Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera H
ha, (hău), interj. (fam.) Exprimă interogația: poftim?, ce?, ce-ai spus?. – Onomatopee (DEX, MDA).
hábă, habe, s.f. (înv.) 1. Șezătoare: “Prostu-i badea, n-are coarne, / Vine-n habă, numa' doarme” (D. Pop, 1978: 195). (Trans. de nord-vest). 2. Priveghi. ■ (onom.) Haba, Hăbădan, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA).
habdíște, (hăbdiște), s.f. (înv.) Șezătoare. – Din habă + suf. -iște.
hacaná, adv. Mai la o parte: “Sărmanu' țâgan o făcut sămn cu mâna și-o zâs: Mai hacana, să să ducă soarele mai iute, cătă sfințât” (Bilțiu, 2007: 407). – Din țig. hacana (Graur, după DER; MDA).
hadarag, s.m. v. hădăraș (“bota scurtă a îmblăciului”).
hadarău, s.m. v. hădăraș.
hádă, hade, s.f. (reg.) Neam, tagmă, fel, grup, castă: “Nimeni să nu mă cunoască / C-am fost eu la hada voastră” (Bârlea, 1924: 34). ■ (onom.) Hada, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. had (hadsereg) “armată, oaste; (fig.) mulțime” (Candrea, după DER; MDA).
hadéu, s.n. v. adeu (“tun”).
hágă, s.f. (reg.) Galerie de mină. – Cf. hagău².
hagắu¹, hagauă, s.n. (reg.) Târ¬năcop; calhău, galhău. – Posibil din germ. Hacke “târnăcop”.
hagău², s.n. (reg.) Drum, trecătoare. ■ (top.) Hagău, tufișuri, fânațe în Dumbrăvița și Groșii Țibleșului; Hagăul Roșu, drum pentru căruțe în Lăpușul Românesc (Vișovan, 2008). ■ (onom.) Hagău, nume de familie în jud. Maram. – Din hogaș.
háider, s.n. v. heder (“școală religioasă evreiescă”).
haiducíme, haiducimi, s.f. Ceată de haiduci: “S-a pus omul cu haiducimea la masă și a mâncat și el boierește...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 199). – Din haiduc + suf. -ime (DER, MDA).
háit, haituri, s.n. Baraj artificial care orientează o parte din apa unui râu de munte spre pârâul morii sau ajută plutele să pornească la vale. ■ (top.) Haitul Morii (Săcel), Haitul de Sus (Botiza), Haitul, fânațe în Dragomirești (Vișovan, 2005); Hait, heleșteu în Borșa (Mihali, 2015: 96). – Din ucr. hat, hatǐ “zăgaz, canal de abătut apa” (Scriban, DEX).
haitắu, s.m. v. hăitaș (“gonaș”).
hajmandắu, s.m. v. hojmandău.
hájmă, hazme, (hașmă), s.f. (reg.) Coadă de ceapă verde: “Du-te și adă niște cozi de hajme, să mâncăm cu slănină” (Crâncău, 2013). ■ (top.) Hășmar, munte, fânațe și pârâu în Borșa (Mihali, 2015: 96). – Din magh. hagyma “ceapă, bulb” (Scriban).
halaríp, halaripi, halaripe, s.m.n. 1. Dans țigănesc. 2. (prin extens.) Nume dat țiganilor. 3. “Se zice când cineva stă pe mâini și cu picioarele în sus” (Bârlea, 1924). ■ (onom.) Halaripi, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului (fosta Valea Porcului, jud. Maram.): “Halaripi Valea Porceni, / Pită crepată, coștueni” (Bârlea, 1924, II: 309). – Et. nec. (MDA).
halắu, s.n. v. valău (“jgheab”).
hald, s.n. v. hand (“cânepă de sămânță”).
halí, halesc, v.t. (fam.) A mânca, a înfuleca: “Și n-o stat pre mult pă gânduri, că-o și rupt on picior [de la gâscă] și l-o halit țâganu” (Bilțiu, 2007: 342). – Din țig. halo “a mânca” (DER, DEX).
halípă, halipe, s.f. (reg.) 1. Haină ruptă, zdreanță. 2. Bucată (de ceva). – Cf. ucr. halena “nenorocire” (MDA); comp. cu ucr. halúpa “colibă” (Scriban).
halít, -ă, haliți, -te, adj. (fam.) Mâncat, înghițit: “Trebuie să umblu să le câștig ceva de halit și de ceva halube și câte le mai trebuie la coconi” (Bilțiu, 1999: 388). – Din hali.
halúbă, halube, s.f. (reg.) 1. Haină: “Într-o zi se duce păstorița la izvor să-și spele halubele, să sie curate pe-a doua zi, că era sărbătoare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 127). 2. Construcție anexă în cadrul gospodăriei, realizată asemă¬nător cu casele, dar de dimensiuni mai mici, în care se păstra îmbrăcămintea; asemănătoare cu găbănașul. – Et. nec. (MDA).
haluí, haluiesc, v.t. (reg.) 1. A lovi, a izbi. 2. A tăbăci. – Din hale “iele” (ref. la obiceiul acestor zâne de a-i izbi de pământ pe oameni, după ce i-au ridicat în aer).
haluít, -ă, haluiți, -te, adj. (reg.) 1. Izbit. 2. Tăbăcit: “Era pungă, făcută din piele de oaie haluită, bătucită on pic și aceie era în loc de portofel” (Bilțiu, 2007: 183). – Din halui.
halúșcă, haluște, s.f. (reg.) 1. Foi de varză (sau viță-de-vie) umplute cu orez și carne tocată sau păsat; gălușcă, piroșcă, bruzbuță, holupcă. 2. Ștrudel (cu mere). – Din ucr. galuška (MDA).
ham, hamuri, s.n. Ansamblu de curele cu care se înhamă calul: “Da' cine știe câte tilegi și căruță o spart, câte hamuri și funii o rupt...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). – Din magh. hám (DEX, MDA).
hámer, hamere, s.n. (reg.; înv.) Ciocan. ■ Hamori, top. în Lăpușul Românesc unde, pe vremuri, funcționa un atelier manufacturier, care executa diferite obiecte de fier necesare pentru locuitori, mineri și armată. – Din germ. Hammer “ciocan, baros” (MDA).
hamfắu, hamfauă, (hanfău), s.n. (reg.) Fiecare din cele două bucăți de lemn, prinse de crucea căruței, de care se agață ștreangurile hamurilor, ca să tragă caii căruța; căpăstru: “Cu ham¬fauăle de la cai s-o bătut” (Memoria, 2014: 180). ■ Exclusiv în regiunea intracarpatică (ALR, s.n., vol. II, h. 347). – Din magh. hémfa (MDA).
hámeș, -ă, hameși, -e, (hamneș), adj. Nesătul, lacom: “Și gura mi-i hamneșă” (Papahagi, 1925: 191). – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).
hámiș, -ă, hamiși, -e, (hamniș), adj. Șiret, perfid; lotru: “Am bărbat tare hamniș, / De mine toate le-o-nchis” (Bârlea, 1924: 247). – Din magh. hamis “fals, mincinos, prefăcut” (MDA).
hand, handuri, (hald), s.n. (reg.) Cânepă de sămânță (în Chioar); hăldan, aldan. – Cf. germ. Hanf “cânepă” (Țurcanu).
handál, handaluri, s.n. (reg.; înv.) 1. Partea mai întărită (sau mai înaltă) a unui oraș: “Pe la noi, prin hăndăluț, / Toată muta-i cu drăguț” (Bârlea, 1924, II: 292). 2. Loc unde se taie sarea (Vișovan, 2008). 3. Colonie de mun¬citori mineri (v. DEL-MM, 2016). ■ (top.) Handal, fânațe în Costeni, Lăpușul Românesc, Vima Mică; Ilba Handal, localitate minieră în apropiere de Seini; Handal, cartier în orașul Cavnic, care a găzduit un ansamblu de locuințe ale minerilor; Handal, denumirea veche a localității Baia Borșa. – Din germ. Handal “dâmb” (Țurcanu, 2005); “Hăn¬dalul din Maramureș și apelativul hăndal «loc unde se taie sare», derivă din germ. săs. han (= hauen) + Dal (= Thal)” (Drăganu, 1933: 281).
handrălắu, s.m. v. hăndrălău (“hoinar”).
hanfắu, s.n. v. hamfău.
harám, haramuri, s.n. Jaf, pradă. ■ (loc. adj. și adv.) De haram = la voia întâmplării, fără stăpân, lăsat în paragină; de batjocură, de râs: “Du-te, moarte, și-n alt neam / Nu face din noi haram” (Memoria, 2001: 114). – Din tc. haram “ilicit, prohibit; interzis de religie” (DA, DEX, MDA).
harást, harasturi, (haras), s.n. (reg.) Fibră textilă; lână (de oaie) colorată: “Făceu un struț de rosmarin, pospan și-o floricică din panglică colorată, roșu cu albastru. Mai făceu on bumbuț de harast pă care îl puneau pă rozmarin” (Bilțiu, 2009: 80). – Et. nec. (MDA); cf. magh. haraszt “ferigă”.
harașéu, harașei, s.m. (reg.) Șef, căpetenie a lotrilor, a tâlharilor: “Și pe noi ne-or auzî / Harașeii lotrilor” (D. Pop, 1978: 222). – Et. nec.
