Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Litera Ț

 

țáglă, țagle, s.f. - (reg.) Zăvor de la ușă; vârtej, riglu, batcă (ALRRM, 1971: 265). - Din germ. Zaggel (DEX, MDA).

țáic, țaicuri, s.n. - (reg.) 1. Drojdie (în Săpânța) (ALRRM, 1971: 522). 2. Cantitate mică de aluat dospit. - Din magh. cájg (MDA); comp. cu germ. Teig "aluat" (Scriban).

țáigăr, țaigăre, s.n. - (reg.) Arătător la ceasornic (Maram. din dreapta Tisei). - Din germ. Zeiger "indicator, arătător (la ceas)" (MDA).

țanc¹, țancuri, s.n. - (reg.) Pisc, culme, vârf ascuțit de stâncă, deal stâncos, coastă prăpăstioasă. - Din germ. Zinken (dial. Zanken) "colț, pisc, vârf; dinte" (Tiktin, Candrea, cf. DER; Scriban, DEX, MDA).

țanc², s.n. - (loc. adv.) La țanc = la timp, la momentul potrivit. - Et. nec. (DEX, MDA); probabil din forma onomatopeică țanc "care redă un zgomot ascuțit" și care poate marca începutul sau sfârșitul unei acțiuni.

țánțoș, -ă, țanțoși, -e, adj. - Mândru, arogant: "Iară altă dihanie, mai mică de stat, da' tare țanțoșă și cu coada ca o seceră..." (Bilțiu-Dăncuș: 264). - Et. nec. (Șăineanu, DEX, MDA); din magh. tancos "jucăuș, dansator profesionist" (< magh. tanc "dans" + suf. -os) (Frățilă).

țapín, țapină, s.n., (țapină, țapine, s.f.) - (reg.) Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. "Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor" (Papahagi, 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR, 1956: 617): "Lua-i țapinu-n spinare" (Ștețco, 1990: 232). - Et. nec. (DEX); din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); lat. sapienus "brad", provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus): "Existența în italiana sudică a derivatului zapino "brad" explică, după părerea noastră, fără niciun echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru" (Bologa, Acta Musei, 2002: 369); din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu, 2005: 42; Scriban, MDA) < it. zappa "sapă" (Scriban).

țapinár, țapinari, s.m. - (reg.) Butinar, lucrător la pădure; barabor (în Borșa): "Nu da, Doamne, numănui / Viața țapinarului" (Bilțiu, 1990: 385). - Din țapină + suf. -ar (DEX, MDA).

țáră, țări, s.f. - 1. Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceeași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop, 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: "Voi la țară-ți coborî" (Lenghel, 1985: 218); "Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară" (Calendar, 1980; t. 11); (ref. la termenul vaiog): "Se folosește la țară, adică în satele de șes" (ALRRM, 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: "Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară" (Calendar, 1980: 74); "Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta" (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: "Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?" (Calendar, 1980: 112). ■ (onom.) Țara, Țară, Țarălungă, nume de familie (19 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. terra "pământ" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA); în celelalte limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. pagensis > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu, 2001). Cuv. rom. > ucr. cara "mulțime" (Miklosich, Candrea, cf. DER), pol. cara (Miklosich, cf. DER).

țarc, țarcuri, s.n. - Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid mieii. "Există adăposturi pentru miei numite țarcuri. Un țarc are o lungime de 3-4 m și o lățime de 2-2,5 m, cu o suprafață de 35-40 m. Are doi pereți în lungime, cu o înălțime de 35-40 cm, pe care se reazămă acoperișul, care are două înclinații și doi pereți în lățime, care de asemenea sprijină acoperișul, având în mijloc o înălțime de 1,40 m" (Georgeoni, 1936: 51). "În strunguța oilor / Și-n țărcuțu mielor" (Papahagi, 1925; t. CCCLII). - Cf. alb. cark, gr. tsárkos (DEX); cuvânt autohton, cf. alb. thark (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, MDA); din rad. i.-e. *tuer- "a cuprinde, a închide, a îngrădi" (Russu, 1981: 403-405). Cuv. rom > ucr. carok, carka "țarc" (Candrea, cf. DER), slov. carek, ngr. tsarcos, prin dial. arom. (Macrea, 1970: 15). țárcă, s.f. - v. sarcă ("coțofană").

