Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Litera H

 

ha, (hău), interj. - (fam.) Exprimă interogația: poftim?, ce e?, ce-ai spus?. - Onomatopee (Scriban, DEX, MDA). hábă, habe, (habdiște, hăbdiște), s.f. - (arh.) 1. Șezătoare: "Prostu-i badea, n-are coarne, / Vine-n habă, numa' doarme" (D. Pop, 1978: 195; Odești). (Trans. de nord-vest). 2. Priveghi. ■ (onom.) Haba, Hăbădan, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Et. nec. (DER, MDA).

hacaná, adv. - Mai la o parte. - Din țig. hacana (Graur, cf. DER; DEX, MDA).

hádă, hade, s.f. - (reg.) Neam, tagmă, fel, grup, castă: "Nimeni să nu mă cunoască / C-am fost eu la hada voastră" (Bârlea, 1924: 34); "O vinit la noi cu tătă hada lui" (Faiciuc, 1998; Dragomirești). ■ (onom.) Hada, nume de familie în Maramureș. - Din magh. had (hadsereg) "armată, oaste; (fig.) mulțime" (Candrea, cf. DER; MDA).

hadéu, s.n. - v. adeu ("tun").

hagắu¹, hagauă, s.n. - (reg.) Târnăcop; calhău, galhău. - Posibil din germ. Hacke "târnăcop".

hagău², s.n. - (reg.) Drum, trecătoare. ■ (top.) Hagău, tufișuri, fânațe în Dumbrăvița și Groșii Țibleșului; Hagăul Roșu, drum pentru căruțe în Lăpușul Românesc (Vișovan, 2008). ■ (onom.) Hagău, nume de familie (24 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - "Toponim din familia lui ogaș, hogaș, care are la bază apelativul ogaș, văgaș, hăugaș" (Vișovan, 2008: 117) < magh. vágás "tăietură".

haiducíme, haiducimi, s.f. - Ceată de haiduci: "S-a pus omul cu haiducimea la masă și a mâncat și el boierește..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 199). - Din haiduc (< bg., scr. hajduk, DEX, MDA) + suf. -ime (DER, MDA).

háit, haituri, s.n. - Baraj artificial care orientează o parte din apa unui râu de munte spre pârâul morii sau ajută plutele să pornească la vale. ■ (top.) Haitul Morii (Săcel), Haitul de Sus (Botiza), Haitul, fânațe în Dragomirești (Vișovan, 2005). - Din ucr. hat, hatǐ "zăgaz, canal de abătut apa" (Scriban, DEX).

haitắu, s.m. - v. hăitaș ("gonaș").

hájmă, hazme, s.f. - (reg.) Coadă de ceapă verde: "Du-te și adă niște cozi de hajme, să mâncăm cu slănină" (Crâncău, 2013). - Din magh. hagyma "ceapă, bulb" (Scriban).

halaríp, halaripi, s.n. - 1. Dans țigănesc. 2. (prin extens.) Nume dat țiganilor. 3. "Se zice când cineva stă pe mâini și cu picioarele în sus" (Bârlea, 1924). ■ (onom.) Halaripi, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului (fosta Valea Porcului): "Halaripi Valea Porceni, / Pită crepată, coștueni" (Bârlea, 1924, II: 309). - Et. nec. (MDA).

halắu, s.n. - v. valău ("jgheab").

hald, s.n. - v. hand ("cânepă de sămânță").

halípă, halipe, s.f. - (reg.) Haină ruptă, zdreanță (Faiciuc, 1998). - Cf. ucr. halena "nenorocire" (MDA); comp. cu ucr. halúpa "colibă" (Scriban).

halúbă, halube, s.f. - (reg.) 1. Haină: "Ca halubele din fetie / Să le-ncarce pă tri cară" (Papahagi, 1925: 170). 2. Construcție anexă în cadrul gospodăriei, realizată asemănător cu casele, dar de dimensiuni mai mici, în care se păstra îmbrăcămintea (AER, 2010: 195; Lăpuș); identice cu găbănașul. Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "haină". - Et. nec. (MDA).

halúșcă, haluște, s.f. - (reg.; gastr.) Foi de varză (sau viță-de-vie) umplute cu orez și carne tocată sau păsat; gălușcă, piroșcă, bruzbuță, holupcă. - Din ucr. galuška (MDA).

ham, hamuri, s.n. - Ansamblu de curele cu care se înhamă calul: "Da' cine știe câte tilegi și căruță o spart, câte hamuri și funii o rupt..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). - Din magh. hám (Șăineanu; Miklosich, Cihac, Berneker, DA, Galdi, cf. DER; DEX, MDA) < vgerm. chamo "căpăstru", cf. it. camo, sp. camal (Scriban, DER).

hámer, hamere, s.n. - (reg.; înv.) Ciocan. ■ Hamori, top. în Lăpușul Românesc unde, pe vremuri, funcționa un atelier manufacturier, care executa diferite obiecte de fier necesare pentru locuitori, mineri și armată (Băiuț, 2003: 14). - Din germ. Hammer "ciocan, baros" (MDA, pentru var. hamner).

hamfắu, hamfauă, s.n. - (reg.) Căpăstru: "Cu hamfauăle de la cai s-o bătut" (Memoria, 2014: 180). - Din magh. hémfa (MDA). hámeș, -ă, hameși, -e, (hamneș), adj. - Nesătul, lacom: "Și gura mi-i hamneșă" (Papahagi, 1925: 191). - Cf. alb. hameș, modificat după suf. -eș (MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

hámiș, -ă, hamiși, -e, (hamniș), adj. - Șiret, perfid, lotru; fals: "Am bărbat tare hamniș, / De mine toate le-o-nchis" (Bârlea, 1924: 247). - Din magh. hamis "fals, mincinos, prefăcut" (MDA).

hand, handuri, (hald), s.n. - (reg.) Cânepă de sămânță (în Chioar); hăldan, aldan (ALR, 1956: 253). - Cf. germ. Hanf "cânepă" (Țurcanu).

handál, handaluri, s.n. - (reg.; înv.) 1. Partea mai întărită (sau mai înaltă) a unui orășel (Bârlea, 1924): "Pe la noi, prin hăndăluț, / Toată muta-i cu drăguț" (Bârlea, 1924, II: 292). 2. "Credem că, în zonă (Lăpuș), a circulat apelativul handal cu sensul de loc unde se taie sarea" (Vișovan, 2008). ■ (top.) Handal, fânațe în Costeni, Lăpușul Românesc, Vima Mică; Ilba Handal, localitate minieră în apropiere de Seini; Handal, cartier în orașul Cavnic, care a găzduit un ansamblu de locuințe ale minerilor, precum și administrația minei Cavnic. - Din germ. Handal "dâmb" (Țurcanu, 2005); et. nec. (pentru var. hăndal) (MDA).

harám, haramuri, s.n. - Jaf, pradă. ■ (loc. adj. și adv.) De haram = la voia întâmplării, fără stăpân, lăsat în paragină; de batjocură, de râs: "Să despărțé de familie. Era de haram. Făce haram. Era de râs în sat, batăr c-o fost om de cinste" (Bilțiu, 2001: 119); "Du-te, moarte, și-n alt neam / Nu face din noi haram" (Memoria, 2001: 114). - Din tc. haram "ilicit, prohibit; interzis de religie" (Șăineanu, DA, DEX, MDA).

harást, harasturi, (haras), s.n. - (reg.) Fibră (Coman, 2004); arniciu colorat (Lenghel, 1979); lână de merinos colorată (Bulgăr, 2007). - Et. nec. (MDA); cf. magh. haraszt "ferigă".

harașéu, harașei, s.n. - (reg.) Șef, căpetenie a lotrilor, a tâlharilor: "Și pe noi ne-or auzî / Harașeii lotrilor" (D. Pop, 1978: 222; Băsești). - Et. nec.

harbúz, harbuzi, s.m. - (bot.) Dovleac, pepene verde; cucurbătă: "A ta ziță de harbuz / Să suie pă gard în sus" (Papahagi, 1925: 167). ■ (onom.) Harbuz, poreclă în Dragomirești și Bârsana. - Din ucr. harbuz (DEX, MDA); din tc. harbuz, karpuz (Șăineanu; Miklosich, cf. DER). Cuv. rom. > pol. arbuz (Miklosich, cf. DER).

