh. makris (Bakos, 1982).

mădărí, mădăresc, v.t.r. (reg.) A (se) dezmierda, a (se) alinta. (Maram.). ■ “Un cuvânt popular, răspândit mai ales în zona de nord, unde pare să fie izolat (în dial. sudice nu-l găsim atestat, precum nici în albaneză). S-ar putea ca mădări să fi însemnat inițial a îngriji, proteja sau chiar a ocroti, trata, vindeca, un fel de echivalent al lui lecui slav” (Russu, 1981: 347). – Origine incertă (Șăineanu, DER, MDA); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1981).

mădărít, -ă, mădăriți, -te, adj. (reg.) Alintat, dezmierdat: “Da’ pruncii i-o fost mădăriți, / Amu or trăi năcăjiți” (Bilțiu, 2015: 240). – Din mădări.

măgán, s.n. (reg.; în expr.) De măgan = “se zice despre un fecior neînsurat; până e slobod, liber, nelegat de nimeni” (Bârlea, 1924): “Bine-i și feciorului / Până-i de măganu' lui” (Bârlea, 1924, II: 208). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de “nărav”. – Din magh. magan “particular, privat” (Scriban, DLRM, MDA).

măgăoáie, măgăoi, s.f. (reg.) Spe¬rietoare, momâie. – Et. nec. (MDA).

măgărésc, -ească, adj. (pop.) 1. Privitor la măgar. 2. (în expr.) Tuse măgărească = tuse convulsivă: “Astmul și tusea măgărească se tratează cu fum de cărbune” (Faiciuc, 2008: 107). – Din măgar + suf. -esc (MDA).

măghirán, s.m. v. măieran.

mắglă, s.f. v. mâglă (“grămadă de lemne”).

măgurán, s.m.f., adj. v. măgurean.

mắgură, măguri, s.f. Deal înalt și lin, rotund, izolat (de regulă, acoperit cu păduri); movilă, colină: “Păstă deal, păstă măgură, / Vine badea să-i dau gură” (Bilțiu, 2006: 155). ■ (top.) Măgura, frecvent în Maram.; Măgureni, sat aparținător de com. Cernești. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Rusu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. magullë “mo¬vilă”. ■ Cuv. rom. > pol. magura, makura, ceh. mahura (DER).

măgurean, -ă, măgureni, -e, (măguran), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Măgureni. 2. (Locuitor) din Măgureni. ■ (onom.) Măguran, Măgurean(u), nume de fa¬milie în jud. Maram. – Din n. top. *Măgura + suf. -ean.

măgureáncă, măgurence, s.f. Femeie originară din localitatea Măgureni. Locuitoare din Măgureni. – Din măgurean + suf. -că.

măhăí, măhăiesc, v.t.r. (reg.) 1. A aplica, a lovi, a da; a lovi cu sabia încordându-se din puteri. 2. (r.) A se preface, a se pregăti: “O dzâs așe de tri ori și s-o măhăit s-arunce cocoana-n cuptior” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 116). – Din sl. machati (Tiktin, după DER).

măiástru, măiastră, (maiastru), adj., s.f. I. (adj.) Năzdrăvan, fermecat, ma¬gic: “Și pe murg maiastru m-o încălecat” (Bârlea, 1924: 356). II. (s.f.) 1. Zână frumoasă; vântoasă, săiastră: “De luatu-i de săiastră, / O' de măiastră” (Papa¬hagi, 1925: 292). 2. Vrăjitoare. – Lat. magister “învățător” (Scriban, DEX).

măierán, (măghiran), s.m. Plantă erbacee cu flori albe sau roșii și cu miros plăcut (Origanum majorana): “Măieran cu clop întins, / Mândru drăguț mi-am cuprins” (Bilțiu, 2006: 221). ■ (med. pop.) Se folosește sub formă de ceai pentru stimularea digestiei, com¬baterea stărilor nervoase și a in¬somniilor, în calmarea bătăilor de inimă și în bolile femeiești. – Var. a lui maghiran (DEX, MDA); lat. med. maiorana, prin interm. it. maggiorana, cf. germ. Mageran (DER).

măietúră, măieturi, s.f. (reg.) Făcătură, farmec, vrajă; boboană: “Fugi, potcă, cu lucru rău, / Fugi, potcă, cu măietură, / Fugi, potcă, cu făcătură” (Papahagi, 1925: 285). – Cf. mânătură (MDA).

măjălí, măjălesc, (măjălui), v.t. (reg.) A cântări. – Din magh. mázsál “a cântări” (MDA).

măjălít, -ă, măjăliți, -te, adj. (reg.) Cântărit. – Din măjăli.

măjăluí, v.t. v. măjăli.

mălăián, mălăieni, s.m. (reg.) Tul¬pină de mălai eliminată prin operațiunea de rărire, la săpatul de-al doilea: “Firele scoase, mălăienii, erau strânse de pe mălăină și duse acasă cu sarcina, pe spate, ca hrană pentru vite” (Faiciuc, 2008: 254). – Din mălăină.

mălăiețá, mălăiețez, v.t.r. 1. A se înmuia. 2. (ref. la fructe, legume) A zdrobi miezul prin presare. 3. (fig.) A bate pe cineva. – Din mălăieț (MDA).

mălăínă, mălăine, s.f. Teren cultivat cu porumb; mălăiște. – Din mălai + suf. -ină (MDA).

mălătuí, v.i. v. mulăti (“a petrece, a chefui”).

mălín, mălini, s.m. (bot.) Arbust de¬corativ cu flori albe sau liliachii, mi¬rositoare; liliac (Syringa vulgaris). – Din mălină (der. regr.) (Scriban, DEX, MDA); din sl. malina “zmeură” (Pascu, după DER).

măltárăș, măltarăși, (măltarâș), s.m. (reg.) Persoană care prepară mortarul; ajutorul de zidar (salahorul) sau zidarul (în Maram. din dreapta Tisei). – Din maltăr “mortar” + suf. -ăș / -îș.

măltărí, măltăresc, (măltărui), v.t. (reg.) A tencui (pereții casei); a văcăli, a murui. – Din maltăr “mortar” + suf. -ui (MDA).

măltărít, -ă, măltăriți, -te, adj. (reg.) Tencuit; văcălit. – Din măltări.

măltăruí, v.t. v. măltări.

mămós, -oasă, mămoși, -oase, adj. Atașat de mamă. – Din mamă + suf. -os.

mănănțél, mănănțeală, mănănțeli, (mănânțel, mânânțel), adj. Mărunt. – Din mănunt + suf. -el (Șăineanu, Scriban).

mănăstireán, -ă, mănăstireni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Mănăstirea. 2. (Locuitor) din Mănăstirea. ■ (onom.) Mănăstireanu, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Mănăstirea + suf. -ean.

mănăstireáncă, mănăstirence, s.f. Femeie originară din localitatea Mănăstirea. Locuitoare din Mănăstirea. – Din mănăstirean + suf. -că.

mărán, -ă, măreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Mara. 2. (Locuitor) din Mara: “Tot mie mi-o poruncit, / Tot un fecior de măran / Să-i fac struț de măghieran” (Bârlea, 1924, I: 254). ■ (onom.) Măran, nume de familie în jud. Maram. ■ (top.) Sub Măran, fânațe în Bârsana (Vișovan, 2005). ■ Locuitorilor din Mara li se mai spune și crăceșteni (după Crăcești, numele vechi al localității). – Din n. top. Mara + suf. -an.

măráncă, mărence, s.f. Femeie originară din localitatea Mara. Lo¬cuitoare din Mara: “El be la Podu Verde cu nește mărance și numa cu mâna pân păr pă la ele era...” (Bilțiu, 2007: 173). – Din măran + suf. -că.

mărădíc, mărădici, s.m. (reg.; înv.) 1. Urmaș, descendent, moștenitor: “Și nime să nu o fure, sau să o dee, sau să o vîndă, fără numai eu, popa Nechita... Iară altul nime, nici mărădicu meu... “ (Bârlea, 1909: 27; doc. din 1760). 2. (s.n.) Rest, rămășiță. – Din magh. maradék “rest” (MDA).

mărăduí, mărăduiesc, v.t. (înv.) 1. A moșteni. 2. A urma: “…și cine va mărădui a sămânții dintr’însuși, să fie slobozi a o da la care beserică va mai trebui” (Bârlea, 1909: 23; doc. din 1767). – Din magh. marad (MDA).

mărăndắu, s.m. v. mărândău.

mărăsấn, s.n. v. meresân (“semn rău”).

mărândắu, mărândăi, (mărăndău), s.m. (reg.; înv.) Copil din flori; șpur, copt'il: “Și dacă nu zii horind și râzând, apoi fac fetile mărândău...” (Bilțiu, 2001: 231). – Cf. morândău (MDA).

măré, interj. v. more.

mărgălúță, mărgăluțe, s.f. (bot.) Mei păsăresc (Lithospermun arvense). – Var. a lui mărgeluță (MDA).

mărí, măresc, v.r. A se făli, a se mândri, a se făloși; a fi îngâmfat: “Pânzătură cu puiț', / Măi feciori, nu vă măriț” (Bilțiu, 2006: 51). – Din adj. mare (DEX, MDA).

măriéș, mărieși, s.m. (înv.) Monedă în valoare de 17 creițari, cu chipul împărătesei Maria Tereza, care a circulat și în Trans.: “Și tăt iobagul iernează câte o marhă mare sau șasă-opt capre sau plătesc iernatul cu 6 mărieși” (Ardelean, 2015). – Din magh. máriás (< Maria) (Scriban).

mărín, s.n. (med.) 1. Boală la vaci. ■ “În urma inflamațiunii, se umflă pulpa; mai pe urmă, umflarea se coace, iar din pulpă curge sânge” (Țiplea, 1906). 2. Bubă la coastă: “Hăi, mărine și de-o zî, / Unde te faci, nu te fá, / Unde te-arunci, nu te-arunca” (Papahagi, 1925: 281). – Probabil [Sfânta] Mărina (MDA).

mărișcánie, s.f. (reg.) Apostrofare, amenințare la adresa cuiva, pentru o faptă amendabilă, în expr. mărișcania ta! = fir-ai să fii! – Din magh. Marișka (< [Sf.] Maria) + suf. -anie.