țárină, țarine, (țarnă, țarincă), s.f. - "Locul oprit de la pășunat; fânaț, semănături" (Budești); "loc oprit pentru umblatul vitelor" (Giulești); "unde cosâm și săpăm și nu umblă marhă" (Berbești); "teren arabil" (Vadu Izei); "țarină se numește o grădină de pascalău; țarină se numește restul hotarului" (Strâmtura); "țarinca e aproape de sat; țarina mare e mai departe" (Rozavlea); "hotarul cu recoltă cu tot" (Vișeu de Jos); "tot ce nu este pe imaș" (Petrova), (ALRRM, 1973: 793). Țarină "țârnă" (Papahagi, 1925): "Tata-i sub țârna uscată" (idem: 169, t. XXX), cu sensul de țărână, pământ; "acea parte a ogoarelor care înconjoară vatra satului" (J. Cuisener, 2000); "câmp semănat, ogor; holdele și fânețele cuprinse la un loc" (Russu, 1981). În exp. țarina de fân = cosalău (ALRRM, 1971: 422): "...Tăt o aldină galbină / Ș-oi zbura peste țarină" (Țiplea, 1906: 438). - Cf. srb. carina "bir, dare" (DER, DEX, MDA); termenul autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1981: 405-406).

țăl, țăluri, (țel), s.n. - (reg.; înv.) Țintă, punct. “Locul unde trebuie să se ajungă la jocul cu mingea (Calendar, 2007). - Din germ. Ziel "punctul care trebuie nimerit când se trage cu o armă; cătarea puștii", cf. rus. țel, magh. cel (MDA).

țălí, țălesc, (țeli), vb. tranz. - (reg.) A nimeri, a ținti (Lenghel, 1979; Bârsana): "Și batăr cât o dat să-l lovească, nicicum nu l-o nimerit, nu l-o țălit" (Bilțiu, 1999: 382; Desești). (Banat, Trans.). - Din germ. zielen "a ochi, a ținti" (Țurcanu); din țel / țăl (MDA).

țắlină, țăline, (țelină), s.f. - (reg.) Pământ nelucrat, în care se intră prima dată cu plugul (ALRRM, 1973: 789); pârloagă. - Var. a lui țelină < sl. celi(z)na (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; MDA), bg., srb. celina (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

țăpár, țăpare, (țepar), s.f. - (reg.) Botă ascuțită care ia ouă (Papahagi, 1925). - Din țeapă (MDA).

țăpălắu, s.n. - v. țepălău ("lingură mare de lemn").

țăpúșcă, țăpuște, (țăpușă, țepușă), s.f. - Par ascuțit la un capăt; țeapă (Papahagi, 1925): "Ori să-l taie, ori să-l puște, / Ori să-l puie-ntre țăpuște" (Papahagi, 1925: 275). (Maram.). - Din țepușă (< țeapă + suf. -ușă) + suf. -că (Frățilă).

țărấnă, țărâne, (țărnă, țârnă), s.f. - 1. Pământ sfărâmat mărunt. 2. Glie de pământ: "Mamă am și nu mă cată, / Tata-i supt țârnă uscată" (Papahagi, 1925: 169; Mara). - Din țară (Scriban, DEX, MDA); lat. terrina (Șăineanu).

țărcălám, țărcălamuri, s.n. (țârcălam, țârcular) - (reg.) 1. Compas din lemn cu două brațe lungi de 0,30-0,35 m și un spin transversal, utilizat în trasarea ornamentelor (linii curbe) pe obiectele casnice din lemn (Stoica, Pop, 1984; Șainelic, 1986): "Împistrătura se făcea cu horjul și țărcălamul (compasul cu o ureche de horj), prin excizarea foarte fină a liniilor trasate cu aceste unelte" (Mirescu, 2006: 126). 2. Motiv ornamental sub formă de rozetă, numit astfel după numele uneltei cu care se execută conturul (Stoica, Pop, 1984: 47). - Din magh. cirkalom "compas" (Scriban, DEX, MDA); din germ. Zirkel (< lat. circulum) (Țurcanu, 2005).