hárcă, (hârcă), s.f. - (reg.; mit.) Pește uriaș; balenă; "tata peștilor" (Papahagi, 1925): "O mărs o fată cu boii la râu și s-o băgat în marginea râului să adape boii. Și odată o vinit harca și-o prins-o pă fată de picior" (Bilțiu, 1999: 138): "În Maramureș, deși lipsesc apele mari, întâlnim totuși mitocredințe ale apelor, unele născocite din rațiuni de ordin practic, având drept scop îndepărtarea copiilor de la apele curgătoare" (Bilțiu, 1999: 26-27). - Probabil din hârca "craniu, țeastă; femeie bătrână și urâtă".

hat, haturi, s.n. - 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. - Cf. ucr. hat "zăgaz; dig" (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).

hatijác, hatijacuri, (hătijac), s.n. - (reg.; înv.; mil.) Raniță de soldat; borneu: "Nici au sărbători legate, / Tăț' cu hatijacu-n spate" (Bilțiu, 2006: 90). - Din magh. hátizsák "raniță".

hátra, adv. - Înapoi. (în expr.) Umblă de-a hatra = umblă de-a-ndărătelea (Papahagi, 1925; Șieu). - Din magh. hátra "înapoi, îndărăt".

hațắu, hațauă, (hățaș, hățău), s.n. - Cărare, potecă. Cărarea de la stână la izvor sau în sat (ALR, 1956: 408). O cărare pe povârnișul unui deal, pe unde se trag lemne (Lenghel, 1979; Hotea 2006). - Et. nec. (MDA, pentru var. hățaș).

háznă, hazne, (hasnă), s.f. - (reg.) 1. Folos, câștig, profit: "Pe cum n-am avut nici eu / Haznă de drăguțu' meu" (Memoria, 2001: 98). "E atât de general întrebuințat cuvântul haznă, încât cel literar abia ici-colo se aude, rar" (Țiplea, 1906). 2. Satisfacție. În expr. a avea haznă (de ceva sau de cineva) = a avea folos; a se bucura de ceva sau cineva. - Din magh. haszon "folos, profit, favor" (Scriban, DEX, MDA).

hăbăúc, -ă, hăbăuci, -e, adj. - 1. Zăpăcit, buimac, năuc. 2. (prin exten.) Prost, tont. - Contaminare între magh. dial. habóka și năuc (Șăineanu, Scriban, DER, DEX); din magh. haboka (MDA). hăbdíște, s.f. - v. habă ("șezătoare; priveghi").

hăciúg, hăciugi, (hăciuj), s.m. - 1. Crengi. 2. Desiș: "A me parte-i îngrădită / ... / Tot cu pari și cu hăciuji" (Ștețco, 1990: 146). - Cf. hățiș, huceag (MDA).

hădăráș, hădărași, (hădărău, hadarău, hadarag), s.m. - (reg.) Bota scurtă a îmblăciului, cu care se lovește snopul: "Voi d-aicea vă luați, / În pădurea cea de fagi / Și vă tăiați hădăragi" (Bârlea, 1924: 26). - Din magh. hadaró "îmblăciu" (MDA); din hadăr[ău] + suf. -aș (Frățilă).

hắi, interj. - Termen de adresare. - Onomatopee (DEX, MDA).

hắis, interj. - v. hois ("la stânga").

hăitáș, hăitași, (haitău, heitaș), s.m. - Gonaș; cel care alungă vânatul în calea vânătorilor. ■ Hăitaș, top. în Rohia. ■ (onom.) Hăitaș, Haitaș, nume de familie (22 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din haită (< magh. hajta "gonire, hăituire") + suf. -aș (DEX); din magh. hajtas (MDA).

hăizáș, hăizașuri, s.n. - (reg.) Acoperișul de la casă, șură sau grajd. În Maramureș, se face acoperiș (hăizaș) chiar și deasupra porților de lemn, de la intrarea în gospodărie. Acesta "este construit, aproape fără excepție, în două ape. Rândul al doilea de draniță, care depășește cu 10 cm înălțimea acoperișului, formează creasta. De obicei, creasta se termină în coadă de rândunică având un evident rol ornamental (Nistor, 1977: 22). "Pă un hăizaș de casă, ce zine pă apă, ca o șaică, zd'era și țâpure Roman Toad'er șî cu un prunc" (Lenghel, 1979: 131). - Din magh. hajzás (DLRM, MDA).

hălădí, hălădesc, (hălădui), vb. intranz. - (reg.) 1. A trăi undeva în voie, în liniște. 2. A scăpa cu viața. 3. A reuși, a trece de, a apuca: "La alții le-o părut bine / C-o hălăduit cu mine" (Bârlea, 1924, II: 135); "Cine ibde ș-apoi spune / Nu hălăduia din fune" (Calendar, 1980: 81). - Din magh. haladni "a merge mai departe; a progresa" (MDA).

hămisí, hămisesc, (hămnisi), vb. tranz., refl. - (reg.) A pofti ceva, a fi lacom, a fi nesătul: "Până ceapa să frije, / Ardeleanu hămnise" (Bilțiu, 2006: 216). - Var. a lui hămesi (< alb. hames "mâncău") (MDA).

hămisít, -ă, hămisiți, -te, (hămnisit, hămnisât), adj. - (reg.) Nesătul, lacom. - Din hămisi.

hămișág, hămișaguri, s.n. - Șiretenie, înșelăciune: "O scos popt'iroșu acela de donație a Împărățâiei, de la celelalte neamuri de Popeni și Stăneni, cu hămnișaguri..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153). - Din magh. hamiság (Scriban, DER, MDA).

hăndrălắu, hăndrălăi, (handralău), s.m. - (reg.) 1. Hoinar. 2. Flăcău care umblă după fete. - Cf. magh. vándorló "migrator" (DEX) < germ. Wanderer "călător" (Scriban); din handră "zdreanță" + suf. -ălău (MDA).

hăndrălí, hăndrălesc, (hăndrălui), vb. intranz. - (reg.) A umbla aiurea, fără rost; a hoinări. - Din handră (MDA); probabil din hăndrălău.

hăpt, adv. - (reg.) Chiar, tocmai: "Unde-a vede munți cu brazi / Gândi-u-a că is hăpt frați" (Calendar, 1980). - Cf. hăt (MDA). hărămí, vb. refl. - (reg.) A se distruge (Papahagi, 1925). - Din haram + suf. verbal -i (Frățilă).

hărniceșteán, -ă, hărniceșteni, -e, (hărnicean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Hărnicești. 2. (Locuitor) din Hărnicești. - Din n. top. Hărnicești + suf. -ean.

hărniceșteáncă, hărniceștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Hărnicești. Locuitoare din Hărnicești. - Din hărniceștean + suf. -că.

hărst, interj. - Comandă pentru oi ca să intre în staule, pentru a fi mulse (Hotea, 2006). - Cf. hârști, hârș "cuvânt care imită zgomotul produs de spintecarea aerului cu un bici" (onomatopee).

hărtícă, s.f. - v. hârtică ("tuberculoză").

hăt, adv. - 1. Destul. 2. Mult, îndelung: "Fierbeam carnea hăt cât trebuie" (Grai. rom., 2000). În expr. hăt tare, hăt departe (Țiplea, 1906). "Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară" (Papahagi, 1925: 209). 3. Departe: "Au mers de-acasă hăt" (idem, Apșa de Jos). 4. Niciodată: "Acolo nu se strigă hăt" (idem). - Din ucr. het "de tot" (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).

hătijác, s.n. - v. hatijac ("raniță").

hăț, s.n. - v. hâț.

hățí, hățesc, vb. refl. - 1. A se apuca (de treabă), a începe o acțiune. 2. A se prinde (de ceva): "Toți de d'ișin se hățâră" (Memoria, 2001: 33). - Din hăț "curea, ham" (< haț "indică o mișcare pentru a prinde sau a apuca") (DEX, MDA).

hățáș, s.n. - v. hațău ("cărare, potecă").

hắu, interj. - v. ha.

hăulí, hăulesc, vb. intranz. - A chiui, a răsuna. - Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).

hăznuí, hăznuiesc, (hăsnui), vb. intranz. - (reg.) 1. A avea folos; a folosi: "O hăznuiesc la toate bolile" (Memoria, 2001: 29). "Cât în lume ai muncit / Nimica n-ai hăznuit" (Ștețco, 1990: 49). 2. A uza de ceva. - Din haznă "folos" + suf. -ui (MDA).

