Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Cuvinte derivate

←Cuvinte cu etimologie necunoscută

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a) de Dorin Ștef Cuvinte derivate

Structura etimologică→

În afară de fondul lexical autohton și împrumuturile din alte limbi, vocabularul graiurilor din Maramureș și Transilvania de Nord mai este alcătuit din derivate pe tărâm românesc, care, de altfel, constituie cea mai mare pondere.

Din categoria prefixelor, se remarcă cele de origine latină, extrem de productive: stră- (străbabă "străbunică", strămoină "pământ nearat", strănepoată, strămoș), în- (înciota, încipca, înciupa, încondeia, însăjeta etc.), des- (desbălțui, desbumba, descăța, desciureca, desgădui, despunge etc.). Prefixele de origine slavă (ne-, răs-, pre-) sunt mai puțin productive.

Deși nu schimbă valoarea gramaticală a cuvântului, utilizarea lui a protetic o socotim o particularitate a graiurilor maramureșene: asoga "a da aluatului forma pâinii" (a- + soga), asori "a se încălzi" (a- + sori), acufunda (a- + cufunda), adărâma (a- + dărâma), agrăi "a avertiza, a preveni" (a- + grăi), amăsura (a- + măsura), anumăra (a- + număra), ascrumat "prefăcut în scrum" (a- + scrum + -at). Fenomenul îl putem pune pe seama unor împrumuturi unde a- este perceput (în mod fals) ca un prefix sau ca o proteză: acurat "negreșit" (< germ. akkurat < lat. accuratus) sau adimant "diamant" (< sl. adamantǔ < gr. adámas, -ántis).

În privința sufixelor semnalate în vocabularul graiurilor nordice, e lesne de constatat că acestea sunt variate, confirmând ceea ce lingviștii au remarcat în studiile monografice: "în limba română există peste 600 de sufixe", motiv pentru care se poate spune că "româna este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei^[1].

Se evidențiază, în mod firesc, sufixele de origine maghiară: -aș (echivalent cu sufixul magh. -ás), -ău (< magh. -ó), -ișag și -șug (< magh. -ság, ség) și -ălui.

-ău: aninău "tufăriș, desiș" (< anin + suf. -ău), bicău "cătușe, piedică" (< bică "pietricică" + suf. -ău), bontău "copac ciuntit la vârf" (< bont + suf. -ău), comândău "petiție, plângere" (< comânda "a porunci; a recomanda" + suf. -ău), fugău "haiduc, pribeag" (< fugi + suf. -ău), oticău "unitate de măsură pentru cereale" (< otic + suf. -ău), prăbălău "cel care probează" (< prăbăli "a încerca" + suf. -ău), prădălău "risipitor, prădător" (< prădăli "a risipi" + suf. -ău), râpău "ponor, văgăună" (< râpă + suf. -ău), sirisău "ferăstrău de mână" (< hiriz + suf. -ău); tocănău "făcăleț" (< tocană + suf. -ău);

-ișag: furtișag "furt, hoție" (< furt + suf. -ișag, după magh. tolvajsag), pustișag "singurătate, pustietate" (< pustiu + suf. -șag; cf. magh. pusztasag); Apoi, sufixele -iște și -aștină:

-iște: ariniște "pădurice de arini" (< arin + suf. -iște), bobiște "teren cultivat cu bob" (< bob + suf. -iște), căprăriște "adăpost acoperit pentru capre" (< capră + suf. -iște), cânepiște "teren pe care se cultivă cânepa" (< cânepă + suf. -iște), dripeliște "loc bătucit" (< dripăli "a bătuci" + suf. -iște), gârliște "loc unde un râu se pierde în gârle mici" (< gârlă + suf. -iște), grâiște "lan de grâu" (< grâu + suf. -iște); hăbdiște "șezătoare; priveghi" (< habă + suf. -iște); lupiște "loc unde se adăpostesc lupii" (< lup + suf. -iște); mălăiște "teren cultivat cu porumb" (< mălai + suf. -iște), piciociște "teren cultivat cu cartofi" (< picioică "cartof" + suf. -iște), stăvăriște "herghelie de cai; stavă" (< stăvar + suf. -iște), văcăriște "loc amenajat pentru vaci" (< văcări + suf. -iște);

-aștină: cosaștină "terenul de pe care s-a cosit iarba" (var. a lui cosiștină < cosi + suf. -aștină), îmbulzaștină "înghesuială" (< îmbulzî + suf. -aștină), împărtaștină "împărțeală" (< împărți + suf. -aștină), lăzaștină "loc defrișat" (< laz + suf. -aștină), văraștină "cuptor în care se arde varul" (< var + suf. -aștină), vătaștină "coliba în care baciu prepară cașul" (< vătaf + suf. -aștină).

O altă categorie de derivate tipice Maramureșului, datorită frecvenței, sunt cele diminutivale, așa cum au remarcat Ioan Faiciuc (1972), Vasile Frățilă (1972; 2004), respectiv Mircea Farcaș (2009): -uț, -uță (bliduț.), -uc, -ucă (frunzucă), -aș (mintenaș), -ic, -ică (străinic), -ior, -ioară (mândrior), -uș, -ușă (mâncărușă), -ușcă (bumbușcă).

Semnalăm, într-o măsură mult mai mică, și câteva derivate augmentative: fătoancă "fată voinică", jelancă "femeie care bocește", fățoaie "față de masă", pruncotan "băiețandru".

O categorie distinctă o reprezintă derivatele regresive, care se formează fie prin deprefixarea unor verbe (bătrâni < îmbătrâni, tâlni < întâlni, pușca < împușca, gălbeni < îngălbeni), fie prin eliminarea unor sufixe: ajun "post" (der. regr. din ajuna); călin "arbust cu flori albe" (< călină); comând "praznic" (< comânda); detilin "separat" (< detilina); junghi "durere ascuțită în zona intercostală" (< junghia); mălin "arbust decorativ" (< mălină); mâț "motan, pisoi" (< mâță); mulțam "mulțumesc" (< mulțămi); năbuh "căldură mare" (< năbuhală); priveghi "veghere a unui mort" (< priveghea); răzbun "liniște, pace" (< răzbuna); râcă "ceartă, sfadă" (< râcăi); scoruș "arbore din familia rozaceelor" (< scorușă); țitron "lămâi" (< țitroană "pere sau mere acrișoare"); uțuț "leagăn" (< uțuța); vergel "băț de la războiul de țesut" (< vergela).

Note

1. "Sinteze, 1984: 72.