Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Addenda

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a) de Dorin Ștef
Addenda

an, ani, s.m. - Interval de timp care cuprinde 12 luni. ■ Anul nou (31 decembrie / 1 ianuarie): “Sărbătoarea de Anul Nou este o sărbătoare ciclică. Începe în ajunul Cră-ciunului, adică în ajunul zilei de 25 decembrie și se sfârșește în 6 ianuarie. (...) Fiind o zi la anul, un festum incipium, Anul Nou, adică cele 12 zile, sunt o prefigurare a întregului an viitor” (Mihai Pop, 1975). ■ Tradiții, obiceiuri: “Din seara de Anul Nou până a doua zi, nu se stinge lumina în casă”; “Către miezul nopții se puneau lemne, în picioare, lângă perete, pentru fiecare membru al familiei, într-o cameră unde nu se prea umbla; dacă vreunul cade până dimineața, nu-i de bine”; “Să nu dormi în noaptea de Anul Nou; cine doarme va fi somnuros tot anul; să nu plângi, că-i plânge tot anul”; “În dimineața de Anul Nou oamenii se spală cu apă neîncepută dintr-un talger în care s-a pus un ban de argint și o crenguță de brad, <să fii căutat, iubit ca banu și frumos, tânăr ca bradu>, în anul care urmează” (Calendar, 1980: 9-10). "În noaptea de Anul Nou și Bobotează să furau porțile de la intrarea în gospodărie. Porțile se furau la fete" (Bilțiu, 2010:125); "Mai demult, când furau feciorii porțile, le puneau în drum, să-nchidă drumu cu ele, să nu să mărite fetele în alt sat" (idem; Breb). - Lat. annus “an” (MDA).

ápă, ape, s.f. - (mit.) Apă vie, lichid miraculos pe care eroii din basme îl beau pentru a-și recăpăta energia și forța, necesare în luptele epuizante contra dușmanilor. “Apa care învie pe cei morți, revine foarte des în poveștile poporului, unde i se adaugă și apa moartă, care închiagă membrele mortului, pe când apa vie îi redă duhul de viață” (Țiplea, 1906, glosar). “Soacra’ atunci s-o supărat, / Apa (v)ie ș-o luat / Și pă drum ie o plecat / Și cu apă o muiet / Idra minten o ‘nviet” (Țiplea, 1906: 438). ■ (top.) Apa Sărată, locație în pădurea de pe dealul Dura, spre Tăuții Măgherăuș. Aici s-a descoperit un izvor de apă minerală în anul 1896. În perioada interbelică, apa se transporta "în mai multe orașe cari se găsesc în jurul ei: Baia Mare, Satu Mare, Seini etc". Tot aici, în 1904, funcționau băi pentru tratament (Băile Măgherăuș). Apa minerală este încadrată în categoria apelor sărate, bicarbonatate și era întrebuințată extern sub formă de băi calde sau reci pentru boli reumatice și ginecologice. După 1940, apa nu a mai fost comercializată (Nădișan, 2012: 47-49). În perioada postbelică, până în 1990, stațiunea a funcționat ca loc de agrement pentru băimăreni. - Lat. aqua "apă; mare, lac" (Pușcariu, CDDE cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

baláur, balauri, (balaor, bălaur), s.m. - (mit.) Dragon, zmeu, șarpe; monstru, bală. Ființă fantastică întruchipată sub forma unui șarpe uriaș, cu solzii aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unu, șapte, nouă sau 12 capete. Conform credințelor, balaurii populează lacurile montane din Maramureș, de unde ies în ziua de Paști și care înghit pe oricine se apropie de lac (Bilțiu, 1999: 27): "Ci te fă șarpe-balaur / Cu coadă de aur, / Cu ciute bolțate, / Cu par de foc încălțate" (Memoria, 2001: 18). "La Cornu Gutâiului / […] / Unde bea balauru" (Papahagi, 1925: 160). ■ (onom.) Bala, nume de familie. ■ (astr.) Balaurul, constelație din emisfera boreală. ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - "Faptul că este vorba de un cuvânt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică, *bell- sau *ber- «fiară, monstru»" (DER); termen autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. boljë, bollë "șarpe"; et. nesigură, cf. alb. bollë, srb. blavor (MDA).

bisérică, biserici, s.f. - Clădire destinată cultului creștin. ■ "Se știe că [în Maramureș] se găsesc unele dintre cele mai interesante con¬strucții re¬li¬gioase din lume; nu numai din țara noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile de lemn mara¬mu¬reșene și-au câștigat de mult faima bine-meritată atât în rândul specialiștilor, cât și în cel al pub¬licului larg din mai multe țări ale lumii. Ele reprezintă, fără îndoială, una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru" (Paul Petrescu, 1969). În aceste lăcașuri din Maramureș s-au păstrat hrisoave și însemne printre cele mai vechi ale limbii românești; aici s-au adunat înțelepții satelor pentru a hotărî în clipe de restriște; aici s-au legat căsătoriile, s-au botezat pruncii și tot aici au fost îngropați moșii și strămoșii noștri (v. Dăncuș, 1986). Cele mai vechi și valoroase monumente sunt situate în Maramureșul istoric, unele datând din secolul al XIV-lea, dar majoritatea au fost reconstruite în secolele XVII și XVIII. ■ (top.) Biserica lui Siridon (Sâridon), stâncă de andezit de forma unei turle, situată la confluența pârâului Arșița cu Jidoaia, la marginea rezervației fosiliere Chiuzbaia, sub Vf. Igniș (Monumente, 1976: 54). - Lat. basilica (DER, DEX).

Blagoveșténie, s.f. - (25 martie) Bunavestire. Prima mare sărbătoare de primăvară. Se dezleagă limba păsărilor. “În această zi se curăță grădinile și se fac focuri din resturi vegetale în grădini. Tot acum femeile înconjoară grădina și casa cu un lanț înroșit în foc, cu o secure și o bucată de cauciuc în mână ca o făclie. Se tămâia întreaga liva¬dă. Femeia lovește pomii și zice: De ce ai făcut anul trecut numai două mere? Să faci mai multe anul acesta! Sau, ca să rodească pomii, erau loviți cu un to¬por și se zicea: Măi, pomule, îi fa' poame ori nu? Dacă nu, te tai” (Ioana Dăncuș, în Acta Musei, 2004: 135). "La Blagoveștenie afumam roată casa cu cârpe puse pe făraș și jar, să fii ferit tot anu' de zermi" (Bilțiu, 2009: 61-66; Săcel). În ziua respectivă fetele se scăldau în vale, pentru a fi frumoase și văzute de băieți. ■ Stratul creștin (de unde și numele) se referă la vestea pe care Arhanghelul Gabriel i-o va da Fecioarei Maria că va concepe și va naște un fiu. Tradiția spune că Maria avea doar 15 ani când a fost vizitată de Gabriel. - Din sl. blagověštenije (Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

Boboteáză, s.f. - (rel.) (6 ianuarie) Sărbătoare creștină care marchează botezul lui Iisus Cristos în apele Iordanului: "Îi sărbătoare di cele mari, ca și cum îi Crăciunu, că s-o botezat Iisus în zua asta și să ține sus la noi zua asta" (Memoria, 2001: 26; Cupșeni); "Boboteaza-l țâne-n brață / Sântion Sfântu botează" (Bilțiu, 1996: 252). În Maramureș, cu acest prilej, au loc ritualuri magice de ursit. Preotul umblă cu crucea și stropește cu agheasmă casele; se afumă gospodăria: “La Bobotează afumăm grajdurile cu tămâie, pân-ce să dee Dumnedzău roade în bucate. Apoi la Bobotează, sara de agiun, doi coconi ai căsî, o băr¬batu căsî dacă nu-s coconi, iau colacu' în mână și cu lumină aprinsă în-conjură casa de trei ori șî strâgă: Kir Alexa, Doamne, / Grâu de primăvară / Șî-n pod șî-n cămară” (Papahagi, 1925: 163). Feciorii fură porțile de la casele fetelor; și tot atunci are loc scăldatul ritual la râu: “În noaptea de Bobotează, pă la douăsprezece fix mereu feciori și bărbați și se scăldau în râu în pt'elea goală să n-ai bube și boli tăt anu…” (Memoria, 2001: 21-23). Există credința că "apa se preface-n zin", apele-s sfințite, de aceea nu se spală haine timp de nouă zile din ziua de Bobotează; se încheie ciclul sărbătorilor de 12 zile, ce marchează trecerea dintre ani. - Din (apă)-botează (cf. Pușcariu, DA, DEX); formație artificială, din sl. Bogŭ "Dumnezeu" și botează (Miklosich, cf. DER), devenită populară prin intermediul bisericii (cf. sl. Bogojavlenije "Bobotează").

brad, brazi, s.m. - (bot.) Arbore conifer, rășinos (Abies alba). Frecvent în zona montană din Maramureș. ■ (med. pop.) Se utilizează frunzele și mugurii de brad, în afecțiunile aparatului respirator. Scoarța se folosește la tăbăcitul pieilor. "E considerat copac-totem al protoromânilor" (Evseev, 2001: 23). Românii au dezvoltat un adevărat cult al bradului, fiind folosit în toate momentele importante ale vieții (nașterea, nunta, moartea). Exista credința că "în vârful bradului e scrisă soarta copilului". ■ (top.) Bradul, afluent al pârâului Suciu, ce se varsă în râul Lăpuș; Pârâul Brazilor, afluent de obârșie al râului Mara; Bradul, vârf (1.091 m) situat în Munții Ignișului, între pasul Huta și Săpânța; Poiana Brazilor, mlaștină situată pe Platoul Vulcanic Maramureșean, la SV de vf. Brazilor, la confluența a două pâraie ce formează Valea Brazilor. Zonă ocrotită. Este considerată unică în țară prin existența jnepenilor (Pinus mugo), care vegetează la cea mai joasă altitudine din Carpații României (Ardelean, Bereș, 2000: 34; Monumente, 1976: 59); Brodava, deal, vale și cătun în Bârsana, pe valea Izei ("alipirea suf. -ava, specific slav, la o temă românească, reprezintă un fenomen care poate ține de bilingvism", Vișovan, 2008). ■ (onom.) Brad, Bradea, Bradean, Brădean, Brădeanu, Bradia, Bradin, Bradu, Brăduț, nume de familie (139 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Pascu, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu, Miklosich, Cihac), derivat, la fel ca în albaneză (breth, art. bredhi "brad"), dintr-un rad. i.-e. *bhre-dh "vârf, ghimpe, colț" > *brado- > rom. brad (v. Russu, 1970); din alb. breth (Cihac, DA, DEX, Șăineanu, MDA); sg. refăcut din *braz, considerat formă de pl. (Frățilă, 2012).

brândúșă, brândușe, (blândușă), s.f.- (bot.) Plantă erbacee cu flori violete, în formă de pâlnie, care înflorește primăvara timpuriu (Crocus Heuffelianus) sau toamna (Colchicum autumnale): "Că-i vremea de-mpodobit / Tăt cu aor și argint, / Pe la ușe, cu blândușe" (Calendar, 1980: 1); "Când înfloresc blândușele toamna, va fi toamnă lungă" (Calendar, 1980: 10). ■ (med. pop.) Florile se folosesc la răni, degerături și contra reumatismului; decoctul plantei se utilizează la spălatul pe cap, pentru creșterea părului și contra păduchilor; fetele îl pun în smântână și apoi se ung pe față pentru a deveni mai rumene (Dumitru, 1992: 89-90). ■ (onom.) Brânduș, Brăndușa, Brândușa, Brândușan, Brândușanu, Brândușe, nume de familie (101 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Et. nec. (DER, MDA); cf. bg. brenduška "șofran" (DLRM, DEX); cuvânt autohton (Pușcariu, Russu); din rad. i.-e. *brend-, "umflat" (Giuglea).

brấu, brâie, s.n. - 1. Cingătoare: "Așa m-o cuprins doru, / Cum m-aș strânge cu brâú" (Papahagi, 1925: 207). 2. Talie, mijlocul trupului. 3. (la morile de apă) Lemnul care stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor (Felecan, 1983). 4. Curcubeu. - Et. nec. (Șăineanu, MDA); din alb. bres, brezi (DLRM, DEX); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich); cf. alb. bres, brezi "brâu; generație"; din i.-e. *b(h)er, *bh(e)re-n- "dungă, fâșie, margine proeminentă", de unde tema *brenu-, *branu-" (Russu, 1970). Cuv. rom. > magh. bernyesz "brâu de lână".

bufét, bufete, s.n. - 1. Dulap de sufragerie unde se ține vesela. 2. Local unde se servesc mâncăruri (reci) și băuturi. În perioada 1950-1990, în toate localitățile rurale din Maramureș funcționa câte un bufet (patronat de Cooperație) unde, de regulă, se adunau bărbații seara și duminica. - Din fr. buffet (DEX).

bulgár, bulgari, s.m. - (onom.) Bulgari, poreclă pentru locuitorii din Suciu de Jos (Lăpuș): "Pântru că de acolo să gată țara; îs din jos de Lăpuș". Apelativul accentuează poziționarea sudică, în raport cu Țara Lă¬pu¬șului, a localității Suciu de Jos, băștinașii fiind porecliți după etnicii din sudul României (< Bulgaria). În spatele ironiei se ascunde o mentalitate: pentru maramureșenii din societatea tradițională, "țara" se termina la hotarele satului sau ale regiunii (a se vedea polisemantismul termenilor străin / străinătate și țară). - Din sl. bǔlgar(in)ǔ (DER, DEX).

busuióc, (busâioc, bosâioc), s.m. - (bot.) Plantă erbacee de grădină, cu miros plăcut, cu flori mici, albe sau roz (Ocimum basilicum). "Fetele îl poartă în sân ori în păr, feciorii în clop ori la cujmă și verde, și uscat. Se pune în vase de flori, după oglindă, sub perini. Bătrânii îl poartă în buzunar. Este una dintre cele mai îndrăgite plante" (Calendar, 1980: 66). Se utilizează pentru fabricarea aghiazmei și în descântecele de dragoste (trei fire de busuioc descântate și aruncate într-o apă curgătoare). ■ (med. pop.) Frunzele se pun pe tăieturi și bube, iar în legături, la uimele de pe gât și șale. Se puneau pe jăratic și fumul se trăgea în piept contra tusei, iar pe nas contra guturaiului. Cu tulpini de busuioc aprinse se ardeau negii. Ceaiul de frunze se folosea în boli de stomac (Butură, 1979; Dumitru, 1992). ■ (onom.) Busuioc "om frumos"; neamul Busuiocenilor (Mihali, Timiș, 2000, 106). - Din srb. bosiok (Miklosich; Cihac), magh. bosziok (DA), bg. bosilek (DEX, MDA).

calendár, s.n. - Sistem de împărțire a timpului. ■ Calendarul cepei, obicei practicat în Maramureș în primele zile ale noului an, pentru a estima cantitatea de precipitații din următoarele 12 luni. În 12 foi de ceapă se presară un pic de sare dură. Cele care lasă apă, vestesc ploi semnificative. - Din lat. lit. calendarium (Scriban, DLRM, DEX, DER) < lat. calendae, calende "prima zi a lunii la romani" (Scriban); doar var. cărindar e moștenită direct din latină (Pușcariu, CADE, cf. DER).

cap, capete, s.n. - 1. Căpătâi. 2. Căpetenie, șef. 3. Individ, om. 4. Minte, judecată. 5. Vârful unui obiect. 6. Începutul, fruntea: cap de an = începutul anului; cap de primăvară (24 februarie), sărbătoare ce marchează începerea unui nou ciclu al naturii, sfârșitul iernii și primele semne ale primăverii. "I să spune capu' primăverii că de atunci începe a se arăta soarele mai de primăvară" (Bilțiu, 2009: 45; Breb); "În zua asta începe a să duce omătu' și a să d'est'id'e pământu' și lumea" (idem; Valea Chioarului). Se spune că în acea zi "se nuntesc păsările". ■ (top.) Capul Tămășanului, vârf (519 m) situat pe Culmea Codrului, la limita de vest a jud. Maramureș. - Lat. caput "cap" (DEX, DLRM, MDA); lat. pop. *capum < caput (Pușcariu, CADE, DA, cf. DER; Șăineanu).