mărtáș, mărtașuri, s.n. (reg.) Pre¬parat culinar vâscos; sos (preparat din ulei, ceapă, făină și apă). – Din magh. mártás “sos” (MDA).

mărturíe, mărturii, s.f. (reg.) Târg săptămânal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș, în Sighet sau Baia Mare, să depună mărturii): “Vi¬nerea este zi de mărturie. Toate drumurile care duc la Sighet sunt o revărsare de oameni din toate satele. Unii merg să vândă, alții să cumpere. Unii merg doar să vadă cum merg târgurile, ce se aude și ce se spune” (A. Radu, 1941: 48). (Trans., Maram.). – Din martur, martor + suf. -ie (DEX, MDA).

mărțấnă, mărțâne, s.f. Cal slab, pricăjit; mârțoagă: “...O mărs călare pă o mărțână albă...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153). – Din bg. marcina “cadavru de animal” (DEX, MDA).

mărunțălí, mărunțălesc, v.t. (reg.) A tăia, a rupe în bucăți mici; a mărunți. – Var. a lui mărunți + suf. -ăli.

mărunțălít, -ă, mărunțăliți, -te, adj. Mărunțit. – Din mărunțăli.

măsălár¹, s.m. (pop.) Luna august; augustru, ogust, gustar, măselar, secerar. – Et. nec. (MDA).

măsălár², măsălari, s.m. Stinghie de lemn de la grapă; grindei. – Din măsea.

măslád, s.m. (înv.) Fructul toxic al unei plante orientale, în formă de boabă roșie, întrebuințat uneori pentru a ameți peștii și pentru a-i pescui ușor. ■ “Nu știu dacă dumneavoastră știți ce-i măsladu. Sunt nește chimicale așe, ca nește droguri care, dacă le pui în pălincă, când o bei te-ai și-mbătat; la fel și dacă-l dai la cal, la câne, la pești, să-mbată” (Petre Roșca, 72 ani, din Bârsana, după Bilțiu, 2007: 212-213). – Din magh. maszlag “ciumăfaie” (MDA), cf. tc. mașlak “băutură amețitoare” (Lokotsch, după DER; Scriban).

măsuríș, măsurișuri, s.n. (reg.) 1. Măsurare. 2. Obicei pastoral (identic cu Ruptu Sterpelor sau Sâmbra Oilor), care are loc primăvara și prin care se măsoară laptele oilor, pentru a se stabili cantitatea de produse lactate care revine fiecărui proprietar de oi. – Din măsura + suf. -iș (MDA).

mășcán, -ă, mășcani, -e, adj. s.m.f. Persoană originară sau locuitor din Mașca. – Din n. top. Mașca (vechea denumire a localității Răzoare, jud. Maram.) + suf. -an.

mășcát, -ă, mășcați, -te, (mașcat), adj. (înv.) Mare, bombat, plin: “Tuie o din sărinat, / Vara când plouă mășcat” (Țiplea, 1906: 443). ■ “Adjectivul acesta cuprinde două însușiri: masiv și rotund. Se zice, de ex.: lacrimă mășcată, grăunte mășcat, adică bine dezvoltat” (Bud, 1908). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei. – Din măciucat > *macicat > mășcat (MDA).

măștihói, s.m. v. maștihoi (“tată vitreg”).

mătălắu, mătălăi, s.m. (reg.; fig.) Organ genital bărbătesc. – Formă provenită prin substituirea lui b inițial cu m, din bătălău “băț, bâtă”, cu același sens (Loșonți, 2001); cf. meteleu “om bleg” (MDA); probabil bătălău con¬ta¬minat cu metehău, mătăhău “păpuși cu organe genitale la vedere”.

mătăúz, mătăuze, s.n. (reg.) Ghemotoc de cârpe sau de câlți legat la capătul unui băț, folosit la curățatul cuptorului: “Mătăuzu’ de-a stânga, / Săcerea de-a dreapta” (Bilțiu, 2002: 166). – Et. nec. (DEX); din sl. motvazǔ “legătură” (Cihac, cf. DER).

mătiéș, s.m. (reg.) Gaiță (Garrulus glandarius). – Din magh. mátyás “gaiță”.

mătrășí, mătrășesc, v.t. (reg.) 1. A cheltui, a consuma, a risipi (bani, averi). 2. A distruge. 3. A îndepărta pe cineva. – Din srb. potrošiti “a cheltui, a risipi, a consuma” (Scriban, MDA).

mătrășít, -ă, mătrășiți, -te, adj. (reg.) Cheltuit, risipit. – Din mătrăși.

mătríce, mătrici, s.f. (med.) 1. Reumatism: “Când ți se răscolește mă¬tricea, se va schimba vremea” (Lenghel, 1979). 2. Varice (se umflă venele de la pulpa piciorului). 3. Colici intestinali. ■ În Trans. și Maram., inclusiv în Maram. din dreapta Tisei. – Lat. matricem (Pușcariu, Șăineanu, Scriban); var. a lui matrice (MDA).

mătrícă, mătrice, (matrică), s.f. Registru de stare civilă (păstrat în biserica satului), în care se consemnau nașterile, căsătoriile și decesele dintr-o localitate; matricol: “Iar popa o uitat să mă înscrie în mătrică” (A. Radu, 1941: 78). – Var. a lui matricol.

mătricós, -oasă, mătricoși, -oase, adj. Bolnav de reumatism. – Din mătrică (sg. refăcut din matrice, considerată formă de pl.) + suf. -os (Frățilă).

măzărát, -ă, măzărați, -te, adj. (reg.) Cu crestături precum boabele de mazăre: “Am o botă mădzărată, / În pod e aruncată” (Papahagi, 1925: 300). – Din mazăre + suf. -at (Scriban, DEX, MDA).

măzăríche, s.f. Mazăre (Pisum sativum L.); borșeu. ■ Formă atestată în Maram. (Borza, 1968: 132). – Din mazăre (DEX).

măzărítă, măzărite, s.f. (reg.) Mazăre; “grăunță mai mâșcate ca grâu, așa, ca madzărea, ce crește pă holde” (Papahagi, 1925): “Și cu trei grăunțe de grâu roșu, / Și cu trei de mădzărită” (Papahagi, 1925: 216). – Cf. măzăriche (MDA).

mâcióc, mâcioci, s.m. Motan, pisoi. ■ (onom.) Mâcioci, poreclă pentru locuitorii din Culcea. – Var. a lui mâțoc (MDA).

mấglă, mâgle, (mâglie, măglă), s.f. (reg.) 1. Grămadă de lemne. 2. Gră¬madă de pietre. ■ (top.) Mâglele, “loc situat în pădurea dintre satele Glod și Văleni, renumit prin faptul că adă¬postește un mormânt acoperit cu o grămadă de pietre, care ar fi aparținut unui haiduc ce l-ar fi trădat pe Pintea Viteazul. Fiecare om ce trece pe la Mâgle aruncă câte o piatră pe grămada ce acoperă mormântul zicând: Aici e îngropat glodeanul care l-a vândul pe Pintea” (Ivasiuc, 2006: 16). 3. Sloi de gheață plutitor (în zona Chioar). – Din magh. magla “rug” (Candrea, după DER); din magh. máglya (MDA).

mấjă, mâje, s.n. (reg.) Seva co¬pacului; mursă, vlastă. – Cf. mâzgă (MDA).

mâjeálă, s.f. v. mânjeală.

mâlós, -oasă, mâloși, -oase, adj. Plin de mâl: “Virișmortul era un sat vechi, de pe câmpia mâloasă a Tisei” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 171). – Din mâl + suf. -os.

mânălí, mânălesc, v.i. (reg.) A mânea; a veni, a intra pentru a rămâne: “Văzând Pintea și cu prietenii cum fac fetele vraja, a mânălit în casa cu șezătoarea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 221). – Posibil var. de la mânea.

mânănțălí, mânănțălesc, (mănănțăli, mânănțăla), v.t. A tăia mărunt, a rupe în bucăți; a demnica: “Cu unu-a dat, / Cu unu-a mânănțălat” (Bilțiu, 1996: 381). – Var. a lui mănunțăli.

mânănțălít, -ă, mânănțăliți, -te, adj. Tăiat mărunt; demnicat. – Din mânănțăli.

mânătúră, mânături, s.f. (reg.) Făcătură, vrajă: “Ci mereț' la Ion, / Și luați mânătură, / Făcătură...” (Papahagi, 1925: 298). – Din mâna + suf. -(ă)tură (DEX, MDA).

mânăuán, -ă, mânăuani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Mânău. 2. (Locuitor) din Mânău. – Din n. top. Mânău + suf. -an.

mânăuáncă, mânăuance, s.f. Femeie originară din localitatea Mânău. Locuitoare din Mânău. – Din mânăuan + suf. -că.

mânânțél, adj. v. mănănțel.

mâncărúșă, mâncărușe, s.f. Produs gastronomic specific păcurăresc. ■ “În căldărușe se pune unt sau se taie slănină; apoi se taie 3-4 cepe și se frig împreună. Peste acestea se fărâmă urdă și se frig încă puțin timp, se amestecă bine cu o lingură și se adaugă 2-3 linguri de groscior; se frige totul încă 6-7 min., se sărează și se ia căldărușa de pe foc. Se mănâncă cu mămăligă” (Georgeoni, 1936: 81). ■ (onom.) Mâncărușă (Mâncărușoaie, Mâncărușoi), poreclă în Dragomirești, Valea Stejarului, Văleni. – Din mâncare + suf. -ușă (MDA); cf. mâncărică.

mândréțe, mândreți, s.f. (pop.) Frumusețe, splendoare: “Ziceau că mândrețea asta de fată, de când s-o găzdăcit, i s-o suit bogăția la cap” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 129). – Din mândru + suf. -ețe (Scriban, DEX, MDA).

mândrí, mândresc, v.r. 1. A se lăuda (cu ceva, cu cineva). 2. A se înfrumuseța: “S-o mândrit fata și păru i-o fost mândru și creț și galbân” (Bilțiu, 2007: 144). – Din mândru (MDA).

mấndru, -ă, mândri, -e, adj., s.m.f. 1. (adj.) Frumos, arătos, falnic: “Mândru și-o gătat pân casă” (Calendar, 1980). 2. (s.m.) Drăguț, iubit. ■ (top.) Mândra Vedere, deal în loc. Dănești, în apropierea stațiunii balneare. ■ (onom.) Mândru, Mândruț, Mândruțescu, Mân¬drilă, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Din sl. mondru “înțelept” (DEX, MDA).