țắrmure, țărmuri, s.f. - (reg.; înv.) Țărm (Faiciuc, 2008). - Lat. termen, terminus "limită, hotar; margine" (DER), cu var. interm. *termulus (Șăineanu, Scriban).

țắrnă, s.f. - v. țărână.

țărnós, -oásă, țărnoși, -oase, adj. - (reg.) Pământ fărâmicios; puhab. “Pământ afânat care se sparge ușor și curge printre degete" (ALR, 1956: 12). - Din țărânos (< țărână "pământ") + suf. -os (MDA), cu sincopa lui â.

țărúză, țăruze, (țeruză, țărujă), s.f. - (reg.; înv.) 1. Condei (de piatră); plăibaz (ALR, 1965: 915). 2. Cărbune de scris pe tăbliță (Țurcanu, 2008). 3. Creion (în Giulești, Vad, Săpânța, Sighet, Rona, Ieud, Dragomirești, dar și în satele rom. din dreapta Tisei): "Numele meu cu țăruza, / Că-ngropată-s cu badea" (Bilțiu, 2006: 204). (Trans., Maram. și Banat.). - Din magh. ceruza "creion" (Țurcanu, 2008: 92; MDA), lat. cerussa (MDA).

țâdúlă, țâdule, (țidulă), s.f. - (reg.) Hârtie, scrisoare, bilet, răvaș. - Din ucr. cidula (DER, DEX, MDA), pol. cedula (DEX); cf. lat. cadula, germ. Zettel, magh. cédula (Țurcanu, MDA). țâflóc, țâflocuri, (țifloc), s.n. - (reg.; anat.) Omușorul din cerul gurii; împărătuș (ALRRM, 1969: 62). - Din țâflă (var. de la țeh "bucată de lemn, băț" < sas. zeche, din germ. Zeichen "semn de hotar") + suf. -oc (MDA).

țâgúră, (țâdira), s.f. - (reg.; mit.) Denumire locală pentru vârcolac (în zona Chioar-Codru), imaginat ca un fel de "fiară care pătrunde în văzduh și, când se întâlnește cu Luna, se tot luptă cu ea pe viață și pe moarte. Dacă învinge, Țâgura o mănâncă pe Lună, dar ea nu moare de tot. Tot mai rămâne un firicel. Când te uiți într-o fântână sau într-un vas, vezi bine cum se luptă Țâgura cu Luna..." (Bilțiu, 1999: 318; Oarța de Sus). "Când era eclipsă de lună zâceu c-o mănâncă Țâdira. Puneu ciubere cu apă pă drum să vadă cum umblă Țâdira pă lună. Țâdira era amuce goangă" (Memoria, 2002: 505; Dănești). - Et. nec.

țâncúșă, țâncușe, s.f. - (reg.) Cui gros fixat în stâlpul porților; împreună cu batca servește la închiderea porții (Nistor, 1977). - Din țanc + suf. -ușă (MDA); cf. germ. Zinken (Țurcanu).

țấnțaș, -ă, țânțași, -e, adj. - Fudul, semeț, mândru; arogant: "Se ținea tare țânțaș, că era numai singur la chetori" (Bilțiu, 1999: 196). ■ (onom.) Țânțaș, nume de familie (din poreclă sau supranume). - Cf. țanțoș "orgolios, arogant".

țâpá, țâp, (țipa), vb. intranz. - 1. A arunca, a azvârli, a trânti, a da jos: "Numa-o mână mi-o țâpa, / Tri și patru mi-oi afla" (Calendar, 1980: 75). 2. A alunga, a îndepărta: "De la munte m-o țâpat / La hotar nu m-o lăsat" (Calendar, 1980: 32). În textele vechi apare mai frecvent forma a țipa: "C-a mere la vlădicie / Și m-a țipa din popie" (Bârlea, 1924: 28). - Et. nec. (DEX, DER, MDA).