cápră, capre, s.f. - 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. (zool.) Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX și repopulată în Pietrosul Rodnei. Al. Ujfalvi, în 1854, stabilește existența caprei negre ca vânat autohton în Ineul Rodnei, iar E.A. Bieilz, în 1888, afirmă că efectivul de capre negre din Munții Rodnei era numeros. În anul 1893, Gh. Deutsch socotea Munții Rodnei principala stațiune de capre negre din Transilvania. După Primul Război Mondial, din pricina braconajului, efectivele de capre s-au diminuat. Din 1926, capra neagră nu a mai fost observată în acești munți. A fost repopulată începând cu anul 1962 (Monumente, 1976: 29). Acțiunea de recolonizare s-a realizat în 1970. Materialul biologic ce a servit la colonizare a fost adus din munții Bucegi și Piatra Craiului (Posea, 1980: 41). 3. (la morile de apă, în Chioar) Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (Felecan, 1983). 4. (astr.) Capra (cu trei iezi), constelație (Capella). 5. Jocul caprei, obicei practicat în timpul sărbătorilor de iarnă. Nu este specific zonei; a pătruns în folclorul Maramureșului în perioada interbelică, dinspre Moldova și Bistrița-Năsăud. În satele de pe Valea Vișeului, jocul caprei era bazat doar pe acompaniament muzical, în timp ce pe Iza, Mara și Cosău jocul caprei este inclus într-un spectacol la baza căruia stă un text literar dialogat și care cuprinde mai multe personaje (Nistor, 1973: 13-15). ■ (onom.) Capră, nume de familie în Maramureș; Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969) și Dumbrăvița; Capre șute, poreclă pentru locuitorii din Ferești (Bilțiu-Dăncuș, 2005). - Lat. capra (Pușcariu, CADE, DA, DLRM, MDA).

cásă, case, căși, s.f. - 1. Locuință: "Casele tradiționale maramureșene erau întotdeauna netencuite în exterior și, în multe cazuri, nici în interior. De remarcat că tipurile de case arhaice au avut prispă fără stâlpi. Prispa cu stâlpi s-a generalizat aici în sec. al XVIII-lea, modificând întreaga înfățișare a casei. De asemenea, tipul cel mai răspândit a fost cel cu două și trei încăperi (camera de locuit și tinda sau camera de locuit, tinda și cămara). Din sec. al XIX-lea se răspândește casa căreia i se adaugă o încăpere în locul cămării (casa curată)" (Memoria, 2004-bis: 1.249). O descriere a caselor tradiționale maramureșene de la începutul secolului XX: "Toate casele sunt făcute din bârne de lemn, solid încheiate între ele la cele patru cornuri ale lor. De fapt, casa e o încheiere de bârne care, pusă pe roate, devine transportabilă. Podeaua ei se găsește la o înălțime de 0,50 m până la un metru deasupra pământului (...). De obicei, casele sunt formate dintr-un simplu antreu mai încăpător din care dai într-o cameră mai mare. Toate sunt joase, în interior podeaua de grinzi fiind unsă cu pământ lutos amestecat cu bălegar; au ferestre mici, absolut neîndestulătoare pentru o bună și completă aerisire. Pe dinăuntru ele sunt văruite, iar pe dinafară sunt lăsate fără nicio tencuilă, pentru ca bârnele să nu putrezească repede. Acoperișul lor e din șindrilă. În interior: un pat așezat într-un colț, făcut din scânduri și umplut cu paie sau fân; apoi laițele, cuptoriul, rudele; iar pe pereți vezi sumedenie de farfurii" (Papahagi, 1925: 84). ■ Casă bătrână = casa părintească. 2. Cameră: "Du-te în ceie casă" = în cealaltă încăpere (Dăncuș, 2010). 3. Gospodărie. 4. Casa Satului = primărie; cănțălărie (ALR, 1961: 901). - Lat. casa "colibă, bordei" (DLRM, Pușcariu, CDDE, MDA).

caș, cașuri, s.n. - (gastr.) Produs alimentar preparat din lapte închegat: "Laptele [de oaie] îl strecoară printr-o sâtă țesută din lână și curge într-o putină. Pune puțin cheag. După ce s-a închegat bine, ia jântalăul și bate laptele până se face iarăși în stare fluidă. Apoi, încetul, cu mâna, începe a-l aduna laolaltă și după puțin timp îl adună în forma unui caș. Când s-a consolidat bine cașul, îl scoate și-l pune în strecură ca să curgă jântuitul, pe care-l adună într-un vas din care scoate untul de oaie. După un timp oarecare îl ia și îl pune pe comarnic, ca soarele să-l întărească, făcându-i-se un fel de coajă deasupra" (Bârlea, 1924, II: 463). - Lat. caseus "caș, brânză" (Șăineanu, Scriban, Pușcariu, DLRM, DA, MDA).

cămáșă, cămeși, (cămeșă), s.f. -1. Îmbrăcăminte care acoperă bustul. În Maramureș, pe timpul verii, bărbații nu poartă decât cămașa scurtă până la brâu, albă și cu mâneci largi, țesută din in sau cânepă (Papahagi, 1925: 98). 2. (pop.) În expr. cămașa coconului = placentă. - Lat. camisia (DEX, DLRM, Pușcariu, CDDE, MDA).

căpățấnă, căpățâni, s.f. - Cap, craniu. ■ (top.) Căpățâna, locație cu virtuți magice în Săliștea de Sus: "Amu, bună-minte, dacă mi-i drag on fecior, mă duc la Căpățâna în pielea goală, ca în ceasul în care m-am născut, despletită și viu cu ie (cu mătrăguna, n.n.) în mână" (Bilțiu, 2001: 231). - Lat. pop. capitina < lat. caput "cap" (Pușcariu, CDDE, DLRM, MDA). Cuv. rom. > bg. kăpăcin (Capidan, cf. DER), posibil și alb. kaptinë (DER).

cărbunărít, s.n. - Ocupație prin care se producea mangal; se practica pe valea Baicului (Dragomirești), pe valea Ieudului, Botiza, Mara, Izvoare, pe valea Săpânței și la Huta. În prezent, se mai practică (sporadic) doar pe valea Strâmbu, între Strâmbu Băiuț și Cavnic. "Cărbunăritul a apărut ca o necesitate pentru asigurarea fierăriilor sătești cu cărbuni, respectiv cu mangal. (...) Se folosea numai lemn din specii de foioase, de preferință fag, dar și paltin, frasin, ulm. Se taie lemnul cu ferăstrăul la dimensiuni de circa un metru. Buștenii se crapă cu securea și se clădesc în poziție verticală pe trei-patru rânduri. Grămada se acoperă cu paie, frunze, talaș din lemn sau rumeguș, peste care se pune un strat de pământ de 3-5 cm. Se lasă un orificiu lateral jos și unul în vârf, pentru aerisire. Durata de ardere este de 7-8 zile. Focul trebuie să ardă închis, fără flacără, pentru carbonizarea lemnului" (Dăncuș, 1986: 67-68). - Din cărbunar.

cấnepă, s.f. - (bot.) Plantă textilă (Cannabis sativa L.). În Maramureș, până la mijlocul sec. XX a fost materia primă de bază pentru confecționarea îmbrăcămintei și a textilelor de casă. ■ (gastr.) Din făina de cânepă se obținea o pastă cu care se umpleau plăcintele, ori o supă, numită julfă. Se punea pe varză, tăieței și alte mâncăruri de post. Uleiul din semințe de cânepă a fost înlocuit ulterior cu uleiul din floarea-soarelui. ■ (med. pop.) În diferite combinații se folosea pentru vindecarea bubelor dulci, a hemoroizilor, pentru reumatism și boli de stomac; se folosea și în medicina veterinară. ■ (mag.) Câlții de cânepă se foloseau în practici magice de ursit. ■ Cultura cânepei: "Pământul se ogorește de cu toamnă, se gunoiește iarna, primăvara iar se ară, iar după ce s-a semănat popușoiul se seamănă cânepa, apoi se grăpează. E bine să se păzească până încolțește, căci păsările ridică sămânța cânepei. Cânepa de vară se culege când polenul este copt. Cea de toamnă, care dă sămânța, se culege atunci când s-a copt sămânța. Se culege în snopi, apoi, după ce s-a uscat bine, se pune în apa stătătoare numită topilă, unde, după două-trei săptămâni, putrezește partea lemnoasă, rămânând partea fibroasă. Atunci se scoate, se spală de mâl și, uscată bine, se melițează" (Bârlea, 1924, II: 469). Apoi, se transformă în fuioare, care se periază: "Din periatu iesta să scoteau trei produse: fuiorul, cel mai bun, urzala, mai puțin bună și câlții. Fuiorul să torcea subțire și apoi să urzea" (Memoria, 2007: 2.129). Practica a dispărut o dată cu importul de produse textile industriale: "Când am fost eu mică, am avut cânepă multă, că atunci se semăna cânepă, că nu erau atâtea joljuri în bold" (Vlad Maria, 76 ani, Săliștea de Sus, cf. Bilțiu, 1999: 134). - Lat. pop. *canapa, de la cannabis “cânepă” (Pușcariu, CDDE, Philippide, Rosetti, DA, cf. DER; MDA) < vgr. kannabis (Scriban).

cerb, cerbi, s.m. - (zool.) Ierbivor rumegător cu coarne ramificate (Cervus elaphus). Populează pădurile de foioase și mixte din Maramureș, începând cu cele de stejar de la Lăpușel și Ardusat, și până la cele de fag din Munții Maramureșului (zona Vișeu, Ruscova) și chiar în golurile alpine de munte (Posea, 1980: 75). ■ Cultul cerbului se întinde spre est, până în China și Japonia și în sud, până în Italia, Grecia, Marea Neagră, Caucaz și Asia Mică (Eliade, 2001: 34). În spațiul carpato-danubian are caracter totemic (dovadă basmele, legendele, colindele, jocurile cu măști). ■ (mit.) În folclorul maramureșean, (v. Colinda Cerbului), apare în ipostaza de întemeietor; un fecior de împărat preschimbat în cerb (în urma unui blestem al mamei), după ispășirea blestemului, coboară "la țară" și întemeiază o religie nouă ("Jos la sate-oi coborî, / Oile lua-mi-le-ai, / Biserici descuie-mi-oi / Slujbe mândre face-mi-oi", Bilțiu, 1990: 5). În ovațiile de nuntă din Maramureș, cerbul intermediază întemeierea familiei: alaiul (împărătesc) al mirelui urmărește "o urmă de cerb" până la casa miresei ("După ce urmă de cerb / Ați venit la casa noastră?"). ■ În epoca bronzului, cerbul avea o funcție psihopompă, dovadă motivul zoomorf (în proeminență) de pe vasele de ceramică descoperite în necropola de la Lăpuș (Vulpe, 2001). Cu timpul, această funcție va fi preluată de pasărea măiastră, iar cerbului i se atribuie calități de regalitate. Apoi, decade într-o zonă profană printr-un proces de desacralizare. - Lat. cervus "cerb" (DER, DEX, MDA).

cetáte, cetăți, s.f. - Fortăreață, castel; oraș fortificat. ■ (top.) Cetatea, deal și pădure în Oncești; Cetatea, deal, zonă stâncoasă în Rozavlea; Cetățeaua, deal în Bârsana, Ieud, Oncești, Rozavlea, Șieu, Săliștea de Sus; Cetățuia, deal în Bocicoel (Vișovan, 2005); Cetățele, localitate aparținând de comuna Șișești (zona Chioar). - Lat. civitas, -atis "cetățenie, oraș, stat" (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

chéie, chei, s. f. - Vale îngustă, defileu, strâmtoare. ■ (top.) Cheile Tătarului, rezervație geologică în Valea Brazilor, pe Platoul Vulcanic Maramureșean (Munții Igniș), la altitudine de 850 m, având o suprafață de 15 ha și o lungime de 0,7 km. Reprezintă un defileu săpat în roci vulcanice dure (Timur, 2007: 65); Cheia, mlaștină situată la o altitudine de 980 m, pe un afluent de stânga al Văii Cheia, în hotarul loc. Sat Șugatag (Timur, 2007: 51; Ardelean, Bereș, 200: 35). - Lat. clavis "cheie, zăvor" (Scriban, DLRM, DEX, MDA).

cinstít, -ă, cinstiți, -te, adj. - Onorat, respectat: "Mai mare stimă îți dă poporul din Maramureș când îți zice: «Cinstite domnule»" (Țiplea, 1906). - Din cinsti (< sl. čistiti "respectat") (Scriban, DEX).

ciuntătoáre, ciuntători, s.f. - (mit.) Ciuntătoarea, numele celei de-a treia ursitoare, numită și Curmătoarea, a cărei rol este să taie firul vieții, depănat și tors de primele două. - Din ciunta, ciunti "a tăia" + suf. -(ă)toare.

clánță, clanțe, s.f. - (onom.) Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALRRM, 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un "dinte" ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. - Din clanț (formă onomatopeică) (Scriban, DEX, MDA).

cocóș, cocoși, s.m. - 1. (ornit.) Pasăre domestică de curte; masculul găinii (Gallus bankiva domestica). ■ Cocoșul de mesteacăn, pasăre sedentară, rară, cu penaj de culoare închisă, cu reflexe metalice, coadă evazată și răsucită în formă de liră (Lynurus tetrix). Specie protejată. Populează pâlcurile de jnepeniș din Munții Maramureșului și Munții Rodnei, pe un areal foarte restrâns (Ciungii Bălăsinii și muntele Cearcănu). Locuitorii din zonă îl numesc tătarcă, percon sau bircon (Monumente, 1976: 98; Nădișan, 2000: 100). În anul 1971, a fost creată prima rezervație faunistică de cocoș de mesteacăn din țară, în Cornu Nedeii - Ciungii Bălăsinii, în bazinul superior al râului Vișeu, pe o suprafață de 800 ha. "Sunt, iarăși, pline de interes zoologic vânătorile, din luna april, după frumoșii cocoși negri aurii cari, atunci când cocoșesc (orele 3 de dimineață), pot fi ușor vânați, întrucât în acele momente ei nici nu văd, nici nu aud, fără numa găina" (Papahagi, 1925: 97). ■ Cocoșul de munte, specie sedentară de origine paleartică, care preferă pădurile de rășinoase, în locuri retrase din apropierea izvoarelor și pâraielor (Tetrao urogallus). Are corp masiv, penaj de culoare închisă, coada evazată, iar ciocul este asemănător cu al păsărilor răpitoare. În Maramureș, cea mai mare densitate a speciei se află în Munții Maramureșului (Farcău, Mihailec) și Munții Rodnei (Piatra Neagră, Măgura Moisei), (Monumente, 1976: 96). 2. (geol.) Creasta Cocoșului, rest de crater vulcanic (care a erupt în urmă cu circa 9 milioane de ani). Lamă de andezit cu dezagregări dispuse pe vertical (Posea, 1980: 25). Rezervație geologică în Munții Gutâi (Iștvan, Popescu, Pop, 1990: 28). Denumiri date de localnici: Țâfăraia Gutâiului, Pana Cocoșului, Creasta Gutâiului, Țurana Gutâiului, Piatra Gutâiului, Țâcla Gutâiului, Piatra Mare. Împreună cu celelalte culmi ale Gutâiului, Creasta Cocoșului reprezintă cumpăna apelor pentru râul Mara și Cavnic, primul, afluent al Tisei, celălalt, al Lăpușului. Lungimea Crestei este de aproximativ 200 m, iar orientarea, pe direcția NV-SE. Înălțimea relativă este de circa 150 m în partea de nord (Monumente, 1976: 30-34). 3. Motiv zoomorf pe porțile maramureșene. Pe o vraniță din Șieu, stâlpul central are sculptată pe partea superioară o frunză de stejar (stilizarea pomului vieții), în vârful căreia stă un cocoș ce cântă, prevestind zorii zilei, răsăritul soarelui (Nistor, 1977: 17). 4. (med.) Cucui, bolfă, coc, umflătură (ALRRM, 1969: 8; Hoteni, Strâmtura, Rozavlea, Borșa etc.). 5. Cuiul care leagă grindeiul de cotigă (la plugul de lemn); cârlig (ALRRM, 1973: 848). 6. Floricele de porumb (ALR, 1965: 115). ■ (top.) Ulița Cocoșenilor, în Șieu (Vișovan, 2005). ■ (onom.) Cocoș, Cocoși, Cocoșilă, nume de familie (36 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Cocoși, poreclă pentru locuitorii din Boiu Mare și Dragomirești (Bilțiu-Dăncuș, 2005; Papahagi, 1925): "fiindcă plecau de cu noapte la lucru" (ALRRM, 1969); "pentru că strigă cucurigu!" (Papahagi, 1925). ■ (simbol.) Cocoșul alb e o pasăre a luminii care, prin cântecul său, vestește zămislirea Aurorei. În credințele românilor, la auzul primului cântat al cocoșului, dispar toate duhurile rele. Cocoșul e un animal apotropaic, apărător atât împotriva spiritelor rele, cât și împotriva bolilor de tot felul. Efigia lui se pune pe turlele bisericilor și clopotnițelor (Evseev, 2001: 41). - Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco "strigătul cocoșului", lat. med. coccus (DER); din sl. kokoši "găină" (Miklosich, Cihac, Conev, DA, cf. DER; DEX, MDA).

códru, codri, s.n. - 1. Pădure (mare, deasă, bătrână). 2. Bucată de pâine sau de mămăligă. 3. Codru, regiune situată în nord-vestul țării, în componența administrativă a jud. Maramureș și Satu Mare. ■ (top.) Culmea Codrului (Făgetului), munți de origine hercinică, ce domină, din punct de vedere geografic, regiunea. Zonă deluroasă situată la granița cu jud. Satu Mare, alungită pe circa 25 km (vf. Lespezi, 580 m). În această zonă își au obârșia pâraiele Asuaj, Urminiș, Tămășești, Cerna, Ciuta, Oarța, afluenți ai Sălajului. ■ (onom.) Codrea, voievod al Maramureșului între 1320-1330; Codrea, nume de familie frecvent în zona Giulești și Sighet (1.574 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007, cf. DFN). - Lat. *quodrum (= quadrum) (CDDE, Capidan, DA, cf. DER; MDA); termen autohton (Hasdeu, Philippide, Reichenkron).