mâneá, mân, v.i. (reg.) A rămâne peste noapte la cineva; a poposi, a înnopta: “În sara de Anul Nou [struțul] îl punem și mâné acolo în apă” (Bilțiu, 2001: 243); “A mâne Coșotă (= Kosuth Lajos) n-o vrut, o stat numa de vorbă cu popa și s-o înțeles de revoluție…” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 159). – Lat. ma¬nere “a rămânea” (DEX, MDA).

mấni, adv. (dial.) Mâine. – Var. a lui mâine.

mânjeálă, mânjeli, (mâjeală, mojală, mujală), s.f. Terci din făină de mălai sau făină de grâu, amestecat cu “sopon de rufe”, pentru uns firele de cânepă în timpul țesutului; scrobeală: “Ungem (urzeala) cu mâjală, ca un cir de fărină de grâu” (ALRRM, 1997; h. 892). – Din mânji + suf. -eală (DEX, MDA).

mânjí, mânjesc, (mâjî, măjî, măji, moji), v.t.r. 1. A (se) murdări. 2. A unge urzeala cu o soluție făcută din făină și apă; a scobi. – Din sl. mazati “a unge” (DER, DEX, MDA).

mânjít, -ă, mânjiți, -te, adj. Murdar, pătat, mâzgălit. – Din mânji (MDA).

mântuiálă, mântuieli, s.f. (în expr.) De mântuială = superficial. – Din mântui + suf. -eală (MDA).

mânzáră, mânzări, (dial. mândzără), s.f. Oaie (sau capră) cu lapte; pecuină. – Din adj. lat. *mandiaria, -am “cu pui (miel)”, der. din lat. *mandiu (*mandzu) “pui al animalelor domestice mari” (Loșonți, 2001); cf. alb. mëzore (MDA).

mânzát, -ă, mânzați, -te, s.m.f., adj. Vițel sau vițea (înțărcat) până la doi ani; tuluc: “Zadiile-mpăturate / Nu mi le-oi stropi cu lapte, / Că ți-s vacile mânzate” (Bilțiu, 2006: 228). ■ (top.) Mânzata, top. în Oarța de Sus, descoperire arheologică, epoca bronzului. ■ (onom.) Mânzat, Mânzuc, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Cf. alb. mëzat (Scriban, DEX, MDA).

mânzălắu, mânzălăi, s.m. (reg.) 1. Mânz, cal tânăr. 2. Copilandru. – Din mânz + suf. -ălău (MDA).

mânzóc, mânzoci, s.m. (pop.) Firul care nu a fost trecut prin ițe și prin spată, la războiul de țesut: “Mândzoc este firul care nu încape în spată” (Strâmtura). – Din mânz + suf. -oc.

mârlí, v.t.r. (despre berbeci și oi) A se împreuna. ■ “Mierlitul oilor se face în octombrie, de ziua Cuvioasei Paras¬chiva sau ceva mai devreme, și până la Sânmedru. Se țâpă areț 'ntre oi, stând la un loc cu oile până la Ruptu Sterpelor. În primele două zile, li se dă sare oilor și berbecilor, apoi două săptămâni nu li se dă deloc, să nu se întoarne și să fete toate odată” (Georgeoni, 1936: 96). – Din srb. mrljati (DEX, MDA).

mâț, mâți, s.m. Motan, pisoi. ■ (onom.) Mâț, nume de familie în jud. Maram.; Mâți, poreclă pentru locuitorii din Mara (“Crâceșten'ii îs mâț, d'ipce-s mulți oameni cu ot'ii albi”), Buteasa și Șomcuta Mare. – Der. regr. din mâță (Scriban, DEX, MDA).

mấță, mâțe, s.f. 1. Pisică (Felis domestica). 2. Unealtă pentru culesul fructelor. 3. Cârlig în formă de gheară cu care se scoate găleata din fântână. 4. Capcană de prins șoareci. 5. (bot.) Specie de salcie: “Mân'i (1 aprilie 1923) e Staulu' cu flori și or sfințî mâța” (Papahagi 1925). 6. Mâță = de-a prinselea, joc de copii. 7. De-a mâța oarba = de-a baba oarba, joc de copii. ■ (onom.) Mâță, nume de familie în jud. Maram. – Creație expresivă, comună multor idiomuri, cf. it. micio, vfr. mite, sp. miz(o), germ. Mieze, bg., scr., maca (DER, Șăineanu); probabil formă onomatopeică, cf. alb. mica (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. moca (Edelspacher, după DER).

mâțâí, mâțâiesc, v.r. (reg.) 1. A se linguși. 2. A se fandosi. – Din mâță (MDA).

mâțâít, -ă, mâțâiți, -te, adj. (reg.) Fandosit, pretențios. – Din mâțâi.

mâțésc, -ească, mâțești, adj. (reg.) (referitor la știuleți) Necopt; verde, crud, în lapte. – Din mâță + suf. -esc (MDA).

mấzdă, mâzde, s.f. (reg.; înv.) Camătă: “Niște grițărași ce i-am avut, i-am dat pe mâzdă și mă tot vaiet că n-am” (A. Radu, 1941: 16). – Din vsl. mizda “recompensă” (Scriban; Cihac, după DER; MDA).

mấzgă, s.f. Sevă, suc (al copacului): “Mâzga curge numai până la jumătatea lunii septembrie”. ■ În toate satele de pe valea Marei, până la Rona și Săpânța (ALRRM, 1973: 553). – Din vsl. mezga “sevă” (DER, DEX, MDA).

méci, meciuri, s.n. (reg.; înv.) 1. Opaiț. 2. Lampa. 3. Fitil. ■ (onom.) Meci, poreclă (pentru o familie de oameni săraci care, în loc de lampă cu petrol, întrebuințau opaițul). – Din magh. mécs “lumânare, candelă; fitil” (Țurcanu, 2008: 91; MDA).

mecríș, s.n. v. măcriș.

mehéi, meheie, (mihei), s.n. (reg.) Masă, banc de lucru (pentru tâmplar). ■ Atestat în jumătatea vestică a Maram. Istoric (ALRRM, 1997; h. 1.006). – Din magh. mühely “atelier” (Farcaș, 229; MDA).

méi, s.m. (bot.) Plantă erbacee din fam. gramineelor (Panicum miliaceum). ■ Cultură tradițională în satele din Maram., până la apariția porumbului. – Lat. milium (lat. pop. mellium) “mei” (Scriban, DEX, MDA).

mejdáș, mejdași, s.m. (reg.) Vecin; megieș. – Din mejdă + suf. -aș (MDA).

méjdă, mejde, s.f. (reg.) Răzor, hotar; fâșie de teren (nearat), care des¬parte două ogoare; hat, mnezunie: “Se spune că duhurile locuiesc în pietrele de hotar și chiar în mejdă. Când cineva doarme pe mejdă, duhurile îi iau puterea sau îl fac să înnebunească” (Corpus, 2004: 40). ■ Exclusiv în nordul Trans. și în Maram. (ALR, s.n., h. 4). – Din sl. mežda (DEX, MDA).

mejdălí, mejdălesc, (mnejdăli, mejdi), v.r. (reg.) A se învecina, a fi graniță: “La Crucâșoara, acolo să mn'edzăl'ea hotaru' nost” (Papahagi, 1925). – Din mejdă + suf. -ăli (MDA).

melegár, melegare, s.n. (reg.) Loc special amenajat (alcătuit din pământ amestecat cu gunoi de grajd) în care se pun răsadurile primăvara; răsadniță. (Trans., Banat, Crișana și Maram.). – Din magh. melegágy (DEX, MDA).

melestí, v.t. v. melestui.

melestuí, melestuiesc, (melesti), v.t. (reg.) 1. A fărâmița, a zdrobi. 2. A stâlci în bătaie: “Și iarăși prinde să mă melestească toată. Ba vrea să mă ia și de grumazi” (Bilțiu, 1999: 210). 3. A amesteca. – Din magh. mállaszt(eni) (DLRM, DEX, MDA), cf. magh. mállani “a se sfărâma”.

melestuít, -ă, melestuiți, -te, adj. (reg.) Zdrobit, fărâmițat. – Din melestui.

melițá, melițez, v.t. 1. A lovi, a îmblăti. 2. A sta cu gura pe cineva, a certa, a striga la cineva: “Atunci om sări amândouă cu gura pe el, și-atâta l-om melița și l-om blăstăma până ce ne-a face pe voie” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 65). – Din meliță.

melițáre, melițări, s.f. Operație prin care se zdrobeau firele de cânepă, pentru a se obține tortul (= firele textile). – Din melița.

melițát, -ă, melițați, -te, adj. 1. (despre firul de cânepă) Zdrobit cu melița. 2. Lovit, îmblătit. – Din melița.

méliță, melițe, s.f. Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: “După ce era bine uscată, [cânepa] se melițá cu mélița” (Faiciuc, 2008: 256). – Din bg. melica (MDA).

mére, mărg, v.i. (dial.) A merge: “Merem acolo și-i duceam o traistă ș-on colac ș-o litără de horincă” (Bilțiu, 2009: 191). ■ Formă dialectală specifică în Trans. și Maram. – Var. a lui merge.

meresấn, meresânuri, (mărăsân), s.n. Prevestire, semn rău: “Când cântă găina cocoșește, atunci e de meresân, e sămn rău” (Papahagi, 1925: 318). – Lat. malesanum “nebun, smintit” (MDA).

merezúș, s.n. v. meriză.

mergătór, -oare, mergători, -oare, adj. (rar) Curgător; în expr. apă mergătoare = apă curgătoare: “Io m-am dus la apă mergătoare și am țâpat pă atâtuca pită și on miez de sare în apă” (Bilțiu, 2007: 288). – Din merge + suf. -ător (DEX).

merínde, s.f., pl. Provizii; hrană rece, pe care o ia cineva când pleacă la drum. – Lat. merenda “gustare de după-amiază” (Pușcariu, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. merend'a, pol. dial. mierynda, slov. merinda (Candrea, Berneker, după DER), magh. meringya (Edelspacher, după DER).

merișoreán, -ă, merișoreni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Merișor. 2. (Locuitor) din Merișor. – Din n. top. Merișor + suf. -ean.