harbúz, harbuzi, s.m. Dovleac, pepene verde; cucurbătă (Cucurbita pepo): “A ta ziță de harbuz / Să suie pă gard în sus” (Papahagi, 1925: 167). ■ (onom.) Harbuz, poreclă în Drago¬mirești și Bârsana. – Din ucr. harbuz (DEX, MDA); din tc. harbuz, karpuz (Șăineanu). ■ Cuv. rom. > pol. arbuz (Miklosich, după DER).
hárcă, (hârcă), s.f. (reg.; mit.) Pește uriaș; balenă: “O mărs o fată cu boii la râu și s-o băgat în marginea râului să adape boii. Și odată o vinit harca și-o prins-o pă fată de picior” (Bilțiu, 1999: 138). – Probabil din hârca “craniu, țeastă; femeie bătrână și urâtă”.
hárcea-párcea, adv. (în expr.) A face harcea-parcea = a distruge, a nimici: “…și-i tragi vreo două de-l faci harcea-parcea” (Bilțiu, 2007: 226). – Din tc. parça-parça “bucată cu bucată” (DEX).
harmăsár, harmăsari, (hărmăsar), s.m. (dial.) Armăsar. ■ În satele din nordul Maram. Istoric (ALRRM, 1971, h. 370). – Var. a lui armăsar.
harmónică, (armonică), s.f. Acor¬deon. ■ Var. cu “h” protetic e semnalată în Trans. (ALR, s.n., vol. V, h. 1.283). – Din germ. (Zieh)harmonica (DEX, MDA).
harmoníst, harmoniști, s.m. Acordeonist. – Din germ. Harmonist.
harșắu, s.n. (reg.) Hârleț. (Trans.). – Var. a lui așău (< magh. ásó “greblă”) (Scriban).
harț, s.n. 1. Ceartă, încăierare. 2. (înv.) Război, conflict armat: “Însă plâng cu desfătare, / Tumna ca la on harț mare” (Bilțiu, 2015: 172). – Var. a lui harță (< magh. harc) (Cihac, Galdi, după DER).
harțăgós, adj. v. hărțăgos.
hașculíe, s.f. v. hășculie (“pădure de copaci bătrâni”).
háșmă, s.f. v. hajmă.
hat, haturi, s.n. 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor: “Și au săpat acolo și au aflat într-un hat niște farfurii” (Bilțiu, 1999: 154). 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat “zăgaz; dig” (Scriban, DEX, MDA).
hatijác, hatijacuri, (hătijac), s.n. (reg.; înv.; mil.) Raniță de soldat; borneu, bruțac: “Nici au sărbători legate, / Tăț' cu hatijacu-n spate” (Bilțiu, 2006: 90). – Din magh. hátizsák “raniță”.
hátra, adv. Înapoi. ■ (în expr.) Umblă de-a hatra = umblă de-a-ndărătelea (Papahagi, 1925). – Din magh. hátra “înapoi, îndărăt”.
hațắu, hațauă, (hățaș, hățău), s.n. 1. Cărare, potecă; cărarea de la stână la izvor sau în sat. 2. O cărare pe po¬vârnișul unui deal, pe unde se trag lemne. – Et. nec. (pentru var. hățaș, MDA).
házaică, hazaice, (hăzaică), s.f. Femeie de casă, gospodină: “Și-o adus și aiesta o hazaică” (Hovrea, 2016: 35). – Din rus. chazěiskiĭ “de casă” (Scriban, DER).
háznă, hazne, (hasnă), s.f. (reg.) 1. Folos, câștig, profit. ■ (în expr.) A avea haznă (de ceva sau de cineva) = a avea folos; a se bucura de ceva sau cineva: “Pe cum n-am avut nici eu / Haznă de drăguțu' meu” (Memoria, 2001: 98). 2. Satisfacție. 3. Teren luat în arendă. ■ “E atât de general întrebuințat [în Maram. Istoric] cuvântul haznă, încât cel literar abia ici-colo se aude, rar” (Țiplea, 1906). – Din magh. haszon “folos, profit, favor” (Scriban, DEX, MDA).
hăbăúc, -ă, hăbăuci, -e, adj. 1. Zăpăcit, buimac, năuc. 2. (prin exten.) Prost, tont. – Contaminare între magh. dial. habóka și năuc (Șăineanu, Scriban, DER); din magh. haboka (MDA).
hăbdíște, s.f. v. habdiște.
hăciúg, hăciugi, (hăciuj), s.m. 1. Crengi. 2. Desiș: “A me parte-i îngrădită / (...) / Tot cu pari și cu hăciuji” (Ștețco, 1990: 146). – Cf. hățiș, huceag (MDA).
hădăráș, hădărași, (hădărău, hada¬rău, hadarag), s.m. (reg.) Bota scurtă a îmblăciului, cu care se lovește snopul: “Voi d-aicea vă luați, / În pădurea cea de fagi / Și vă tăiați hădăragi” (Bârlea, 1924: 26). – Din magh. hadaró “îmblăciu” (MDA); din hadăr[ău] + suf. -aș (Frățilă).
hădărău, s.m. v. hădăraș.
hắi, interj. Termen de adresare; însoțește vocativul: hăi ma (mamă), hăi ta (tată), hăi mătușă; “Apoi să știi tu, hăi, Mări, că de bună samă Fata Pădurii ț-o schimbat pruncul” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 118). – Onomatopee (DEX, MDA).
hắis, interj. v. hois (“la stânga”).
hăitáș¹, hăitași, (haitău, heitaș), s.m. Gonaș; cel care alungă vânatul în calea vânătorilor; herdetău. ■ Hăitaș, top. în loc. Rohia. ■ (onom.) Hăitaș, nume de familie în jud. Maram. – Din haită + suf. -aș (DEX); din magh. hajtas (MDA).
hăitáș², hăitașuri, s.n. (reg.) Canal pe care se dirijează apa spre moară; iaz: “Și acolo, la Podul Miresii, era un hăitaș mare. Și a zis el: Știți voi că eu am aflat o harcă mare acolo, în hăitaș?” (Bilțiu, 1999: 139). – Din hait “iaz artificial”.
hăizáș, hăizașuri, s.n. (reg.) Acoperișul de la casă, șură sau grajd: “Pă un hăizaș de casă, ce zine pă apă, ca o șaică, zd'era și țâpure Roman Toad'er șî cu un prunc” (Lenghel, 1979: 131). ■ În nordul Trans. (ALRR-Trans., h. 316). – Din magh. hajzás (DLRM, MDA).
hălădí, hălădesc, (hălădui), v.i. (reg.) 1. A trăi undeva în voie, în liniște: “Hăi, mamă, ce să fac, că nu poci hălădui de-o femeie?” (Bilțiu, 2007: 277). 2. A scăpa cu viața. 3. A reuși, a trece de, a apuca: “La alții le-o părut bine / C-o hălăduit cu mine” (Bârlea, 1924, II: 135). – Din magh. haladni “a merge mai departe; a progresa” (MDA).
hălăduí, v.i. v. hălădi.
hămisí, hămisesc, (hămnisi), v.t.r. (reg.) A pofti ceva, a fi lacom, a fi nesătul: “Până ceapa să frije, / Arde¬leanu hămnise” (Bilțiu, 2006: 216). – Var. a lui hămesi (MDA).
hămisít, -ă, hămisiți, -te, (hămnisit, hămnisât), adj. (reg.) Nesătul, lacom. – Din hămisi.
hămișág, hămișaguri, s.n. Șiretenie, înșelăciune: “O scos popt'iroșu acela de donație a Împărățâiei, de la celelalte neamuri de Popeni și Stăneni, cu hămnișaguri...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153). – Din magh. hamiság (Scriban, DER, MDA).
hăndrălắu, hăndrălăi, (handralău), s.m. (reg.) 1. Hoinar. 2. Flăcău care umblă după fete. – Cf. magh. vándorló “migrator” (DEX); din handră “zdreanță” + suf. -ălău (MDA).
hăndrălí, hăndrălesc, (hăndrălui), v.i. (reg.) A umbla aiurea, fără rost; a hoinări. – Din handră (MDA).
hăndrăluí, v.i. v. hăndrăli.
hăpt, adv. (reg.) Chiar, tocmai: “Unde-a vede munți cu brazi / Gândi-u-a că is hăpt frați” (Calendar, 1980). – Cf. hăt (MDA).
hărămí, v.r. (reg.) A se distruge. – Din haram + suf. verbal -i (Frățilă).
hărmăsár, s.m. v. harmăsar.
hărniceág, -ă, s.m.f., adj. Om harnic: “Ce faci, măi hărniceag? “. – Din harnic + suf. -eag / -șag.
hărniceán, s.m.f., adj. v. hărniceștean.
hărniceșteán, -ă, hărniceșteni, -e, (hărnicean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Hărnicești. 2. (Locuitor) din Hărnicești. – Din n. top. Hărnicești + suf. -ean.
hărniceșteáncă, hărniceștence, s.f. Femeie originară din localitatea Hărnicești. Locuitoare din Hărnicești. – Din hărniceștean + suf. -că.
hărst, interj. Comandă pentru oi ca să intre în staule, pentru a fi mulse. – Cf. hârști, hârș “cuvânt care imită zgomotul produs de spintecarea aerului cu un bici” (onomatopee).