colíbă, colibe, s.f. - Adăpost provizoriu pentru oameni. Casă mică și sărăcăcioasă; cocioabă: "La colibă stau bărbații din primăvară până în toamnă, la animale și la făcut fânul" (AER, 2010: 90; Budești). ■ Coliba păcurarilor era construită din patru pereți cu capetele îmbinate în chetori. "În mijlocul ei se înfigeau patru furci ce susțineau acoperișul în două fețe, din scoarță de molid acoperită cu pietre. Interiorul acesteia cuprinde o singură încăpere, unde dorm păcurarii și se prepară cașul. Vatra, așezată în mijloc, este formată din două lespezi de piatră fixate în pari. În fundul colibei era priciul - o poliță pe care se așezau făina și alte lucruri" (Morariu, 1937: 161-162). ■ Coliba butinarilor avea formă octogonală, era construită din bârne rotunde cioplite în interior și căptușită cu mușchi, cu pereți înalți de 1-1,20 m. Avea acoperișul din draniță; acesta creștea progresiv spre centru, care era lăsat deschis, pentru aerisire. La mijloc era așezată vatra. Se dormea pe priciuri așezate de jur-împrejur, perpendicular pe vatră (Dăncuș, 1986: 66-67). ■ (top.) Valea Colibelor, pârâu ce izvorăște din Munții Rodnei și se varsă în Izvorul lui Dragoș (afluent al râului Vișeu); Colibi, mlaștină situată pe râul Colibi, afluent de stânga al Văii Runcului, ce se varsă în râul Săpânța (Timur, 2007: 16; Ardelean, Bereș, 2000: 35); Colíb'di, una din vetrele vechi ale localității Gârdani (zona Codru); bordeie semiîngropate sau de suprafață. Erau niște locuințe cu acoperișul sprijinit în două furci de lemn, iar pereții din pari bătuți în pământ, împletiți cu nuiele și lipiți cu lut (Gârdani, 2007:131). ■ (onom.) Colibășanu, Colibășeanu, Colibașu, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Et. nec. (DER); din sl. koliba, prin intermediul bg. sau srb. (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, Pușcariu, DA, cf. DER; DEX, MDA); cuv. autohton (TILR).

colindá, colind, (corinda), vb. intranz. - 1. A umbla în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde: "În seara de Crăciun, după ce înserează, copiii încep a colinda. Ca dar primesc mere, nuci, alune etc. Mai târziu, vin flăcăii, apoi fetele, ba chiar și oamenii bătrâni umblă a colinda, stând sub geamul luminat și de acolo colindă. La miezul nopții se face la biserică serviciul dumnezeiesc, luând parte aproape toți locuitorii comunei. După săvârșirea lui, se continuă colindatul până în zorii zilei. Asemenea, umblă cu colinda și lăutarii, iar copiii toată săptămâna umblă cu steaua. (...) În seara de Crăciun, tot satul e în fierbere de mulțimea colindătorilor și de lătratul câinilor" (Bârlea, 1924, II: 473). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. corinda (Apșa de Jos). 2. A călători, a vizita. - Din colindă (MDA).

colíndă, colinde, (corindă), s.f. - 1. Cântec tradițional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de iarnă: "Corinduța nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă" (Calendar, 1980). 2. Manifestări și cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre și răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. ■ Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni și Maramureș: “Ter-menul transilvănean do¬mi¬¬nant - care s-a adoptat și de către folclo¬ristică - este cel de colindă; partea de nord-vest a Tran¬silvaniei utilizează termenul co¬rindă, care se mai întâlnește în¬corporat doar refrenului și în Zarand, Munții Apuseni, ba chiar și în jud. Sibiu. (…) Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Mun¬tenia și Dobrogea. Țara Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec” (M. Brătulescu, 1981). - Ter¬menul (mai vechi) corindă < lat. calendae "prima zi a lunii la romani" < rom. *cărinde, cărindar, contaminat cu colindă (< sl. kolenda) (DER). Ca¬lendae Ianuarii, care marca și începutul noului an administrativ, se sărbătorea de către romani cu un fast deosebit. Manifestarea avea un puternic caracter augural: se practicau urări de sănătate și belșug, se scruta viitorul prin divinații, se schimbau daruri (Brătulescu, 1981). “Și azi, după atâtea valuri de secule, imnurile și cânturile saturnale se mai aud în Dacia, în noaptea Crăciunului, sub numele de colinde, în care ideea de opulență, de viață patriarhală și religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare, predo¬minante în imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui Ianuarie” (G. Dem. Teodorescu, 1874). Aceiași eti¬mo¬lo¬gie e sus¬ți¬nută și de P. Caraman (1931), cu precizarea că anterior satur¬na¬liilor, care că¬deau iarna, într-o epocă tim¬purie Anul Nou era serbat primăvara, în cinstea zeului Mars, pe atunci ocro¬titor al agriculturii. Așa se explică in¬can¬tațiile refrenelor de tipul “Florile dalbe, flori de măr”, care “trimit direct la ca¬len¬darul roman dinaintea reformei, când anul nou se serba primăvara” (Kern¬bach, 1989). ■ Var. colindă < sl. kolenda "prima zi a anului", der. tot din lat. calendae: “Slavul colenda, derivat și el din calende și a pătruns la noi prin a¬dop¬tarea ie¬rar¬hiei bise¬ricești slavo-bi¬zantine, a influențat for¬ma mo¬ștenită de români direct din latină. Ter¬menul astfel obținut, «colinda», a restrâns aria de cir¬culație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit” (Brătulescu, 1981: 15; la fel Miklosich, Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA).

corb, corbi, s.m. - (ornit.) Pasăre cu penaj de culoare neagră (Corvus corax). Specie ocrotită de lege. Semnalată în Maramureș, mai ales în zona de munte, pe Valea Izei și Vișeu. Localnicii îl mai numesc cronc, croncan sau croncău (Nădișan, 2000; 102). ■ (top.) Corbul, unul din cele două pâraie ce alimentează lacul de acumulare Bodi-Ferneziu. La vărsare, pârâul se numește Valea Vicleană și este afluent al Firizei; Corbul, vârf (1.696 m) în Munții Maramureșului. ■ (onom.) Corb, Corban, Corbea, Corbei, Corbescu, Corbu, nume de familie (24 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ■ (astr.) Corbul, numele unei constelații. - Lat. corvus "corb" (Șăineanu, Pușcariu, DA, DEX, MDA).

coroánă, coroane, (corună), s.f. - 1. Cunună. 2. (fig.) Putere suverană. 3. Monedă austro-ungară: "În timpuri normale, o coroană austro-ungară făcea cât leul român. Atâta era plata cantorului, a diacului sau cântărețului pe an, pe care fieștecare cap de familie trebuie s-o plătească" (Bârlea, 1924, II: 474); "De-ar da totul pe o lună, / La diac tot o corună" (Bârlea, 1924, I: 173). 4. (geol.) Coroana, numele izvorului principal de apă minerală din Săpânța. Apa s-a îmbuteliat și s-a comercializat de la sfârșitul sec. XIX, până în 1988. În prezent, este folosită doar de localnici și turiști. 5. (arhit.) Coroana, numele unui hotel din localitatea Sighetu Marmației, situat pe latura sudică a Pieței Libertății. Inițial, s-a numit Korona, iar în perioada comunistă, Hotel Tisa. Clădirea a fost construită în sec. XIX, pe două niveluri; la subsol era o renumită cramă. În iulie 1923, hotelul a găzduit familia regală a României (regele Ferdinand I, Regina Maria, principele Carol, prințesa Elena și principele Nicolae). - Lat. corona "coroană" (sec. XVII) (DER, DEX, MDA).

Crăciún, s.n. - 1. (rel.) Sărbătoare religioasă de factură creștină care aniversează naș¬terea lui Iisus Cristos (25 decembrie). ■ În opinia cerce¬tătorilor, la origine, săr¬bătorea aniversa naș¬terea lui Mithra (cult solar), iar “creștinismul primitiv nu serba acest eveniment; apărută întâi la creștinii egip¬teni, dar la 6 ianuarie (…), sărbătoarea numită Nașterea Domnului e fixată de Biserica romană, abia în pragul sec. al IV-lea, la 25 decembrie apoi preluată și de Biserica orientală. (…) Mu¬tarea datei a fost o strategie a bisericii creștine pentru anihilarea cultului lui Mithra și, implicit, a Saturnaliilor. Mult timp apoi (la Vatican, până în sec. al XVIII-lea), 25 decembrie, a fost începutul anului eclesiastic, echivalent cu Anul Nou” (Kern¬bach, 1989: 118). “În calendarul iulian, la 25 decembrie că¬dea solstițiu de iarnă și se spunea că este Nașterea Soarelui” (J. G. Frazer, cf. Kernbach). 2. (mit.) Crăciun, personaj mitic înfățișat ca un moș bun. “Divinitate mitofolclorică românească” (Kernbach, 1989). “Semidivinitate arhaică sau semidivinitate creștinizată” (Vulcănescu, 1987: 329). “Este înfățișat printr-un strămoș de o vârstă nedeterminată, pe chipul că¬ruia timpul a încremenit o fizionomie de mască mile¬nară. Ca semi¬divinitate arhaică, decăzută din rangul și funcțiunea inițială de zeu gerontocrat, în perioada daco-romană a fost receptat și transformat în galeria de pseudosfinți tolerați de creștinismul primitiv, pentru că prin structura și funcțiunea lui nu tulbura, ci mai degrabă facilita înțelegerea noii religii în plină ascensiune social istorică” (Vulcănescu, 1987). 3. Crăciunul cel mic, denumire dată sărbătorii de Anul Nou în satele din zona Codru. ■ (top.) Crăciunești, loc. aparținând de com. Bocicoiu Mare (Valea Vișeului). ■ (onom.) Crăciun, Crăciunaș, Crăciunescu, Crăciunica, nume de familie (780 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Numele de Crăciun apare de 8 ori în Diplomele maramureșene (sec. XIV - XV), ca nume de nobil sau magistrat (Vișovan, 2007: 170). Un conducător local din satul Rohia (Lăpuș), pe numele Crăciun, ar fi organizat apărarea în fața invaziei tătare (Vișovan, 2008: 197). ■ Atestat sec. XV (cf. Mihăilă, 1974). - Lat. creationem “procreație” (MDA); probabil din lat. creatio, -onis "naștere" (Densusianu, Graur, Rosetti, DEX); din lat. creatio "naștere" sau calatio "convocare" (Kernbach): “La romani funcționa tradiția convocării (calatio) de către preoți, la înce¬putul lunii (zi-întâi), a enoriașilor, pentru co¬municarea zilelor festive ale lunii în curs; la fel se proceda pentru alte sărbători speciale, cum erau ritualurile mithraice de la 25 decembrie” (Kernbach, 1989: 118). “Termenul Crăciun, ca și termenii analogi slavi, cu etimon latin evident, își confirmă originea păgână și prin termenul albanez kërcum, inițial "lemn, ciot, buturugă", apoi “buturuga lui Crăciun”; mai multe popoare creștine practică datina de a pune pe foc, în seara de Crăciun, o buturugă ce tre¬buie să ardă toată noaptea” (idem); “Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic ro¬mânesc care îl cu¬noaș¬te, ca termen comun pentru toate dia¬lec¬tele și singurul existent pentru a designa nașterea lui Christ”. Probabil cuvânt autohton (Brâncuș, 1983).

creț, creață, adj. - 1. Răsucit, buclat, încrețit: "Bată-vă morțî, flori creță, / Cum horem în tinereță" (Bilțiu, 2006: 53). ■ (onom.) Creț, Creța, Crețan, Creți, Crețiu, Crețu, nume de familie (230 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); poreclă frecventă. 2. Încrețit, zbârcit. 3. În expr. apă creață = apă amestecată cu sânge. ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Et. nec. (DEX, MDA); termen autohton (Russu, Brâncuș).

crúce, cruci, s.f. - 1. Obiect de cult. 2. (bis.) Crucifix. 3. Răscruce, răspântie. Crucile drumului = intersecție, bifurcație. 4. Miez, mijloc. Crucea zilei = miezul zilei: "Când o fo crucea miadză-zi..." (Papahagi, 1925: 244; Budești). 5. Claie din snopi de grâu. ■ (onom.) Cruceanu, Cruceru, nume de familie în Maramureș. ■ (astr.) Crucea Mare, numele popular al constelației Lebăda (Cygnus); Crucea Mică, numele popular al constelației Delfinul. - Lat. crux, crucis (Scriban, Pușcariu, Șăineanu, DER, DEX, MDA).

cúmpănă, cumpene, s.f. - 1. Balanță, cântar. 2. Cantitate prestabilită de produse lactate. ■ Cumpăna pentru măsurat laptele și brânza era prevăzută cu două cazane mari (Papahagi, 1925): "Baza care servește la împărțirea brânzei (între sâmbrași) este cantitatea laptelui ce l-a avut la mulsul când s-a alcătuit tovărășia. Din lemn este făcut un fel de balanță, numită cumpănă. Pe talgerul balanței pune putina cu atâta apă cât lapte a avut. Pe celălalt talger pune atâta caș cât este greutatea apei. Această cantitate de caș formează o cumpănă. De regulă se dă câte 8-10 cumpene. Când este vară bună, un anotimp favorabil, oile dau bine lapte, atunci se dau 12 cumpene. Mai întâi ia brânza cel cu mai multe oi, apoi, pe rând, până la cel mai sărac. Se face uneori și excepție. După brânză merg cu căruțele, căci munții cad în mari depărtări. Pierd 3-4 zile cu mersul și întorsul de la munte" (Bârlea, 1924, II: 463-464). 3. Bârnă mobilă din lemn, cu care se scoate apa din fântână. ■ (onom.) Cumpăna, nume de familie în Maramureș. ■ (astr.) Cumpăna, constelația Balanța. - Din sl. konpona "cumpănă" (Scriban, DEX, MDA) < lat. campana "clopot" (Miklosich, Cihac, Berneker, Conev, cf. DER). Cuv. rom. > magh. kompona (Edelspachen, cf. DER). cunúnă, cununi, (curună), s.f. - 1. Coroană: "Într-unele sate s-a păstrat până astăzi vechiul obiceiu ca fetele, în duminici și sărbători, să umble desvelite și cu cunună de flori pe cap" (Țiplea, 1906). ■ În expr. una li-i cununa = toți sunt la fel. 2. Lemnul care stă deasupra apei și care prinde capetele bogdanilor, la morile de apă (Felecan, 1983). 3. Grinzile cu care se închid în partea de sus cei patru pereți și pe care reazămă tot acoperișul casei și cornii (Bârlea, 1924). 4. Pragul de sus al porților de lemn maramureșene (Nistor, 1977). 5. Cununa dealului = locul neted deasupra dealului ce se întinde în forma unei cununi (Țiplea, 1906). 6. (reg.) Obicei practicat în seara dinaintea nunții (în Maramureșul din dreapta Tisei). - Lat. corona "coroană" (Pușcariu, CDDE, Rosetti, DA, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX, MDA); cf. alb. kurorë (Meyer, Philippide, cf. DER). curcubéu, curcubeie, s.n. - (mit.) În tradițiile maramureșene, curcubeul e un fenomen atmosferic personificat, capabil să soarbă apele râurilor și să genereze apoi ploaia. Mai este văzut ca un "calendar de apă", care prefigurează viitoarele recolte agricole: "Curcubeul se vede un cerc mare pe cer care iese dintr-o apă mare la un capăt și celălalt capăt este în altă apă mare. Sorbește din amândouă apele. Sorbește până se umflă și atunci se ridică și se varsă ploaia din curcubeu. La noi be din apa Vișeului și din Iza. Sorbește cât îi trebuie în amândouă capurile. După ce s-a umflat, atunci s-a desfăcut și zice că plouă. Ziceau bătrânii, așa, când se uitau la culorile acelea și vedeau din care-i mai multă. Dacă este verde multă culoare, ziceau că-i fânață și va fi iar¬bă multă, de-i galben, îi grâu mai mult. De-i roșu, e porumb mult în anul acela" (Ion Ungureanu Tomșa, 84 ani, Rozavlea, cf. Bilțiu, 1999: 78-79). - Et. nec. (MDA); lat. *cucuvius "încovoiat" (DER); lat. *curvus "îndoit, curb" (Cipariu, Laurian, Cihac, Philippide, Densusianu, Tiktin, cf. DER; DEX); cuv. autohton (Philippide). Cuv. rom. > ucr. korkobeč (Miklosich, Candrea, cf. DER).