hâd, -ă, hâzi, hâde, adj. s. - (reg.) 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar, hâros, tinos: "Și tu tăt cu hâda-i hi" (Papahagi, 1925: 194). ■ (mit.) Hâda Băii, personaj din folclorul mineresc maramureșean, închipuit ca o femeie urâtă, dizgrațioasă, cu puteri magice, capabilă să se transforme într-o tânără ademenitoare, ce îi fermeca pe mineri cu glasul ei; echivalent cu Fata Pădurii: “Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda Băii” (Bârlea, 1924, I: 279; Berbești). - Cf. ucr. hyd "obiect respingător" (DEX, MDA); din pol. hid (Șăineanu). Cuv. rom. > ucr. hyd (Candrea, cf. DER).

hâí, hâiesc, vb. refl. - (reg.) A se opinti (pentru a ridica o greutate); a se încorda; a se apleca. - Cf. magh. hajolni, hajloni "a se apleca" (Scriban, DEX, MDA).

hâitúră, hâituri, (hâială), s.f. - (reg.) 1. (med.) Hernie; vătămătură. 2. Surpătură. ■ (top.) Hâitură, deal în Coroieni (Vișovan, 2008); Hâiturile Barnii, teren accidentat în Drăghia (idem). - Din hâi "a se opinti" (acțiune care poate declanșa hernia) + suf. -tură (MDA).

hâlbăít, -ă, hâlbăiți, -te, adj. - (reg.) Netrebnic, nemernic (Lenghel, 1979; Bârsana). - Probabil din hâlbe / hâlbă.

hấlbe, s.f., pl. - (reg.) Resturi alimentare ce rămân de la masă. În amestec cu apă (= lătúri), se dau la animale: "Cu hâlbele de pă masă" (Papahagi, 1925: 207). (Trans., Maram., Bucov.). - Et. nec. (MDA); creație expresivă, cf. rad. bâlb- (DER).

hâlboácă, hâlboace, s.f. - (reg.) Loc adânc în albia unui râu; vâltoare. ■ (top.) Hâlboaca, vale scurtă și adâncă în Rozavlea (Vișovan, 2005). - Din ucr. hlubovkyi "adânc" (Vișovan); var. a lui bulboacă (Scriban); cf. holboacă (MDA).

hâlboánă, hâlboane, (hâlbon, hâlbonă), s.f. - 1. Vârtej; loc mai adânc în albia pârâului (Hotea, 2006). Vâltoare, bulboană. ■ (top.) La hâlboană, fânațe în Dragomirești (Vișovan, 2005). 2. Baltă, loc de scaldă (Chioar). - Cf. bolboană (< a bolboci) (Scriban); cf. holboană (MDA).

hâlbotí, hâlbotesc, vb. tranz. - (reg.) A sorbi, a mânca cu zgomot: "O hâlbotit tăt din troacă" (Faiciuc, 1998). - Var. a lui hâlbări, din hâlbe (MDA).

hândăuáș, s.n. - (reg.) Apă mică: "Murăș, Murăș, hândăuaș / Nu păzî, nu tulbura / Că-i mândru pă fața ta" (Țiplea, 1906: 478). - Din hândău + suf. -aș (Frățilă).

hấnsă, hânse, s.f. - Grup de oi despărțite de turmă (Morariu, 1937: 146). - Et. nec. (MDA).

hấră, hâre, s.f. - (reg.) 1. Ceartă, neînțelegere, zâzanie. 2. Murdărie, jeg. 3. Boală de piele la oi, din cauza căreia cade lâna (Maram. Nord: Strâmtura). - Der. reg. din hârâi "a se certa" (DER, DEX); din sl. hyra "boală lungă" (Scriban, Șăineanu, MDA).

hârâí, hârâiesc, vb. - 1. (refl.) A se certa. 2. (tranz.) A întărâta pe cineva. - Din hâr "scrâșnet, mârâit" + suf. - âi (DEX, MDA).

hârb, hârburi, (hârboi), s.n. - 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată: "Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid și de-un hârboi" (D. Pop, 1978: 175). ■ (onom.) Hîrb, Hârba, Hârbu, nume de familie (232 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl., cf. bg. hărb(el) (DA, cf. DER; DEX, MDA).

hấrcă, hârce, s.f. - 1. Femeie bătrână, urâtă și rea. 2. Vechitură, hârb: "Hârcă de babă săraca, / Unde ți-e fata cea dragă?" (Antologie, 1980: 285). Vezi și harcă. - Din ucr. hyrka (DEX, MDA); formație regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER); poate din vsl. *hyrka, hyra "hâră" (Scriban).

hârcotí, hârcotesc, (hârcâi, hârcăi), vb. intranz. - A respira greu, zgomotos. - Din hârâi (formă onomatopeică) (MDA); din hârc + suf. -oti (Frățilă).

hârgắu, hârgauă, (hârdău, hârbău), s.f. - (reg.) Oală mare de lut, cu două toarte, în care se păstrează alimentele: "Văzui pă soacra că vine, / Cu tocana-n pindileu, / Cu laptele-ntr-on hârgău" (Bilțiu, 2002: 217; Stremț). În Lăpuș, cununa și struțul miresei se află la un loc, pe gâtul unui vas de lut (hârgău) plin cu apă din cel mai curat și mai rece izvor al satului (Memoria, 2004-bis: 1226). - Et. nec. (MDA); din magh. dial. hirgo "un fel de oală" (Scriban); posibil var. a lui hârbău (< hârb "oală de lut veche").

hârós, -oásă, hâroși, -oase, adj. - (reg.) Murdar; tinos, hâd, jegos. - Din hâră "murdărie" + suf. -os (MDA).

hârtícă, (hărtică, hertică), s.f. - (reg.; med.) Tuberculoză. Se trata cu hrean ras amestecat cu miere de stup (Faiciuc, 1998): "...da așe o căpătat hârtică la plomâni, cum zâcem noi p-aici" (Bilțiu, 2001: 261). - Din germ. Hektik "respirație specifică bolnavilor de tuberculoză" (Țurcanu); din magh. hektika (MDA).

hârticós, -oásă, hârticoși, -oase, (herticos, heticos), adj. - (reg.) Bolnav de tuberculoză. - Din hârtică + suf. -os.

hârtileán, -ă, hârtileni, -e, adj. - (reg.) 1. Ursuz, răutăcios. 2. Aspru, rapid: "Morocănos, hârtilean, cu zuașii era aspru și rău" (Bilțiu-Dăncuș, 205: 163). - Din magh. hirtelen "violent, impulsiv" (MDA).

hârtoápă, hârtoape, (hotroapă, cotroapă), s.f. - Teren accidentat, groapă, râpă: "Tot pe văi și pe hârtoape, / Cu oile cele șchioape" (Papahagi, 1925: 218); "O rămas pântre cotroape / Cu niște oiță șt'ioape" (Săliștea de Sus, 1970). ■ (top.) Cotroape, fânațe, teren accidentat (în Lăpușul Românesc). - Din sl. vrǔtǔpǔ (Scriban; Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

hârzób, hârzoabe, s.n. - (reg.) Cerc de lemn sau de metal de care se prinde o pânză, prin care se strecoară zerul; sită (Papahagi, 1925). - Din sl., bg. vărzop "legătură" (Scriban, Șăineanu; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

hâșâí, hâșâiesc, (hâșăi), vb. intranz. - A alunga, a îndepărta; a țâpa: "Io de-acolo n-oi fuji, / Batăr cât m-a hâșăi" (Bilțiu, 1990: 369). - Din hâș!, interj. cu care se alungă păsările de curte + suf. -âi (DEX, MDA).

hâț¹, hâțuri, (hăț), s.n. - Frâu; d'epleu, hăț. - Probabil din hâț².

hâț², interj. - Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. - Formă onomatopeică.

hâțâí, hâțâiesc, vb. refl. - 1. A se agita. 2. A se legăna. 3. A se zgâlțâi. 4. A se îmbrânci. - Din hâț² + suf. -âi (Șăineanu, DEX, MDA).

hâțâít, -ă, adj. - Agitat, zgâlțâit. - Din hâțâi (MDA).

hâzắnie, hâzănii, (hâdzănie, hâdzăne), s.f. - (reg.) Arătare necurată, bizară, slută; urâțenie, pocitanie: "Tu, hâdzăne! Pă tine nu te vede nime" (Bilțiu, 2001: 119); "...și la lumina de său văd cu toții o hâdzenie de fată, nelăută pe cap, cu colți de câne în gură, cu copite de cai..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 109). - Din hâd(z) + suf. -anie (MDA).