merișoreáncă, merișorence, s.f. Femeie originară din localitatea Merișor. Locuitoare din Merișor. – Din meri¬șorean + suf. -că.

merizá, v.i. A abate vitele la umbră, în timpul verii, pentru a se odihni. ■ (top.) Meriza, top. în Odești. (Trans. de Nord și Maram.). – Lat. meridiare “a se odihni după-amiaza” (DER, MDA).

meríză, merize, (merezuș, merizuș, merez), s.f. Locul unde se odihnesc vitele la amiază; staniște, zăcălău. – Din meriza (MDA).

merizúș, s.n. v. meriză.

mesalắu, mesalauă, s.n. (reg.) 1. Bidinea. 2. Pensulă cu care se ornează vasele. – Din magh. meszelõ “bidinea” (Țurcanu).

mésel, s.n. (reg.) 1. Cană mică de tinichea. 2. (înv.) Măsură pentru lichide, ieșită din uz: “Nu dau mesel de pălincă / Pentru o holdă de cânepă” (Bârlea, 1924, II: 254). – Din magh. meszely “halbă, țap” (MDA); din germ. Mässerl (Țurcanu, 2005).

mestecăneán, -ă, mestecăneni, -e, (mestecărean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Mesteacăn. 2. (Locuitor) din Mesteacăn. ■ Localnicii folosesc frecvent var. mestecărean. – Din n. top. Mesteacăn + suf. -ean.

mestecăneáncă, mestecănence, (mestecăreancă), s.f. Femeie originară din localitatea Mesteacăn. Locuitoare din Mesteacăn. – Din mestecănean + suf. -că.

mestecăreán, s.m.f., adj. v. mestecănean.

mestecăreáncă, s.f. v. mestecăneancă.

mestecătúră, mestecături, s.f. (reg.) Grâu amestecat cu secară. – Din mesteca + suf. -ătură.

méșter, -ă, meșteri, -e, s.m.f., adj. 1. Meșter-grindă = grinda mai groasă care se pune cruciș sub celelalte grinzi, pentru a întări podul casei: “Bărbatu-o legat gura sacului cu sfoara di la sac și o legat sacu cu femeia, cu lanțu, la meșter-grindă, cum erau la căsâle bă¬trânești” (Bilțiu, 2007: 404). 2. (adj.) Priceput la vrăji: “Pă un păcurar l-o adus pă sus o femeie meșteră la vrăjuri” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 150). ■ Atestat 1407. ■ (onom.) Meșter, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. mester “maestru” (DEX, MDA).

métă, mete, s.f. (arh.) Hotar, hat: “…se stătoresc metele acestor moșii” (Mihaly, 1900: 175; dipl. 76). – Lat. meta (MDA).

metehắu, metehăi, s.m. (reg.) 1. Pocitanie. 2. Om leneș (în Maram. din dreapta Tisei). 3. Păpușă de dimen¬siunile unui om de statură mijlocie, confecționată dintr-un schelet de lemn, costumată în general cu haine uzate, în portul specific zonei, dar caricaturizat. Sunt evidențiate organele genitale, care sunt expuse vizibil și exagerate ca dimensiuni. Se atașează un text (în versuri sau proză). ■ Obicei practicat de tinerii din sat, prin care se ironizează fetele și feciorii bătrâni, necăsătoriți (în Maram. Istoric, Chioar și Codru); moși, babe, domni, pețitori, vindici: “Noaptea, la fetele bătrâne se pune metehău, un om din cârpe, urât; se pune în cel mai înalt copac sau poartă (...). Fata îl ia, îl duce-n casă, îl pune după masă și-l cinstește cu mâncare și băutură” (Calendar, 1980: 122). – Creație ex¬presivă, cf. mătăhăi (DER); cf. meteleu, mătăhaie (MDA).

mezdreá, mezdrele, s.f. Unealtă cu două mânere la capete, cu care dogarul sau dulgherul cioplește sau răzuiește lemnul; cuțitoaie. – Din rus., srb. mezdrá “partea inferioară a pieilor netăbăcite” (Scriban, MDA).

mezdrí, mezdresc, v.t. 1. A ciopli, a netezi lemnul cu mezdreaua. 2. A încresta. 3. A tăia bulgărele de lut (folosit la confecționarea ceramicii cas¬nice) în felii foarte subțiri, pentru a se elimina impuritățile. – Din sl. mezdriti “a descărna” (Conev, după DER); din bg. mezdrja (DEX).

mezdrít, -ă, mezdriți, -te, adj. (reg.) 1. Netezit, fără asperități: “Și-i cioplită și-i mezdrită…” (Bilțiu, 2015: 216). 2. Încrestat. – Din mezdri.

mezélnic, s.m. (reg.) Degetul mic. – Probabil din mezin, cf. mizelnic.

miálă, miele, (dial. mnială), s.f. Oaie tânără. – Lat. agnella.

miáză, s.f. Mijloc. ■ (în expr.) Miază cale = la mijlocul drumului, jumătate de cale; medie. – Lat. media (DEX, MDA).

miéd, s.n. (reg.) Băutură din miere și apă; “lichidul dulce ce se capătă turnând apă peste fagurii storși de miere; mursă” (Glosar, 1949): “Fete văd, feciori nu văd, / Că s-o dus a bea la mied” (Bârlea, 1924, II: 180). – Din sl. medǔ “miere, vin” (Scriban, DEX, MDA); cf. rus. mëd, lit. medus, gr. methu, pol. miód, gal. medd, lat. medus, scrt. madh, madhu “miere, băutură dulce” (< i.-e.).

mierâí, v.t.r. v. mierui.

mierâiálă, mierâieli, (dial. Mne¬râială), s.f. (reg.) Vopsea albastră care se pune în apa rece, în care se moaie cămășile spălate. – Din mierâi + suf. -eală.

mieríu, mierie, (mierâu), adj. (reg.) Albastru; albăstrui, alboi: “...s-o vorovit vo câțiva să margă să sape, că trebe să afle, dacă o văzut para mierâie, cum arde” (Bilțiu, 2007: 335). – Din mier “albastru” (DEX, MDA).

miérță, mierțe, (dial. mn'erță), s.f. (reg.) Unitate de măsură pentru cereale: “Mnerța e tot atât de mare ca feldera; tare feldera, tare mnerța, adică 22-23 litri” (ALRRM, 1971: 419). – Din sl. mjerica (Șăineanu, Scriban); cf. magh. mercze, germ. Meterzentner “unitate de măsură pentru greutate”, germ. Zentner “chintal” (Țurcanu).

mierțăluí, mierțăluiesc, v.t. (reg.) A cântări (în Maram. din dreapta Tisei). – Var. a lui mierțui.

mierțăluít, -ă, mierțăluiți, -te, adj. (reg.) Cântărit. – Din mierțălui.

mieruí, mieruiesc, (mierâi), v.t.r. (reg.) 1. A vopsi în albastru. 2. A (se) învineți, a albăstri: “Spargeți zgaiba ce coace, / Ce mierâiește, / Ce vinețăște” (Bilțiu, 2015: 306). – Din mieriu (MDA).

mieruít, -ă, mieruiți, -te, adj. (reg.) 1. Vopsit (în albastru). 2. Învinețit. – Din mierui.

miéz, miezuri, s.n. 1. (Om) slab, pipernicit: “Și-s numai niște miezuri de oameni…” (Bilțiu, 1999: 143). 2. O bucată mică, o fărâmă de ceva. – Din lat. medius “mijlociu” (DEX).

miezí, v.r. (reg.) A se ivi, a se face lumină: “Pă când zii și pă la mine / Să mieză de zuă bine” (Ștețco, 1990: 209). – Din miji “a clipi”.

miezuníe, miezunii, (dial. mnezunie), s.f. (reg.) Hat, mejdă, hotar. – Din miez “mijloc”, cf. mezuină.

miezurí, miezuresc, v.t.r. (reg.) A (se) fărâmița, a se transforma în miez. – Din miez.

mihálț, mihalți, s.m. Specie de pește care preferă locurile adânci ale râurilor (Lota lota). ■ Frecventă în râurile Tisa, Iza și Mara. ■ (onom.) Mihalțu, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA); din bg. mihalica (Scriban), cf. magh. menyhal “mihalț” (Scriban).

mihéi, s.n. v. mehei (“banc de lucru”).

mijí, mijesc, v.t. 1. (despre ochi) A se închide. 2. (în expr.) Loc de mijit = locul unde copilul stă cu ochii închiși (cu fața la perete sau la copac), în timp ce ceilalți copii se ascund: “Primul găsit este cel care va sta la mijit, la următoarea căutare” (Mihali, 2016: 44). – Din sl. mižati “a închide ochii” (Graur, după DER).

míler, (milier), (dial. mn'iler), s.n. (reg.; înv.) Loc unde se fac cărbuni (mangal), prin arderea lemnului. ■ (top.) Miliere, pădure în Cufoaia. – Et. nec.

mílier, s.n. v. miler.

milostíve, s.f., pl. (mit.) Spirite ale vântului (iele), care pedepsesc femeile ce lucrează în joia milostivelor: “Aieste erau milostivele, o' slăbănoagele. N-au făcut rău la nime” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 132). – Din sl. milostivŭ (DEX, MDA).

mináj, minaje, s.n. (reg., înv.) Porție de mâncare pentru soldați. ■ Exclusiv în Trans. (ALR, s.n., vol. IV, h. 951). – Var. a lui menajă (MDA).

minteán, mintene, s.n. (reg.) Cojoc cu pieptar: “Să-mi bag mâna-n minteuță, / Să scot dalbă hârtiuță” (Bârlea, 1924: 23). – Din tc. mintan (DER, DEX, MDA).

mínten, adv. (reg.) Îndată, nu¬mai¬decât, imediat: “Minten pă ea o legat-o / Și-n Tisa o aruncat-o” (Țiplea, 1906: 431). – Din magh. mindjárt “îndată” (Țurcanu); magh. menten “la moment, imediat” (DEX, MDA).

mintenáș, adv. (reg.) Imediat, de îndată: “Mă, sculați-vă, că cântă co¬coșu’ și mintenaș s-a face zuă” (Bilțiu, 2007: 222). – Din minten + suf. -aș.

míntioș, -oasă, mintioși, -oase, adj. Deștept, inteligent, înțelept. – Din minte “spirit, inteligență, rațiune” + suf. -oș, cf. mintos.