hărtícă, s.f. v. hârtică (“tuber¬culoză”).
hărțăgós, -oasă, hărțăgoși, -oase, (harțăgos), adj. Om certăreț: “Dar hărțăgosul de bătrân îi găsește iară nod în papură…” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 35). – Var. a lui arțăgos.
hășculíe, hășculii, (hașculie), s.f. (reg.) Pădure de copaci bătrâni. ■ (top.) Hășculie, pădure în Borșa. – Cf. hașcă “trunchi de copac găunos; copac bătrân, uscat” + suf. -ulie (Mihali, 2015: 96).
hăt, adv. 1. Destul: “Hăt de mulți ani s-o-ntâmplat aceea, că fiul cel mai frumos a lui Lazăr Alexandru din Giulești s-o dus odată sus, în deal și altu nu s-o mai întors” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 110). 2. Mult: “Drăguța mi-i mări¬șoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Pa-pahagi, 1925: 209). 3. Departe: “Au mers de-acasă hăt” (Idem). 4. Niciodată: “Acolo nu se strigă hăt” (Idem). 5. Chiar: “Fierbeam carnea hăt cât trebuie” (Grai. rom., 2000). – Din ucr. het “de tot” (DA, după DER; DEX, MDA).
hătijác, s.n. v. hatijac (“raniță”).
hăț, hățuri, s.n. Frâu, curea; d'epleu. – Din haț “indică o mișcare pentru a prinde sau a apuca”.
hățáș, s.n. v. hațău (“cărare, po¬tecă”).
hățắu, s.n. v. hațău.
hățí, hățesc, (hățî), v.r. 1. A se apuca (de treabă), a începe o acțiune. 2. A se prinde (de ceva): “Toți de d'ișin se hățâră” (Memoria, 2001: 33). – Din hăț “curea, ham” (DEX, MDA).
hăulí, hăulesc, v.i. A chiui: “De câte ori Stan Pătru era bucuros și se apuca să hăulească, brazii de pe stânci tot mai sus se înălțau să vadă pe mândrul cântăreț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 33). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).
hăznuí, hăznuiesc, (hăsnui), v.i. (reg.) 1. A avea folos; a folosi: “O hăznuiesc la toate bolile” (Memoria, 2001: 29). 2. A uza de ceva. – Din haznă “folos” + suf. -ui (MDA).
hâd, -ă, hâzi, hâde, adj. s. (reg.) 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar; hâros, tinos: “Și tu tăt cu hâda-i hi” (Pa¬pahagi, 1925: 194). ■ (mit.) Hâda Băii, personaj din folclorul mineresc mara¬mureșean, închipuit ca o femeie urâtă, cu puteri magice, capabilă să se transforme într-o tânără ademenitoare, ce îi fermeca pe mineri cu glasul ei, aidoma ca Fata Pădurii: “Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda Băii” (Bârlea, 1924, I: 279). – Cf. ucr. hyd “obiect respingător” (DEX, MDA); din pol. hid (Șăineanu). ■ Cuv. rom. > ucr. hyd (Candrea, după DER).
hâí, hâiesc, v.r. (reg.) A se opinti (pentru a ridica o greutate); a se încorda; a se apleca. – Cf. magh. hajolni, hajloni “a se apleca” (Scriban, DEX, MDA).
hâít, -ă, hâiți, -te, adj. (reg.) Opintit, încordat. – Din hâi.
hâiálă, s.f. v. hâitură.
hâitúră, hâituri, (hâială), s.f. (reg.) 1. (med.) Hernie; vătămătură. 2. Surpătură. ■ (top.) Hâitură, deal în Coroieni; Hâiturile Barnii, teren acci¬dentat în Drăghia. – Din hâi “a se opinti” (acțiune care poate declanșa hernia) + suf. -tură (MDA).
hâlbăréț, hâlbăreți, s.m. Unul care bea multe lichide. – Din hâlbări “a umbla cu râtul prin hâlbe” + suf. -eț.
hâlbăít, -ă, hâlbăiți, -te, adj. (reg.) Netrebnic, nemernic. – Probabil din hâlbă.
hấlbe, s.f., pl. (reg.) Resturi ali¬mentare ce rămân de la masă; în amestec cu apă (= lătúri), se dau la animale: “Cu hâlbele de pă masă” (Pa¬pahagi, 1925: 207). (Trans., Maram., Bucov.). – Et. nec. (MDA); creație expresivă, cf. rad. bâlb- (DER).
hâlboácă, hâlboace, s.f. (reg.) Loc adânc în albia unui râu; vâltoare. ■ (top.) Hâlboaca, vale scurtă și adâncă în Rozavlea. – Din ucr. hlubovkyi “adânc” (Vișovan); var. a lui bulboacă (Scriban); cf. holboacă (MDA).
hâlboánă, hâlboane, (hâlbonă), s.f. 1. Vârtej; loc mai adânc în albia pârâului. 2. Vâltoare, bulboană. ■ (top.) La Hâlboană, fânațe în Dragomirești (Vișovan, 2005). 3. Baltă, loc de scaldă (în zona Chioar). – Cf. bolboană (Scriban); cf. holboană (MDA).
hâlbónă, s.f. v. hâlboană.
hâlbotí, hâlbotesc, v.t. (reg.) A sorbi, a mânca cu zgomot: “O hâlbotit tăt din troacă” (Faiciuc, 1998). – Var. a lui hâlbări, din hâlbe (MDA).
hâltáv, -ă, hâltavi, -e, adj. (reg.) Om rău și lacom: “Ți-i urât să meri cu el pă on drum, atâta-i de hâltav” (Faiciuc, 2008: 759). – Var. a lui hulpav “lacom” (MDA).
hâltăoán, adj. v. hâltoan.
hâltoán, -ă, hâltoani, -oane, (hâl¬tăoan), adj. (reg.) Nesățios, lacom: “...ținându-l în fața văpăilor de foc ce ies din gura hâltoană a Fetei Pădurii, bradul se aprinde cu o pară uriașă” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 202). – Din hâltav “lacom”.
hândăuáș, s.n. (reg.) Apă mică: “Murăș, Murăș, hândăuaș / Nu păzî, nu tulbura / Că-i mândru pă fața ta” (Țiplea, 1906: 478). – Din hândău + suf. -aș (Frățilă).
hấnsă, hânse, s.f. Grup de oi despărțite de turmă. – Et. nec. (MDA).
hấră, hâre, s.f. (reg.) 1. Ceartă, neînțelegere, zâzanie. 2. Murdărie, jeg. ■ (cu acest sens) Exclusiv în Maram. și nordul Trans. (ALR, 1938, h. 184). 3. Mătreața care se face la oi, pe sub lână, din pricina căreia oile slăbesc. – Der. reg. din hârâi “a se certa” (DER, DEX); din sl. hyra “boală lungă” (Scriban, Șăineanu, MDA).
hârâí, hârâiesc, v.t.r. 1. A se certa: “Tăt așe s-o hârâit până ce-o cântat cocoșii...” (Bilțiu, 2007: 107). 2. A întărâta pe cineva: “Ce mă tăt hârâiești? Taci și fă pită și fă tocană” (Bilțiu, 2007: 287). – Din hâr “scrâșnet, mârâit” + suf. -âi (DEX, MDA).
hârb, hârburi, s.n. 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată. ■ (onom.) Hîrb(u), Hârba, nume de familie în jud. Maram. – Din sl., cf. bg. hărb(el) (DA, după DER; DEX, MDA).
hârbắu, s.n. v. hârgău.
hârbói, s.n. Oală de lut veche: “Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid și de-un hârboi” (D. Pop, 1978: 175). – Din hârb + suf. -oi.
hấrcă, hârce, s.f. 1. Femeie bătrână, urâtă și rea. 2. Vechitură, hârb: “Hârcă de babă săraca, / Unde ți-e fata cea dragă?” (Antologie, 1980: 285). – Din ucr. hyrka (DEX, MDA); formație regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER); poate din vsl. *hyrka, hyra “hâră” (Scriban).
hârcotí, hârcotesc, (hârcâi, hârcăi, horcoti), v.i. A respira greu, zgomotos. – Din hârâi (MDA); din hârc + suf. -oti (Frățilă).
hârdắu, s.n. v. hârgău.
hârgắu, hârgauă, (hârdău, hârbău), s.n. (reg.) Oală mare de lut, cu două toarte, în care se păstrează alimentele: “Văzui pă soacra că vine, / Cu tocana-n pindileu, / Cu laptele-ntr-on hârgău” (Bilțiu, 2002: 217). ■ (top.) Hârdău, tău în Munții Rodnei. – Et. nec. (MDA); din magh. dial. hirgo “un fel de oală” (Scriban); posibil var. a lui hârbău.
hârós, -oasă, hâroși, -oase, adj. (reg.) Murdar; tinos, hâd, jegos. – Din hâră + suf. -os.
hârtícă, (hărtică, hertică), s.f. (reg.) Tuberculoză; oftică: “...da așe o căpătat hârtică la plomâni, cum zâcem noi p-aici” (Bilțiu, 2001: 261). ■ (med. pop.) Se trata cu hrean ras amestecat cu miere de stup. ■ A circulat exclusiv în regiunile nordice (ALR, 1938, h. 167). – Din germ. Hektik “respirație specifică bolnavilor de tuberculoză” (Țurcanu); din magh. hektika (MDA).