diamánt, diamante, s.n. - Varietate cristalină de carbon. ■ Diamant de Maramureș: 1. (geol.) Piatră semiprețioasă; varietate de cuarț transparent și clar, cristalizat în forme geometrice perfecte; dragă, dragomită, cristal de stâncă. Se întâlnește la Bocicoiu Mare, pe râul Potok, în galeriile minei din Baia-Sprie, în hotarele satelor Stejera, Văleni, Buciumi, Ciolt, Berchezoaia, hotarul comunei Sarasău, Câmpulung la Tisa și Săpânța. Diamantele de Maramureș se prezintă sub formă de mici cristale de 0,25 m - 4 mm, acumulate într-un strat de nisip de 2-3 m grosime (Monumente, 1976: 57). "În anii 1414 - 1418, o suită de maramureșeni, condusă de vicecomitele Seneslau de Dolha, a însoțit pe Sigismund la Consiliul ecumenic din Konstanz, unde au făcut furori din cauza giuvaerurilor mari care le împodobeau mâinile și armura. De fapt, acestea nu erau decât un fel de cuarț, numit Diamant de Maramureș, care-ți dă iluzia unui diamant veritabil˝ (Filipașcu, 1940: 59). 2. Numele unui trofeu acordat echipelor de mineri care obțineau cele mai bune rezultate în întrecerile socialiste, în perioada regimului comunist. Prima ediție, în 1976. - Din fr. diamant (DEX).

domn, domni, s.m. - 1. Persoană cu autoritate. 2. Proprietar de pământ, grof (D. Pop, 1978). 3. "Cela ce e îmbrăcat cu haine nemțești (orășenești), cu excepția jidanilor" (Țiplea, 1906). 4. "Cei mai mari domni sunt cei de la cătane" (Țiplea, 1906); "Prin domni, țăranul (maramureșean) înțelegea, înainte de război (Primul Război Mondial) pe stăpânii politici și administrativi, adică pe unguri" (Papahagi, 1925: 87). 5. De rang înalt, nobil; domnitor, voievod. 6. "În limba veche, domn înseamnă gospodar sau țăran liber, dar și stăpân. Cu această funcție el apare invocat și în începutul unor colinde: Cel domn bun să veselește sau Scoală-mi-te, domnuț bun / Și scoală și slujnicele / Să măture tăt curțile (Bilțiu, Acta Musei, 2004: 110). 7. Dumnezeu: "Șade Domnu Dumnezău, / Șede-n lance rădzămat" (Papahagi, 1925: 233). 8. Iisus Cristos: "Ș-o făcut Domnu Hristos / Pă Adam foarte frumos" (Papahagi, 1925: 232). ■ (onom.) Domnița, Domniță, Domnuța, nume de familie (33 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. dom(i)nus, pop. domnus "stăpân" < lat. domus "casă" (Diez, Cihac, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

dor, doruri, s.n. - 1. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință: "Am avut și eu un dor / Să am pe lume fecior; / Doru mi s-a împlinit / Și-un pruncuț mi-am dobândit" (Calendar, 1980: 18). 2. Supărare, mâhnire: "Să n-am prunc de ciupăit / De dor m-aș fi prăpădit" (Calendar, 1980: 17). 3. Suferință pricinuită din dragoste pentru cineva: "Eu îi spun că nu mi-i dor, / Da' de la inimă mor; / Eu îi spun că nu-l doresc, / La inimă mă topesc" (Calendar, 1980: 64). 4. Atracție erotică: "Asară pe la opt ceas / Doru mândrului l-am tras; / Eu m-am culcat pe perină, / El m-o rupt de la inimă. / Când m-o rupt, m-o clătinat / Și de pe somn m-o sculat. / Mă trezesc și mândru nu-i, / Numa' scris numele lui / Pe d'ijd'ița patului" (Calendar, 1980: 62). 5. Personificare a dragostei, similar cu Zburătorul: "La mijlocu' codrului, / Unde stau porțile-nchise, / Fetele pe tablă scrise, / Prinde doru-a mă-ntreba: / - Doară caț pe cineva? / - Cat pe cel cu pană verde, / Sus i Dumnezău, nu-l rebde / ... / Că m-o-nvățat sărutată / Și m-o lăsat supărată; / Și m-o-nvățat a ibdi / Și m-o lăsat a dori" (Papahagi, 1925: 167). - Lat. pop. dolus "durere" (< dolare "a durea") (Pușcariu, CDDE, Densusianu, Philippide, Pascu, cf. DER; DEX, MDA).

drum, drumuri, s.n. - Stradă, șosea. ■ (top.) Drumul Țării, drumul principal care traversează o localitate rurală. Drumul bătrân, stradă (uliță) în Nănești, Oncești; "demult, aceasta era strada principală" (Vișovan, 2005). Drumul Măriucăi, cale de acces amenajată (rudimentar) din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru a face legătura între bazinul minier Baia Mare - Baia-Sprie cu localitățile din depresiunea Maramureș. Probabil cu scopul de a deschide o nouă rută pentru transportul sării (de la Ocna-Șugatag sau Coștiui) spre Viena. Traseul drumului: Baia-Sprie, Valea Săsarului, Șuior, Poiana Boului, Masa Domnilor, se ocolește Creasta Cocoșului pe la Tăurile Chendroaiei, Tăul Morăienilor, Budești, Ocna, Sighet. ■ (astr.) Drumu' lui Troían (Cărarea lui Stroian), Calea Lactee (ALRRM, 1973: 661). - Din vsl. drumǔ (Miklosich, Tiktin, Conev, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA) < gr. drúmos, drómos "loc de alergare" (Șăineanu, Scriban).

Dumnezắu, s.m. - (pop.) Dumnezeu, divinitate supremă în religia creștină; "ziditorul lumii": "Dă-mă, mamă, cui vreu eu, / Că te-a bate Dumnezău" (Bilțiu, 2006: 175). ■ (top.) Piciorul lui Dumnezeu, deal în loc. Suciu de Sus (Vișovan, 2008: 198). Poiana lui Dumnezeu, potrivit legendei, prima denumire a localității Poienile de sub Munte, dată de întemeietori: "Au găsit o poieniță pe care au botezat-o Poiana Domnului Dumnezeu, căci de pe poiană se vedea numai cerul Domnului" (Beuca, Zebreniuc, 2007: 21). ■ (astr.) Scaunul lui Dumnezeu, numele popular al constelației Casiopeia; locul de unde veghea divinitatea asupra universului. - Lat. domine deus "doamne, zeule" (Scriban, DER, DEX, MDA), cf. rad. i.-e. *deywós (sansk. deva, lit. dievas, gal. duw, irl. dia, gr. Zeus, rus. dívo, pol. dziw).

fátă, fete, s.f. - (mit.) Fata Pădurii (Fata Nopții, Fata Dracului, Pădureana, Ileana Pădurii, Vâlfa Pădurii, Crăiasa Pădurii, Zâna Pădurii, Știma Pădurii, Avizuhără, Albița, Aripa Satanei), un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă, din mitologia românească. "Uneori, apare ca o femeie tânără, alteori foarte bătrână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorință. Întotdeauna când se plimbă, stârnește vuietul codrului, iar adesea, râde în hohote sinistre sau plânge hohotind, alteori chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeții rătăciți" (Kernbach, 1989: 409-410). "Este un demon, apare în postura de agresor al bărbaților, îndeosebi al ciobanilor. Metamorfozată în iubita rămasă acasă, ea dă năvală noaptea, peste tânărul aflat singur, departe de sat și îl atacă, îl violează. Atunci când se opune sau descoperă impostura, tânărul este pedepsit: demonul îl ia pe sus și îl aruncă peste stânci sau în prăpăstii, îl îmbolnăvește și, nu de puține ori, îl omoară. Fură sau schimbă copiii nou-născuți sub ochii mamelor" (Eretescu, 2007: 11). Sălășluiește în scorburi de copaci. Stârnește vânturi puternice, furtuni care scot lemne din rădăcini, ploi mari. Pe unde trece ea, rămân oile sterpe, bolnave sau moarte (Bilțiu, 1999: 34). Este o creatură care nu a atins nivelul de civilizare a celor din satul tradițional. Nu cunoaște îmbrăcămintea sau încălțămintea, este incapabilă să mintă sau să-și ascundă intențiile (Eretescu, 2007: 60). "Fata Pădurii din Carpați este stăpâna pădurii și a plantelor de leac din natură. Stăpână deci a unor locuri asemănătoare celor care formează cadrul de viață al vânătorilor și culegătorilor de plante sălbatice din preistorie" (Jean Cuisenier, 2000). ■ "Se zicea că, odată, la noi în sat umbla Fata Pădurii. Avea copite de cal și umbla pe la vetrele de oi. Păcurarii știau bine unde are ea grădinița și straturile de flori. Și, într-o zi, unul din păcurari s-a dus în grădina ei să vadă și el ce flori are Fata Pădurii în grădină. A vrut omul și el să se-nstruțe. Fata Pădurii repede a și aflat că a fost în grădina ei. Și se pomenește numai că se apropie de el și zice: Măi, Mihai, de n-ai fi foastă, / La stratu' cu rostopască, / Tătă lume-ar si a noastră. Și atunci Fata Pădurii l-a luat în brațe și l-a sărutat. Numai că Mihai a avut la el usturoi. Și ea a simțit atunci miros de usturoi și l-a aruncat. Ea n-a mai avut putere asupra lui, că cine știe ce făcea cu el. L-ar fi dus undeva. Apoi toți păcurarii s-au strâns și au legat-o cu coajă de tei. De atunci se spune că s-ar fi depărtat Fata Pădurii de către sat" (Maria Bârlea, 42 ani, Giulești, cf. Bilțiu, 1999: 227-228). ■ Legendele despre Fata Pădurii sunt răspândite în nordul Ardealului, Maramureș, estul Sătmarului și nordul Moldovei, apoi sudul Ucrainei (Transcarpatia - nordul Maramureșului istoric), respectiv Albania și nordul Greciei. Elementele comune dialectale daco-român și aromân sugerează apartenența la un strat autohton, preroman. "Maramureșul este perimetrul în care întâlnim stratul cel mai vechi de narațiune și credințe despre Fata Pădurii..." (Eretescu, 2007: 66). - Lat. feta (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Densusianu, cf. DER; DEX, MDA).

făínă, (fărină), s.f. - Pulbere obținută prin măcinarea boabelor de cereale. ■ (top.) Făina, afluent al Vaserului și colonie pe Valea Vaserului: "Făina este o colonie creată de vistierie, formată din locuințele pădurarilor, ale stăvilarilor și a fierarului, precum și dintr-un hotel aflat într-o clădire cochetă a vistieriei. Păstrăvii trăiesc într-un număr destul de mare în pârâurile din apropiere. Se mai află aici și capela Elisabeta, ridicată în memoria defunctei regine maghiare Elisabeta" (Vasile Man, 1906). - Lat. farina "făină de grâu" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Candrea, Rosetti, DA, cf. DER; DEX, MDA) < far "grâu" (Scriban).

Filípii (de toamnă) - (14 noiembrie) Stratul precreștin al sărbătorii se referă la diverse practici săvârșite pentru a evita ferocitatea fiarelor pădurii, în special a lupilor care, începând cu această dată se adună în haite (pentru următoarele trei luni, după care lupoaicele vor da naștere puilor). Ziua este închinată păstorilor-lupi, divinități cu înfățișări umane, care aveau putere deplină asupra haitelor de lupi: "Filipii îs stăpâni peste fiare și păstă lupi, urși" (Bilțiu, 2010: 45-46; Borșa, Săliștea de Sus). "Sfinții au putere păstă gurile lupilor și să țân păntru oi" (idem; Ungureni). Interdicții: "Nu să lucră cu indreaua, nu să toarce, nu să țese, nu să zolesc rufe" (idem; Săliște). "Să leagă forfecile, cuțâtele, securile, să leje gura fiarelor, să nu facă pagubă în marhă, mai ales în oi" (idem; Dragomirești). Apelativul "filipi" dat acestor divinități își are explicația în stratul creștin al sărbătorii: ziua în care este prăznuit Sf. Filip, unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus. ■ (onom.) Filip (preponderent în zona Copalnic), apoi Filipan, Filipaș, Filipașcu, Filipciuc, Filipescu, Filipoi, Filipovici, nume de familie frecvente în Maramureș (3.509 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n.pr. Filip (< gr. filippos "iubitor de cai").

floáre, flori, s.f. - 1. (bot.) Floarea Paștelui, plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roză (Anemone nemorosa). Semnalată în zona Chiuzbaia, vf. Igniș (Monumente, 1976: 50). ■ Floare domnească "mușcată". ■ Floare de colț, plantă caracterizată printr-o tulpină firavă, cu frunze înguste, lânoase, care poartă în vârf un grup de frunze în formă de stea, acoperite cu o pâslă deasă de perișori (Leontopodium alpinum). În Maramureș, se mai numește floare de stâncă, floarea reginei, steluță, albumeală, flocoșică, mucezea. Este originară din Asia Centrală. În Maramureș, e semnalată în Masivul Rodnei (Pietrosul Mare). "Planta își datorează faima înfățișării ei, o minune a naturii. Când o vezi îmbrăcată în scama argintie printre celelalte plante verzi, fără voie întinzi mâna spre ea. Scama îi este apărarea împotriva transpirației, căci în pumnul de țărână în care și-a înfipt rădăcina și trunchiul subpământean este puțină apă" (Ion Simionescu); plantă ocrotită de lege; monument al naturii. 2. (gastr.) Floare de grâu, colac în formă de floare, care se face în sâmbăta Floriilor: "Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-așa-i obiceiu" (Papahagi, 1925: 313; Budești). 3. (min.) Floare de mină, eșantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme și dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarț etc.). ■ (onom.) Floare, Floarea, Flore, Florea, Florean, Floreanu, Florescu, Florică, Florișteanu, Floruța, nume de familie (1.031 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Floare, Florica, nume de botez tradițional în Maramureș. - Lat. flos, floris “floare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

Floríi, s.f., pl. (Staulele florilor) - (rel.) Sărbătoare precreștină (ofranda colacilor de grâu, masa moșilor de Florii, comemorarea morților), peste care s-a suprapus o sărbătoare din calendarul creștin (intrarea lui Iisus în Ierusalim). Cu acest prilej, în satele din Maramureș se fac colaci împletiți (numiți florii) care se dau pomană sau se consumă de întreaga familie: "La Florii facem un colac în formă de cruce. Îi zâce florie. Să face câte unu la tăți câți îs în casă. Unu' din ei se dă la săraci. Ceilalți să mănâncă în familie" (Bilțiu, 2009; Ieud). Staulul oilor este împodobit cu flori și frunze verzi, "să sie oile vlăstoase", iar sâmbrașul (ciurdarul, văcarul, păcurarul) primește un colac sau o plăcintă, pe care trebuie să o mănânce "pă câmp stând la vite", pentru "sporu' turmei de oi": "Când scoatem oile, facem o turtă ca o plăcintă rotundă. Deasupra, pă margine, ave on inel și înăuntru' inelului nouă bucăți de aluat care erau mieluțî. La turtă îi zâce Staulul florilor" (Bilțiu, 2009: 93; Ungureni). Tot în ziua respectivă, în Țara Lăpușului, sunt comemorați morții: "Înainte o făcut moși la biserica veche, la cimitir și în curtea bisericii. Să dăde pomană on vas și on colac. (...) Amu fac numai masa moșilor din curtea bisericii, la mesăle din lespezi de piatră, unde stă fiecare femeie unde i-i locu', care nu să schimbă cât trăiești" (idem; Cupșeni). - Lat. *florilia (= Floralia) (DEX, MDA).

fluturáș (de stâncă), s.m. - (ornit.) Pasăre insectivoră cu penaj cenușiu, cu aripi roșu-negru-alb (Tichodroma muraria). Semnalată în Masivul Rodnei. În sezonul cald urcă în munți, până spre vârfuri, unde își construiește cuibul prin crăpăturile de stâncă; în sezonul rece se retrage spre văi (Lengyel, 2007: 27). - Din fluture (probabil lat. *flutulus; sau cuv. autohton, cf. alb. fluturë) + suf. -aș (DEX, MDA).