țâpătúră, țâpături, (țipătură), s.f. - (mag.) Azvârlitură; orice obiect vrăjit și aruncat în drum, socotit ca aducător de rele (Papahagi, 1925). "Cârpe legate cu mai multe noduri în care se leagă semințe, păr din cap, oase mici sfărâmate, carne stricată etc., care se aruncă în grădiniță la fete și la feciori, pentru a aduce răul în casa lor" (Hotea, 2006). - Din țâpa + suf. -ătură (MDA).

țâpotí, țâpotesc, (țipoti), vb. intranz. - (reg.) 1. A țipa, a striga, a chiui. 2. A plânge, a suspina. (Trans., Maram.). - Din țipa + suf. -oti (MDA).

țâpóu, s.n. - v. țipou ("pâine mică").

țâpurí, țâporesc, (țipuri), vb. intranz. - (reg.) 1. (Despre oameni) A chiui, a striga: "Că mi-i drag a țâpuri" (Ștețco, 1990: 325). 2. (Despre copii) A plânge în hohote: "Pruncu-n scaldă țâpure" (Memoria, 2001: 105). 3. A rosti strigături în timpul unui dans popular. (Trans., Maram.). - Din țipa (DEX, MDA).

țârái, s.f. - Lapoviță. În expr. țâraiu mieilor = zăpada ce cade la începutul primăverii (ALR, 1961: 797). - Din țârăi (MDA).

țấră, țâre, s.f. - (reg.) Cantitate mică din ceva. În expr. a se face țâră = a se rupe, a se face bucăți. "Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină" (Papahagi, 1925: 280). ■ (onom.) Țâră, Țâra, nume de familie în Maramureș. - Et. nec. (DEX); cuvânt autohton, din i.-e. *k’er, dac. *sar- (Reichenkron, 1966); posibil cuvânt autohton (Brâncuș, 1983); cf. alb. cërre (MDA).

țârâí, țârâiesc, vb. intranz. - 1. A curge slab, a picura. 2. A ploua mărunt. 3. A produce un zgomot strident. - Din țâr, creație expresivă ce imită țiuitul (DEX) + suf. -âi (MDA).

țârcotí, țârcotesc, vb. intranz. - (reg.) 1. A curge slab, a picura. 2. A plânge cu lacrimi. 3. A ploua mărunt. 4. A mulge ultimii stropi de lapte. - Din țârc (cf. alb. cërkë "strop") (Scriban, MDA).

țấrfă, țârfe, s.f. - (reg.) Țărână, nisip. - Et. nec. (MDA).

țârfós, -oásă, țârfoși, -oase, adj. - (reg.) Sfărâmicios, puhab, țărnos: "Acolo-i pământ roinos, țârfos ca prundu" (cf. Vișovan, 2008: 161). - Din țârfă + suf. -os (MDA).

țârfoșí, vb. refl. - (reg.) A se sfărâma, a se împrăștia. - Din țârfos.

țấrnă, s.f. - v. țărână.

țấtruș, s.m. - v. țitruș.

țấță, țâțe, s.f. - 1. (pop.) Sân, mamelă. 2. Gurguiul ulciorului prin care se bea apă. - Lat. *titia (DEX, MDA).

țâțâí, țâțâi, țâțâiesc, vb. intranz. - A țipa, a striga. - Onomatopee (DEX); creație expresivă (DER); din țâț (MDA).

țâțấnă, țâțâni, s.f. - Balama: "Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii..." (Bilțiu, 1990: 295). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Et. nec. (MDA); lat. *titina "biberon" (Scriban, DEX).

țébeș, țebeșă, țebeși, adj. - (reg.; înv.) (ref. la vânt) Tăios, ascuțit, friguros; "țeapăn, puternic" (Papahagi, 1925): "Un vânt țebeș a sufla" (Papahagi, 1925; Ieud). (Maram.). - Din magh. sebes "iute, repede" (MDA).

țelí, vb. tranz. - v. țăli ("a ținti").