mioreá, miorele, s.f. (bot.) Breabăn; floarea-paștilor, floare de vioară, trei cai (Hepatica nobilis). ■ Termen atestat în jurul Sighetului (Borza, 1968: 83). – Din mioară + suf. -ea (DEX, MDA).

mioríță, miorițe, s.f. 1. Mioară. 2. (bot.) Viorea (Scilla bifolia L.); merișor. – Din mioară + suf. -iță (DEX, MDA).

mirătúră, mirături, (dial. mnirătură), s.f. Arătare, pocitanie. – Din mira + suf. -(ă)tură (MDA).

mireséște, adv. (reg.) Precum mi¬reasa: “Demult, miresele chemau la nuntă duminica, îmbrăcate miresește” (Faiciuc, 2008: 296). – Din mireasă + suf. -ește.

mireșeán, -ă, mireșeni, -e, (miri¬șean, mirișan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Mireșul Mare. 2. (Locuitor) din Mireșul Mare. ■ (onom.) Mirișan, nume de familie în jud. Maram. ■ Localnicii folosesc frecvent var. mirișan. – Din n. top. Mireș + suf. -ean (> -an).

mireșeáncă, mireșence, s.f. Femeie originară din localitatea Mireșul Mare. Locuitoare din Mireșul Mare. – Din mireșean + suf. -că.

mireșteán, -ă, mireșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Dragomirești. 2. (Locuitor) din Drago¬mirești. – Din n. top. (Drago)mirești + suf. -ean.

mireșteáncă, mireștence, s.f. Femeie originară din localitatea Drago¬mirești. Locuitoare din Dragomirești. – Din mireștean + suf. -că.

mirioáră¹, mirioare, s.f. Mioară, miorea, miel de un an: “Tot o-ntoarce pe răzoare / Ca să-și pască mirioare” (Bârlea, 1924, I: 159). – Lat. agnelliola.

mirioáră², mirioare, s.f. (bot.) Albăstrea; buruiană mnerâie (Cen¬taurea cyanus). (Maram.). – Din mieriu “albastru” + suf. -oară (MDA).

mirișán, s.m.f., adj. v. mirișean.

miríștină, miriștini, s.f. (reg.) Miriște: “Secerătoarea prindea câte un mă¬nunchi de fire de plantă (grâu, orz, secară etc.) cu mâna stângă (…) și apoi le tăia la un lat de palmă de rădăcină, lăsând în urmă miriștina cu pocireșii” (Faiciuc, 2008: 255). – Var. a lui miriște + suf. -ină.

mirói, miroi, (miretei), s.m. Mire; pereche de miri. (Trans., Maram.). – Din mire + suf. -oi (MDA).

miruí¹, miruiesc, v.t. 1. A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap): “Măi, femeie, hai să ne rugăm lui Dumnezău în genunchi, că ia, dracul s-a apropiat de noi și ne-a miruit” (Bilțiu, 1999: 405). 3. A omorî. – Din sl. mirovati (DEX, MDA).

miruí², miruiesc, v.t. (reg.) 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa, a învinge, a birui, a fi în frunte: “Nu concentra fetile, / Nu-i mirui țările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fost ca și niște flori” (Bilțiu, 2006: 115). – Din magh. nyerni “a câștiga” (DEX); din magh. myer (MDA).

miruít, -ă, miruiți, -te, adj. 1. Uns cu mir. 2. (fig.) Lovit. 3. (fig.) Omorât. – Din mirui¹.

misárăș, misarăși, (dial. mnisarăș), s.m. (reg.) Măcelar. ■ (onom.) Mesaroș, nume de familie. – Din magh. mészáros “măcelar” (MDA).

misárniță, misarnițe, (misarnă), (dial. mnisarniță), s.f. (reg.) 1. Mă¬celărie. 2. Abator; vagovit. ■ (top.) La Misarniță, fânațe în Peteritea (Vișovan, 2008). – Var. a lui meserniță “măcelărie” (MDA).

mistrăsíe, adj., f. (reg.) Care are mai multe culori; pestriț: “Păsărică mistrăsie, / Spune mândrului să zie / Că s-o copt strugurii-n zie” (Bilțiu, 2006: 146). – Var. f. a adj. mistriu “pestriț”.

mișél, meșei, s.m., adj. (înv.) Om de rând, sărac, nevoiaș: “Vai, săracu' haiducelu', / Unde doarme el, mișelu': / În vârfuțu muntelui / Și-n bătaia vân¬tului” (Bilțiu, 2006: 132). – Lat. misellus “rău, păcătos, slab” (Șăineanu, Scriban, MDA).

mișínă, mișine, s.f. 1. Provizii de cereale sau alimente. 2. Vizuină în care își depozitează unele animale hrana pentru iarnă. ■ (top.) Mișinaru, fânațe în Strâmtura (Vișovan, 2005). – Lat. *messionare “recoltare” (Scriban); cf. rus. mâșina (MDA).

míță, mițe, s.f. Lâna tunsă prima oară de pe miei: “Pe la Sf. Ilie sau Sânzâiene, prin iulie, se tund și miei, care au lâna mai măruntă și se numește miță” (Morariu, 1937: 124). – Lat. *agnicius, -a “de miel” (Scriban, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. micka “lână de miel, căciulă de miel” (Scriban).

mizélnic, mizelnici, s.m. Mezin, cel mai mic dintre copii: “Pă frate-tău cel mai mic / Ce-i la mă-ta-ți mizelnic” (Țiplea, 1906: 443). (Maram.). – Din mezin (MDA).

miziníc, mizinici, s.m. (reg.) Degetul cel mai mic de la mână sau de la un picior. – Din mezin + suf. -ic (MDA).

mlácă, mlăci, s.f. (reg.) Mlaștină, mocirlă. ■ (top.) Valea Mlăcii, afluent al râului Săpânța; La Mlăci, zece mlaștini, cu o suprafață totală de 16 ha, amplasate într-un crater vulcanic, situate pe Valea Mlăcii, în Munții Igniș; La Mlacă, mlaștină situată pe Dealurile Maramureșului, pe partea dreaptă a Văii Ieudișor, într-o depresiune, fost lac. – Din bg., scr., ucr. mlaka “mlaștină” (DEX, MDA), din mlac “loc de unde izvorește apă caldă” (Scriban).

mládă, mlăzi, s.f. Crenguță: “Mladă de oltonit” (ALRRM, 1971, h. 482). – Din sl. mladǔ “tânăr” (Cihac, după DER).

mlădíță, mlădițe, s.f. Copil, urmaș, vlăstar; rod: “Să ne trăiască Dumnezeu mlădițele...” (A. Radu 1941: 55). – Din sl. mladica (DEX).

mléjniță, mlejnițe, (mleșniță), s.f (reg.) Mlaștină. ■ (top.) Mleșnița, poiană sub versantul sudic al Platoului Gutâi. ■ (onom.) Mlejniță, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui mlașniță (MDA).

mléșniță, s.f - v. mlejniță.

moáflă, moafle, s.f. (reg.) Om bleg. – Din magh. mafla “prostănac, nătâng” (MDA).

moáre, s.f. Apă sărată în care se acrește varza; saramură: “Și urieșii tot mergeau și cereau zamă de varză. Noi îi zicem moare de curechi” (Bilțiu, 1999: 146). – Probabil lat. moria (MDA); lat. muries, muria “saramură” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, după DER).

moáșă, moașe, s.f. 1. Femeie bătrână. 2. Bunică: “Moașa mea, bu¬nica, care se trăgea din Șieu, mi-o povestit că pe vremea ciumei...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 137). 3. Cea care asistă femeile din sat la naștere: “Frunză verde de pe coastă / Să trăiască moașa noastră” (Antologie 1980: 147). ■ “În societatea tradițională, moașa era aleasă din neam (neamul mare), iar în comunitățile mai mici ea îndeplinea necesitățile întregului sat. Moașa era una din persoanele onorabile ale comunității, respectată și cinstită de întregul sat. De aceea, prin extensie, și soțul moașei primea stima comunității, și implicit apelativul moș, care i se atribuia chiar dacă era tânăr” (M. Dăncuș, în Memoria, 2002: 439). (Sec. XV). – Cuv. autohton, cf. alb. moshë (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș). ■ Cuv. rom. > magh. masa (Scriban), sb. moša.

mocióară, mocioare, s.f. (bot.) Pipirig (Juncus effusus). – Din mociră, referitor la mediul în care crește pi¬pirigul; cf. magh. mocsár “mlaștină, mocirlă”.

mociorlắu, mociorlauă, s.n. (reg.) Pă¬mătuf pentru bărbierit (în zona Chioar). – Cf. moci “a spăla, a muia” (MDA).

mociorleálă, mociorleli, (mocirlea¬lă), s.f. Amestec de gunoi de grajd, pământ și apă, în care se scufundă rădăcinile pomilor înainte de a fi plantați. – Din mociorli + suf. -eală.

mociorlí, mociorlesc, (mocirli), v.t. A murdări (cu noroi). – Var. a lui mocirli (MDA).

mocíră, mocire, s.f. Loc apătos, mlăștinos, noroios; mocirlă: “Și pe mociră o fugit” (Bârlea, 1924, I: 297). ■ (top.) Mocira, sat (com. Recea). – Var. a lui moceră (MDA); din ucr. močera (Frățilă).

mocirán, -ă, mocireni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Mocira. 2. (Locuitor) din Mocira. ■ (onom.) Mociran, Mocirean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Mocira + suf. -an.

mociráncă, mocirence, s.f. Femeie originară din localitatea Mocira. Locuitoare din Mocira. – Din mociran + suf. -că.

mocirleálă, s.f. v. mociorleală.

mocirlí, v.t. v. mociorli.

mocirós, -oasă, mociroși, -oase, adj. (reg.) Mlăștinos, noroios. (Maram.). – Din mociră + suf. -os.

moclínă, mocline, (mocrină), s.f. (reg.) Loc apătos, mlăștinos. – Din ucr. moklína (Papahagi, MDA).

mocoșí, mocoșesc, v.i. (reg.) A pierde mult timp pentru a face un lucru neînsemnat. – Cf. mocăi (Șăineanu, DEX, MDA).

mocrínă, s.f. v. moclină.

modorói, -oaie, adj. (reg.) 1. Moleșit, plictisit, leneș. 2. Morocănos. – Cf. modor “de culoare sură” (MDA).