foc, focuri, s.n. - 1. Incendiu, pârjol. 2. Cămin, vatră. 3. Arsură. 4. (med.) Febră, temperatură; înfocăciune, fierbințeală: "Se scade prin compresă cu lapte acru sau lapte dulce, pusă pe mâini, picioare, frunte și piept; se mai pun și comprese cu felii de cartofi cruzi" (Faiciuc, 1998: 100). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens (Apșa de Jos). 5. Foc viu. a) (med.) Boală de piele caracterizată prin apariția unor bube mici pe corp: "Când se face foc viu pe piele, ca niște buburuză, trebuie să iei foc din șpori..." (Bilțiu, 2001: 179). b) "Focu d'iu este o omidă păroasă pe care, dacă pui mâna, ți se fac eczeme, numite tot foc d'iu. Când îl vezi, trebuie să scuipi și să spui: Ptiu, foc d'iu / Unde te văd / Acolo să ptiei!" (Calendar, 1980: 110). c) (mit.) Focul care se aprinde prin frecarea a două lemne. Este focul care se face primăvara, la stână și nu se stinge până toamna. Se mai numește "foc mereu". Focul viu este conservarea focului genuin necesar existenței umane (Kernbach, 1989: 189). Acesta provine fie din conservarea focului natural, fie din simpla frecare a două bețe uscate, însă de fiecare dată este pus pe seama unei revelații divine (Kernbach, 1989). Este invocarea spiritului unei divinități străvechi, a unui zeu temut și venerat totodată. Ritualul se practica, la un moment dat, de-a lungul întregului lanț carpatic, cu o intensitate sporită în Maramureș și Bucovina. În Maramureș, ritualul s-a conservat, în cadrul pastoral, până în a doua jumătate a sec. XX: "Am făcut chiar anul acesta foc viu" (Nan Vasile, 1975, Rozavlea, cf. Latiș, 1993: 71). "A existat până în trecutul recent un obicei pastoral care a fost pe cât de frumos și ales, pe atât de vechiu - atât de vechiu încât trece de vremea nașterii neamului nostru și își are originea în adâncimea timpurilor preistorice. Era obiceiul ca la urcarea în stâne, primăvara, primul foc să să facă nu cu chibrituri și nici cu amnarul - care probabil era o unealtă preistorică - ci prin frecarea a două lemne atât de mult și cu atâta meșteșug până ce aceste lemne se aprind" (Vălsan, 1927: 21). "La stână, primul lucru ce se face e aprinderea focului. Se face ceea ce păcurarii numesc foc viu. Nu e voie să-l facă decât doi feciori veri primari, curați la suflet, nepătați de niciun păcat și niciun gând rău. Acești feciori-vestale nu aprind focul nici cu chibrituri și nici cu scăpărătorul (amnarul), ci iau două lodbe (bucăți de lemn uscat) cioplite pe o față, pe care le înfig paralel în pământ, iar între ele pun un sucitor, fus de lemn gros de 2 cm, uscat și ascuțit la capete și având la o extremitate fixată o bucată de iască. Cele două capete ale fusului intră în scobiturile făcute în lodbe. Apoi, de mijlocul fusului se leagă o funie, și unul din feciori trage de un capăt într-un sens, celălalt de alt capăt în alt sens și fusul se învârtește. Frecându-se de lodbă se încălzește (prin frecare și apăsare se produce căldură), apoi se înfoacă și iasca ia foc. Peste iasca aprinsă se pune cetină uscată și astfel se face focul viu. Din acest foc sacru care arde veșnic la stână, zi și noapte, se aprind toate celelalte focuri" (Georgeoni, 1936: 68-69). Focul viu avea, de asemenea, rol purificator și tămăduitor în caz de epidemii: "Mai demult, dacă era epidemie de ciumă, stingeau toate focurile din sat și înconjurau hotarul cu doi boi negri și cu praporii. Apoi, frecau două lemne până se aprindeau. Din focul acela lua tot satul și-l duceau acasă" (Memoria, 2001: 32). În trecutul îndepărtat se poate presupune că ritualul era frecvent în cadrul ceremoniilor religioase comunitare. - Lat. focus "foc, flacără; cuptor, vatră" (Scriban, Șăineanu, DER, DEX). Expr. rom. foc viu > magh. fogzsiu (Bakos, 1982).

Fóca - (23 iulie) Sărbătoare creștină dedicată mucenicului Foca. Acesta a trăit pe vremea împăratului Traian, în cetatea Sinope. Se spune că a murit pentru credința sa, după ce a fost chinuit într-o baie fierbinte. În calendarul popular este o sărbătoare "mânioasă", în care nu se lucrează cu fânul: "Foca trăsnește și aprinde" (Bilțiu, 2009: 192; Cetățele). ■ (onom.) Foca, nume de familie (36 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Etimologie pop. din Foca (< vgr. phokas), influențat de omonimul foc (Șăineanu).

frumoásă, frumoase, (frumușea), s.f. - (mit.) Frumoase, personaje fantastice din mitologia românească, identificate ca semidivinități ale vântului, apte să stârnească furtuni. Sunt imaginate ca niște vârtejuri care ridică frunzele și fânul în aer sau lumini care plutesc deasupra apelor. Alte denumiri: Iele, Mândre, Milostive, Zâne, Șoimane, Vântoase etc. "Frumușelile acele-s vânturi rele. Pe cine prind îi iau puterea din mâini și din picioare, îi îmbolnăvesc de boli grele. Sunt vânturi care ridică fânul și frunzele către ceri și nori. Nu-i bine a da în urma lor și în vârtejul lor. Nu-i bine a zâce hâd de ele, numai să le lauzi și zici: Frumoase, frumoase sunteți, / Frumoase de când vă aveți. Așa se mai potolesc și nu să învârtesc așa rău, că te pot bate cu capul de pământ și să rămâi ca vai de tine. Cine face pânză vinerea sau în Vinerea Milostivelor, le ia pânza și o duc și o bagă prin tufe și prin turnul bisericii și nu mai aleg nimic din ea" (Ileana Ivănciuc, 83 ani, Cornești, cf. Bilțiu,1999: 261). "Când o fost în mniedz de mniedz de cale, / S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna / ... / Cu vântoasele, / Cu frumoasele, / Cu tătă gloata lor. / În față i s-o uitat / De păr sus l-o ridicat..." (Papahagi, 1925: 286; Săcel). "Frumoasele cred că sunt niște nimfe ale văzduhului, îndrăgostite mai deseori de tineri mai frumoși decât ele. Din această pricină, dacă un tânăr este lovit dintr-o dată de paralizie sau dambla, cred că acest rău nu vine de la nimeni altu decât de la aceste frumoase și zic că în acest chip pedepsesc ele, iubirea transformată în ură și furie, pentru nesupunerea iubiților lor" (Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. 1973: 341). Ielele sunt niște duhuri, în chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la număr, de o frumusețe uimitoare. După unii au aripi, sunt îmbrăcate în alb, de sus până jos, au zale pe piept și clopoței la picioare. Umblă despletite și capul le e împodobit cu flori. (...) Trăiesc în păduri depărtate și în zăvoaie. Se hrănesc cu flori și beau apă din izvoare (vezi studiul lui Candrea, 1944: 183-186). Despre originea lor, Vulcănescu (1985: 428) susține că ar fi "suflete de femei care au fost vrăjite", sau "fiicele lui Rusalin-Împărat" sau "cele trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zalina și Marina) care găsesc o sticlă de apă vie, o beau și încep să zboare năluce în cer". ■ (top.) Frumușeaua, deal în Bârsana (Vișovan, 2005); Frumușeaua, pârâu ce izvorăște din Munții Pop Ivan (Munții Maramureșului), desparte Muntele Șerban de Paltinu, ocolește Paltinu Mare (925 m) și se varsă în Vișeu, în apropiere de loc. Crasna Vișeului. Are o lungime de 14 km. "Odată numai văd că din pădurile de pe Valea Frumușelelor vine fugind în goană mare un cal sur" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 95). - Lat. formosus “frumos” (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > pol. frymušny "capricios, delicat" (DER).

fúnie, funii, s.f. - Frânghie. ■ Funie răsucită, motiv incizat sau sculptat în relief pe porțile maramureșene, simbolizând infinitul: „E motivul speranței, al aspirației cosmice, al legăturii omului cu spațiul și cu timpul; e totodată simbolul ondulat al plaiului mioritic, al peisajului răsfrânt în deal-vale, atât de specific Maramureșului” (Avram, 2006: 197). - Lat. funis (Șăineanu, Scriban, Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

găinúșă, s.f. - (dim.) Găină (Gallus domestica). ■ (astr.) Găinușa, numele popular al constelației Cloșca cu pui: “Răsărit-o Găinușa, / Hai, mândră, deschide ușa" (Memoria, 2004-bis: 1.279). - Din găină (< lat. gallina) + suf. -ușă (DEX, MDA).

grâu, grâie, s.n. - (bot.) Plantă alimentară de bază (Triticum aestivum vulgare). În Maramureș, cuvântul grâu a avut, prin excelență, înțelesul de hrană (Popa, 1970: 125). Este simbolul hranei esențiale și al nemuririi. În riturile de peste an, este un mijloc de stimulare a fertilității. - Lat. granum “grăunță, bob (de grâu, etc.)” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

grótă, grote, s.f. - Peșteră. ■ (top.) Grota de la Dealu Crucii este situată pe versantul estic al Dealului Crucii (Baia Mare). Are o lungime de 100 m și o înălțime de 15 m. Grota a fost săpată de căutătorii de aur. Din loc în loc se văd "galeriile piticilor" (cu un diametru de o jumătate de metru) (Portase, 2006: 20-22); Grota din Șurdești, are o lungime de 15 m, este ascendentă și s-a format prin infiltrarea apelor și dezagregarea rocilor eruptive. Este situată la ieșirea din Șurdești, spre Cavnic, în stâncăria de la Piatra Roșie (Portase, 2006: 43); Grota lui Doboș este situată în apropiere de loc. Rona de Jos. Are o lungime de doar 10 m. Pe un bloc de gresie s-au descoperit însemne rupestre. Doboș a fost un haiduc ucrainean din sec. XVIII (Portase, 2006: 31). - Din fr. grotte (DEX, MDA) < it. grotta < lat. crypta (Scriban).

iárbă, ierburi, s.f. - Plantă, buruiană. ■ (bot.; mag.) Iarba-fiarelor, plantă miraculoasă prezentă în folclorul românesc, capabilă să deschidă orice lacăt, să ajute la descoperirea comorilor, sau să traducă limba păsărilor și a tuturor dobitoacelor (Evseev, 2001). ■ (med. pop.) Plantă otrăvitoare folosită ca leac (Cynanchum vincetoxicum): "Ie-mă, mândruț, ie-mă, dragă, / Că io-s fata fetelor / Și știu iarba serălor" (Țiplea, 1906: 422). ■ (bot.) Iarba-osului, iarba rănii, iarbă de vătămătură (Anthyllis vulneraria L.). Termen atestat în Borșa (Borza, 1968: 21). - Lat. herba “iarbă, pajiște” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

iáscă, s.f. - (bot.) Ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor (Fomes fomentarius); iască de cioată, văcălie de iască. Era folosită de bătrâni sau de ciobani la aprins focul. "Se bagă în mustul grajdului, unde se ține 2-3 săptămâni la dospit, apoi se uscă la soare sau pe pietre încinse. Bătucită bine, ia foc când bate cremenea pe piatră și sar scântei" (Acta Musei, 2002: 360). - Lat. esca "hrană, medicament; momeală, nadă" (Șăineanu, Scriban; Densusianu, Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

Ignát, s.m. - (rel.) (20 decembrie) Sărbătoare închinată inițial unei divinități vegetale, suprapusă ulterior peste cea a sfântului creștin Ignatie Teofanul. În această zi, avea loc sacrificiul ritual al porcului, care apoi era consumat în timpul sărbătorilor de iarnă. ■ (onom.) Ignat, Ignaț, Ignătescu, Ignatiuc, nume de familie (208 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. Ignatije (DEX, MDA).

Ispás, s.n. - (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. (rel.) Sărbătoare creștină ce comemorează înălțarea la cer a lui Iisus din Nazaret, la 40 de zile după Înviere, în prezența apostolilor (Înălțarea Domnului). Sărbătoarea se ține întotdeuna în joia săptămânii a șasea după Paști. Întreaga gospodărie era împodobită cu frunze de tei, paltin sau frasin. Preotul, împreună cu tot satul, ieșea la hotare, cu prapori și icoane și sfințea țarina. La troițe se puneau cununi de spice de grâu. Tot în ziua respectivă se face slujba eroilor, la biserică: "Să fac moși pântru eroi, dau colaci și vin. Fac masă și dau piroște, cozonac și horincă. Ridică paos" (Bilțiu, 2009:156; Șieu). De Ispas, "fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură" (Memoria, 2004-bis: 1.186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului potrivit legendei, în noaptea în care s-a născut Iisus: "Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa' vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas" (Papahagi, 1925: 233). ■ (onom.) Ispas, nume de familie (18 persoane cu acest nume în Maramureș, în 2007). - Din vsl. sǔparǔ "mântuitor" < praznic supasa vuznesenja "sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului" (Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

izvór, izvoare, s.n. - Șipot. ■ (rel.) Izvorul Tămăduirii (prima vineri după Paști), este un praznic al Maicii Domnului; sărbătoarea datează din a doua jumătate a primului mileniu. Potrivit legendei, un orb și-a recăpătat vederea după ce și-a udat fața cu apa unui izvor dintr-o pădure din apropierea Constantinopolului, la îndemnul Maicii Domnului. În calendarul popular se mai numește și Paștele animalelor (strat precreștin): femeile fac un colac pe care îl duc la biserică spre a fi sfințit, împreună cu făină de grâu, de porumb, ierburi, frunze și o sticlă de ulei. Ierburile se dau la animale, spre a fi ferite de boli. Uleiul se folosește de leac, peste an. ■ (top.) Izvoare, stațiune climaterică, situată în Munții Gutâi, pe un platou vulcanic, la 926 m altitudine, sub vf. Igniș, la 30 km de Baia Mare, cu acces din Valea Neagră (Firiza), inaugurată pe data de 28 iunie 1936. ■ (geol.) Izvorul pulsatoriu (fântâna țâșnitoare), sursă hidrominerală situată la confluența văilor Poieni și Cizma, în Poiana Botizei, descoperită în anul 1969, în urma executării unor foraje. Botezat de specialiști Izvorul nr. 3; localnicii îl numesc La borcut. Are un debit de 0,4 l / s. Apa este puternic carbogazoasă. Izvorul este captat într-o bortă de fag, cu un diametru de 80 cm și o adâncime de 1,20 m, într-o platformă de beton. Apa apare și dispare cu regularitate (v. Nădișan, 2012: 99-101). ■ (onom.) Izvor, Izvoran, Izvoranu, Izvoreanu, nume de familie (18 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. izvorǔ "fântână" (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Tiktin, DA, cf. DER; DEX, MDA).

încondeia, încondeiez, vb. tranz. - A desena (cu condeiul) și a picta ouăle de Paști cu motive specifice. ■ (obicei) Încondeiatul ouălor: În zilele de joi sau sâmbătă (în Săptămâna Mare) se fierb și se încondeiază ouăle, care apoi se sfințesc la biserică, în ziua de Paști: "Să vopseau și le împistram cu frunze de trifoi, leuștean" (Mara, Breb). "Încondeiatu' ouălor să făce' cu ceară de stup curată. Modele le fac cum știu femeile, cum era pă hainele vechi demult: puiț', roate, pene, cruce, peteică, greblă. Farbele (vopselele) le luam din bold" (Cupșeni). "Ouăle le vopsem cu coji de ceapă și cu blânduși, frunză de ghiocei. Cu blânduși să făceau albastre, că demult feșteu în roșu, albastru, verde. Erau care știau face cu pana de găină sau de gâscă și ceară de albini" (Vișeu, Borșa). "Amu nu să scriu ouăle, numa să feștesc. Înainte să scrieu cu pană de găină sau de gâscă. Și-avei mai multe farbe și le năpusteai cu lingura în farbă și unde o fost scrisă cu ceară, pica și rămânea albu" (Bilțiu, 2009; Poienile Izei). - Din în- + condei "pensulă" (< ngr. kondili „condei de scris”) (Scriban, DEX, MDA). Îndrelúșă, (Indreiu, Andrelușă, Andreiu, Ziua Lupilor), s.f. - (rel.) Ziua de Sf. Andrei (30 noiembrie): "În zâua de Îndrelușă apoi fac turtucă de fărină de grâu cu mn'iere, o frământă, o coc în vatră și o mănâncă sara când să culcă fetele, că dzua de Îndrelușă nu mănâncă nimnica, ajiună, ca să vadă cine i-a si bărbatu" (Papahagi, 1925: 315). - Din îndrea (v. andrea).

joi, s.m. - A patra zi din săptămână. ■ Joile dintre tunuri; zilele de joi dintre Paști și Rusalii erau dedicate Sfântului Ilie, motiv pentru care exista interdicția de a se lucra: "Joile dintre Paști și Rusalii îs șapte și să țâneu să nu bată gheața, să nu bată vântu', să nu rupă pomii" (Bilțiu, 2009: 152; Desești). "Nime nu lucră în zâlele acelea, ca să nu fie lovit de trăsnet" (idem; Budești). "Joile să țân ș-amu până la Sf. Ilie. O ieșit nu știu câți preoți ș-o legat joile, să nu lucre cu pământu' pântru ape, tunete și fuljere" (idem; Moisei). ■ Joița verde, a patra zi din prima săptămână din Postul Mare (Paști), când "îi bine-a țesă, a bontăni, că iesă iarbă" (Memoria, 2001: 25). ■ (onom.) Joia, Joian, nume de familie (9 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Joiana, nume dat vacilor care s-au născut într-o zi de joi. - Lat. (dies) jovis, ziua dedicată de romani zeului Jove (Jupiter), divinitatea supremă în mitologia romană (Șăineanu, Scriban; Diez, Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

lámpă, lămpi, (loampă, lompă), s.f. - 1. Dispozitiv care produce lumină prin arderea unui combustibil, utilizat în casele tradiționale până la introducerea curentului electric (sec. XX): "Din Josani, până-n Tinoasa, / Arde loampa-n tătă casa" (Memoria, 2001: 23). "La ce să-mi trebuiască curent, când am atâtea loampe. La loampă am crescut, la loampă mor" (Mara, 2004). "Dacă se sparge lampa de la sine, acei oameni se despart" (Memoria, 2001: 56). 2. Petrol; naft, opaiț, dohot (ALRRM, 1971: 330): "Se pune lompă-n lompă" (Petrova); "Adă un kg de lompă" (Sighet). - Intrat pe mai multe căi: germ. Lampe, fr. lampe, rus. lampa, magh. lampa (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA) < it. lampa (DER) < lat. lampas, lampadis < vgr. lampas, -pados (Scriban).