hâzất, -ă, hâzâți, -te, (hâzit), adj. - (reg.) 1 Urâțit. 2. Murdar. - Din hâzî (MDA).

hâzî, hâzesc, (hâdzî), vb. - (reg.) 1. (refl.) A se face urât, a se urâți. 2. (tranz.) A murdări, a urâți: "O vacă bălegată / Hâzắ ciurda toată" (Lenghel, 1979: 214). - Der. din hâd "urât" (MDA).

heába, (hiaba), adv. - (reg.) În zadar, zadarnic, degeaba: "Nu-ți bate murgu' hiaba" (Bârlea, 1924, I: 226). - Din magh. hiába "degeaba" (MDA).

hécelă, hecele, s.f. - (reg.) Perie, darac: "De ți-a fi bărbatul drag, / Pune-i hecela sub cap" (Bilțiu, 1990: 105; Lăpuș). - Din magh. ecselö (DER, DEX, MDA) < germ. Hechel "darac" (Cihac, cf. DER; Scriban).

héci, heciuri, s.n. - (reg.) Resturi de crengi subțiri, vreascuri. - Et. nec.

hédeș, -ă, hedeși, -e, (hedeșeu), adj. - (reg.) Frumos, plăcut: "Boii mândrei, hedeșei, / Căra-u-or lupii cu ei" (Bârlea, 1924, II: 221). ■ (onom.) Hedeș, Hedeșiu, nume de familie (8 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Posibil din jdd. chídesch "excelent, minunat" (Țurcanu).

héid, heiduri, (heid'i, heghi), s.n. - (reg.) Plantație, cultură de viță-de-vie. - Din magh. (szöllö)hagy (MDA).

heitáș, s.m. - v. hăitaș ("gonaș").

heitéu, s.n. - v. hinteu ("caleașcă").

hélge, helgi, s.f. - (reg.; înv.) Nevăstuică (Mustela vulgaris). - Din magh. hölgy "doamnă; tânără căsătorită; nevăstuică" (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA).

héli, (heliu), s.n. - (reg.; înv.) Loc, spațiu, punct: "Și Domnezo te-o văzut, / Heli în rai nu ți-o făcut" (Bilțiu, 1990: 43). - Din magh. hely "loc" (MDA).

henț, hențuri, s.n. - (reg.) Măruntaie de animale, resturi de carne (pe Mara, Cosău și în Săpânța): "Hai să tăiem un noatin, iar hențurile le-om țâpa la câinele ăsta nou" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 43). - Et. nec.

herdetíș, herdetișuri, s.n. - (reg.) 1. Vestirea care se face la biserică de către preotul paroh, "atunci când doi tineri, fecior și fată, cad de acord să se căsătorească. Acestea se fac de trei ori, în trei duminici. Preotul rostește din amvon: «Se căsătorește numitul cu numita. Aceasta este prima vestire. Cine știe ceva deosebit sau grad de rudenie până la gradul patru despre ei să anunțe oficial parohia. Să aibă noroc». Poporul răspunde: «Noroc să deie Dumnezeu». După vestire, se stabilește ziua nunții" (Godja-Oú, 2002: 164). 2. Herd'et'ișurile din Văleni = obicei care se ține în satul Văleni, com. Călinești, în ziua de Crăciun, când toată suflarea satului, după ieșirea de la biserică, se adună în dâmb, "la Iantă" (o colină din centrul satului, denumită astfel după numele unui evreu ce a locuit în zonă, în perioada interbelică), ca să asculte un alt fel de vestiri. Acestea sunt rostite de un grup de feciori mascați. Textele sunt versificate, au caracter ironic și moralizator și se adresează tinerilor necăsătoriți: "Ionu lui Oú, băiatul cu sănătatea, se vestește pentru întâia oară cu dăscălița lui Iepan". "Băiatul lui Bode Ion, cu gânduri multe, se vestește pentru a patra oară cu fata lui Nu Pot Be, Ileana lui Alexa lui Todoran". "Cinstea de la măritiș / Se cunoaște-n herd'eti'iș" (Calendar, 1980: 128). - Din magh. hiresztelés "vestire". heredí, heredesc, (herdeli), vb. tranz. - (reg.) A lucra, a munci, a avea o ocupație. - Et. nec. (MDA).

heredíe, heredii, s.f. - (reg.) Ocupație, treabă, lucru. De regulă, în expr. a avea heredie = a avea de lucru (ceva; cu cineva): "Nu mai știau săracii ce să facă de heredie și de terhet" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 164). - Cf. heredi (MDA).

herghetắu, herghetei, s.m. - (reg.) Hăitaș, gonaci: "Căpitanul face vânătoare mare prin pădurile dimprejurul cetății cu câțiva soldați, ca herghetei" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 165). - Probabil din magh. hergel, hergetem "asmut".

hernéu, s.n. - v. arneu ("coviltir la căruțe").

hertícă, s.f. - v. hârtică ("tuberculoză").

herticós, adj. - v. hârticos ("bolnav de tuberculoză").

hía, (hie), s.f. - (reg.) Nevoie, trebuință, lipsă. În expr. mi-i hia = îmi lipsește, am nevoie, îmi trebuie: "Nu mă iei, nu mi-i hia, / Fie-i noră sărăcia" (Bârlea, 1924, II: 67). "De-ar si hia de-o gubuță / Om cârti ș-a si nouță" (Papahagi, 1925: 183). - Din magh. hiány "lipsă" (MDA).

hiába, adv. - v. heaba ("degeaba").

híbă, hibe, s.f. - (reg.) Cusur, defect: "Că în ceasu' ce-o născut / Nicio hibă n-o avut" (Ștețco, 1990: 76). - Din magh. hiba "greșeală, eroare; defect" (Scriban; DA, cf. DER; DEX, MDA).

hibós, -oasă, hiboși, -oase, (hiboș), adj. - (reg.) Cu defect. - Din hibă "defect, cusur" + suf. -os.

hidegán, -ă, hidegani, -e, (hidigan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Hideaga. 2. (Locuitor) din Hideaga. ■ (onom.) Hidigan, nume de familie (65 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Hideaga + suf. -an.

hidegáncă, hidegance, s.f. - Femeie originară din localitatea Hideaga. Locuitoare din Hideaga. - Din hidegan + suf. -că.

hídoș, hidoșuri, s.n. - (reg.) Pod plutitor, ponton (Papahagi, 1925). - Din magh. hidas "pod plutitor" < magh. hid "pod, punte".

híe, s.f. - v. hia ("lipsă").

hij, hijuri, s.n. - (reg.) Plantație de viță-de-vie; vie; heid'i: "O văzut sub hiju Zetii niște luminițe" (Memoria, 2004-bis: 1.288; Cicârlău); ■ (top.) Hija, deal în Libotin; Dealul Hijii, în Groșii Țibleșului; Hijul, fânațe în Libotin și Peteritea (Vișovan, 2008). - Et. nec.; toponimele ar putea deriva de la hij "bordei, șopron" < rut. hyža, pol. hyž, chyža (v. Scriban, 1939).

hintéu, hinteauă, (heiteu), s.n. - (reg.) Trăsură boierească, caleașcă: "Și l-o pus în căruță, în heiteu acela a lor și o pornit la drum" (Bilțiu, 1990: 508). - Din magh. hintó "caleașcă" (Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

hir¹, hire, s.n. - Fir, tulpină: "P-on hiruț de iarbă mare" (Calendar, 1980: 86). - Cf. fir (< lat. filum).

hir², hiri, s.n. - (reg.) Veste, știre, noutate: "Ce hir i la mamă-mea?" (Țiplea, 1906: 189). - Din magh. hir "veste" (DA, cf. DER; MDA).

híreș, adj. - (reg.) 1. Frumos, mândru. 2. Strașnic, grozav: "Tri și patru mi-oi afla / Mai hireș ca dumneata" (Calendar, 1980: 25). (Maram.) - Din magh. hires "renumit, vestit, celebru" (Scriban, DER; Gh. Radu, 1970; MDA).

hiríz, hirizuri, (firiz, hirez), s.n. - Ferăstrău de mână; sirisău. - Var. a lui firiz (< magh. füresz "ferăstrău").

hitetắu, -auă, (hichetău), adj. - (reg.) Înșelător, ademenitor, amețitor: "Horilcuța-i hichetauă" (Papahagi, 1925: 194). - Probabil din magh. hitetlen "necredincios".

hitetuít, -ă, hitetuiți, -te, adj. - (reg.) Amăgit, înșelat: "Și te du și te mărită, / Nu ședea hitetuită" (Papahagi, 1925: 259). - Din hitetui "a amăgi".