țélină, s.f. - v. țălină ("pământ nelucrat").

țénti, s.m. - v. centi.

țepălắu, (țăpălău), s.n. - (reg.) Lingură mare de lemn (Papahagi, 1925; Ieud). - Din țeapă + suf. -ălău (MDA).

țepúșă, s.f. - v. țăpușcă ("țeapă, par").

țerúză, s.f. - v. țăruză ("condei").

țicắu, țicăuri, s.n. - (reg.) Vârf de deal; loc izolat, ascuns. ■ (top.) Țicău, sat aparținător de orașul Ulmeni (Codru). - Din țic "vârf de deal" (< ciucă "măgură") (MDA); var. a lui țiclă, țiclău.

țicăuán, -ă, țicăuani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Țicău. 2. (Locuitor) din Țicău. - Din n. top. Țicău + suf. -an.

țicăuáncă, țicăuance, s.f. - Femeie originară din localitatea Țicău. Locuitoare din Țicău. - Din țicăuan + suf. -că.

țicleán, țicleni, s.m. - (ornit.) Pasăre insectivoră, cu penaj cenușiu pe spate și alb pe pântece; țiclete (Sitta europaea). Cuibărește în pădurile de foioase, preferând arborii bătrâni. În Maramureș este o specie comună (Ardelean, Bereș, 2000: 200). ■ (onom.) Țicleanu, Țiclete, nume de familie în Maramureș. - Et. nec. (DEX); cf. țic, țiclă, țiclău (MDA). țicléu, țiclaie, (țiclă, țiclău, țiclu, țiclei, țiglău, țâclă), s.n. - (reg.; arh.) Stâncă foarte ascuțită, vârf de deal, pisc, culme. ■ (top.) Țâcla, deal în Băiuț; Țâclău, deal în Baba; Țiclei, deal în Rohia; La țiclu, deal în Cupșeni (Vișovan, 2008). Toponim în Odești (Codru): Țicleu, deal alungit între două pâraie care se întâlnesc (Odobescu, 1973); și Rohia (Lăpuș): Țiclei (Țiglău, Ciclău, Țicui, Chicera) "numele unui bot de deal așezat între Valea Ursului și Valea Parâncului (Birdaș, 1994: 46): "Zdeară puii șoimului / Pă țiclele pt'etrilor" (Țiplea, 1906: 501). ■ (onom.) Țicle, Țiclea, nume de familie (28 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din țiclă (< magh. szikla "stâncă") (DEX, MDA); poate proveni din traco-dacicul kikela "cap" (Birdas, 1994); posibil cuv. autohton (Philippide).

țidúlă, s.f. - v. țâdulă ("hârtie").

țífraș, -ă, țifrași, -e, adj. - (reg.) 1. Pestriț. 2. Înzorzonat. 3. Fălos, mândru. - Din magh. cifrás "zorzonat" (MDA).

țifră, țifre, s.f. - (reg.) 1. Oaie. 2. Cățea. (Trans., Maram.). - Din magh. cifra "zorzonat" (MDA).

țifrășág, țifrășaguri, s.n. - (reg.) 1. Podoabă, ornament, împestrițătură: "Cal fără țifrășag, / Capu' fără comănac" (Bârlea, 1924: 13). 2. Frumusețe închipuită, moft: "Nu mai îmble cu atâtea țifrășaguri" (Faiciuc, 1998). (Trans., Maram.). - Din magh. cifraság "ornament" (MDA).

țigáncă, adj. f. - (ref. la oi) Cu lâna de culoare neagră (Precup, 1926: 24). - Din țigan + suf. -că (DEX, MDA).

țigănéscu, s.n. - Țigănescu = dans popular din Lăpuș, compus dintr-o plimbare a perechii și o învârtită pe loc la stânga și la dreapta. - Din țigan + suf. -escu (MDA).

țigăní, țigănesc, vb. refl. - A se târgui în mod insistent; a se certa, a căuta gâlceavă. - Din țigan (DEX, MDA).