módru, s.n. (reg.) Mod, chip, fel; mijloc, putință, posibilitate, rânduială: “Un sătuc așa la modru / Cum îi Bârsana și Glodu” (Lenghel, 1979: 162). ■ Atestat în 1632, în Maram.; semnalat și în Trans. și Bucov. – Cuv. autohton, der. din tema i.-e. *mod-ro, a rad. *med- “a măsura, a chibzui, a gândi” (Russu, 1981: 359); din magh. mod “mod, chip, fel” (DEX, MDA).

mogâldeáță, mogâldețe, s.f. Ființă cu contururi vagi; vedenie, nălucă: “Vințelerii văd că vine o mogâldeață către ei” (Bilțiu, 1999: 157). – Cf. mogâldan, mogâldău (MDA).

mogoșeán, -ă, mogoșeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Mogoșești. 2. (Locuitor) din Mogoșești. ■ (onom.) Mogoșan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. *Mogoș + suf. -ean.

mogoșeáncă, mogoșence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Mogoșești. Locuitoare din Mogoșești. – Din mogoșean + suf. -că.

mói, adj. Ud, muiat. ■ (în expr.) De-a moi = la muiat: “O pus clopotul besericii a moi, în apă” (Papahagi, 1925). – Din (în)muia (MDA).

moimát, -ă, moimați, -te, adj. (reg.) Inflamat, umflat. – Din moimă¹ “umflătură”.

móimă¹, moime, s.f. (reg.) 1. (med.) Umflătură dureroasă la gât; bolfă, uimă, buboi: “În aceie zî (în prima zi din Postul Mare), nu mănâncă fasole, ca să nu să facă râie pă ii; nu mănâncă nici ceapă, ca să nu să facă pă ii moime cât cepele” (Bilțiu, 2009: 75). 2. Fâșie de pământ; drujincă. ■ Exclusiv în nord-vestul țării (ALR, 1938, h. 158). – Lat. *mollimen (Farcaș, 2009: 103).

móimă², moime, s.f. (reg.) 1. Maimuță: “E în mintea moimii” = aiu¬rează, vorbește fără înțeles; bâiguie. 2. Referitor la cineva cu fața schimonosită. ■ (onom.) Moimă, poreclă frecventă dată oamenilor caraghioși, care se strâmbă ca o maimuță sau care sunt mici de statură. – Din magh. majom “maimuță” (DEX, MDA).

móină, moine, s.f. Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru ca pă¬mântul să se odihnească: “Dacă nu îl ari un an, se numește moină” (ALRRM, 1973); “Foc vă bată, moine lunji, / Că mărită mute-n dunji” (Bilțiu, 2006: 224). ■ (top.) Moina, fânațe (Groape, Groșii Țibleșului, Vima Mare, Peteritea); Între moine, fânațe în Rozavlea; Vârful Moinelor (Oncești). ■ În centrul și în nordul țării (ALR, 1956: 7). – Cf. moale (DER, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. mojna (Bakos, 1982).

moioágă, s.f. Mreană vânătă (Barbus peloponnensius petenyi). ■ Semnalată în apele Vișeului. – Et. nec. (MDA).

moiseián, -ă, moiseieni, -e, (moi¬sean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Moisei. 2. (Locuitor) din Moisei. ■ (onom.) Moisean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Moisei + suf. -an.

moiseiáncă, moiseience, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Moisei. Locuitoare din Moisei. – Din moiseian + suf. -că.

mojálă, s.f. v. mânjeală.

mojár, mojare, s.n. (reg.) Vas pentru mărunțit; piuă. (Trans.). – Din magh. mozsár “piuă” (Scriban, MDA).

mojí, v.t.r. v. mânji.

mojíc, -ă, mojici, -e, s.m.f., adj. (înv.) Țăran: “…chiar și cu teancul de bancnote furate de la mojici” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 266). – Din rus. mužik “țăran” (Scriban; Miklosich, după DER; DEX).

mojorấncă, s.f. (reg.) Ghemotoc de ață. – Probabil cu o formă intermediară *mosorâncă / moșorâncă, din mosor.

mol, moluri, (mul), s.n. Noroi, nămol; tină: “De-ai si negru ca molu, / Drag mi ești ca sufletu” (Papahagi, 1925: 195). ■ Termenul mol este specific în Trans., iar mul, în Maram. – Var. a lui mâl (MDA); din sl. molu “măcinătură”, scr. mulj “nămol”, pol. mul (Scriban); cf. ucr. mul, germ. Mull.

molătí, v.i. v. mulăti (“a petrece, a chefui”).

molấu, molâie, adj. Bleg, fără vlagă; molatic, greoi. – Din moale + suf. -âu (Scriban, DEX, MDA).

molcél, adj. (reg.) Moale: “Și punea sarmalele și le astupa, se serbea. Atâta erau de molcele și de bune…” (Pintea, 2016: 213). – Var. a lui molicel (MDA).

mólcom, -ă, molcomi, -e, adj., adv. 1. Liniștit, lin, încet, domol. 2. Pașnic, blând. – Din sl. molkomǔ (Șăineanu); din bg. mǔlkom (Scriban, DEX, MDA).

molcomí, molcomesc, v.t.r. 1. A (se) liniști, a (se) potoli, a (se) calma. 2. A mângâia, a îmbuna. – Din molcom (DEX, MDA).

moldovíc, -ă, moldovici, -ce, adj. Moldovean: “La fogădăul Evii / Beu voinicii, / Moldovicii…” (Bilțiu, 2002: 67). – Din n. top. Moldova + suf. -ic.

molítvă, molitve, s.f. Rugăciune înainte de spovedanie: “La biserica Ierusalimului, / La scaunul molitvului...” (Gherman, 1938: 8). – Din sl. molitva “rugăciune” (Scriban, DEX, MDA).

molitví, molitvesc, v.t. A citi o ru¬găciune pentru iertarea păcatelor: “Siu joia l-o născut, / Vinerea l-o molitvit, / Sâmbăta l-o botezat, / Duminica l-o însurat” (Țiplea, 1906: 431). – Din molitvă (MDA).

móloș, -ă, moloși, -e, adj. (reg.) Vâscos, lăptos; noroios. – Din mol + suf. -oș.

moloșág, s.n. v. mulăceag (“ospăț, petrecere”).

momấie, momâi, (mamuie), s.f. 1. Arătare: “Odată-o văzut cum să deșt'id'e ușa și să bagă în casă o mamuie de femeie hâdă” (Bilțiu, 2007: 25). 2. Sperietoare. – Et. nec. (MDA).

momârlán, -ă, momârlani, -e, adj., s.m.f. 1. Locuitor din Valea Jiului: “Numa' momârlanii dzâc covăsât, la lapte acru” (ALRRM, 1997; h. 928). 2. Om prost, necioplit, bădăran, nătărău: “Nu te-am făcut cu țiganii, / Te-am făcut cu momârlanii” (Ștețco, 1990: 4). – Et. nec., cf. mârlan, modârlan (MDA).

mondír, mondire, s.n. Manta sol¬dățească: “Peste-o lună și mai bine / Pune-or mondiru pe mine” (Memoria, 2004-bis: 1.307). – Din rus. mundir (MDA).

mont, monturi, s.n. (reg.) 1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte (pentru a se obține băuturi spirtoase). 2. Reziduu, rebut. 3. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad. 4. Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura și Vișeu); grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări. – Din magh. mont “tescovină” (Drăganu, după DER; MDA).

morár, (morariu), s.m. (dial.) Plantă erbacee aromatic; mărar (Anethum graveolens). ■ Leac de tusă: “Morariu pisează cu sămînțe de ciapă și orz, fierbe cu oțet și vin, bei zama” (Bârlea, 1909: 77). – Var. a lui mărar, cf. alb. mëraj (DEX).

morăí, v.i. 1. A murmura, a bolborosi. 2. A se tângui. – Et. nec. (MDA).

morășán, s.m. v. moroșan.

morătoáre, s.f. v. murătoare.

morb, morburi, s.n. (înv., livr.) Boală: “În anul școlar 1915-1916, școala [din Rozavlea] a fost închisă din cauza morbului de vărsat” (Câmpeanu, 2016). – Din lat. morbus (sec. XIX) (Scriban, DEX).

moré, (mări, măre), interj. (înv.) Cuvânt care exprimă mirarea, uimirea, admirația; măre: “More, voinicule” (Antologie, 1980); “Apoi zicem more la un om tare frumos” (Papahagi, 1925). (Maram.). – Var. a lui măre, cuv. autohton, cf. alb. mojë, more.

moreșán, s.m. v. moroșan.

morocáș, morocași, s.m. (reg.; înv.) Cele două bucăți de fier, una deasupra, cealaltă dedesubt, cu care se îmbracă capătul osiei care intră în butuc. – Din magh. marokvas (MDA).

morodí, morodesc, v.t. (reg.; înv.) A da naștere la ceva, a zămisli: “Că Cristea l-o morodit” (Bilțiu, 1990: 321). – Din morodic, mărădic “urmaș”.

morói, (muroi), s.m. 1. (mit.) Strigoi, vârcolac; pricolici. 2. Om ursuz. – Din sl. mora “vrăjitoare” (DER, DEX, MDA).

morós, -oasă, moroși, -oase, adj. Morocănos, neprietenos: “Tratamentul aplicat școlarilor trebuie să fie blând, modest și nicidecum moros sau dur” (Tit Bud, 1883: 271, după Câmpeanu, 2016). – Din lat. morosus (Scriban); din fr. morose, germ. moros (MDA).

moroșán, moroșeni, (morășan, mo¬reșan), s.m. 1. Sensul primar a fost, probabil, de “locuitor de pe valea Mureșului; din ținutul Mureșului; mu¬reșean”; transformările fonetice care au dat var. moroșan, morășan, moreșan aparțin subdialectului maramureșean. ■ Probabil a existat la un moment dat, în istorie, o conviețuire îndelungată între populația locală și un grup masiv de “mureșeni”, care ulterior au fost asimilați. 2. Nume colectiv al locuitorilor din Țara Maramureșului: “După pui de moroșan / Să nu dai cu bolovan”. ■ Termen înregistrat în satele de pe valea Marei, respectiv în Săpânța, Rona de Jos și Ieud; pe valea Izei și Vișeului, localnicii spun maramureșan. ■ (top.) Plaiul moroșenilor, fânațe în Groșii Țibleșului (Vișovan, 2008). ■ (onom.) Moroșan(u), nume de familie în jud. Maram. – Cf. maramureșean (DEX); cf. mureșan, din Mureș (< Maris, Marisos).