hiteuán, -oánă, hiteoani, -e, (hitioan), adj. - (reg.) Slab, uscat; amărât. În general, se folosește ca adj. pentru animale: "Boul slab este hiteuan". - Din magh. hitvány "(marfă) de calitate inferioară; slab" (A. Radu, 1970; DER, MDA).

hleáb, hleaburi, s.n. - (reg.) Acaret; construcții anexe din curtea unei gospodării tradiționale: "Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile" (Papahagi, 1925: 280). ■ (top.) Dealul hleabului, arătură în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005). - Cf. ucr. chljabaty "a se clătina, a fi hodorogit" (DA, cf. DER; DEX, MDA), ref. la sensul de "lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb"; cf. sl. răsăritean chlěvŭ "grajd" (Petrovici, cf. Frățilă).

hletiós, -oásă, hletioși, -oase, adj. - (reg.) Lipicios (Grad, 2000; Săcel). - Probabil var. a lui hleios "lutos, cleios", din hlei "pământ argilos" (< ucr. hlej).

hlizí, hlizesc, (lizi, lizî), vb. refl. - 1. A râde de nimicuri, a chicoti. 2. A rânji. - Cf. ucr. hluzuvaty "a pune într-o situație ridicolă" (Cihac, DA, cf. DER); cf. bg. hlezja se "a glumi" (Cihac, DA, cf. DER; DEX); cf. ceh. liziti (MDA).

ho, interj. - 1. Comandă pentru a sta pe loc (se adresează animalelor, în special cailor). 2. Destul! Stai! Oprește-te!: "Ho, ho, ho, nu mă-mpușca, / Că nu-s fiara fiarelor" (colinda cerbului). - Onomatopee (DEX).

hoáspă, hoaspe, s.f. - 1. Înveliș al boabelor de cereale, de fasole, de mazăre: "Ia, tăt hoaspa tărâțî / Di pă asupra sâtii" (Papahagi, 1925: 234). ■ (onom.) Hoaspe, poreclă pentru locuitorii din Săcel (ALRRM, 1969). 2. Coajă de poame: "Ca să faci vinul roșu, trebuie să fermenteze pe hoște, rămâne 4-5 zile în coajă..." (Ulmeni, 2013). - Et. nec. (DEX).

hoáșcă, hoaște, (hroașcă), s.f. - (reg.) Femeie bătrână și rea (Faiciuc, 2008). - Din ucr. haška "viperă" (Scriban, DEX).

hobăná, vb. tranz. - (reg.) A legăna pe brațe: "Eu nu-l pot hobăna că mă dor mânurile" (Faiciuc, 1998). - Contaminare între hlobă (< ucr. ohlobla) și legăna (MDA).

hobănát, -ă, hobânați, -te, adj. - (reg.) Legănat, alintat. - Din hobăna.

hod, hoduri, s.n. - (reg.) Lemnul în care intră fușteii din laterala carului; loitre, drug (ALRRM, 1973: 862). - Et. nec. (MDA).

hodáie, hodăi, s.f. - 1. Îngrăditură pentru oi, vara, în câmp, unde e amenajată și o căsuță sau o colibă (Scriban). 2. Cătun (sens provenit din magh. hodaly "cătun"). 3. Fermă, gospodărie. 4. (în Trans.) Casă izolată. ■ (top.) Dâmbu hodăii, uliță în Vălenii Lăpușului (Vișovan, 2008). - Din tc. oda "cameră, încăpere" (Șăineanu, Scriban, DER, DEX). Cuv. rom. > magh. hodaly "cătun", ucr. odaǐa "stână" (Scriban).

hodín, -ă, hodini, -e, adj. - Mare, puternic, bine făcut: "Atunci nevasta, hodină și tare, l-a apucat pe tătar pe la spate, de gleznă, și l-a aruncat cu capu-n jos în moarea acră de curechi" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 156). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de "înalt" (DRT, 2010). - Et. nec.

hodiní, hodinesc, vb. refl. - A se odihni, a fi în repaus: "Nici mă hodinesc noaptea, / Dacă văd cum îi lumea" (Papahagi, 1925: 178). - Din sl. oduchnati "a respira" (DER); var. a lui odihni < bg. otdihna (DEX, MDA), cu metateza d-h > h-d.

hodíșă, adj. - (ref. la oi) Cu coarnele mari și date pe spate (Precup, 1924: 24). ■ (onom.) Hodiș, nume de familie (47 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (MDA).

hodorónc-trónc, interj. - Pe nepusă masă, pe neașteptate, dintr-o dată, brusc. - Din hodoronc (var. a lui hodorog) + tronc (forme onomatopeice) (Scriban, DEX, DER, MDA).

hodorogí, vb. tranz. - 1. A face zgomot în mers; a hurui, a zdrăngăni: "Cine umblă pân pod și nu hodorogește" (Fumul). 2. A vorbi mult și fără rost: "Cine hodorogește / Puțin lucru isprăvește" (Calendar, 1980: 21). - Din hodorog (onomatopee) (DEX, MDA). hodorogít, -ă, hodorogiți, -te, adj. - Stricat, distrus; răpciugos. - Din hodorogi (DEX, MDA).

hógnoș, hognoși, (hognog, hodnog, hotnog), s.m. - (reg.; înv.; mil.) Locotenent: "Trâmbițele trâmbițând, / Hognoșii pe noi strigând" (Bârlea, 1924, II: 108). - Din magh. hadnagy "locotenent" (MDA).

hohér, hoheri, s.m. - (reg.) 1. Călău: "Stegar i-a si hoheru / Că i-a tăie căpuțu" (Memoria, 2001: 105). 2. Om blestemat. - Din magh. hóhér "călău" (Șăineanu, Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA) < germ. haher, henker "hingher" (Scriban); cf. germ. Haher "cel ce cosește vieți" (Țurcanu, 2005).

hoí, hoiesc, vb. refl. - A se drăgosti, a se mădări, a se răsfăța, a se hârjoni: "O luat-o pă după cap, s-o țucat cu ie, și ie tătă noaptea l-o drăgostit și l-o hoit" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 100). - Et. nec. (MDA).

hóis, (hăis), interj. - Îndemn pentru animalele prinse la jug pentru a coti la stânga (vs. cea "la dreapta"). - Onomatopee (Șăineanu); cf. magh. hajsz, scr. ais (Scriban); et. nec. (MDA).

hoít, -ă, hoiți, -te, adj. - Drăgostit, mădărit, răsfățat. - Din hoi.

hoitár, hoitari, s.m. - (reg.; ornit.) Specie de vultur cu pene de culoare albă-gălbuie (Neophron perenopterus). În Maramureș, hoitarul (vulturul alb) are o valoare istorică, deoarece este consemnat numai în literatura veche (Szilagyi, 1876). A dispărut complet din zonă (Ardelean, Bereș, 2000: 148). - Din hoit "cadavru, mortăciune, stârv" (< magh. dial. hoit) + suf. -ar (Scriban, DEX, MDA).

hojmandắu, hojmandăi, (hajmandău), s.m. - (reg.) Omul mare de trup, cu minte copilărească. - Din hojmă "mereu, lung mereu" (< ucr. hožma) + suf. -ndău (Scriban).

holbán, holbani, s.m. - Persoană cu ochi mari (Hotea, 2006). ■ (onom.) Holban, poreclă în Dragomirești (Faiciuc, 1998). - Din holba (< lat. volvere "a cădea; a răsuci; a încolăci") + suf. -an (MDA).

hólbură, holbure, s.f. - (bot.) Plantă cu flori mari și albe sub formă de clopoței, care se încolăcește pe tulpina porumbului; troscoțel; "Că i-oi hi atuncea noră / Când i-a crește-n prag holbură" (Calendar, 1980: 82). - Din volbură (< lat. *volvula, din volvere) (Scriban, DEX, MDA).

holburós, -oásă, holburoși, -oase, adj. - (ref. la un teren sau la culturi agricole) Acoperit, invadat de holbură. - Var. a lui volburos (< volbură + suf. -os) (MDA).

hólcă, s.f. - (reg.) Zgomot mare, gălăgie, larmă (ALRRM, 1969: 71). - Din ucr. holka (DLRM); din ucr. golka "vuiet" (Scriban, MDA).

hold, holduri, s.n. - (reg.) Unitate de măsură pentru terenuri, echivalent cu un iugăr (Lenghel, 1979); "Holduri de 57 de ari, adică 1.600 de cuadrați (stânjeni)" (AER, 2010: 64). - Din magh. hold "iugăr, pogon".