hârticós, -oasă, hârticoși, -oase, (herticos), adj. (reg.) Bolnav de tuber¬culoză. – Din hârtică + suf. -os.
hârtileán, -ă, hârtileni, -e, adj. (reg.) 1. Ursuz, răutăcios. 2. Aspru, rapid: “Morocănos, hârtilean, cu zuașii era aspru și rău” (Bilțiu-Dăncuș, 205: 163). – Din magh. hirtelen “violent, impulsiv” (MDA).
hârtoápă, hârtoape, (hotroapă, cotroapă), s.f. Teren accidentat, groapă, râpă: “Tot pe văi și pe hârtoape, / Cu oile cele șchioape” (Papahagi, 1925: 218). – Din sl. vrǔtǔpǔ (Scriban, DEX, MDA).
hârț, hârți, s.m. Șoarece: “…pe apa [= valea] Izei au eșit plugurile în săptămâna hîrților(u)” (Bârlea, 1909: 128; doc. din 1772). – Din magh. heréc “șoarece” (DAR, după DER). hârzób, hârzoabe, (vârzob), s.n. (reg.) Cerc de lemn sau de metal de care se prinde o pânză, prin care se strecoară zerul; sită. – Din sl., bg. vărzop “legătură” (Scriban, DEX, MDA).
hâș!, (hâșa, hâșe), interj. Cuvânt cu care se alungă găinile. – Onomatopee (DER, DEX).
hâșăí, v.t. v. hâșâi.
hâșâí, hâșâiesc, (hâșăi), v.t. A alunga, a îndepărta (păsările de curte); a țâpa: “Io de-acolo n-oi fuji, / Batăr cât m-a hâșăi” (Bilțiu, 1990: 369). – Din hâș + suf. -âi (DEX, MDA).
hâșâít, -ă, hâșâiți, -te, adj. Alungat. – Din hâșâi.
hâț, interj. Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Formă onomatopeică.
hâțâí, hâțâiesc, v.r. 1. A se agita. 2. A se legăna. 3. A se zgâlțâi. 4. A se îmbrânci. – Din hâț² + suf. -âi (Șăineanu, DEX, MDA).
hâțâít, -ă, hâțâiți, -te, adj. Agitat, zgâlțâit. – Din hâțâi.
hâzắnie, hâzănii, (hâdzănie, hâd¬zăne), s.f. (reg.) 1. Arătare necurată, bizară, slută; urâțenie, pocitanie: “...și la lumina de său văd cu toții o hâdzenie de fată, nelăută pe cap, cu colți de câne în gură, cu copite de cai...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 109). 2. Urâciune; vreme urâtă: “Îs vremuri grele atunci [de Zilele Babelor]. Umblă tăt ploi, umăt și hâdzănii” (Bilțiu, 2009: 50). – Din hâd(z) + suf. -anie (MDA).
hâzất, -ă, hâzâți, -te, (hâzit), adj. (reg.) 1. Urâțit. 2. Murdar. – Din hâzî.
hâzít, adj. v. hâzât.
hâzî, hâzesc, (hâdzî), v.t.r. (reg.) 1. (r.) A se face urât. 2. (t.) A murdări: “O vacă bălegată / Hâzắ ciurda toată” (Lenghel, 1979: 214). – Der. din hâd “urât” (MDA).
heába, (hiaba), adv. (reg.) În zadar, zadarnic, degeaba: “Nu-ți bate murgu' hiaba” (Bârlea, 1924, I: 226). – Din magh. hiába “degeaba” (MDA).
hécelă, hecele, s.f. (reg.) Perie, darac: “De ți-a fi bărbatul drag, / Pune-i hecela sub cap” (Bilțiu, 1990: 105). – Din magh. ecselö (DER, MDA).
héci, heciuri, s.n. (reg.) Resturi de crengi subțiri, vreascuri. – Et. nec.
héder, hedere, (haider, heider), s.n. Școală religioasă evreiescă, în regim privat: “După ce am împlinit cinci ani, am început să merg la heder, la școala evreiască” (Pintea, 2016: 132). – Din jdd. cheder.
hédeș, -ă, hedeși, -e, adj. (reg.) Frumos, plăcut: “Boii mândrei, hedeșei, / Căra-u-or lupii cu ei” (Bârlea, 1924, II: 221). ■ (onom.) Hedeș(iu), nume de familie în jud. Maram. – Posibil din jdd. chídesch “excelent, minunat” (Țurcanu).
héid, heiduri, (dial. heid'i), s.n. (reg.) Plantație, cultură de viță-de-vie. – Din magh. (szöllö)hagy (MDA).
héider, s.n. v. heder.
heitáș, s.m. v. hăitaș (“gonaș”).
hélge, helgi, s.f. (reg.; înv.) Ne¬văstuică (Mustela vulgaris). – Din magh. hölgy “doamnă; tânără căsătorită; ne¬văstuică” (DER, DEX, MDA).
héli, (heliu), s.n. (reg.; înv.) Loc, spațiu, punct: “Și Domnezo te-o văzut, / Heli în rai nu ți-o făcut” (Bilțiu, 1990: 43). – Din magh. hely “loc” (MDA).
henț, hențuri, s.n. (reg.) Măruntaie de animale, resturi de carne: “Hai să tăiem un noatin, iar hențurile le-om țâpa la câinele ăsta nou” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 43). – Et. nec.
herdetíș, herdetișuri, s.n. (reg.) 1. Vestirea care se face la biserică de către preotul paroh, atunci când doi tineri, fecior și fată, cad de acord să se căsătorească: “Cinstea de la măritiș / Se cunoaște-n herdetiș” (Calendar, 1980: 128). 2. Herd'et'ișurile din Văleni = obicei care se ține în satul Văleni, com. Călinești, în ziua de Crăciun, când tot satul, după ieșirea de la biserică, se adună în dâmb, “La Iantă” (o colină din centrul satului, denumită astfel după numele unui evreu ce a locuit în zonă, în perioada interbelică), ca să asculte un alt fel de vestiri. Acestea sunt rostite de un grup de feciori mascați. Textele sunt versificate, au caracter ironic și moralizator și se adresează tinerilor necăsătoriți. – Din magh. hiresztelés “vestire”.
heredí, heredesc, v.t. (reg.) 1. A lucra, a munci. 2. A avea o ocupație. – Et. nec. (MDA).
heredíe, heredii, s.f. (reg.) Ocupație, treabă, lucru. ■ De regulă, în expr. a avea heredie = a avea de lucru (ceva; cu cineva): “Nu mai știau săracii ce să facă de heredie și de terhet” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 164). – Cf. heredi (MDA).
herentuí, herentuiesc, v.t. (reg.) A amăgi: “Da’ baba tăt desmierda pă fata ii. Tăt o herentuie, că-i faină și numa a ii îi bună” (Bilțiu, 2007: 148). – Et. nes., probabil din magh.
herentuít, -ă, herentuiți, -te, adj. Amăgit. – Din herentui.
herghetắu, herghetei, (dial. herd'etău), s.m. (reg.) Hăitaș, gonaci: “Căpitanul face vânătoare mare prin pădurile dimprejurul cetății cu câțiva soldați, ca herghetei” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 165). – Probabil din magh. hergel, hergetem “asmut”.
hernéu, s.n. v. arneu (“coviltir la căruțe”).
hertícă, s.f. v. hârtică (“tubercu¬loză”).
herticós, adj. v. hârticos.
hía, (hie), s.f. (reg.) Nevoie, trebuință, lipsă. ■ (în expr.) Mi-i hia = îmi lipsește, am nevoie, îmi trebuie: “Nu mă iei, nu mi-i hia, / Fie-i noră sărăcia” (Bârlea, 1924, II: 67). – Din magh. hiány “lipsă” (MDA).
hiába, adv. v. heaba (“degeaba”).
híbă, hibe, s.f. (reg.) Cusur, defect: “Că în ceasu' ce-o născut / Nicio hibă n-o avut” (Ștețco, 1990: 76). – Din magh. hiba “greșeală, eroare; defect” (Scriban, DEX, MDA).
hibós, -oasă, hiboși, -oase, (hiboș), adj. (reg.) Cu defect. – Din hibă + suf. -os.
hidegán, -ă, hidegani, -e, (hidigan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Hideaga. 2. (Locuitor) din Hideaga. ■ (onom.) Hidigan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Hideaga + suf. -an.
hidegáncă, hidegance, s.f. Femeie originară din localitatea Hideaga. Locuitoare din Hideaga. – Din hidegan + suf. -că.
hidigán, s.m.f., adj. v. hidegan.
hídoș, hidoșuri, s.n. (reg.) Pod plutitor, ponton. – Din magh. hidas “pod plutitor”.
hij, hijuri, s.n. (reg.) Plantație de viță-de-vie; vie; heid'i: “O văzut sub hiju Zetii niște luminițe” (Memoria, 2004-bis: 1.288). ■ (top.) Hija, deal în Libotin; Dealul Hijii, în Groșii Țibleșului; Hijul, fânațe în Libotin și Peteritea. – Et. nec., cf. hij “bordei, șopron” (< rut. hyža, pol. hyž, chyža).