moroșeáncă, moroșence, s.f. 1. Mureșeancă. 2. Maramureșeancă. – Din moroșean.

moroșenésc, moroșenească, s.f., adj. 1. (adj.) Care se referă la Ma¬ra¬mureș sau la maramureșeni: “Un fecior s-a dus mai tare, înaintea lor, cu clop de paie moroșenesc, mândru clop...” (Bilțiu, 1999: 169). 2. (s.f.) Numele unui dans popular din Maramureș. – Din moroșan + suf. -esc.

mórsă, s.f. v. mursă (“mied”).

moș, moși, s.m. 1. Om bătrân, moșneag. 2. Bunic. ■ Cu acest sens, se mai folosesc expresiile: tată moș, tată bătrân, tată bun. 3. (pl.) Seria des¬cendenților mai îndepărtați, generațiile vechi, bătrânii, strămoșii. 4. Sperietoare de păsări; ciuhă. 5. Metehău. 6. (mit.) Moșul cel Alb = Divinitatea supremă; Dumnezeu. Închipuit ca un moș cu barbă albă și îmbrăcat cu straie albe: “Apoi [Fata Pădurii] s-a dus la un moșneag de vreo optzeci, o sută de ani și l-a întrebat: (...) -Cât vrei să trăiești? -Cât mi-a da Moșul cel Alb. Atâta aș vrea să trăiesc” (Grigore Turlaș, 73 ani, Săliștea de Sus, după Bilțiu, 1999: 113). ■ (onom.) Moș(u), Moșescu, Moșuț(an), nume de familie în jud. Maram. (Sec. XV). – Cuv. autohton (Philippide, DER, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich); der. regr. din moașă (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > ucr. mošul “bunic”, moša “bunică; moașă” (Candrea, după DER), bg. moš, mosija (Capidan, după DER), magh. mósuly “bătrân” (Scriban; Edelspacher, după DER).

moșalắu, moșalăi, s.m. 1. Cocoloș făcut din firele mici de cânepă ce rămân pe câmp după recoltat. 2. Moșneag (în Maram. din dreapta Tisei). – Din moș + suf. -alău.

moșânói, s.n. v. mușânoi.

moșcoálă, moșcoale, s.f. (reg.) Ocară, rușine: “Tu-acolo să arzi cu pară / Cum m-ai făcut de moșcoală” (Bârlea, 1924, II: 64). – Din moșcoli (MDA), cf. moșcoleală.

moșcolí, moșcolesc, v.t.r. (reg.) 1. A (se) murdări, a (se) întina. 2. A ocărî. – Din magh. mocskol “a murdări, a mânji” (MDA).

moșcolít, -ă, moșcoliți, -te, adj. (reg.) Murdar: “Face-ți-se ziuă bine, / Moșcolit ești ca ș-on câine” (Bârlea, 1924, I: 289). – Din moșcoli.

moșcotéi, s.m. (peiorativ) Moșneag; moș: “Io-s moșcotei de optezi și unu de ani...” (Bilțiu, 1999: 213). – Din moș “bătrân”, probabil contaminat cu moșcoti “a se învârti de colo-colo, fără rost”.

moșícă, moșici, s.f. 1. Moașă: “Măi, decât să-mi schimb numele, să știi că mai bine nu mă bag de slugă și mai bine mor decât să-mi schimb io numele dat de moșica și tata” (Bilțiu, 2007: 341). 2. Bunică: “Mărita-m-oi, mărita, / Pân-a trăi moșica” (Bârlea, 1924, II: 194). ■ (onom.) Moșica, nume de familie în jud. Maram. – Din moașă + suf. -ică (MDA).

moșíe, moșii, s.f. Pământ moștenit de la părinți: “Mi-a plăcut moșia mea / Și toată familia” (Farcaș, 2009: 110). – Din moș + suf. -ie (MDA).

moșíni, s.f., pl. Chibrituri. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. mosini sau germ. Machine (Farcaș, 2009).

moșít, -ă, moșiți, -te, adj. Asistat la naștere de o moașă; moșire. – Din moși.

moșmoní, moșmonesc, v.i. A lucra ceva migălos, fără spor, neîndemânatic. – Et. nec. (MDA).

moșneán, s.m. v. moștean (“băștinaș”).

moșoárcă, moșoarce, s.f. (reg.) Obrăzar din piele sau pânză care acoperă fața: “Moșii poartă moșoarcă (mască-obrăzar), curea și gubă cu droange” (Bilțiu, David, 2007: 141). – Et. nes., cf. moș, moșuț.

moșocoárnă, moșocoarne, s.f., pl. (reg.; gastr.) Coci, cu brânză și cârnați, preparați în cuptor. ■ “Coptături cu brânză și ou. Când se scot din cuptor, se rup în demnicături mari și se pune groșt'ior mult desupra” (Memoria, 2003: 618). – Et. nec. (MDA).

moșteán, moșteni, (moșnean), s.m. (arh.) Moștenitor, băștinaș, autohton. ■ (top.) Moșneni, localitate în Maram. din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). ■ (onom.) Moștean, nume de familie în jud. Maram. – Cf. moșnean (DEX, MDA).

moștóc, s.n. (reg.) Buchet, mă¬nunchi: “Vai, bunicule, cum aș fi rupt un moștoc și l-aș fi pus în pahar” (Bilțiu, 1999: 229). – Din ucr. motoșka (MDA).

moșúc, s.m. (reg.) Moșuleț: “Dar feciorii au râs de moșuc…” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 142). – Din moș + suf. -uc (DLRM).

moșúț, moșuți, s.m. 1. Joc dramatic, de Anul Nou, specific Țării Codrului. ■ “Jocurile dramatice, mascații, foarte numeroase în alte regiuni, se rezumă în zona Codrului la unul singul: moșuțî. Pe vremuri se îmbrăcau moșuț oameni în toată firea, apoi numai feciori și băieți. Măștile reprezintă moșnegi și babe, miri și mirese, nași și fini etc., mai târziu adăugându-se «domnișoare» și mai ales «țigani» (...). Alaiul de mascați intra în casă colindând și dansând anapoda, în așa fel încât interpreții să nu fie recunoscuți. Erau tratați cu prăjituri, carne de porc și băutură, pe care însă le consumau afară, să nu fie descoperiți. Vechile obrăzare ce le foloseau erau făcute din piei de oaie, din lână și cânepă etc. și se păstrau de la un an la altul...” (D. Pop, 1978: 63). 2. Metehău. – Din moș + suf. -uț (MDA).

motodí, motodesc, v.t. (reg.) A presa, a strivi. – Et. nec.

motodít, -ă, motodiți, -te, adj. (reg.) Strivit. – Din motodi.

motroáșcă, motroaște, s.f. (reg.) 1. Femeie mică, arătare ciudată: “...îi ies înainte două motroaște” (Bilțiu, 1999: 284). 2. Persoană mascată: “Dacă nu mă făcem motroașcă, nu știam că vine Anul Nou” (Bilțiu, 2009: 136;). 3. Ștergar înnodat, folosit într-un joc de inițiere (“de-a motroașca”), prin care un actant este lovit, iar acesta trebuie să ghi¬cească cine l-a lovit: “Capra ta ca o motroașcă / Și te mușcă și te-mproașcă” (Bilțiu, David, 2007: 217). ■ (onom.) Motroașcă, poreclă frecventă pentru persoanele mici de statură. – Din motoașcă (DLRM, MDA).

motroșí, motroșesc, v.t.r. (reg.) 1. A lucra ceva migălos (de mântuială); a trebălui. 2. A înghesui: “Și-apoi l-o drăgostit. Și ce l-o motroșit ie acolo pă el” (Bilțiu, 2007: 274). 3. (r.) A se strânge cocoloș: “[Firele mici de cânepă care rămân după recoltat] se strâng cu grebla și să motroșăsc, facem moș; din ei se fac câlți” (ALRRM, 1997; h. 882). – Et. nec., cf. mătrăși (MDA).

mozolí, mozolesc, v.t.r. 1. A mesteca îndelung; a molfăi. 2. A (se) săruta: “Și ie [Fata Pădurii], când o prins p-on fecior ce-o avut drăguță, apoi l-o dus și l-o drăgostit și-atâta l-o mozolit până-o fost mai mort” (Bilțiu, 2007: 268). – Din magh. majszol “a molfăi” (DEX, MDA).

mreájă, mreji, s.f. Unealtă de pescuit. ■ Este alcătuită dintr-o plasă de sfoară (cu ochiuri de circa 2 cmp, lungă de 10-12 m și lată de 160-170 cm), de care se fixau greutăți de plumb. – Din vsl. mrěža (Scriban, DEX, MDA).

múced, -ă, mucezi, mucede, adj. 1. Acoperit de mucegai. 2. Umed. 3. (Cal) sur; focău; facău. ■ (top.) Tăul Muced, mlaștină în bazinul superior al Văii Izei; “locul de întâlnire a numeroase pâraie, pe povârnișul de nord al muntelui Bătrâna, de unde izvorește Iza” (De¬rmer, Marin, 1935: 39). ■ (onom.) Mucedu, poreclă în Dumbrăvița. – Lat. mucidus “muced” (Șăineanu, DEX, MDA).

mucezí, mucezesc, v.t.r. A mucegăi; a se strica, a se altera: “...și să-i fie trupul ca piatra ce mucezește și ca fierul ce ruginește...” (Socolon, 2005: 275; doc. din 1840). – Din muced (MDA).

mucezít, -ă, muceziți, -te, adj. Mucegăit, alterat. – Din mucezi.

muiélniță, muielnițe, s.f. (reg.) Vreme moale, ploioasă: “Când pisica zgârie, va fi vreme frumoasă, cu cer senin, iar când se spală, va fi muielniță sau timp ploios” (Lenghel, 1979: 10). – Din moale, mol, cu un intermediar *molniță, cf. moleșniță, moină “timp călduros și umed”.