Lar, s.m. - (mit.) Erou mitologic prezent doar în colindele și descântecele din Maramureș și Transilvania de Nord; un păstor-domn, un bătrân înțelept, cu părul și barba căruntă, care se retrage în munți împreună cu turma lui. Tradiția ni-l înfățișează în două ipostaze: a) dornic să renunțe la turma de oi, însă oile îl imploră să nu le părăsească și îi promit belșug în primăvara care vine (ciclul "ciobanul sătul de oi"); b) amenințat de tâlhari cu moartea, el nu protestează și le cere doar să fie îngropat după datina păcurărească (ciclul "Miorița"): "Tâlharii la el viné / Și din gură-așe zâce: / - Dă-ne, Lar, tu oile, / Că tu de nu ni li-i da, / Pe tine te-om omorî. / El din grai așa grăi: / - Pământ pe mine nu puneți, / Numai dragă gluga me, / Fluieru' după curé..." (Bilțiu, 1990: 9). Acest apelativ (Lar, Lariu, du-Lar) îl regăsim preponderent în textele folclorice din Chioar, Codru și Lăpuș, cu atributele de moș, bun, sânt (sfânt). În variantele creștinizate, este substituit cu Ionu-Sântionu, Sfântul Petre sau Dumnezeu ("D-umblă-și sângur Dumnezău"). E atestat și apelativul lăureasă, cu sensul de femeie de viță aleasă, ceea ce îi întărește păcurarului Lar statutul de domn sau rege. ■ (onom.) Laar, Lar, Lari, Lariu, Laru, nume de familie (242 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Posibil să fie dubletul lui ler. Mai puțin probabilă e apropierea de Lar, Lares (Larium, spiritele protectoare ale familiilor romane), ci mai degrabă de Lar, Lars, numele unor regi etruști.

Lăsátul sécului - 1. (De Paști, în prima decadă a lui martie). Sărbătoare care marchează intrarea în postul Paștelui; se ține cu șapte săptămâni înainte de Paști și cu două zile înainte de începerea postului. Aveau loc petreceri cu joc, mâncare și băutură: "Era ultima duminică în care să făce verjel cu tinerii satului. Feciorii nămiau muzicanți și cu muzica străbăteau tot satu' cântând și chiuind" (Bilțiu, 2009: 70-71; Bârsana). În fiecare gospodărie se prepara mâncare cu carne și se chefuia: "La lăsatu' săcului oamenii mănâncă mâncăruri mai bune. Fiecare familie face o masă bogată" (idem; Vadu Izei); "Duminică sara, oamenii fac mâncăruri bune, mănâncă și petrec cu horincă" (idem; Poienile Izei). A doua zi, femeile curățau vesela cu cenușă, pentru a se pregăti de post: "Luni dimineață femeile leșiau toate vasele cu leșie de cenușă, ca să poți mânca de post din ele" (idem). 2. (De Crăciun, în 14 noiembrie). În sâmbăta și duminica dinaintea postului Crăciunului se organizează vergel (petrecere) - dans la șură - cu muzicanți, mâncare și băutură. Participă fetele și feciorii din sat. În gospodării, femeile își pregătesc vesela pentru zilele de post, fie spălând-o cu leșie, fie coborând din pod "vasele de post". ■ Potrivit tradiției, în această zi "pun în vasă crengi de măr, de păr, de piersic, pentru ca la Anu' Nou să aibă boboci și să-nflorească" (Bilțiu, 2010: 47; Borșa).

legá, leg, vb. tranz. - În expr. a lega cununile cuiva = a vrăji o fată sau un băiat să nu se poată căsători. - Lat. ligare “a lega, a prinde” (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

leu, lei, s.m. - (zool.) Mamifer carnivor din familia felidelor (Panthera leo): "Unde meri, ceas rău, / Cu limbă de leu, / Cu cap de zmeu" (Memoria, 2001: 54). "Fă-mă, Doamne, ce mi-i fa, / Pasăre să pot zbura. / Fă-mă pana leului / Pă marginea tăului (Calendar, 1980: 74). Blazonul fam. Dunca de Maramureș, descendentă a voievodului Ioan, era reprezentată printr-un leu (Caia, 2002: 30). ■ (mit.) Ipoteze despre prezența leului în folclorul românesc: ca specie a faunei autohtone, ulterior dispărută, substitutul unui animal similar, local; animal mitic de zodiac; simbol iconografic creștin (evanghelistul Marcu, reprezentat ca un leu înaripat, lupta lui Samson cu leul, prezența leului la Judecata de apoi); făptură fantastic de basm mitizat zooantropomorfă sau antropozoomorfă. Referitor la prima ipoteză, “se presupune că leul a înlocuit un alt animal sau că în zona Carpaților ar fi existat cândva leul carpatin, așa cum a existat și în zona Olimpului, pe vremea lui Alexandru Macedon” (Evseev, 2001:99). Alți autori (M. Brătulescu, 1981: 82) susțin că acest animal nu a fost niciodată cunoscut pe teritoriul țării noastre ca specie concretă și invocă studiul lui J. Aymard (1952: 393), unde se precizează că mărturiile autorilor antici semnalează prezența leilor pe o arie restrânsă (Penopolez) din sudul peninsulei balcanice. A. Fochi (1970: 104) afirmă că “paleozoologii au constatat prezența leului pe teritoriul cuaternar al României: leul de peșteră (Panthera spelaea și Felis leo spelaeus) alături de alte feline. Ceea ce îndrituiește ipoteza transfigurării mitice a leului preistoric în literatura populară română”. R. Vulcănescu (1987: 520) susține că “substratul paleozoologic al leului mitic se află în trecutul faunei locale carpatine”. ■ (onom.) Leu, nume de familie (28 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Cf. lat. leo (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Pascu, cf. DER; DEX, MDA), împrumut cult, probabil sec. XVII (DER). Cuv. rom. > ucr. lew (Miklosich, cf. DER).

líber, -ă, liberi, -e, adj. - Slobod, nesupus. ■ (top.) Valea Liberului, pârâu în loc. Bogdan Vodă (Vișovan, 2005). ■ (onom.) Liber, nume de familie (52 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din lat. liber “liber, independent” (sec. XIX) (Scriban, DER, DEX, MDA). Dată fiind prezența în onomastică și toponime, nu e exclusă o asociere cu Liber Pater, după cum propune Alexandru Filipașcu (1940: 22). Liber Pater era un zeu italic al sporului, al înmulțirii; divinitate plebee, originară din Latium. A devenit la un moment dat patronul orașelor libere (cetăți autonome), probabil și datorită consonanței fonetice între Liber (< lat. libare "a stropi, a jertfi, a gusta") și libertas "libertate" (Kernbach, 1989: 299). lunátic, lunatici, s.m. - Somnambul; prostănac. ■ (onom.) Lunatici, poreclă dată locuitorilor din Cornești: "Un corneștean vede că luna, în loc să fie pe cer, era în tău. Săriți, cerneșteni / Cu săcuri și cu lopeți / Care cu ce aveți / Că se-neacă luna-n tău, / După casa lui Bârgău. Bieții oameni s-au sculat iute din somn, o luat care ce o putut și tăți s-o întâlnit lângă tău, să scoată luna" (Memoria, 2004-bis: 1244; A. Radu, 1941). - Lat. lunaticus "lunatic" (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA) < lat. luna (Scriban).

lúni, s.f. - Prima zi a săptămânii. ■ Lunea urâtă, prima zi din prima săptămână a postului mare (de Paști); se postește și se ajună. Se pune cenușă între straturile din grădină, să nu mănânce păsările sămânța (Memoria, 2004: 25). ■ (mit.) Lunei, sfânt ce patronează ziua de luni: "Luni-e Lunei, / Marț e Macovei" (Papahagi, 1925: 322; Săcel). - Lat. *lunis = lunae dies (Scriban, Șăineanu; DER, DEX, MDA).

lup, lupi, s.m. - 1. (zool.) Mamifer carnivor (Canis lupus). ■ (onom.) Lup, Lupan, Lupănescu, Lupașcu, Lupău, Lupean, nume de familie (566 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Lupan (422 de persoane), frecvent în zona Groși-Baia Mare. Lupi, poreclă pentru locuitorii din Blidari (Bilțiu-Dăncuș, 2005), Sat Șugatag (Papahagi, 1925) ("pentru ce-s mai apucători, mai pribegi"), Șurdești și Vărai; Lupuțu, poreclă în Borșa (ALRRM, 1969); Lupuc, poreclă în Lăpuș (Birdaș, 1994). 2. Menghina tâmplarului (ALR, 1956: 543; Chioar). - Lat. lupus (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

mármoră, marmore, s.f. - (pop.) Rocă cristalină colorată; marmură. În Maramureș, se exploata marmură la Dragomirești, Botiza și Valea Porcului (Demeter, Marin, 1935: 83). - Var. a lui marmură (< lat. marmor, -oris, cf. it. marmo, port. marmore, DER, DEX, MDA).

Marțóle, s.f. - (mit.) Divinitate nefastă, de importanță secundară, imaginată ca o babă slută, care pedepsește femeile ce lucrează în ziua de marți. Izvorând din tradiția unor sărbători băbești de origine arhaică, peste care s-au grefat obiceiuri religioase noi, concepția folclorică a amplificat superstiția tabuării zilei de marți ca zi neprielnică (Kernbach, 1989). "...o luat-o de la Marțole pe cocoana ei și tăt ca vântu de iute o ieșit din casă, cu cocoană cu tot" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 116). ■ (top.) Fântâna Marțolei, în Libotin (Vișovan, 2008: 91). ■ (onom.) Marțole, poreclă în Oncești, pentru femeile foarte înalte (ALRRM, 1969). - Din marți (< lat. martis) + suf. -ole.

másă, mese, s.f. - 1. Mâncare. 2. Ospăț. 3. Masa moșilor, realizată din lespezi mari de piatră și amplasată de obicei în curtea bisericilor. În acest spațiu au loc rituri de pomenire a strămoșilor, a doua zi de Paști. Sunt atestate în Lăpuș, Chioar și Maramureșul istoric. - Lat. mensa "masă; bucate; tejghea" (Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX).

mălái, mălaiuri, s.n. - (bot.) Porumb; plantă anuală, cu tulpina puternică, înaltă până la 3 m (Zea mays). În Transilvania, se cultiva începând cu sec. XVII (în timpul domniei principelui Rákóczi, 1631-1648). A înlocuit treptat meiul, devenind alimentul de bază în multe zone. "În anul 1736, a fost foametea cea mare în Maramureș. Atunci au murit 25% din populația județului. În urma foametei, guvernul a hotărât să introducă cultivarea cartofului și a porumbului" (Coman, 2004: 20-21). În anul 1778, mălaiul era deja aliment de bază în Maramureș: "Românii din Maramureș se nutresc mai ales cu cereale, în primul rând porumb. Carne mănâncă rar, preferă slănină și îndeosebi laptele și derivatele sale. Nu lipsește din hrana lor varza murată, fasolea, ridichile, merele, perele și prunele uscate" (scria medicul italian Antonio Candestrini la 1795, cf. Tomi, 2005: 95). Vezi și părinc (= mei, mălai mărunt), cultură autohtonă anterioară pătrunderii culturii de porumb. ■ (onom.) Mălai, Mălăiescu, Mălaimare, nume de familie (20 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). ■ Atestat sec. XVI (Mihăilă, 1974). - Et. nec. (DER, DEX, MDA); cuvânt autohton (Hasdeu, 1894). "Apare evidentă înrudirea cuvântului cu mămăligă, cu atât mai mult cu cât ambele lipsesc din dialecte. Dacă e vorba de o formație internă și expresivă ne-am putea gândi la o formă primitivă *mămălaie" (DER). Cuv. rom. > ucr. maljaj, pol. malaj (Miklosich, Berneker, cf. DER), rus. malai (Vasmer, cf. DER), bg. malai (Capidan, cf. DER), magh. malé (Edelspacher, cf. DER; Scriban, Bakos).

mămălígă, mămăligi, s.f. - (gastr.) Aliment preparat din făină de porumb fiartă în apă. Elementul nutritiv principal pentru populația rurală din Maramureș, de la sfârșitul sec. XVIII și până a doua jumătate a sec. XX: "Mai ales în timpul făcutului de fân, când tot momentul e scump și nu dispun de timpul trebuincios ca să fiarbă alte mâncări, exclusiv se folosesc de mămăligă cu brânză. (...) Maramureșeanul mănâncă foarte prost și puțin nutritiv. Cea mai bună mâncare este mămăliga cu brânză. Carne rareori mănâncă. Posturile cele multe le postește cu fasole și cartofi. Pâine de grâu numai la sărbători mari mănâncă, încolo numai pâine de porumb (mălai)" (Bârlea, 1924, II: 465). ■ (med. pop.) Mămăliga fierbinte se punea în legături la gât, contra amigdalitei; se mai aplica pe piept contra durerilor. - Et. nec. (DEX, MDA); creație expresivă bazată pe consonanța mamă "hrană" (P. Papahagi, Capidan, Graur, cf. DER); cuvânt autohton (Hasdeu, 1894). Cuv. rom. > tc. mamaliga, srb. mamáljuga, bg. mam-, mamuliga, ucr. mamalyga, magh. mamaliga (Scriban).

măr, meri, s.m. - (bot.) Arbore fructifer (Malus pumila). Maramureșul "dispune de o varietate aleasă și o cantitate enormă de fructe, atunci când e an fructifer. Înainte de război (1918), numeroase piețe din orașele Europei centrale, ca și cele din Viena, erau alimentate cu fructele Maramureșului, și anume cu mere și pere" (Papahagi, 1925: 98). Fructele se consumau crude, dar și uscate. Coaja și frunzele de măr se foloseau la prepararea vopselelor (galben, roșu și negru). Utilizat și în magia erotică: "Mâncând un măr, dacă găsești în el nouă sâmburi, îi pui sub perină și vezi cu cine te căsătorești" (Calendar, 1980: 36). ■ (med. pop.) Tonic muscular, diuretic, depurativ, răcoritor, gastric, laxativ etc. (Dumitru, 1992: 159). - Lat. pop. melus, în loc de malus (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, Rosetti, cf. DER; DEX, MDA).

mărgeá, mărgele, s.f. - Bob de sticlă colorată. ■ (mag.) Mărgeaua zermilor, obiect fermecat, produs de șerpi în momentul împerecherii, din salivă îmbibată cu otravă, utilizată de oameni ca antidot la mușcătura de șarpe: “Mărgeaua aceie a zermilor îi cu noroc cine-o are, cine-o găsé. Zâce că să face moară de zermi acolo. Aceie moară o face când s-adună să să puiască. Scuipă scuipat și-o fac pă coadă de zerme. Și când gată, mărgeaua pică. Mărgeaua aceie a zermilor face bine, dacă un zerme mușcă o vacă” (Bilțiu, 2001: 218; Moisei). - Lat. med. margella "mărgean" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, Rosetti, cf. DER; DEX, MDA).

mărțișór, (marț, marțian), s.n. - 1. (pop.) Luna martie; germănar, germinar, mart, marte, marțiu, marțian: "Dacă în marțian răsare soarele și se vede..." (Memoria, 2001: 25). 2. Obicei străvechi. Mărțișoarele tradiționale se confecționau din lână sau din bănuți de aramă sau argint, pe timpul șezătoarelor de peste iarnă. Se purtau toată luna martie (și chiar aprilie), până înfloreau mălinii (sau merii), când se legau de crengi, rostind o dorință. Fiecare dorință era însoțită de o rugăciune. Adulții doreau să se bucure de recolte bogate, iar tinerii să își găsească perechea. - Din marț "martie" (< lat. martius) + suf. -ișor (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA).