hintéu, hinteauă, s.n. (reg.) Trăsură boierească, caleașcă: “Pe vremea aceea o trecut prin Săpânța Kosuth Lajos (…) într-un hinteu închis, cu suita lui de unguri și cu o gardă de treizeci de soldați” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 159). – Din magh. hintó “caleașcă” (DEX, MDA).
hir¹, hire, s.n. (dial.) Fir, tulpină. – Cf. fir.
hir², hiri, s.n. (reg.) Veste, știre, noutate: “Acesta [pețitorul] o reclamă și cinstea casei, ca să nu le meargă hiriu că n-au știut să primească, așa cum se cuvine, pe un străin” (Gherman, 1938: 5). – Din magh. hir “veste” (DA, după DER; MDA).
híreș, adj. (reg.) Frumos, mândru: “Hai și-om face acolo loc de ședzătoare și de joc, că bine a si; îi larg, îi hireș și nu ne-a ploua” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 145). (Maram.). – Din magh. hires “renumit, vestit, celebru” (Scriban, DER).
hirétic, -ă, hiretici, -e, adj. 1. Ar¬țăgos, nervos. 2. Determinat, ambițios. – Din fire (dial. hire).
hiríz, hirizuri, (firiz, hirez), s.n. Ferăstrău de mână; sirisău. – Var. a lui firiz.
hitetắu, -auă, (hichetău), adj. (reg.) Înșelător, ademenitor, amețitor: “Ho¬rilcuța-i hichetauă” (Papahagi, 1925: 194). – Probabil din magh. hitetlen “necredincios”.
hitetuít, -ă, hitetuiți, -te, adj. (reg.) Amăgit, înșelat: “Și te du și te mărită, / Nu ședea hitetuită” (Papahagi, 1925: 259). – Din hitetui “a amăgi”.
hiteuán, -oánă, hiteoani, -e, (hi¬tioan), adj. (reg.) Slab, uscat; amărât. ■ În general, se folosește ca adj. pentru animale: “Am doi porci. / Unu-i gras și unu-i hitioan. / Cel hitioan mănâncă pă cel gras; / Și cel hitioan tăt hitioan rămâne” (Bilțiu, 1994: 283). – Din magh. hitvány “(marfă) de calitate inferioară; slab” (DER, MDA).
hitioán, adj. v. hiteuan.
hleáb, hleaburi, s.n. (reg.) Acaret; construcții anexe din curtea unei gospodării tradiționale: “Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile” (Papahagi, 1925: 280). ■ (top.) Dealul Hleabului, arătură în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). – Cf. ucr. chljabaty “a se clătina, a fi hodorogit” (DEX, MDA), ref. la sensul “lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb”; cf. sl. răsăritean chlěvŭ “grajd” (Petrovici).
hleáșcă, s.f. v. fleașcă.
hletiós, -oasă, hletioși, -oase, adj. (reg.) Lipicios. – Probabil var. a lui hleios “lutos, cleios”, din hlei “pământ argilos”.
hlizí, hlizesc, (lizi, lizî), v.r. 1. A râde de nimicuri, a chicoti. 2. A rânji. – Cf. ucr. hluzuvaty “a pune într-o situație ridicolă” (DA, după DER); cf. bg. hlezja se “a glumi” (DEX); cf. ceh. liziti (MDA).
hlizít, -ă, hliziți, -te, (lizit, lizât), adj. Care râde mult, fără rost; zâmbăreț: “Cu gura căscată, / Cu ochii holbați, / Cu dințî lizâți” (Bilțiu, 2015: 280). – Din hlizi.
ho!, (hou), interj. 1. Comandă pentru a sta pe loc (se adresează animalelor, în special cailor). 2. Destul! Stai! Oprește-te!: “Ho, ho, ho, nu mă-mpușca, / Că nu-s fiara fiarelor” (Colinda Cerbului). – Onomatopee (DEX).
hoáspă, hoaspe, s.f. Înveliș al boa¬belor de cereale, de fasole, de mazăre: “Ia, tăt hoaspa tărâțî / Di pă asupra sâtii” (Papahagi, 1925: 234). ■ (onom.) Hoaspe, poreclă pentru locuitorii din Săcel; Hoaspa, poreclă în Dumbrăvița. – Et. nec. (DEX).
hoáșcă, hoaște, (hroașcă), s.f. (reg.) Femeie bătrână și rea. – Din ucr. haška “viperă” (Scriban, DEX).
hobăná, v.t.r. (reg.) 1. A legăna pe brațe: “Eu nu-l pot hobăna, că mă dor mânurile” (Faiciuc, 1998). 2. A se apleca într-o parte și alta. – Con¬taminare între hlobă și legăna (MDA).
hobănát, -ă, hobânați, -te, adj. (reg.) Legănat, alintat. – Din hobăna.
hoblấnc, s.n. v. oblânc (“cornul de la șa”).
hod, hoduri, s.n. (reg.) Lemnul în care intră fușteii din laterala carului; loitre, drug. – Et. nec. (MDA).
hodáie, hodăi, s.f. 1. Îngrăditură pentru oi, vara, în câmp, unde e amenajată și o căsuță sau o colibă. 2. Fermă, gospodărie. 3. (în Trans.) Casă izolată. ■ (top.) Dâmbu Hodăii, uliță în Vălenii Lăpușului (Vișovan, 2008). – Din tc. oda “cameră, încăpere” (DER, DEX). ■ Cuv. rom. > magh. hodaly “cătun”, ucr. odaǐa “stână” (Scriban).
hodín, -ă, hodini, -e, adj. 1. Mare, puternic, bine făcut: “Atunci nevasta, hodină și tare, l-a apucat pe tătar pe la spate, de gleznă, și l-a aruncat cu capu-n jos în moarea acră de curechi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 156). 2. Înalt. – Et. nec.
hodínă, hodine, s.f. (pop.) Odihnă. ■ Bună hodină, formulă de salut. – Der. din hodini.
hodiní, hodinesc, v.r. A se odihni, a fi în repaus: “Nici mă hodinesc noaptea, / Dacă văd cum îi lumea” (Papahagi, 1925: 178). – Din sl. oduchnati “a respira” (DER); var. a lui odihni, cu metateza d-h > h-d.
hodinít, -ă, hodiniți, -te, adj. Odihnit, relaxat. – Din hodini.
hodíșă, adj. (Oaie) cu coarnele mari și date pe spate. ■ (onom.) Hodiș, nume de familie în jud. Maram. – Et. nec. (MDA).
hódnog, s.m. v. hognoș (“locote¬nent”).
hodorónc-trónc, interj. Pe nepusă masă, pe neașteptate, dintr-o dată, brusc. – Din hodoronc + tronc (DEX, DER, MDA).
hodoróg, -oagă, hodorogi, -oage, adj., s.m.f. Om bătrân, ramolit. – Der. regr. din hodorogi “a se ramoli” (MDA).
hodorogí, v.t.r. 1. A face zgomot în mers; a hurui, a zdrăngăni: “Cine umblă pân pod și nu hodorogește? (fumul)”. 2. A vorbi mult și fără rost: “Cine hodorogește / Puțin lucru isprăvește” (Calendar, 1980: 21). 3. (r.) A se ramoli. – Din hodorog (DEX, MDA).
hodorogít, -ă, hodorogiți, -te, adj. Stricat, distrus; răpciugos. – Din hodorogi (DEX, MDA).
hodrâncá, v.t.r. A (se) zdruncina: “…n-au avut amnistuială până ce au cântat cocoșii, așa ți-o hodrâncat tiara” (Bilțiu, 1999: 102). – Et. nec. (MDA).
hodrâncat, -ă, hodrâncați, -te, adj. (reg.) Zdruncinat, zgâlțâit. – Din hodrânca.
hógnoș, hognoși, (hognog, hodnog, hotnog, hotnoș), s.m. (reg.; înv.; mil.) Locotenent: “Trâmbițele trâmbițând, / Hognoșii pe noi strigând” (Bârlea, 1924, II: 108); “... s-au milostivitu de s'au îndemnatu spre lucru bunu hotnoșu Ștefan Potacu și nemiș birău Gheorghie Avremescu...” (Bârlea, 1909: 20; doc. din 1769). – Din magh. hadnagy “locotenent” (MDA).
hohér, hoheri, s.m. (reg.) 1. Călău: “Stegar i-a si hoheru / Că i-a tăie căpuțu” (Memoria, 2001: 105). 2. Om blestemat. – Din magh. hóhér “călău” (DEX, MDA).
hoí, hoiesc, v.r. A se drăgosti, a se mădări, a se răsfăța, a se hârjoni: “O luat-o pă după cap, s-o țucat cu ie, și ie tătă noaptea l-o drăgostit și l-o hoit” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 100). – Et. nec. (MDA).
hóis, (hăis), interj. Îndemn pentru animalele prinse la jug pentru a coti la stânga (vs. cea “la dreapta”). – Ono¬matopee (Șăineanu); cf. magh. hajsz, scr. ais (Scriban).
hoitár, hoitari, s.m. (reg.) Specie de vultur cu pene de culoare albă-gălbuie (Neophron perenopterus). ■ În Maram., hoitarul (vulturul alb) are o valoare istorică, deoarece este consemnat nu¬mai în literatura veche (Szilagyi, 1876); în prezent, a dispărut din zonă. – Din hoit “cadavru, mortăciune, stârv” + suf. -ar (Scriban, MDA).