ținăí, ținăiesc, vb. intranz. - (despre obiecte) A produce un sunet ascuțit și prelungit (Maram., Trans. Nord). - Din interj. *țin (*zin) "țanc, țing" + suf. -ăi; cf. țăncăni < țanc, țingăli < țing (Loșonți, 2001); formă onomatopeică (MDA).

țíncvais, (ținvais), s.n. - (reg.) Oxid de zinc de culoare albă, folosit în vopsitorie (Gh. Pop, 1971). - Din germ. Zinkweiss "oxid de zinc” (DEX, MDA).

țingălấu, s.m. - v. țurgălău ("clopoțel").

țintirím, țintirimuri, (țântirim, sintirim, sântirim), s.n - (reg.) Cimitirul din apropierea bisericii (Țiplea, 1906; Bud, 1908). "Țînt’irim se numește cel de la biserică" (ALRRM, 1969: 243; Giulești); "Țînt’irim se numește cel de la biserică; acolo se îngroapă bogații" (idem; Berbești). "Unde să ne întâlnim, / În poartă la țintirim" (Ștețco, 1990: 53). (Trans., Maram. și Bucovina.). Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). ■ Cel mai cunoscut țintirim din Maramureș este Cimitirul Vesel din Săpânța, operă (parțială) a artistului Ioan Stan Pătraș (1908-1977). Cimitirul este alcătuit, în exclusivitate, din cruci (troițe) de lemn, pictate în culori vii (se remarcă "albastrul de Săpânța"), pe care sunt incizate texte (poeme) de factură satirică referitoare la viața și activitatea celui decedat: "Ne odihnim pe vecie / Stan Vasile cu soție. / Cât am trăit pe pământ / Am lucrat, nu am șezut / Și de toate am avut. / Cu coasa-n iarbă am cosât, / Babă de treabă am avut, / Prânzu l-au adus la rând / Tuma când am fost flămând. / Moșu a trăit 74 de ani, baba 76 (1950)". - Din magh. cinterem "cimitir" (Densusianu, Galdi, Miklosich, cf. DER; DEX, MDA) < lat. coementerium (DER).

țipurí, vb. intranz. - v. țâpuri.

țipóu, țipoi, (țâpou, țipău), s.n. - (reg.) Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu, la nuntă: "Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu..." (Papahagi, 1925, t. DXXXV). "Mi-ai făcut niște țipoi / Cât o roată dinapoi" (Bilțiu, 1990: 93). (Trans. de Nord). ■ (top.) Țipou, deal rotund în Rohia (Vișovan, 2008). - Din magh. cipó "pâinișoară" (Tiktin, Galdi, cf. DER; Scriban, MDA).

țipțărái, (țipțerai), s.n. - (reg.; top.) Cartier în localitatea Vișeu, unde au locuit urmașii coloniștilor germani. ■ (top.) Ulița Țipțăraiului, în Rozavlea (Caia, 2002: 34). - Din germ. Zipser-Reihe (Țurcanu).

țípțer, țipțeri, (țipțăr), s.m. - (reg.) Colonist de etnie germană, originar din regiunea Zips (Munții Tatra), adus de administrația austriacă în a doua jumătate a sec. XVIII în zona Vișeu, în scopul exploatării sistematice a pădurilor. ■ (onom.) Țipțer, Țipter, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din germ. Zipser "locuitor din Zips" (MDA).

țírcus, țircusuri, s.n. - (reg.) Circ, scandal. - Cf. circ (MDA); posibil din magh. cirkusz, cf. lat. circus.

țitrón, țitroane, s.n. - (reg.; bot.) 1. Lămâi (Citrus limon); limon, lemon, citroană. (Trans., Maram., Bucov.). 2. Măr gutâi; dulce-amărui, acrișor (Memoria, 2004). - Der. regr. din țitroană "pere sau mere acrișoare" (< magh. citrom < germ. Zitrone < lat. citrus) (MDA).

țitronádă, țitronade, s.f. - Băutură preparată din zeamă de lămâie, apă și zahăr; limonadă. - Var. a lui citronadă (< fr. citronnade), cf. dial. țitron "lămâi" (MDA).