holendér, holendere, s.n. - (reg.; min.) Manșon pentru furtunul de apă sau de aer; colier. - Din germ. Holländer "olandez" (DEX, MDA).

holónt, holonturi, s.n. - (reg.) Piatră mare, bucată de stâncă: "Uite-o, Pinteo, eu îți trimit un holont (...). Și apucă un bolovan mare și dădu cu toată puterea ei în Pintea, ca să-l omoare" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 201). - Et. nec.

holteí, holteiesc, vb. intranz. - (reg.) A feciori, a petrece tinerețea: "Spală și cămașa mé / Care-am holteit cu ié" (Calendar, 1980: 94). - Din holtei "burlac" (Scriban, DEX, MDA).

holúpcă, holupci, s.f. - (reg.; gastr.) Sarma, halușcă (ALRRM, 1971: 530; Rona, Săpânța). - Probabil din halușcă.

homór, s.n. - Pleavă, hoaspe (ce rămâne după ce se cerne grâul): "Că ți-o lucrat săracele / Și tu numa' că le-ai dat / Ia, fruntea homorului / Pă deasupra ciurului" (Papahagi, 1925: 235). - Et. nec.

homotí, homotesc, vb. refl. - (reg.) A se încurca, a se zăpăci: "Te-ai homot'it și mni-ai dat pre mult înapoi" (Faiciuc, 1998). - Din ucr. homút (Papahagi, 1925; MDA).

homotít, -ă, homotiți, -te, adj. - (reg.) Cherchelit, puțin băut, vesel, pilit; șumăn (ALRRM, 1969: 228). - Din homoti.

honcăí, honcăiesc, (honcăli, honcoti), vb. intranz. - 1. (ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: "Ce răjești, Florică, / Ce honcălești? / - Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcot'i?" (Bilțiu, 1990: 297). - Cf. magh. hánkodni, hánykodni "a se zbuciuma" (Scriban); din honc, hong "glas, voce, timbru vocal" (< magh. hang "glas").

hondrălí, hondrălesc, (hondrăni), vb. tranz. - 1. A face zgomot (Papahagi, 1925; Ieud). 2. A pălăvrăgi, a trăncăni. - Din magh. hadarni "a vorbi repede; a bâlbâi" (Scriban, DEX, MDA).

hong, honguri, s.n. - (reg.) Voce puternică, baritonală. - Din magh. hang "sunet, voce, glas, ton".

hont¹, honturi, s.n. - (reg.; arh.; min.) Vagonet din lemn numit și "cățel", care și-a căpătat acest nume datorită scârțâitului său, asemănător cu scheunatul câinelui. Forma cea mai arhaică, cunoscută la Chiuzbaia, era un trunchi de copac scobit, legat și tras cu o funie. S-a folosit și vagonetul cu trei roți. Roaba și vagonetul din lemn au dominat în transportul orizontal al minereurilor timp de 400 de ani (a doua jumătate a sec. XV și sfârșitul sec. XIX) (Șainelic, 1986: 42). ■ (onom.) Hontău, Hontau, Honto, nume de familie (75 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Hontoaie, poreclă în Valea Stejarului. - Din germ. Hund "câine" (Țurcanu, 2008; 83); mai puțin sigur e germ. Hunt "vânătoare" (MDA).

hont², honturi, s.n. - 1. Movilă de pământ, cu un țăruș în vârf, care delimita hotarele între sate (AER, 2010: 39; Săpânța, Petrova). 2. Unitate de măsurare: "4 fărtaie = un hont = pogon sau iugăr" (idem; Săpânța). - Et. nec.

hónved, honvezi, (honvid), s.m. - (reg.; mil.) Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata terestră maghiară sub monarhia austro-ungară (Bârlea, 1924): "Fetele poartă verigi, / Eu port armă de honvizi" (Bilțiu, 2006: 110). - Din magh. honvéd "militar teritorial" (DEX, MDA).

hopáie, hopăi, s.f. - Văpaie, strălucire: "Văd casa săracului / Din mijlocul raiului, / Din hopaia binelui" (Bârlea, 1924, I: 164). - Contam. dintre hop și văpaie (cf. alb. vapë) (MDA).

hopăí, hopăiesc, (hopălui), vb. tranz. - 1. A sări, a sălta, a juca. 2. A cerne; a scutura vasul în așa fel încât conținutul să fie amestecat și să sară hoaspele, pleava. - Din hop, hopa "exclamație care însoțește o săritură" (onomatopee) + suf. -ăi (Scriban, DEX, MDA).

hopăít, -ă, hopăiți, -te, adj. - Jucat, dansat: "Bălțișor mândru-nflorat / Care s-așteaptă hopăit" (Ștețco, 1990: 27). - Din hopăi.

hopấc, s.n. - (reg.; înv.) 1. Petrol (pentru lampă); opaiț, fotoghin (Strâmtura și Bârsana, cf. ALRRM, 1971: 330): "Aprinzând un hopâc ce era în casă, vede în gura cuptorului o pită de grâu" (Lenghel, 1979: 200). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. Minge la jocul de-a oina (Calendar, 2007). - Et. nec.

hopoltíncă, (holobincă, holoptincă), s.f. - (reg.) Specie de ciuperci comestibile (Russula sp.); iescuță, oiță, vinețică, bureți oiești (Acta Musei, 2002: 358). - Et. nec.

hoptac, adv. - (reg.; înv.; mil.) Comandă militară cu sensul de "drepți": "Măi, neamțule, stai hoptac, / Să-mi tomnesc ciacău-n cap" (Țiplea, 1906: 490). - Din germ. habt Acht! "Atențiune, drepți!" (Țiplea, 1906).

horáiță, horaițe, horăiți, s.f. - (reg.) 1. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale; uliță, stradă (DAR): "De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură" (Bilțiu, 1999: 385; Ieud). 2. Coclaur, vâlcea (Calendar, 2007; Finteuș). În expr. a umbla pe horaiță = a umbla pe dealuri, prin zone accidentate. ■ (top.) Horaiț, fânațe, teren neproductiv în Săcel (Vișovan, 2005). (Trans. Nord). - Et. nec. (DER, DEX, MDA).

hóră, hori, s.f. (sg. hore) - Cântec interpretat vocal sau instrumental: "Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic, și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care, până în 1918, nu a fost pentru «jocurile maramureșene»" (M. Pop, 1980). ■ Cântec, doină, baladă. "Poporul din Maramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie" (Țiplea, 1906): "Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească" (Ștețco, 1990: 142). ■ (onom.) Hora, nume de familie (10 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). ■ (astr.) Hora sau Casa cu ogradă, constelație (Corona Borealis). - Termenul horă "dans" provine din ngr. horos (Șăineanu), prin intermediul bg. hóro (Scriban; DA, Pușcariu, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

horăí, horăiesc, vb. intranz. - (reg.) A sforăi; a froi, a hroi, a fornăi. - Din hor (onomatopee) + suf. -ăi (Șăineanu, DEX, MDA).

horcăiálă, horcăieli, (horcoteală), s.f. - Respirație grea, zgomotoasă. - Din horcăi + suf. -eală (DEX, MDA).

horcotí, horcotesc, (hârcoti), vb. intranz. - 1. A gâfâi, a respira greu. 2. A sforăi: "Încă și muta satului venea și ea acolo și stătea sus pe cuptor, până ce adormea, horcotea" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 143). 3. A sorbi cu zgomot. - Din hor, horc "cuvânt care redă zgomotul produs de cel ce sforăie" (onomatopee) + suf. -oti (DLRM); formă onomatopeică (MDA).

hordắu, hordauă, s.n. - (reg.) Butoi, ciubăr (Maram.): "Da' mă-ngroape-n fogodău, / Cu capu' lângă hordău" (Bilțiu, 2006: 100). ■ (onom.) Hordău, nume de familie (41 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. hordó "butoi" (Scriban, MDA).

horholínă, horholine, s.f. - Fată bătrână: "Mărită-te, horholină, / Nu șede fată bătrână" (Papahagi, 1925: 221). - Din horhola "a înfrumuseța, a împodobi" + suf. -ină (MDA).

horí, horesc, vb. intranz. - A cânta sau a interpreta la un instrument melodii populare: "A cânta hore; când moare vreun fecior tânăr ori vreo fată din sat, atunci nu-l cântă (= bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec cu hori, cântece până la groapă, de regulă cu acompaniament de lăutari" (Țiplea, 1906). - Din horă (DEX, MDA).