hojmandắu, hojmandăi, (hajman¬dău), s.m. (reg.) Omul mare de trup, cu minte copilărească: “Nește feciori hojmandăi, cât caii de mari, mi-au ieșit înainte, să mă bată” (Bilțiu, 1999: 371). – Din hojmă + suf. -ndău (Scriban).
holbán, holbani, adj., s.m. Persoană cu ochi mari. ■ (onom.) Holban, poreclă în Dragomirești. – Din holba + suf. -an (MDA).
hólbură, holbure, s.f. (bot.) Plantă cu flori mari și albe sub formă de clopoței, care se încolăcește pe tulpina porumbului; troscoțel (Convolvolus arvensis L.): “Că i-oi hi atuncea noră / Când i-a crește-n prag holbură” (Calendar, 1980: 82). ■ (med. pop.) Pentru băi la picioare, tăieturi, răni. – Din volbură (Scriban, DEX, MDA).
holburós, -oasă, holburoși, -oase, adj. (ref. la un teren sau la culturi agricole) Acoperit, invadat de holbură. – Var. a lui volburos (MDA).
hólcă, s.f. (reg.) Zgomot mare, gălăgie, larmă. – Din ucr. holka (DLRM); din ucr. golka “vuiet” (Scriban, MDA).
hold, holduri, s.n. (reg.) Unitate de măsură pentru terenuri, echivalent cu un iugăr; “Holduri de 57 de ari, adică 1.600 de cuadrați (stânjeni)” (AER, 2010: 64). – Din magh. hold “iugăr, pogon”.
holónt, holonturi, s.n. (reg.) Piatră mare, bucată de stâncă: “Uite-o, Pinteo, eu îți trimit un holont (...). Și apucă un bolovan mare și dădu cu toată puterea ei în Pintea, ca să-l omoare” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 201). – Et. nec.
holteí, holteiesc, v.i. (reg.) A feciori, a petrece tinerețea: “Spală și cămașa mé / Care-am holteit cu ié” (Calendar, 1980: 94); “Să știi că vei fi holtei, fecior frumos și vei holtei ca toți holteii...” (Bilțiu, 1999: 160). – Din holtei “burlac” (Scriban, DEX, MDA).
holteiáș, holteiași, s.m. Fecioraș. – Din holtei + suf. -aș.
holúpcă, holupci, s.f. (reg.) Sarma, halușcă. – Probabil din halușcă.
homór, s.n. Pleavă, hoaspe (ce rămâne după ce se cerne grâul): “Că ți-o lucrat săracele / Și tu numa' că le-ai dat / Ia, fruntea homorului / Pă deasupra ciurului” (Papahagi, 1925: 235). – Et. nec.
homotí, homotesc, v.t.r. (reg.) A se încurca, a se zăpăci: “Te-ai homot'it și mni-ai dat pre mult înapoi” (Faiciuc, 1998). – Din ucr. homút (Papahagi, MDA).
homotít, -ă, homotiți, -te, adj. (reg.) Cherchelit, puțin băut, pilit; șumăn. – Din homoti.
honcăí, honcăiesc, (honcăli, hon¬coti), v.i. 1. (ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: “Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / - Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcot'i?” (Bilțiu, 1990: 297). – Cf. magh. hánkodni, hánykodni “a se zbuciuma” (Scriban); probabil din honc, hong “glas, voce, timbru vocal”.
honcălí, v.i. v. honcăi.
honcotí, v.i. v. honcăi.
hondrălí, hondrălesc, (hondrăni), v.t. 1. A face zgomot. 2. A pălăvrăgi, a trăncăni. – Din magh. hadarni “a vorbi repede; a bâlbâi” (Scriban, DEX, MDA).
hong, honguri, s.n. (reg.) Voce puternică, baritonală. – Din magh. hang “sunet, voce, glas, ton”.
hont¹, honturi, (honț), s.n. (reg.; înv.; min.) Vagonet basculant frontal, din lemn, cu trei sau patru roți, folosit în abataje cu rulare pe scânduri. ■ Numit și “cățel” datorită scârțâitului său, asemănător cu scheunatul câinelui. Roaba și vagonetul din lemn au dominat, în transportul orizontal al minereurilor, timp de 400 de ani (a doua jumătate a sec. XV și sfârșitul sec. XIX). ■ (onom.) Hontău, Honto, nume de familie în jud. Maram.; Hontoaie, po¬reclă în Valea Stejarului. – Din germ. Hund “câine” (Țurcanu, 2008; 83); din germ. Hunt “vânătoare” (MDA).
hont², honturi, s.n. 1. Movilă de pământ, cu un țăruș în vârf, care delimita hotarele între sate: “Apoi dacă Baronu Pop o încongiurat tăt hotarul în tri dzâle și o pus niște honturi de piatră...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 152). 2. Unitate de măsurare: “4 fărtaie = un hont = pogon sau iugăr” (idem). – Et. nec.
honț, s.n. v. hont¹.
hónved, honvezi, (honvid), s.m. (reg.; mil.) Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata terestră maghiară sub monarhia austro-ungară: “Fetele poartă verigi, / Eu port armă de honvizi” (Bilțiu, 2006: 110). – Din magh. honvéd “militar teritorial” (DEX, MDA).
hónvid, s.m. v. honved.
hopáie, hopăi, s.f. Văpaie, stră¬lucire: “Văd casa săracului / Din mijlocul raiului, / Din hopaia binelui” (Bârlea, 1924, I: 164). – Contam. dintre hop și văpaie (MDA).
hopăí, hopăiesc, (hopălui), v.t. 1. A sări, a sălta, a juca. 2. A cerne; a scutura vasul în așa fel încât conținutul să fie amestecat și să sară hoaspele, pleava. – Din hop, hopa “exclamație care însoțește o săritură” + suf. -ăi (Scriban, DEX, MDA).
hopăít, -ă, hopăiți, -te, adj. Jucat, dansat: “Bălțișor mândru-nflorat / Care s-așteaptă hopăit” (Ștețco, 1990: 27). – Din hopăi.
hopăluí, v.t. v. hopăi.
hopấc, s.n. (înv.) 1. Petrol (pentru lampă); opaiț, fotoghin: “Aprinzând un hopâc ce era în casă, vede în gura cuptorului o pită de grâu” (Lenghel, 1979: 200). 2. Minge la jocul de-a oina. – Et. nec.
hopoltíncă, (holobincă, holoptincă), s.f. (reg.) Specie de ciuperci comestibile (Russula sp.); iescuță, oiță, vinețică, bureți oiești. – Et. nec.
hoptac, adv. (reg.; înv.; mil.) Comandă militară cu sensul de “drepți”: “Măi, neamțule, stai hoptac, / Să-mi tomnesc ciacău-n cap” (Țiplea, 1906: 490). – Din germ. habt Acht! “Atențiune, drepți!” (Țiplea, 1906).
horáiță, horaițe, horăiți, (horaiț), s.f. (reg.) 1. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale; uliță, stradă. 2. Coclaur, vâlcea. ■ (în expr.) A umbla pe horaiță = a umbla pe dealuri, prin zone accidentate: “De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură” (Bilțiu, 1999: 385). ■ (top.) Horaiț, cătun în Moisei. – Et. nec. (MDA).
hóre, hori, s.f. 1. Cântec interpretat vocal sau instrumental: “Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească” (Ștețco, 1990: 142). ■ “Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic, și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care, până în 1918, nu a fost pentru «jocurile maramureșene»“ (M. Pop, 1980). 2. Cântec, doină, baladă. “Poporul din Ma¬ramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie” (Țiplea, 1906). – Et. nec.
horăí, horăiesc, v.i. (reg.) A sforăi; a froi, a hroi, a fornăi. – Din hor + suf. -ăi (Șăineanu, DEX, MDA).
horcăiálă, horcăieli, s.f. Respirație grea, zgomotoasă. – Din horcăi + suf. -eală (DEX, MDA).
horcoteálă, horcoteli, s.f. Respirație grea. – Din horcoti + suf. -eală.
horcotí, horcotesc, (hârcoti), v.i. 1. A gâfâi, a respira greu. 2. A sforăi: “Încă și muta satului venea și ea acolo și stătea sus, pe cuptor, până ce adormea, horcotea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 143). 3. A sorbi cu zgomot. – Din hor, horc “cuvânt care redă zgomotul produs de cel ce sforăie” + suf. -oti (DLRM); formă onomatopeică (MDA).
hordắu, hordauă, s.n. (reg.) Butoi, ciubăr: “Da' mă-ngroape-n fogodău, / Cu capu' lângă hordău” (Bilțiu, 2006: 100). ■ (onom.) Hordău, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. hordó “butoi” (Scriban, MDA).
hórgoș, horgoși, s.m. 1. Persoană care organizează jocul țărănesc: “Când eram tânără, erau tri, patru giocuri. Îl făceu feciorii mai bătrâni, care erau horgoșii jocului. Ei băgau ceterașii și chemau la joc” (Bilțiu, 2009: 71). 2. Elegant, îmbrăcat frumos; nealcoș, țanțos, măreț. ■ (onom.) Horgoș, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. horgas (MDA).