țitrúș, (țâtruș, țidruș), s.m. - (reg.; bot.) Rujmalin (Antal, 1975; Bilțiu, 1990). Tidru, tuia (Artemisia annua L.): "Sub tufă de țidruș verde" (Memoria, 2001: 12). - Din magh. citrus (MDA).

țivlí, țivlesc, vb. intranz. - (reg.; înv.) 1. A zbiera: "...s-a tot dus, tot lihotind și țivlind ca o cățé" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 117; Cornești). 2. A face zgomot mare. 3. A suna, a țiui: "Dar, tocmai când o admirau mai tare cu gurile căscate, a-nceput drăcovenia să țivlească, adică să sune" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 288). - Din sl. cviliti "a plânge" (Șăineanu, Scriban; Tiktin, cf. DER; DEX); formă onomatopeică (MDA).

țivlitúră, țivlituri, (țivilitură, țiblitură, șivlitură), s.f. - (reg.; înv.) Strigăt, urlet: "S-a scuturat de groază când a auzit șivliturile Fetei Pădurii" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 117); "...aude o țivlitură cu înjurături și cu glas răgușit de femeie" (idem: 200; Săpânța). (Maram.). - Din țivli + suf. -itură (MDA).

țoálă, s.f. - v. țolincă ("cergă uzată").

țoc, s.n. - În expr. cu țoc în poc = cu toate lucrurile (Brediceanu, 1957), cu toată avuția (Bârlea, 1924), cu toate hodrobeiele. "C-om mere cu țoc în poc / Până ce-om ajunge în foc; / Vom merge cu pușca-n spate / Până-n ceasul cel de moarte" (Brediceanu, 1957: 35). - Reproduce expresia germ. mit Sack und Pack (v. Graur).

țol, țoluri, s.n. - (pop.) "Pănură de lână țesută cu măiestrie" (Țiplea, 1906). "Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri (astăzi începe să se generalizeze termenul de covor). A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului" (Dăncuș, 1986: 142). "Mai interesant din toate punctele de vedere este făcutul țolurilor, covoarelor; cred că în istețime și în varietatea motivelor pot să se compare covoarele maramureșene cu cele persiene. Atâta efect au, că vopselele de anilină din prăvălii nu mai dau culoarea cea frumoasă ce o aveau odinioară covoarele vopsite cu vegetale, cum vopseau femeile maramureșene cu puțin mai înainte. Pe de altă parte, neavând unde le desface, piața Sighetului fiind prea mică, arta casnică atât de prețioasă a țesătoriei covoarelor începe a se neglija" (Bârlea, 1924: 472). "Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu" (Calendar, 1980, 85). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei. ■ (onom.) Țol, Țola, Țolaș, Țolea, nume de familie (37 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Din ngr. tsóli, tsúli (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. col (Scriban).

țolán, țolani, s.m. - (reg.) Fabricant de scoarțe (țoluri). ■ (onom.) Țolani, poreclă pentru locuitorii din Vișeu: "Vișăoanii de gios îs țolani" (Papahagi, 1925; Moisei). - Din țol "covor, scoarță" + suf. -an.

țolíncă, țolinci, (țoală), s.f. - 1. "Țesătură în două ițe, cu urzeală de tort (cânepă) sau bumbac și bătătură din fâșii de tot felul de zdrențe colorate. Cele mai vechi, țesute în vârste și cusute în doi lați, se puneau ziua pe patul mare și pe cel mic de sub el, în casele cu copii mici care stăteau mult în pat" (Faiciuc, 1998: 81). "Un fel de cergi - țol țesut în dungi, folosit pentru acoperirea scaunului de la căruță și a animalelor când stau afară" (Dăncuș, 1986: 145). 2. "Covor uzat, cergă uzată. Se pun pe cai, boi, iarna, când este rece și sunt asudați, să nu răcească" (Memoria, 2001): "...pui țolinca asta peste mine și mă treci podul dincolo" (Bilțiu, 1999: 430). - Din țoală + suf. -incă (MDA).