muiére, muieri, s.f. 1. Femeie. 2. Nevastă, soție: “Mă-nsurai, luai muiere, / Luai maica maicii mele” (Bilțiu, 2002: 278). ■ Termen nespecific în Maram. (v. ALRRM, 1969, h. 175). – Lat. mulier, -eris (DER, DEX).

mujálă, s.f. v. mânjeală.

mujdărít, -ă, mujdăriți, -te, s.f., adj. Cu usturoi. ■ Cartofi mujdăriți = cartofi fierți în coajă, curățați și copți pe plită, după care se amestecă în ulei cu ceapă prăjită și mujdei (Faiciuc, 2008: 273). – Din mujdări.

mujdéi, s.n. Preparat alimentar din usturoi pisat, apă și sare: “Și-o pregătit să aibă la îndemână cu el într-o uiagă mujdei de usturoi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 111). ■ (top.) Mujdeiu, denumirea veche a pârâului Usturoiu, ce izvorăște din dealurile din nordul Băii Mari și se unește cu Valea Roșie, pentru a se vărsa în Săsar: “În anul 1669, se vorbește despre pârâul Mujdeiu, care nu poate fi decât Usturoiu de astăzi…” (Dariu Pop, 1938: 15). – Din must+de+ai (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. muzsgyé (Bakos, 1982).

mul¹, s.n. v. mol (“noroi”).

mul², muli, s.m. Catâr. ■ Exclusiv în nordul țării. – Din lat. mulus (sec. XIX) (DER).

mulăceág, mulăceaguri, (mulceag, moloșag), s.n. (reg.) Petrecere, ospăț, chef (de obicei nuntă): “Și o avut trei fărtați și o făcut moloșag” (Bilțiu, 2013: 109). – Din magh. mulatság “petrecere” (MDA).

mulătí, mulătesc, (mulătui, molăti, mălătui), v.i.r. (reg.) 1. A petrece, a chefui: “Beau, mulătuiescu, / De lume grăiescu” (Calendar, 1980). 2. A se ameți (de la băutură). – Din magh. mulatni “a petrece” (Scriban, MDA).

mulătuí, v.i. v. mulăti.

mulcéa, adj. (reg.) Moale. – Din molicea (Frățilă).

mulgáre, mulgări, s.f. (reg.) Oaie cu lapte; pecuină, mândzară: “Strângem stâna laolaltă ca din 400 de mândzări o' de mulgări, apoi merem la munte” (Papahagi, 1925). – Din mulge (Scriban, MDA); din contaminarea lui mânzare cu mulge (Loșonți, 2001).

mulí, mulesc, v.r. (reg.) A se murdări cu noroi: “Și pietrele s-or muli, / De tine nimic n-a si” (Papahagi, 1925: 171). – Cf. mâli (MDA).

mulitúră, mulituri, (molitură), s.f. (reg.) Îngrămădire de pietriș, nisip, lemne, vreascuri la gura unei ape; agest, lomuri. – Var. a lui molitură.

mulțám, s.n. Formulă de politețe prin care se răspunde unei urări sau la primirea unui dar; mulțumesc. (Trans. și Maram.). – Der. regr. din mulțămi (DEX, MDA).

mulțămitúră, mulțămituri, s.f. (reg.) Poezie care se rostește la finele colindatului de către unul din colindători, prin care se exprimă mulțumirea pentru darurile primite și prin care se fac urări gazdei (exclusiv în zona Codru). – Din mulțumi + suf. -tură.

múmă, mume, s.f. (pop.; înv.) Mamă: “…fiind îndemnați de muma lor, au omorât înainte cu 12 ani pe fratele seu Michail” (Mihaly, 1900: 245; dipl. 101). ■ (mit.) Muma Pădurii, ființă mitologică numită și Vidmă de Pădure, Mama huciului, Pădureana sau Pă¬duroaica etc.; divinitate rea, nefastă. În Maram., e numită și Zanca sau Potca. Muma Vântului, personaj mito¬logic din basmele românești; sim¬bolizează stihiile dezlănțuite ale naturii. ■ (top.) Izvorul Mumii Vântului (în loc. Dumbrava, zona Lăpuș). – Din mamă (MDA). ■ Cuv. rom. > ngr. moyma “vrăjitoare” (Murnu, după DER).

muncél, muncele, s.n. Munte sau deal mic. ■ (top.) Muncelașu, vf. (1.376 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu-Bardău); Muncel, deal (638 m) situat între văile Lăpuș și Suci, în depresiunea Lă¬pușului; Muncel, munte (1.318 m) aflat în componența culmei Pop Ivan (în Munții Maramureșului); Muncelul Popii, vf. (1.429 m) în Munții Maramureșului (Culmea Roșușnei, masivul Pietrosu Bardău). ■ (onom.) Muncelean, nume de familie în jud. Maram. – Lat. monticcellus (Scriban, DEX, MDA).

munúnă, munune, s.f. (reg.) Cu¬nună de mireasă: “Fata fa munună atunci când să meargă la beserică. Mununa o cos druștele…” (Papahagi, 1925: 318). ■ Este confecționată din verdeață, mărgele, oglinzi, flori ar¬tificiale, din hârtie sau din lână; în partea de jos a cununei, pe frunte, se prind un șirag de mărgele și un zgărdan, țesătură îngustă din mărgele mici (Bănățeanu, 1965: 114). ■ (onom.) Mununar, nume de familie în jud. Maram. – Cf. cunună (MDA).

mur, muri, mururi, s.m.n. (reg.) 1. Zid de piatră. 2. Temelia casei, zidul de sub casă. ■ “Soclul caselor tradiționale din Maramureș, alcătuit din bolovani de carieră sau din bolovani de râu” (Dăncuș, 1986: 101). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei. – Lat. murus “zid de piatră sau cărămidă, din sistemul de apărare al unui fort sau oraș” (DEX, MDA).

murá, murez, v.t.r. 1. A ține le¬gumele în saramură pentru a le con¬serva. 2. A muia lutul în apă înainte de operația de frământare (în industria ceramicii). 3. (fig.) A (se) uda până la piele. – Der. regr. din moale (DEX, MDA).

murát, -ă, murați, -te, adj. 1. Pus în saramură. 2. Ud până la piele. – Din mura.

murătoáre, murători, (morătoare), s.f. Apă sărată, slatină; saramură: “Toată huc îi murătoare” (Bârlea, 1924: 6). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. morătoare. – Din mura + suf. -ătoare (MDA).

múrsă, murse, (morsă), s.f. (reg.) 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. ■ (med. pop.) Utilizată ca leac pentru diferite boli: “Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu, 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă. – Lat. (aqua) mulsa “dulce” (Șăineanu, Scriban, MDA).

muruí, muruiesc, v.t.r. (reg.) 1. A lipi cu lut pereții caselor tradiționale; a unge, a tencui: “Unde-s căsâle cu pământ, să muruiește cu humă moale” (Bilțiu, 2009: 60). 2. A (se) murdări, a (se) mânji (pe față, pe mâini; de obicei în timpul mesei și ref. la copii). – Din sl. mura “noroi, humă” (Șăineanu, Scriban); cf. ucr. murovati (DEX, MDA).

muruială, muruieli, s.f. (reg.) Ten¬cuială din lut amestecat cu apă. (Trans.). – Din murui + suf. -eală (DEX, MDA).

muruít, -ă, muruiți, -te, adj. (reg.) 1. Tencuit. 2. Murdar. – Din murui.

músai, adv. (reg.) Neapărat, negreșit, obligatoriu: “De m-ar băga în pământ / Și-acolo-i musai să cânt” (Calendar, 1980: 52). – “E un ger¬manism care prin vieața militară s'a introdus în limbile tuturor popoarelor din Ungaria și înseamnă necesitate și silă supremă” (Țiplea, 1906); din magh. muszáj “neapărat” (DEX, MDA) (< germ. müssen “a trebui, a fi constrâns, a fi necesar”).

musc, (muscan, muscal), s.m. (reg.) Rus; din Rusia: “Păsărică cu doi pui, / Du-te-n țara muscului” (Papahagi, 1925). ■ (onom.) Muscal(u), nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui mosc (< Mosc) (MDA); din muscal “locuitor din orașul Moscova; poporul rus”.

muscál, s.m. v. musc.

muscán, s.m. v. musc.

mustrá, v.t.r. 1. A certa, a dojeni. 2. A se lua la întrecere. 3. A se înfrunta, a se certa: “Nu-i mândră ca mândrele, / Să mustră cu florile / Pân tăte grădinile” (Țiplea, 1906: 436). – Lat. monstrare “a arăta, a indica; a denunța, a acuza” (DEX, MDA).

mușát, -ă, mușați, -te, adj. (arh.) Frumos, drăguț. ■ (onom.) Mușat, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XIV). – Cf. arm. mușat (MDA).

mușânói, mușânoaie, (moșinoi, moșânoi), s.n. 1. Pământul pe care îl scoate cârtița; cârtițoaie; “[Cojile ouălor de Paști] să strânjeu și le ducei la moșinoaie de cârtiță” (Bilțiu, 2009: 110). 2. Pământul strâns la rădăcina mălaiului, după ce se sapă a doua oară. – Var. a lui mușuroi.

muștruluí, muștruluiesc, v.t. (reg.) A certa, a dojeni, a mustra. – Din mustru “exercițiu militar, instrucție” + suf. -ului (DEX, MDA).

muștruluít, -ă, muștruluiți, -te, adj. (reg.) Dojenit, mustrat. – Din muștrului.

mut, -ă, muți, -te, adj., s.m.f. (reg.) Om nepriceput, prost, nătâng; tăntălău: “Știu că nu-s de neam de mut / Să nu râd, să nu mă uit” (Lenghel, 1979: 167). – Lat. mutus “mut, tăcut” (MDA). ■ Cuv. rom. > bg. mut (Capidan, după DER), magh. muta (Edelspacher, după DER), ngr. moytos (Murnu, după DER).

mutalắu, mutalăi, (mutălău), s.m. Om posac; mototol, nerod. – Din mut + suf. -alău (Șăineanu, DEX).

mutáre, mutări, s.f. Terenul de pășune necesar la o stână de oi, pe perioada unui sezon: “Muntele Pe¬tri¬ceaua are șase mutări, unde pot văra șase stâne de oi sau de vite; într-o stână de oi se iau aproape 500 de capete” (Mihaly, 1900: 894; dipl. 362, la note). – Din muta.

mutălắu, s.m. v. mutalău.