horholínă, horholine, s.f. Fată bătrână: “Mărită-te, horholină, / Nu șede fată bătrână” (Papahagi, 1925: 221). – Din horhola “a înfrumuseța, a împodobi” + suf. -ină (MDA).
horí, horesc, v.i. A cânta sau a interpreta la un instrument melodii populare: “A cânta hore; când moare vreun fecior tânăr ori vreo fată din sat, atunci nu-l cântă (= bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec cu hori, cântece până la groapă, de regulă cu acompaniament de lăutari” (Țiplea, 1906). – Din horă (DEX, MDA).
horílcă, s.f. v. horincă.
horincár, horincari, s.m. Distilator; brener, pălincar. ■ (onom.) Horincar, nume de familie în jud. Maram. – Din horincă + suf. -ar.
horíncă, (horilcă), s.f. Băutură al¬coolică din fructe sau cereale, distilată de două ori: “Bată-te, focu, horilcă, / Tu faci omul de nimnică” (Ștețco, 1990: 340). ■ Termenul horincă e atestat în satele de pe valea Marei; în zona Săcel-Vișeu-Moisei-Borșa: horilcă; în Săpânța: pălincă. În paralel, circulă și sin. țuică. După prima distilare, se numește șpirt, horincă puturoasă, arcoziță; după a doua distilare, se numește horincă. Termenul horincă e neatestat (până în perioada interbelică) în alte regiuni ale țării: în Crișana, Sătmar și Oaș se numește pălincă; în Trans., vin ars; în Banat, Muntenia și Moldova, rachiu; în Muntenia, țuică. – Var. a lui holerca (< ucr. horilka) (DEX); din holercă + pălincă (MDA).
horincí, horincesc, v.i. 1. A prepara horinca, într-o locație special ame¬najată. 2. A petrece cu horincă; a bea tărie. – Din horincă.
horincíe, horincii, s.f. Locul (sau instalația) unde se fabrică horinca; pălincie. – Din horincă + suf. -ie (MDA).
horj, horjuri, s.n. (reg.) 1. Unealtă cu care se curăță copitele animalelor. 2. Scoabă utilizată la incizarea obiectelor casnice din lemn. ■ (onom.) Horj, nume de familie în jud. Maram. – Din horji (MDA).
horjí, horjesc, (horjoli), v.t. A freca o suprafață cu ajutorul unui obiect. – Cf. magh. horzsolni “a freca, a roade; a zgâria” (MDA).
horjít, -ă, horjiți, -te, adj. Șlefuit, lustruit. – Din horji.
horjolí, v.t. v. horji.
hórmot, s.n. Gălăgie, zgomot, lar¬mă. – Et. nec.
hornéț, hornețe, s.n. (reg.) Cucuvea. ■ (top.) Horneț, localitate în Maram. din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). – Din horn + suf. -eț (MDA).
hornói, hornoaie, (hurloi), s.n. 1. Coș la casă; horn. 2. Gaură, ascunzătoare. – Der. din horn + suf. -oi (MDA).
horpotí, horpotesc, v.t. (reg.) A sorbi, a mânca zgomotos: “Că de când tot stărostești / Multe blide horpotești” (Bilțiu, 1990: 83). – Cf. horpăi (MDA).
hóșbot, hoșboturi, s.n. (reg.) Obiect casnic, vas de bucătărie: “Pe când a venit acasă, toate hoșboturile i-au fost întoarse hucurel prin casă” (Bilțiu, 1999: 98). – Et. nec. (MDA); cf. germ. Hau¬sestatt.
hoșteáză, hoșteze, (oștează), s.f. (reg.) 1. Periferia unei localități; mahala. 2. Grup de case la marginea satului. 3. Totalitatea clădirilor și anexelor de pe lângă o gospodărie. ■ (top.) Hoșteze (Hușteze), fânațe în Ungureni (“Se pare că aici a fost vechea vatră a satului”, Vișovan, 2008); Pe hoșteze, parte a loc. Tăuții-Măgherăuș, pe Valea Nistrului. – Din magh. hóstád (MDA, pentru var. oștează).
hóști, s.f., pl. Coji de boabe (de mazăre) sau de semințe. – Cf. hoște, huște (MDA).
hoteán, s.m.f., adj. v. hotenar.
hotenár, -ă, hotenari, -e, (hotean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Hoteni. 2. (Locuitor) din Hoteni. – Din n. top. Hoteni + suf. -ar.
hótnog, s.m. v. hognoș.
hótnoș, s.m. v. hognoș.
hotroápă, s.f. v. hârtoapă (“teren accidentat”).
hovrileán, -ă, hovrileni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Hovrila. 2. (Locuitor) din Hovrila. – Din n. top. Hovrila + suf. -ean.
hovrileáncă, hovrilence, s.f. Femeie originară din localitatea Hovrila. Lo¬cuitoare din Hovrila. – Din hovrilean + suf. -că.
hreábăn, s.n. v. hrebincă.
hrebíncă, hrebinci, (hreabăn, hrea¬bân), s.f. (reg.) 1. Perie (cu dinți de lemn, “ori cu piele de ariciu” și, mai târziu, cu dinți de fier), prin care se trece fuiorul de lână (sau cânepă), după ce a fost zdrobit cu melița; razilă: “Cum s-o-nsărat, o început cu toți a melița cânepa, apoi o tras pân hreabăn...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 139). ■ “Hrebinca e alcătuită dintr-un fund de lemn în care sunt bătute foarte des cuie de fier, prin care se trage fuiorul de cânepă. Apoi, ca să fie și mai curățat, se periază cu o perie care este alcătuită din rășină și păr de porc. Forma ei este rotundă și perii de porc sunt țintuiți în rășină” (Bârlea, 1924, II: 470). 2. Unealtă pentru culegerea afinelor, confec¬ționată din scândurele subțiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită și deschisă, pre¬văzută cu dinți în formă de pieptene. 3. Piaptăn dublu (Maram. din dreapta Tisei). – Din ucr. hrebinka (MDA).
hrénzălă, hrenzele, (hrenzulă), s.f. (reg.) Plăcintă de cartofi cruzi, dați pe răzătoare, amestecați cu ouă, piper, sare și făină, prăjite în grăsime și consumate cu smântână sau lapte de oaie; mâncare evreiască: “Hrenzele, latkis, cum se spune în idiș, se fac din cartofi sau cu fructe, amestecat cu răzătură de mere și cartofi și ouă și cu smântână deasupra” (Pintea, 2013: 213). ■ “Curățam baraboi mulți și le dam pă răzătoare, noi le zâcem hrenzele. Punem ouă, piper, un pic de bicarbonat, un pic de făină. Să coc ca chiftelele” (Idem). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. hrenzulă “preparat culinar în formă de chiftea, din cartofi rași” (Grai. rom., 2000). – Posibil din jdd. chremzle (Țurcanu).
hrénzulă, s.f. v. hrenzălă.
hreúce, s.f., pl. Fructe: “Strânsul sau culesul (…) se desfășoară în sep¬tem¬brie-octombrie, când se culeg hre¬aucele, piciocii și malaiul” (Faiciuc, 2008 : 256). ■ Zamă de hreuce = compot din fructe uscate (la soare), înșirate pe o ață. – Et. nec. (MDA).
hríbă, hribe, s.f. (reg.) Specie de ciuperci comestibile: “Fata dacă se mărită, / Gândești că-i o hribă friptă” (Bârlea, 1924, II: 208). ■ “Este un obicei în Maramureș consumarea preparatelor de ciuperci în perioada posturilor, înaintea sărbătorilor religioase” (Beres, Marta, 2002: 358). ■ (onom.) Hrib, Hriban, nume de familie în jud. Maram.; Hribe, poreclă în loc. Valea Stejarului; Hribe-Coapte, poreclă pentru locuitorii din Nănești. – Var. a lui hrib, din ucr. hryb “ciupercă” (DER, DEX) sau din sl. chirbǔ “spinare” (Cihac, DA, după DER).
hrinc, s.m. (reg.) 1. Pește afumat (în Maram. din dreapta Tisei). 2. Soi de pește (în zona Codru). – Et. nes.; ar putea fi un der. regr. din hrincă “bucată mare de mămăligă sau pâine” sau din hering “pește marin” (Clupea harengus) (< germ. Hering).
hrișcáș, (rișcaș), s.n. (reg.) Orez: “Duc la biserică hrișcaș, fărină. Îs în sama morțâlor. Acelea-s a popii” (Bilțiu, 2009: 72). – Din magh. rizskása “orez”.
hríșcă, s.f. 1. Plantă alimentară (Fagopyrum esculentum): “Hrișca [era] folosită în hrana animalelor, dar și în pregătirea diferitelor preparate culinare” (Faiciuc, 2008: 258). ■ În trecut, era cultivată pe suprafețe întinse, fiind hrana țăranilor săraci. Din semințe se obținea făină, din care se prepara mămăliga. 2. (Oaie) cu pistrui deși pe obraz. ■ (onom.) Hrișcă, Hrișcan, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. hrička, pol. hryczka “grâu grecesc”, prin intermediul magh. haricska (Scriban, Miklosich); din ucr. hrecka (Scriban, DEX).
hroáșcă, s.f. v. hoașcă (“femeie bă¬trână și rea”).