mătrăgúnă, mătrăgune, s.f. - (bot.) Plantă erbacee otrăvitoare, cu flori brun-violete și cu fructe negre, lucitoare (Atropa belladonna). Crește prin păduri umbroase, prin poieni și tăieturile de fag din regiunile montane. ■ (med. pop.) Utilizată pentru dureri de picioare, șale, mâini, friguri (Borza, 1968: 27), dar și pentru excitarea sistemului nervos central și accelerarea ritmului cardiac (Dumitru, 1992: 163). ■ (mag.) Are puterea să mărite fetele, să poarte noroc în dragoste și fecunditate în căsnicie; poate spori cantitatea de lapte a vacilor, acționează benefic asupra mersului afacerilor, aduce bogăție în general (Eliade, 1970: 215). "Când mătrăguna este culeasă, trebuie să i se descânte (...). Apoi o stropesc cu miere, cu vin, cu țuică etc. și iar îi descântă. Apoi o sapi, o scoți afară și în locul ei pui bani, miere și pască slujită. Ca să poată fi luată din pământ, trebuie să fie două femei îmbrăcate de sărbătoare. După ce o scot din pământ, joacă pe lângă ea în pielea goală (...). O așază pe o față de masă lângă tot felul de bucate. După ce sosești cu ea acasă, trebuie să o pui în cel mai frumos loc, și anume în grădiniță, între flori, unde sapi o groapă, pui miere și bani, apoi descânți: Doamna doamnelor, / Stăpânitoarea florilor, / Ne-am trudit și te-am găsit / Și te-am adus / Și-n grădinuță te-am răsădit. / Și te-am pus în loc de frunte / Ca să ne fii de folos. Nu-i place să stea oriunde și nu-i voie să arunci spre ea spălături, gunoaie; trebuie ținută într-un loc frumos. E năzdrăvană și nu-i place loc urât. Ea poate să meargă dintr-un loc în altul. Fructele ei sunt otrăvitoare și înnebunești dacă le mănânci" (Antologie, 1980: 266-267; Nănești). Plantă erotică prin excelență. Felele de măritat o caută în pădure, mai ales între Paști și Rusalii și, când o găsesc, "se dezbracă și toate, împreună, în pielea goală și despletite, se învârtesc de 9 ori în jurul mătrăgunei, rostind: Mătrăgună, Doamnă bună, / Mărită-mă astă lună..." (Memoria, 2001: 36-37). - Cf. alb. matërgonë (Scriban, DER, DEX, MDA) < gr. mandragóra.

miéz, miezuri, (dial. mniez), s.n. - Mijloc, centru: "Când o fo la mniez de cale / O-ntâlnit potca cea mare" (Papahagi, 1925: 283). ■ (rel.) Miezul păresii, sărbătoare creștină (cade întotdeauna miercurea) ce marchează mijlocul postului mare (de Paști); păresimi. Întreaga săptămână este închinată Sfintei Cruci, "spre a ne face pe noi, cei osteniți, sprinteni și ușori pentru restul ostenelii" (referitor la post). În ziua respectivă se culeg buruieni de leac (Berbești, Desești) și se ajună toată ziua "până la răsăritul stelelor". "Se duceau păresile la beserică: on colac ș-o lumină. Făcem rugă și pomeni pântru morți. Colacu' era a cantorului și-a popii" (Bilțiu, 2009:76; Săpânța). - Lat. medius “de mijloc, central” (Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

moárte, morți, s.f. - Sfârșitul vieții; răposare: "- O, moarte, ce ți-aș plăti / La mine de n-ai vini? / Da-ț-aș aur și arjânt / Să nu mă bagi în mormînt. / - O, omule, ce gândești, / Cât ai vre tu să trăiești? / Copacu-i cu rădăcină / Ș-a lui vreme încă vine. / D-apoi tu, că ești de lut / Cum nu-i mere în pâmânt ?" (Calendar, 1980: 130; zona Codru). ■ (mit.) Doamna Moarte, personaj care însoțește cetele de "draci", în cadrul spectacolelor de teatru popular ce au loc anual în timpul sărbătorilor de iarnă, în Maramureș. Este singura mască feminină, dar rolul este interpretat tot de un flăcău. "Costumul ei diferă total de celelalte prin faptul că, în general, este îmbrăcată în alb; de regulă se folosește o cămașă de port femeiesc întoarsă pe dos. Capul este acoperit cu o mască în formă de con, care atinge uneori în înălțime 60-80 cm. Ca accesoriu de bază are o coasă sau o seceră de care nu se desparte niciodată. Jocul ei este mai mult de figurație" (Nistor, 1973: 17). - Lat. mors, mortis „moarte” (Scriban, DEX, MDA).

muceníc, mucenici, s.m. - (rel.) Mucenicii (40 de sfinți), sărbătoare de primăvară (9 martie) de tip agrar, prilej cu care se aduc ofrande din recolta de anul trecut. Femeile fac 40 de colaci sau plăcinte pe care le consumă în familie sau le oferă pomană femeilor văduve sau oamenilor săraci din sat: "Să făcea niște florii din aluat, patruzăci făcea. Femeile din vecini se-nsoță câte patru-cinci laolaltă și puneau tăte fărină păntru aluat. Colăcuțî aveau formă de opt. Să unjea cu ou și se presăra mac peste ele. După aceea le puneau în coș și le duceau la biserică și să sfințe și le dădea la femei văduve mai sărace" (Bilțiu, 2009: 56-57; Suciu de Sus). - Cf. rus mučnik "plăcintă de secară" (DEX, MDA).

neám, neamuri, s.n. - 1. Popor, națiune. 2. Rudă, rudenie, familie. "Neamul, familia mare, patriarhală și virilocală" este instituția de bază a societății tradiționale maramureșene (M. Pop, 1980): "Hai la popă să videm / Care din ce neam suntem; / Di la popă la-mpăratu, / Că nouă ni-i neam tot satu" (Bilțiu, 1990: 115); Tătă lumea-i dintr-un neam, / Numa eu pe nimeni n-am" (Ștețco, 1990: 199). În expresia a duce neamul = a perpetua spița. ■ "Neamul era format din două jumătăți: cei vii și cei morți, strămoșii, după cum lumea se împarte în două: lumea albă și lumea de dincolo (M. Pop, 1980: 10). - Din magh. nem "gen, specie, sămânță, soi, viță" (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA); "E posibil ca rom. să provină direct din sl. němǔ "barbar" (DER). Cuv. rom. > magh. nyám (Bakos, 1982: "Román eredetu").

noián, noiane, s.n. - Cantitate mare, belșug. ■ (mit.) Noianu, personaj fantastic în mitologia locală; un fel de vârcolac: "Pă Soare zâcem că-l mânâncă Noianu" (Memoria, 2002; Nănești). - Et. nec. (Șăineanu, DER, DEX); cf. alb. ujanë (MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. ujanë.

noróc, noroace, (năroc), s.n. - 1. Soartă, ursită, destin: "Ardă focu pe tot locu / Dacă rău mi-a fost norocu" (Calendar, 1980: 86). 2. Stare de fericire, bine; bunăstare: "Mamă, la ce m-ai făcut / Dacă noroc n-am avut? / Și de ce vrei să mă ai / Dacă n-ai noroc să-mi dai?" (Calendar, 1980: 91); "Fântână cu bărbânoc / Omu bun n-are noroc / Nici cât arde paiu-n foc; / Nici noroc și nici ticneală / Nici cât arde paiu-n pară. / Mândră floare-i norocu, / Nu răsare-n tăt locu" (Calendar, 1980: 85). În dimineața de Anul Nou colindă numai coconii. "Fetele aduc sărăcie; băieții aduc noroc". 3. Șansă, baftă: "Ce să mă fac dacă nu-i / Norocu la vremea lui, / Cu mâna degeaba-l pui; / Că norocu pus cu mâna / I să uscă rădăcina" (Calendar, 1980: 91). ■ Noroc!, formulă de salut sau de urare. În Maramureș se folosește frecvent expresia "Noroc bun!". "Înainte, în sat la noi dzâcem năroc bun, bună dzua!. Apoi or si cam dzăce ai, de când s-o început a să dzâce Laudă-se Isus Hristos! când să întâlnesc doi oameni. (...) O zinit poruncă de la Vlădică la popt'i ca să dzică oamenii așa" (Papahagi, 1925: 319-320; Giulești, 1920). Această formulă de salut a fost preluată de băieși. ■ (mit.) De remarcat cultul zeiței romane Fortuna, care a pătruns pe teritoriul geto-dac, fiind numită Fortuna Daciarum, obținând numeroase altare în unele orașe (Kernbach, 1989). - Din sl. narokǔ "soartă" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX, MDA).

oálă, oale, s.f. - (ref. la expr.) A pune oala-n horn = "Femeile de la sate cred în farmece; unul din acestea este cu oala de lut pusă-n horn. Când fierbe apa clocotind, înșiră cuvinte neînțelese, în credința că au puterea să aducă pe cutare îndrăgostit prin aer" (Bârlea, 1924); "Că de mi-i tot mânia, / Eu cu tine-oi face-așa: / Că mi-oi pune oala-n horn, / Cu apă și cu viron, / Ș-oi lăsa să fiarbă bine, / Și-oi băga pe dracu-n tine" (Bârlea, II: 68; Berbești). - Lat. olla "oală" (Scriban, Șăineanu; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

obấrșie, obârșii, s.f. - 1. Izvor. 2. Deal, culme. ■ (top.) Obârșie, deal în Botiza și Nănești; Obârșia boii, fânațe în Strâmtura (Vișovan, 2005). - Din sl. obrusi "înălțime, partea superioară" (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER) < vsl. vrǔhǔ "vârf" (Scriban); din sl. obrǔšije (DEX, MDA).

om, oameni, s.m. - 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). ■ (top.) Vârful Omul (1.931 m), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, "amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod" (Filipașcu, 1940); cf. Vf. Omul, din Munții Bucegi, Omul de Piatră, din Munții Făgăraș, cu sensul de "om sacru" (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) "cap, vârf", fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu, 1966). 4. (mit.) Omul Apei, personaj imaginar din basmele maramureșene: "Omul Apei este un spirit malefic, cu toate că în unele legende este inofensiv. Este imaginat în chip de om și locuiește în apele adânci, fiind și stăpânul peștilor, cu care îi atrage pe cei pe care îi întâlnește, pentru a-i îneca și mânca. Unele legende iau aspect de basme, deoarece Omul Apei le dăruiește peștișorul de aur, simbol al bogăției" (Bilțiu, 1999: 30). 5. (mit.) Omul Fiarelor (Sălbatice), personaj mitologic local, numit și Împăratul Lupilor: "Omul Sierelor era înalt, cât un brad de o sută de ani și avea numai jumătate trup, de-a lungul, adică din creștetul capului și până la talpa piciorului. Și această jumătate ardea ca focul, de nu te puteai uita la el de groază și spaimă, căci cine cuteza a se uita la el murea în scurtă vreme" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 46). 6. (mit.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Feciorul Pădurii, Omul Vântului), personaj mitologic înfățișat ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele (Eretescu, 2007:11). Era un om "cu fălci și cu dinți ca de cal", cu ochii "cât boul" și cu nasul "cât pumnul" (Bilțiu, 1999: 31). Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, pe care o prinde, o omoară rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă (Eretescu, 2007). "Omu Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic" (Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești, cf. Bilțiu, 1999: 173). "Tată-meu o fo’ pribeag mare, șî venea la el Fata Pădurii șî trecea șî să ducea. După ceea o zinit Omu Nopțî. Da o-ntrebat: N-ai văzut pă Ileana Sân-Ziana? Da’ zice pribeagu' că n-o văzut-o. Omu Nopții zicea: Eu mă duc după ea să o găsăsc. Dară, să ducea după ea / Șî o găsea, / Țâțele i le tăia, / Pădurea după ea zdera / Și tătă că o rupea" (Ileana Codrea, Vadu Izei, 1922, cf. Papahagi, 1925). 7. (astr.) Omul, numele popular al constelației Hercule. Potrivit unei legende românești, la facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă, într-o zi, o femeie ce îngrijea un copil nou-născut a aruncat spre cer un scutec murdar, încât era gata să mânjească cerul cu el. Dumnezeu s-a supărat și a îndepărtat cerul de pământ. Atunci, Omul s-a hotărât să plece la cer, la Dumnezeu, să-l convingă să aducă cerul înapoi, aproape de pământ. A luat cu el Carul Mare, cu patru boi, Carul Mic, Candela, Crucea de la biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul, Cloșca cu pui, Scroafa, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul, Porcarul, Hora din sat etc. Cam pe la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer, s-a întâlnit cu Dracul, cu care s-a luat la harță. Diavolul a scos din traistă Balaurul, Ursul, Scorpia. Omul s-a luat la trântă cu dracul și l-a învins. Urmele acestei bătălii se văd și astăzi pe cer. - Lat. homo "om, muritor, bărbat" (Scriban, Șăineanu; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

óu, ouă, s.n. - 1. Bulgăre. 2. Cocoloș. ■ (top.) Ou, deal în loc. Gârdani (Codru). "Dealul Ou, numit astfel pentru forma sa, ascunde în pântecele său o mare taină, după cum povestesc bunicii noștri. Ei își amintesc de spusele moșilor lor că acest deal a fost ridicat de către iobagi, care au fost obligați să care pământ cu cățânele din malul Someșului, care curge prin apropiere, drept pedeapsă pentru moartea unei persoane importante (pământul din deal este nisipos, așezat peste sol argilos). Nu degeaba baronul Blomberg și-a construit alături de această movilă o criptă unde să-și îngroape morții. O altă legendă povestită de bătrâni spune că în timpul stăpânirilor străine vătafii acestui sat ar fi omorât mulți săteni care nu au vrut să se supună și le-au îngropat cadavrele în pământ până ce s-a ajuns la această formă de relief" (Gârdani, 2007: 127-128). ■ (onom.) Ou, poreclă și supranume în satul Văleni (com. Călinești). - Lat. ovum "ou" (Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

pas, pasuri, s.n. - Trecătoare în munți. ■ Cele mai importante pasuri din Maramureș: Gutâi (987 m), Huta (587 m), Neteda (1.039 m), Prislop (1.413 m), Șetref (817 m). - Din germ. Pass "pașaport; trecătoare, defileu" (DEX, MDA). pásăre, păsări, s.f. - (ornit.; mit.) Pasărea Măiastră, animal mitologic autohton. "Este o pasăre alegorică ce poate fi stăpânită limitat de om și e totodată o pasăre justițiară. Reprezentată ca o pasăre multicoloră și strălucitoare, cu forțe magice inepuizabile, Pasărea Măiastră are rang regal și e slujită la nevoie de toate celelalte păsări. Intervențiile ei sunt mai ales pasive, iar relațiile cu omul sunt întotdeauna echitabile" (Kernbach, 1989). Pasărea Măiastră face parte dintr-un grup de păsări avimorfe, alături de Pajura și Pasărea de foc. Poartă mesajele zânelor și ale arhe-demonilor (Vulcănescu, 1987). “Păsările mitice ale diferitelor popoare (Phoenix, Garuda, Măiastra etc.) întruchipează un principiu solar și al regenerării veșnice a vieții. Una din funcțiile lor este de a fi agenți de legătură dintre pământ și cer, dintre lumea de aici și cea de dincolo” (Evseev, 2001: 140). E atestată în folclorul din Maramureș, Chioar, Codru și Lăpuș: “Cine m-o aflat pe mine / Om pemintean n-a si nime, / Numai Pasărea Măiastră / Ș-a zbura maicii-n fereastră / Și maicii i-a povesti / Unde mi-am putut muri” (Calendar, 1980: 76); “Fă-mă, Domane, ce mi-i fa, / Fă-mă pasăre măiastră / Să bat cu aripile, / Să descui ferestrile; / Să bat boare de lumină, / Să văd pe badea cum cină” (Memoria, 2001: 95; Nănești); “Te du unde cocoș negru nu cântă / Șî pasăre măiastră nu umblă” (Ștețco, 1990: 59; Borșa). ■ (onom.) Pasăre, Pasare, Păsărică, nume de familie (89 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. passer "vrabie" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA). Páști (Paște), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă, mo¬zaică și creștină, care se ține primăvara, la date apropiate, atât în iudaism, cât și în creștinism. Pentru evrei, Paști este săr¬bă¬toarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiții riguroase, cu miel pascal sacrificat și cu consumarea de azimi. Mielul este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâi; cu sângele lui se ung ramele ușii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie (Ve¬chiul Testament, Leveticul, 23, 5 și urm.). Pentru creștini este sărbătoarea învierii lui Iisus Cristos, dar defapt comemorează sacrificiul christic, al morții care duce la resurecție: “Înlăturați aluatul cel vechi, ca să fiți plămădeală nouă, cum și sunteți, fără de aluat; căci Christos, Paștele nostru, a fost jertfit” (Pavel, I, Corinteni, V, 7). În esență, ambele sărbători conțin ecouri în¬de¬păr¬tate din cultul arhaic al primăverii. ■ După Vulcănescu (1987), în tradiția ro¬mâ¬nească există o sărbătoare specifică: Paștele blajinilor sau Paștele rohnanilor, sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri și practici din care s-au păstrat numai relicte etnografice și reminiscențe folclorice: prima luni după Du¬minica Tomei, care era defapt Lunea Morților, consacrată pomenirii pascale, a căpătat cu timpul numele de Paștele morților. La acest pseudo-Paști femeile se duceau la cimitir, boceau la morminte, îm¬păr¬țeau pomeni peste morminte, ouă roșii și colăcei (Idem: 264). ■ În Maramureș, exista tradiția ca în ziua de Paști (ce cade de fiecare dată duminica) oamenii să se spele pe față, di¬mi¬neața, dintr-un vas cu apă în care s-a pus un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică. După ce în cursul nopții avuse loc slujba de înviere, dimineața toți oamenii din sat se duc la biserică purtând coșuri pline cu bucate, spre a fi sfințite de preot (ouă roșii, pască din făina cea mai bună, o sticlă de vin de casă, urdă de vacă sau oaie, sare, tămâie, șuncă de porc…). Specific și astăzi sărbătorii de Paști este sacrificiul mieilor; însă acesta și-a pierdut caracterul ritualic, fiind săvârșit, fără prea multe formalități, în locuri special ame¬najate din târguri de animale sau piețe, de către persoane autorizate în acest sens. Un alt element specific este încondeierea ouălor, care a devenit cu timpul o adevărată artă. Cert este faptul că acest “praznic creștin” s-a suprapus peste vechile rituri prilejuite de săr¬bătorile de primăvară (aprilie-mai), când, în vechime, se sărbătorea cu fast și rituri spe¬cifice (agropastorale) debutul unui nou ciclu vegetațional (Anul Nou primăvăratic). Paștile, Sâmbra oilor și Tânjaua sunt principalele manifestări în societatea tradițională mara¬mureșeană. 2. Pască, pâine sfințită. - Din lat. pascha (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. ebr. pésah, gr. paska.