țov, țovuri, s.n. - (reg.) Prăjină lungă și rotundă; se folosește și la confecționarea steagului de la seceriș, din spice de grâu (v. Stoica, Pop, 1984; în zona Lăpuș). - Cf. țeh (< sas. zeche, din germ. Zeichen "semn de hotar") (MDA).

țubác, țubace, s.n. - (reg.; ornit.) Galițe, păsări de curte (Memoria, 2004). - Din magh. dial. cubák (MDA).

țucá, țuc, vb. intranz. - A săruta: "Țucu-i ochii lui cei dragi" (Calendar, 1980: 100). - Din țuc "cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut" (MDA).

țúcur, (țucăr, țucor), s.n. - Zahăr. - Din germ. Zucker "zahăr", magh. cukor (MDA).

țugărí, țugăresc, vb. tranz. - (reg.) A trage buștenii la vale cu ajutorul vitelor; a cărăuși. - Din germ. ziehen "a trage, a remorca" (Gh. Pop, 1971: 87); din țug "vagonet, garnitura" (< germ. Zug) + suf. -ări (MDA).

țúra, (țurai), interj. - (reg.) Cuvânt utilizat la refren, la chiuituri și cântece (specific doar în Maramureș). ■ (onom.) Țura, nume de familie (221 de persoane cu acest nume, în Maramures, în 2007). - Formă expresivă (MDA).

țurán, țuranuri, s.f. - (reg.) 1. Stâncă înaltă și prăpăstioasă (Lexic reg.). 2. Povârniș. ■ (top.) Țurană, stâncă, pădure în Ungureni (Lăpuș) (Vișovan, 2008). (Maram., Bucov.). - Din țur "cuvânt care redă sunetul produs de căderea de la înălțime a unui șuvoi de apă" + suf. -an (MDA).

țurăí, țurăiesc, vb. tranz. - (reg.) 1. A se scutura: "Busuiocu-a țurăi, / Eu 'nainte ți-oi ieși" (Papahagi, 1925: 204; Rona de Jos). 2. A suna. - Din țur + suf. -ăi (MDA).

țurgălí, țurgălesc, vb. tranz. - A suna din clopoțel sau din pinteni; a zurgăli: "Pinteni galbeni țurgălé" (Bilțiu, 1996: 97). - Din țurgălău "clopoțel"; cf. zurgăli, din zurgălău (MDA). țurgălău, țurgălăi, (țingălău), s.m. - Clopoțel, zurgălău. Fus cu țurgălăi = fus care țurgălește, zdrăngănește: îmbinare specifică, fără cuie, care, la tors, sună (Memoria, 2001). În partea inferioară a fusului se îmbină bucăți mici de lemn, "replici în miniatură a savantelor îmbinări arhitectonice a bisericilor de lemn, cu îndrăznețele lor turnuri gotice" (Nistor, 1980): "Nici ai boi cu țingălauă" (Bârlea, 1924: 245). - Din zurgălău (< magh. zörgó) (MDA).

țuruc!, interj. - (reg.) Îndemn pentru cai să meargă cu spatele. - Din germ. zurück "înapoi, îndărăt" (DLRM, MDA), magh. curukk (MDA).

țúslă, (suslă), s.f. - Țuica din prima distilare (în Strâmtura și Moisei); șpirt, arcoziță, horincă puturoasă, gaist (ALRRM, 1971: 463). (Trans., Maram.). - Et. nec. (MDA); din germ. Zusel.

țúșli, s.m. - (reg.) Biberon (Grad, 2000; Săcel). - Cf. țuțăl (< germ. Zuzel) (MDA).

țuștí, interj. - Cuvânt care sugerează mișcarea bruscă: "Popa țuști acasă repede, să nu îl vadă Păcală" (Bilțiu, 1994: 305). - Onomatopee (MDA).

țuțúi, țuțuie, (țuțulug), s.n. - Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui: "Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată" (Memoria, 2001: 59). ■ (top.) Țuțuiul, deal (648 m) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin, 1935). ■ (onom.) Țuțui, Țuțuianu, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Cf. țugui (DEX, MDA).