horincár, horincari, s.m. - Distilator, brener; pălincar. ■ (onom.) Horincar, Horinkar, nume de familie (354 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din horincă + suf. -ar.

horíncă, (horilcă), s.f. - Băutură alcoolică din fructe sau cereale, distilată de două ori. Termenul horincă e atestat îndeosebi în satele de pe valea Marei. În zona Săcel-Vișeu-Moisei-Borșa: horilcă. În Săpânța - pălincă. În paralel, circulă și sin. țuică, cu mențiunea că "e termen mai nou". După prima distilare, se numește șpirt, horincă puturoasă, arcoziță. După a doua distilare, se numește horincă. Termenul horincă e neatestat (până în perioada interbelică) în alte regiuni ale țării: în Crișana, Sătmar și Oaș - pălincă; în Trans. - vin ars; în Banat, Muntenia și Moldova - rachiu; în Muntenia - țuică. "Bată-te, focu, horilcă, / Tu faci omul de nimnică" (Ștețco, 1990: 340; Borșa). ■ „Se prepară din cereale și din prune. Cea din prune se fierbe de două ori. Lichidul ce s-a scos după prima fiertură se numește „suslă”. Aceasta o pun din nou în căldare pentru a o fierbe, la început 30%, apoi din ce în ce mai slabă și când lichidul nu mai conține mult alcool desfac țevile ca să nu mai curgă. Acest rachiu are în medie cam 50 de grade. Spirtul de cereale are 30 de grade. La sărbătorile mari (Crăciun, Paști și Bobotează) o îndulcesc cu miere de stup și așa se ospătează” (Bârlea, 1924, II: 474). - Termenul horincă se încearcă a fi derivat din a hori (a cânta), dar mai probabil de la gorilca, din limba ucraineană (Dăncuș, 2010); din ucr. horilka "țuică" (Caia, 2002); var. a lui holerca (< ucr. horilka, după holeră) (DEX); din holercă + pălincă (MDA).

horincí, horincesc, vb. intranz. - A petrece cu horincă; a bea tărie (Bilțiu, 1994). - Din horincă.

horincíe, horincii, s.n. - Locul (sau instalația) unde se fabrică horinca; pălincie. - Din horincă + suf. -ie (MDA).

horj, horjuri, s.n. - (reg.) 1. Unealtă cu care se curăță copitele animalelor. 2. Scoabă utilizată la incizarea obiectelor casnice din lemn (Șainelic, 1986: 55). - Din horji (MDA).

horjí, horjesc, vb. tranz. - A freca o suprafață cu ajutorul unui obiect (Faiciuc, 2008). - Cf. magh. horzsolni "a freca, a roade; a zgâria" (MDA).

hórmot, s.n. - Gălăgie, zgomot, larmă. - Et. nec.

hornéț, horneți, s.m. - (reg.) Cucuvea (ALR, cf. Farcaș, 2009: 59). ■ (top.) Horneț, localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). - Din horn (< ucr. horn) + suf. -eț (MDA).

hornói, hornoaie, s.n. - 1. Coș la casă (Apșa de Jos, Biserica Albă). 2. Gaură, ascunzătoare (Apșa de Jos). - Der. din horn (< ucr. horn < germ. Horn) + suf. -oi (MDA).

horpotí, horpotesc, vb. tranz. - (reg.) A sorbi, a mânca zgomotos: "Că de când tot stărostești / Multe blide horpotești" (Bilțiu, 1990: 83). - Cf. horpăi (< horp "imită zgomotul făcut de cineva care soarbe" + suf. -ăi) (MDA).

hóșbot, hoșboturi, s.n. - (reg.) Obiecte casnice, vase: "Pe când a venit acasă, toate hoșboturile i-au fost întoarse hucurel prin casă" (Bilțiu, 1999: 98). - Et. nec. (MDA); cf. germ. Hausestatt.

hoșteáză, hoșteze, (oștează), s.f. - (reg.) 1. Periferia unei localități; mahala. 2. Grup de case la marginea satului (DAR, 2002). 3. Totalitatea clădirilor și anexelor de pe lângă o gospodărie (Vișovan, 2008). ■ (top.) Hoșteze (Hușteze), fânațe în Ungureni. "Se pare că aici a fost vechea vatră a satului" (Vișovan, 2008); Pe hoșteze, parte a loc. Tăuții Măgherăuș, pe Valea Nistrului (Crâncău, 2011). - Din magh. hóstád (MDA, pentru var. oștează).

hóști, s.f., pl. - Coji de boabe (de mazăre) sau de semințe. - Cf. hoște, huște (MDA).

hotenár, -ă, hotenari, -e, (hotean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Hoteni. 2. (Locuitor) din Hoteni. - Din n. top. Hoteni + suf. -ar.

hótnog, s.m. - v. hognoș ("locotenent").

hotroápă, s.f. - v. hârtoapă ("teren accidentat").

hovrileán, -ă, hovrileni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Hovrila. 2. (Locuitor) din Hovrila. - Din n. top. Hovrila + suf. -ean.

hovrileáncă, hovrilence, s.f. - Femeie originară din localitatea Hovrila. Locuitoare din Hovrila. - Din hovrilean + suf. -că.

hreábăn, s.n. - v. hrebincă.

hrebíncă, hrebinci, (hreabăn, hreabân), s.f. - (reg.) 1. Perie cu dinți de lemn, "ori cu piele de ariciu" și, mai târziu, cu dinți de fier prin care se trece fuiorul de lână (sau cânepă), după ce a fost zdrobit cu melița; razilă. "Hrebinca e alcătuită dintr-un fund de lemn în care sunt bătute foarte des cuie de fier, prin care se trage fuiorul de cânepă. Apoi, ca să fie și mai curățat, se periază cu o perie care este alcătuită din rășină și păr de porc. Forma ei este rotundă și perii de porc sunt țintuiți în rășină" (Bârlea, 1924, II: 470); "Cum s-o-nsărat, o început cu toți a melița cânepa, apoi o tras pân hreabăn..." (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 139). 2. Unealtă pentru culegerea afinelor, confec¬ționată din scândurele subțiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită și deschisă, prevăzută cu dinți în formă de pieptene (Dăncuș 1986). 3. Piaptăn dublu (Maram. din dreapta Tisei). - Din ucr. hrebinka (MDA).

hrénzălă, hrenzele, (hrenzulă), s.f. - (reg.; gastr.) Plăcințele de cartofi cruzi dați pe răzătoare, amestecați cu ouă, piper, sare și făină, prăjite în grăsime și consumate cu smântână sau lapte de oaie (Faiciuc, 1998). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. hrenzulă "preparat culinar în formă de chiftea, din cartofi rași" (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). - Posibil din jdd. chremzle (Țurcanu).

hríbă, hribe, s.f. - (reg.) Specie de ciuperci comestibile: hribă bună, hribă de stejar, hribă de vară (Boletus aereus); hribă de brad, hribă de toamnă (Boletus pinicola); hribă de plop (Leccinum aurantiacum); hribă de carpen (Laccinum carpini). "Este un obicei în Maramureș consumarea preparatelor de ciuperci în perioada posturilor, înaintea sărbătorilor religioase" (Beres, Marta, 2002: 358). "Fata dacă se mărită, / Gândești că-i o hribă friptă" (Bârlea, 1924, II: 208). ■ (onom.) Hrib, Hriban, nume de familie în Maramureș; Hribe, poreclă în localitatea Valea Stejarului; Hribe-Coapte, poreclă pentru locuitorii din Nănești (Bilțiu-Dăncuș, 2005). - Var. a lui hrib din ucr. hryb "ciupercă" (DER, DEX) sau din sl. chirbǔ "spinare" (Miklosich, Cihac, DA, cf. DER).

hrinc, s.m. - (reg.) 1. Pește afumat (Maram. din dreapta Tisei). 2. Soi de pește (în zona Codru). - Et. nec.; ar putea fi un der. regr. din hrincă "bucată mare de mămăligă sau pâine" (< ucr. hrinka) sau din hering "pește marin" (Clupea harengus) (< germ. Hering).

hrișcáș, (rișcaș), s.n. - (reg.) 1. Orez. 2. Pilaf. - Din magh. rizskása "orez".