hroí, hroiesc, v.i. A sforăi; a froi, a horăi. – Formă onomatopeică.
hrúbă, hrube, (hurubă), s.f. (reg.) 1. Galerie subterană. 2. Gaură în pământ, beci, subsol, pivniță. 3. Colibă, bordei: “...copaci tari și copaci mari trebuitori pentru a face stolne, hrube și clădiri...” (Monografia, 1972: 522; document din 1347). 4. Dărăpănătură. ■ (top.) Hu¬rubă, teren accidentat în Coroieni. ■ (onom.) Hruban, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. hruba “sobă” (DEX, MDA); din magh. huruba “bordei, colibă îngropată” (MDA).
huc, (hucurel, huculuc, huculeț, hu¬culuț, hucuină), adv. (reg.) Tot, toată, toți, toate: “... tăț să-mbată și tăț s-aruncă pă jos hucurel” (Bilțiu, 2007: 213). ■ (în expr.) Tot huc, întărește pron. nehot. tot: “Dar or zinit tâlharii, pribegii, șî or furat oile tăte huc” (Papahagi, 1925: 125). – Cf. buc (MDA).
húci, huciuri, s.n. Pădure mică, deasă; crâng; t'ers, corci: “Cine des¬părță doi dulci, / Ducă-i cord'ii carnea-n huci” (Calendar, 1980: 73). ■ (onom.) Huci(u), nume de familie în jud. Ma¬ram.; Huci, poreclă în Moisei. – Din ucr. hušca “desiș” (DEX, MDA).
húdă, hude, s.f. (reg.) 1. Spărtură, gaură (în zid, în gard). 2. Perforație, gaură practicată în rama capacului de la lăzile de lemn, în care intră țâțânile. ■ (top.) Hudinul, deal în Rozavlea. – Et. nec. (MDA); cf. sl. hadǔ, “cale, po¬tecuță” (DEX).
huhuiét, huhuietă, huhuiată, adj. 1. Înalt. 2. Țuguiat, bombat: “Pă ce piatră huhuietă” (Bilțiu, 1990: 323). – Din huhui “deluleț” + suf. -iet (MDA).
huhuréz, huhurezi, s.m. Pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița (Strix aluco; Strix urelensis). ■ (onom.) Huhurezi, poreclă pentru locuitorii din Negreia, Preluca, Chiu¬zbaia și Ciolt. – Din huhura “a scoate sunete caracteristice speciei” + suf. -ez (DA, după DER; DEX, MDA).
huidúmă, huidume, s.f. Persoană înaltă și solidă; matahală: “Și cum a văzut-o, iute s-a și întors, că era tare, tare speriat de huiduma aceea, așa de mare cât o claie de fân” (Bilțiu, 1999: 249). – Et. nec. (MDA).
húită, huite, s.f. Mulțime, grămadă. – Cf. hurtă (MDA).
húlă, hule, s.f. (pop.) Ocară. – Din sl. hula.
hulí, hulesc, v.t. (pop.) A spune vorbe de ocară: “Da’ apoi cele ce hulescu podoaba besericii, icoanele sfinte, și acele să fie blăstămați dela Dumnezău...” (Bârlea, 1909: 212). – Din sl. huliti (Scriban, Șeineanu, DEX).
hulít, -ă, huliți, -te, adj. Ocărât, batjocorit. – Din huli.
hulpáv, -ă, hulpavi, -e, adj. Lacom la mâncare; mâncăcios. – Cf. bg. hlupam, scr. hlapiti “a înghiți lacom” (DEX, MDA).
húlpe, hulpi, s.f. (dial.) Vulpe: “Hulpea este ce mai înșelătoare dintre animalele sălbatice” (Bilțiu, 1999; 122). – Var. a lui vulpe (DER, DEX).
húlpuș, -ă, hulpuși, -e, adj. (reg.) (Oaie) cu lâna neagră-roșiatică. – Din hulpe + suf. -uș.
hulúbă, hulube, s.f. (reg.) Fiecare din cele două rude la care trage calul singur la căruță. – Din ucr. holoblja (DEX, MDA).
hunsfút, hunsfuți, (huntuț), s.m. (reg.) Persoană șmecheră, încrezută: “Plinu-i iadu de hunsfuți / Și raiu de oameni muți” (Lenghel, 1979: 166). – Din magh. huncfut (MDA); din germ. Hundsfuada (Țurcanu, 2005).
huntúț, s.m. v. hunsfut.
hurducá, hurduc, v.t.r. 1. A (se) mișca, a (se) clătina, a (se) scutura, a (se) zgâlțâi, a (se) zdruncina: “...da' așe să clăte, că și pământul să hurduca când trăje de el” (Bilțiu, 2007: 59). 2. A se rostogoli: “...și-a scăpat fusul pe jos și fusul s-a hurducat drept la picioarele unuia dintre feciorii cei străini” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 144). – Formă onomatopeică (Șăineanu, MDA).
hurducát, -ă, hurducați, -te, adj. Scuturat, zgâlțâit, zdruncinat; hurțulit. – Din hurduca.
hurlói, s.n. v. hornoi (“horn”).
hurlúp, hurlupi, s.m. (reg.) Prune care nu se coc, se usucă în pom sau cad pe jos. – Et. nec. (MDA).
hurțulí, hurțulesc, (hurțului), v.t.r. A (se) scutura din pricina unui drum cu denivelări; hurduca: “Atâta l-o hurțului până s-o hrănit omu să îmble” (Faiciuc, 2018: 760). – Din hurța, var. a lui hârța, cf. magh. hecehurca “hârța-hârța” (Scri¬ban).
hurțulít, -ă, hurțuliți, -te, adj. Scu¬turat, zgâlțâit; hurducat. – Din hurțuli.
hurțuluí, v.t.r. v. hurțuli.
hurúbă, s.f. v. hrubă (“beci; bordei; galerie”).
huruí, v.i. (ref. la căruțe) A face zgomot. – Onomatopee (DEX, MDA).
huruít, huruituri, s.n. Zgomot înfundat. – Din hurui.
husár, husari, s.m. (reg.; mil.) Soldat din corpul de cavalerie, în armata maghiară: “Tăte rând de tufe mari / Și morminte de husari” (Papahagi, 1925: 169). ■ (onom.) Husar(u), Husarciuc, nume de familie în jud. Maram.; Husar, poreclă în Borșa. – Din magh. huszár “călăreț” (Scriban, DEX, MDA).
húsoș, husoși, s.m. (reg.) Monedă ungurească de argint, de 20 de bani, care a circulat în Trans., în sec. XIX: “Spune-ne moarte Pintii, / Că noi bine te-om plăti / Cu taleri, cu husoșii” (Calendar, 1980: 132). – Din magh. huszas (Scriban, MDA); din ucr. husoš (Scriban).
hustupá, hustup, (hustupti, hutupti), v.t. A înfuleca: “Atunci câinele a luat tocana și a hustupat-o iute și s-a dus în traba lui” (Bilțiu, 1999: 312). – Et. nec. (MDA).
hustupát, -ă hustupați, -te, adj. Înfulecat. – Din hustupa.
húșcă, huști, s.f. (reg.) Drob de sare: “Când laptele dă în foc (la stână), focul trebuie hușcuit (presărat cu sare de hușcă - căpățână de sare albă) și cu iarbă verde” (Latiș, 1993: 82). ■ Sarea de hușcă se obține prin fierberea apei de izvoare sau de bălți sărate. – Din ucr. huska.
hútă, hute, s.f. (reg.) Sirenă (într-o zonă minieră). ■ (top.) Huta, pas (587 m) între județele Maram. și Satu Mare, via Săpânța. – Din germ. Hupe “corn, sirenă; claxon”.
hutuptí, v.t. v. hustupa.
hututúi, hututuie, s.m.f., adj. Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: “Și hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea” (Bilțiu, 1999: 403). – Cuv. autohton (Philippide, Vraciu); formă onoma¬to¬peică (MDA).
huțán, s.m. v. huțul.
huțucắu, huțucăi, s.m. Fecior zburdalnic: “Tot pe dealuri și pe văi, / Unde-i vede huțucăi” (Bârlea, 1924, II: 276). – Probabil din huța, huțu.
huțúl, huțuli, (huțan), s.m. Populație de origine slavă ce vorbește un dialect ucrainean. ■ Au fost colonizați, în Maram., de autoritățile austriece: “În categoria a treia sunt de puși huțulii, colonizați de abia din secolul trecut în domeniile erariale de la izvoalele răului Tisa și Taras” (Mihaly, 1900: 284; dipl. 116). ■ (onom.) Huțuleac, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. hucul (DEX, MDA).
húțuț, s.n. v. uțuț (“leagăn”).
húzăr, huzări, s.m. (reg.) Partea groasă a unui buștean; vârvar. – Din ucr. huzer (DAR, DER, MDA).
húzăt, s.n. Zgomot: “Pă când să iasă dintr-on sat, aude mare huzăt pân trare, pî la on om…” (Faiciuc, 2008: 679). – Et. nec.
huzdúp, interj. Cuvânt care imită căderea rapidă a unui corp greu: “De cap țup, / De cur huzdup, / De mnijloc pițârig” (Papahagi, 1925: 300). – Onomatopee (DER, DEX, MDA).