hríșcă, s.f. - 1. (bot.) Plantă alimentară (Fagopyrum esculentum). În trecut, era cultivată pe suprafețe întinse, fiind hrana țăranilor săraci din unele zone (inclusiv Maramureș). Din semințe se obține făină, din care se prepară mămăliga (Butură, 1979; Dăncuș, 1986). ■ (onom.) Hrișcă, Hrișcan, nume de familie în Maramureș. 2. (ref. la oi) Cu pistrui deși pe obraz (Precup, 1924). - Din ucr. hrička, pol. hryczka "grâu grecesc", prin intermediul magh. haricska (Scriban, Miklosich; Cihac, DA, cf. DER); din ucr. hrecka (Scriban, DEX).

hroáșcă, s.f. - v. hoașcă ("femeie bătrână și rea").

hroí, hroiesc, vb. intranz. - A sforăi; a froi, a horăi (ALRRM, 1971: 322; Moisei, Borșa). - Formă onomatopeică.

hrúbă, hrube, (hurubă), s.f. - (reg.) 1. Galerie subterană. 2. Gaură în pământ, beci, subsol, pivniță. 3. Colibă, bordei. 4. Dărăpănătură (în Săcel). ■ (top.) Hurubă, teren accidentat în Coroieni (Vișovan, 2008). ■ (onom.) Hruban, nume de familie în Maramureș. - Din ucr. hruba "sobă" (Scriban, Candrea, DEX, MDA); din magh. huruba "bordei, colibă îngropată" (Scriban; Cihac, DA, cf. DER; MDA).

huc, (hucurel, huculuc, huculeț, hucuină), adv. - (reg.) Tot, toată, toți, toate. În expr. tot huc, întărește pron. nehot. tot: "Dar or zinit tâlharii, pribegii, șî or furat oile tăte huc" (Papahagi, 1925: 125). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. - Cf. buc (< alb. byk) (MDA).

húci, huciuri, s.n. - Pădure mică, deasă; crâng; t'ers, corci. "Tufiș ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri" (Țiplea, 1906): "Cine despărță doi dulci, / Ducă-i cord'ii carnea-n huci" (Calendar, 1980: 73). ■ (onom.) Huci, Huciu, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman, 2004). - Din ucr. hušca "desiș" (Scriban; Cihac, DA cf. DER; DEX, MDA).

húdă, hude, s.f. - (reg.) Spărtură, gaură (în zid, în gard). Perforație, gaură practicată în rama capacului de la lăzile de lemn, în care intră țâțânile (Stoica, Pop, 1984). ■ (top.) Hudinul, deal în Rozavlea (Vișovan, 2005). - Et. nec. (MDA); cf. sl. hadǔ, "cale, potecuță" (DEX).

huhuiét, huhuietă, huhuiată, adj. - Înalt (Lenghel, 1979); țuguiat, bombat (Bilțiu, 1990): "Pă ce piatră huhuietă" (Bilțiu, 1990: 323; Larga). - Din huhui "deluleț" + suf. -iet (MDA).

huhuréz, huhurezi, s.m. - (ornit.) Pasăre răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița (Strix aluco; Strix urelensis). ■ (onom.) Huhurezi, poreclă pentru locuitorii din Negreia (AER, 2010), Preluca, Chiuzbaia și Ciolt. - Din huhura "a scoate sunete caracteristice speciei" (onomatopee) + suf. -ez (DA, cf. DER; DEX, MDA).

huidúmă, huidume, s.n. - Persoană înaltă și solidă (Hotea, 2006); matahală: "Și cum a văzut-o, iute s-a și întors, că era tare, tare speriat de huiduma aceea, așa de mare cât o claie de fân" (Bilțiu, 1999: 249; Giulești). - Et. nec. (DEX, MDA).

húită, huite, s.f. - Mulțime, grămadă (Berbești, Breb, Budești). - Cf. hurtă (< ucr. hurt) (MDA).

hulpáv, -ă, hulpavi, -e, adj. - Lacom la mâncare; mâncăcios. - Cf. bg. hlupam, scr. hlapiti "a înghiți lacom" (DEX, MDA). hulúbă, hulube, s.f. - (reg.) Fiecare din cele două rude la care trage calul singur la căruță (ALRRM, 1971: 368; Dragomirești). - Din ucr. holoblja (Cihac, Tiktin, DA, cf. DER; DEX, MDA).

hunsfút, hunsfuți, (huntuț), s.m. - (reg.) Persoană șmecheră, încrezută (Grad, 2000; Hotea, 2006): "Plinu-i iadu de hunsfuți / Și raiu de oameni muți" (Lenghel, 1979: 166). - Din magh. huncfut (MDA); din germ. Hundsfuada < Hundsfott "rafinat, înșelător (Țurcanu, 2005).

hurducá, hurduc, vb. tranz și refl. - A (se) mișca, a (se) clătina, a (se) scutura, a (se) zgâlțâi, a (se) zdruncina: "... și-a scăpat fusul pe jos și fusul s-a hurducat drept la picioarele unuia dintre feciorii cei străini" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 144). - Formă onomatopeică (Șăineanu, DEX, MDA).

hurducát, -ă, hurducați, -te, adj. - Scuturat, zgâlțâit, zdruncinat. - Din hurduca.

hurlúp, hurlupi, s.m. - (reg.) Prune care nu se coc, se usucă în pom sau cad pe jos (ALRRM, 1971: 457; Rozavlea, Dragomirești, Săcel, Vișeu). - Et. nec. (MDA).

hurúbă, s.f. - v. hrubă ("beci; bordei; galerie").

huruí, vb. intranz. - A face zgomot (ref. la căruțe). - Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).

husár, husari, s.m. - (reg.; mil.) Soldat de cavalerie în armata maghiară: "Tăte rând de tufe mari / Și morminte de husari" (Papahagi, 1925: 169). ■ (onom.) Husar, Husarciuc, Husari, Husariu, Husaru, nume de familie (174 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Husar, poreclă în Borșa. - Din magh. huszár "călăreț" (Scriban, DEX, MDA) < vsl. husarǐ (Scriban).

húsoș, husoși, s.m. - (reg.) Monedă ungurească de argint de 20 de bani, care a circulat în Transilvania, în sec. XIX: "Spune-ne moarte Pintii, / Că noi bine te-om plăti / Cu taleri, cu husoșii" (Calendar, 1980: 132). - Din magh. huszas (Scriban, MDA) < magh. husz "douăzeci"; ucr. husoš (Scriban).

hustupá, hustup, (hustupti, hutupti), vb. tranz. - A înfuleca: "Atunci câinele a luat tocana și a hustupat-o iute și s-a dus în traba lui" (Bilțiu, 1999: 312). - Et. nec. (MDA).

húșcă, huști, s.f. - (reg.) Drob de sare: "Când laptele dă în foc (la stână), focul trebuie hușcuit (presărat cu sare de hușcă - căpățână de sare albă) și cu iarbă verde" (Latiș, 1993: 82). Sarea de hușcă se obține prin fierberea apei de izvoare sau de bălți sărate. - Din ucr. huska.

hútă, hute, s.f. - (reg.) Sirenă (zona minieră Baia Mare). ■ (top.) Huta, pas (587 m) între județele Maramureș și Satu Mare, via Săpânța. - Probabil din germ. Hupe "corn, sirenă; claxon".

hututúi, hututuie, s.f.m, adj. - Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: "Și hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea" (Bilțiu, 1999: 403; Oarța de Sus). - Cuvânt autohton (Philippide, Vraciu); formă onomatopeică (MDA).

huțucắu, huțucăi, s.f. - Fecior zburdalnic: "Tot pe dealuri și pe văi, / Unde-i vede huțucăi" (Bârlea, 1924, II: 276). - Probabil din huța, huțu.

huțúl, huțuli, (huțan), s.m. - Populație de origine slavă ce vorbește un dialect ucrainean; a fost colonizată pe văile Tisei și Tarasului de autoritățile austriece în jurul anului 1773 (Tomi, 2005: 92). "Limba lor este ucraineană, amestecată cu elemente românești. Seamănă cu românii la port și la obiceiuri. După unii, huțulii ar fi cumani ucrainizați, după alții (Iorga), români slavizați" (Iordan, 1963: 274). ■ (onom.) Huțuleac, nume de familie în Maramureș. - Din ucr. hucul (DEX, MDA).

húțuț, s.n. - v. uțuț ("leagăn").

huzdúp, interj. - Cuvânt care imită căderea rapidă a unui corp greu: "De cap țup, / De cur huzdup, / De mnijloc pițârig" (furca) (Papahagi, 1925: 300). - Onomatopee (DER, DEX, MDA).