pắcură, s.f. - Lichid vâscos rămas de la distilarea țițeiului; țiței: "În Săcel, există petrol, în Ieud și Dragomirești se găsește păcură" (Papahagi, 1925: 97). ■ (top.) Păcura, fânațe, arătură în Botiza, Ieud, Săliștea de Sus. "Avem de a face cu un semn lingvistic al unei zone petrolifere. Cuvântul apare ca nume topic în anul 1440" (Vișovan, 2005). ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Lat. picula < lat. pix, picis "smoală, bitum" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. pakura (Scriban; Edelspacher, cf. DER), bg. pakura (Capidan, cf. DER).

pădúre, păduri, s.f. - În expr. pădure surdă = pădure bătrână, tăcută, liniștită, unde îți țiuie urechile de liniște. “Pădure situată departe de sat, de unde nu se poate auzi cântatul cocoșului” (Bilțiu, 2001). “Știi cum îi pădurea surdă? Pădure mare. Nu auz’, ferească Dumnezo, numa-n ceri și-n pământ. Și erai cam spărietă, că umblă p-acolo lupi” (Bilțiu, 2001: 225; Oncești). - Lat. padule, metateză din paludem < palus "baltă, mlaștină" (Șăineanu, Scriban; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

păstór, păstori, s.m. - 1. Păcurar, cioban. 2. Supraveghetor, îngrijitor. ■ (mit.) Păstorul băilor, duh păzitor al minelor și protector al băieșilor, pe care îi protejează împotriva accidentelor sau a surpărilor. Mai veghează la plata corectă a muncii minerilor (Bilțiu, 1999: 41). - Lat. pastor (Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA) < lat. pascere, pastum "a paște" (Scriban).

păstorít, s.n. - Ocupația, profesiunea de păstor: "Adevărata ocupație a maramureșeanului, aceea fără de care i-ar fi imposibil să trăiască și de care se leagă toată viața lui, cu durerile și deziluziile, cu vraja și frumusețile ei, ocupația pe care a moștenit-o de la părinți și va lăsa-o urmașilor, ocupația care s-a născut din însăși porunca pământului pe care trăiește este creșterea vitelor, păstoritul" (Georgeoni, 1936: 15). - Din păstori (DEX, MDA).

păzitór, păzitori, s.m. - Paznic, strajă. ■ Păzitorul casei, motiv în cultura populară maramureșeană, incizat pe porțile de lemn sau sculptat în stâlpii portițelor de la intrarea în casă. Figură umanoidă, stilizată, cu rol protector. - Din păzi + suf. -tor. (Scriban, DEX, MDA). Cuv. rom. > bg. pazitor (Miklosich, cf. DER; Scriban).

péșteră, peșteri, s.f. - (geol.) Grotă, cavernă. ■ (geol.) Peștera Izei, cea mai mare peșteră din jud. Maramureș. Are o lungime de 2.440 m și o denivelare de -170 m. Este situată în Munții Rodnei. Are săli de 20-30 m înălțime și o cascadă de 15 m (Portase, 2006: 27). Este străbătută de izvorul Bătrâna (Timur, 2007: 27); Peștera de la Izbucu Izei, are o lungime de 500 m, este dezvoltată pe activ și este străbătută de izvorul Bătrâna (Timur, 2007: 28); Peștera cu Oase, situată în apropiere de loc. Poiana Botizii (Piatra Pintii). Rezervație speologică. "O peșteră mai mult înaltă decât lată, cu pereți foarte apropiați. Înălțimea galeriei principale ajunge la 6-7 m. Aici s-a aflat, mai demult, un depozit osteologic, de unde s-au recoltat oase de Ursus Spelaeus (Portase, 2006: 27); Peștera de la Vălenii Șomcutei are o lungime de circa 1.500 m și este străbătută în întregime de Valea Peșterii (Monumente, 1976: 142). - Din sl. peštera < sl. pešt "cuptor" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX, MDA).

piátră, pietre, s.f. - 1. Grindină: "Când cade piatră, este bine să scoți afară cociorva și lopata cu care bagi pâinea în cuptor și atunci grindina va înceta" (Lenghel, 1979: 11). 2. Stâncă, rocă. 3. (min.) Piatră sălbatică, piatră fără zăcăminte, sterpă, fără valoare; referitor la zăcămintele extrase din exploatările miniere maramureșene. 4. Piatră vânătă "sulfat de cupru". Soluție cu care se stropesc pomii și vița-de-vie contra dăunătorilor. ■ (top.) Piatra Șoimului, stâncă situată în Munții Igniș, la nord de Baia Mare, de unde izvorește pârâul Videanul Mare, afluent al Săsarului; Piatra Virgină, stâncă izolată, situată la nord de Baia Mare, în Munții Gutâi-Țibleș, cu acces de pe Valea Roșie; Piatra Tâlharului, stâncă situată la nord de Baia Mare, pe creasta unui deal, vizibilă din cartierul Săsar; în apropiere se află și o grotă săpată în stâncă, despre care legenda spune că era folosită de haiducul Pintea; Piatra Handalului, stâncă izolată, situată în apropiere de Nistru, în Munții Gutâi-Țibleș; Piatra Roșie, stâncărie de coloane sculptate de intemperii, înaltă de câțiva zeci de metri, situată la ieșirea din Șurdești spre Cavnic; Piatra Pintii, stâncă de calcar, din categoria klippelor pienine, situată în apropiere de loc. Poiana Botizei. - Lat. petra “stâncă, piatră” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA) < vgr. pétra (Scriban).

pietrós, -oasă, pietroși, -oase, adj. - Plin de pietre, cu multe pietre. ■ (top.) Pietrosul Rodnei, vf. (2.303 m) situat în Masivul Rodnei, prin care se atinge altitudinea maximă din întreg lanțul Carpaților Orientali. Diferența de nivel între Borșa și vf. Pietrosu este de 1.643 m (Posea, 1980: 18). Legenda spune că, "până în anul 1940, Pietrosul a avut înălțimea de 2.305 m, dar din ordinul lui Horty, vârful a fost retezat pentru a se așeza o cruce care să poarte numele acestui fascist" (Timiș, Mihali, 2000: 45-46); Pietrosu, munte (1.850 m) care formează partea centrală a culmei Budescu (Munții Maramureșului, culmea Pietrosu - Bârdău) (Posea, 1980: 28); Pietroasa, vf. (1.200 m) în Munții Ignișului; Pietrosul, pârâu ce izvorăște de sub căldarea glaciară de sub Rebra (Munții Rodnei) și se varsă în pârâul Izvorul lui Dragoș (Monumente,1976: 26). - Din piatră (< lat. petra) + suf. -os (Scriban, DER, DEX, MDA).

Pintilíe - Sărbătoare creștină dedicată Sfântului Pantelimon, numit și "doctor fără de arginți" (27 iulie). Este considerat ocrotitorul medicilor și tămăduitor al bolnavilor. "Îi zî cu prilej. Nu să lucră, nu să cosăște, nu să sapă, nu să culeje nici cânepa" (Bilțiu, 2009: 194; Hărnicești). ■ (onom.) Pintilie, Pintilei, Pintilii, nume de familie (79 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007).

pívniță, pivnițe, (pemniță), s.f. - Peșteră. ■ (top.) Pivnița lui Pintea, din vf. Pietrosului: "… ruinele unei pivnițe ce a aparținut haiducului. Se spune că aici ar fi îngropat un vițel de aur" (Odobescu, 1973). - Din sl. pivĭnica (< pivo "băutură, vin de fructe") (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

plutărít, s.n. - Ocupație tradițională ce constă în transportarea lemnelor din exploatațiile forestiere pe cursurile de apă. În Maramureș, prima atestare documentară este o diplomă din anul 1456 (Mihaly de Apșa, 1900: 379). "Râurile Tisa, Mara, Vaser, Cisla, Vișeu, Valea Ruscova erau până nu demult marcate de baraje care permiteau adunarea apei necesare formării plutelor. Prin ridicarea stăvilarului, albia râului se umplea și plutele porneau la vale. (...) În Maramureș, s-a practicat și așa-zisul plutărit sălbatic: lemnele nu se legau în plute, ci li se dădea drumul pe albia râului bucată cu bucată" (Dăncuș, 1986: 67). - Din plutări (< plută) (DEX).

poártă, porți, s.n. - (brand local) Poarta maramureșeană, construcție monumentală amplasată la intrarea în gospodăria tradițională. În general, este alcătuită din trei stâlpi și un „fruntar” (pragul de sus al porții) din lemn de stejar, având acoperișul șindreluit. În trecut, era un însemn nobiliar (numai nemeșii aveau privilegiul să-și ridice porți înalte în fața gospodăriilor, în timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decât la vra¬nițe - con-fecționate din pari montați paralel pe o ramă dreptunghiulară și cu o diago¬nală, pentru a-i fixa, și care se deschidea într-o parte). Cele mai reprezentative porți sunt situate în satele de pe Mara, Cosău și Iza, dar și în unele localități din Țara Lăpușului. - Lat. porta "poartă, ușă; strâmtoare" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

pom, pomi, s.m. - 1. Pom de Crăciun, segmente de paie îmbinate într-o construcție romboidală, delimitate prin "cocoși" (floricele) sau boabe de fasole; era îmbodobit cu struțuri din hârtie colorată și era atârnat de grinda casei. În satele din zona Codru s-au conservat până la mijlocul sec. XX. (D. Pop, 1978: 55). Modele tradiționale: pom din fasole (Oarța de Sus), pom de paie (Rodina, Orțița), pom de vâsc, pom de scai (scaiul Crăciunului), vârf de fag și vârf de brad. "Peste exteriorul circumferinței a trei cercuri confecționate din nuia de salcie sau sârmă, îmbrăcate în hârtie colorată erau trecute sfori subțiri din ață de fuior. Cercul mare era fixat în partea de jos, iar cel mic în partea de sus. Se împodobea cu flori ornamentale din hârtie creponată colorată" (Bilțiu, 1996: 11). Avea o răspândire europeană, până în Suedia (Bănățeanu, 1969: 59). 2. Pomul vieții, motiv prezent pe fațadele porților maramureșene, figurat sub forma unor perechi de linii oblice semnificând ramurile de brad, deasupra unui triunghi simbolizând rădăcina și având în partea de sus o rozetă sau o cruce înscrisă (Avram, 2006: 197). "Tipul cel mai complex al acestui motiv străvechi având surprinzătoare asemănări cu anumite stindarde ale legiunilor romane este realizat de obicei în relief din fondul stâlpului de stejar" (Nistor, 1977: 16). ■ (onom.) Pomian < n. top. Pomi, loc. în jud. Satu Mare, la granița cu jud. Maramureș (157 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. pomus "arbore fructifer" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

rége, regi, s.m. - Suveran, monarh. ■ (onom.) Regele, porecla unui locuitor din Moisei, fin al Regelui Mihai: "Cu actul nr. 1.559 din 30 aprilie 1947, se arată că în registrul de născuți Matricol botezați, la rubrica Observații, înregistrarea cerută a numelui Mihai s-a făcut în fața reprezentantului Majestății Sale Regele Mihai I al României, ca nănaș. Ofițerului de stare civilă i se va cere corectarea numelui în Teodor Mihai. Este vorba de fiul lui Coman Gheorghe Ceapă (Cârznic), născut la 18 ianuarie 1947. Copilul este al 20-lea născut în familie și al 13-lea în viață. S-a prezentat prefectul județului, Nicolae Vancea și Anderco Iulia, ambii fii ai Borșei. De atunci, cel botezat este poreclit Regele" (Coman, 2004: 25). ■ (top.) Grădina Regelui (Grădina Crăiască), o poiană mărginită cu arbori seculari de larice, situată în apropiere de Cavnic, în partea de est, sub Hija. Rezervație naturală. Copacii au fost plantați în anul 1736, cu ocazia redeschiderii minei Roata. În prezent, au mai rămas 24 de exemplare din coniferi, având fiecare o circumferință de circa 2 m. La plantarea arborilor a asistat și principele Reiner. Din acest motiv zona a primit numele de Poiana / Grădina Regelui. - Lat. rex, regis (Scriban, DEX, MDA).

roátă, roți, s.f. - 1. Motiv ornamental la țesături. 2. Roate, dans popular mixt, specific zonei Chioar și Codru. Se mai numește Patru pași sau Șapte pași. Perechile se învârt în cerc, în sens opus acelor de ceasornicar. De regulă, este însoțit de strigături: "Foaie verde tri scaieți / Să jucăm roata, băieți" (Memoria, 2004: 1.100). ■ (top.) Roata, deal în Bogdan Vodă și Botiza (Vișovan, 2005); Roata, toponim în zona Cavnic: a) Mina Roata. În anul 1858, a devenit proprietatea Asociației miniere Nicolae și Ana Roată, până în 1899, când Asociația a vândut mina lui Iacob Creewel din Londra, iar un an mai târziu a fost cumpărată de o firmă britanică, Roata Aurra Mines Limited. În 1904, acțiunile au fost concesionate unui investitor din Sibiu, iar în 1910, mina a fost cumpărată de stat. b). Pârtiile Roata. Parte a domeniului schiabil din Cavnic. - Lat. rota "roată" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA); cf. rad. i.-e. *rot- (lit. ratas, let. rats, germ, Rad, sansk. ratha, gal. rhod).

róuă, s.f. - (bot.) Roua-cerului, plantă insectivoră ce își completează necesarul de substanțe proteice extrăgându-le din corpul insectelor capturate cu ajutorul bobițelor transparente de clei din vârful perișorilor de pe frunze (Drosera rotundifolia). Florile sunt de obicei de culoare alb sau roz (Monumente, 1976: 59). Semnalată în Maramureș, în complexul mlăștinos Vlășchinescu, de pe platoul vulcanic Izvoare, dar și în tăul Tribșor, situat la hotarul loc. Săpânța, sub vf. Tribșor (976 m), precum și în Munții Rodnei (Muntele Bătrâna), în Tăul Muced, în bazinul superior al văii Izei (v. Timur, 2007). - Lat. ros, roris “rouă” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

ruptu' sterpelor - Obicei pastoral care constă în alcătuirea stânilor pentru perioada de vară, numirea păcurarilor și măsuratul laptelui. Pe Mara, Cosău, Iza și Vișeu - Ruptu Sterpelor; în Oaș - Sâmbră. "Primăvara, când rump sterpele, atuncea se strâng laolaltă toate gazdele și fac stâna" (Papahagi, 1925; Hărnicești). Cu sensul de "a despărți oile cu lapte, de oile sterpe". "Pe la Sf. Gheorghe fac tovărășie de lăptărit, alcătuiesc așa-zisa stână, care numără până la 500-600 de oi cu lapte, numite pecuini. (...) De regulă, oile de la 5-6 păcurari se împart pe grupe: oi cu lapte, sterpe și mielușei. Aproape de Sf. Gheorghe hotărăsc o zi când cu solemnitate bisericească pun bazele tovărășiei" (Bârlea, 1924, II: 462). Momentul culminant al sărbătorii este măsurișul laptelui, care se face înainte de orele prânzului. Laptele fiecărui sâmbraș se toarnă într-o putină și se măsoară cu o botă cioplită numită carâmb. Oile și păcurarii sunt stropiți cu apă sfințită. În final, are loc o serbare câmpenească, timp în care baciul prepară cașul din laptele muls, după care acesta se împarte între sâmbrași, cu o balanță, pe un talger așezându-se o putină cu atâta apă cât lapte a avut, iar pe celălalt atâta caș cât este greutatea apei. - Part. lui rupe (< lat. rumpere) (Scriban, DEX, MDA).

Rusálie, Rusalii, s.f., - (rel.) Sărbătoare religioasă creștină la 50 de zile după Paști: "În cinstea acestei mari sărbători, toate porțile, gardurile, streșinile caselor sunt împodobite cu frunze de frasin (...). După liturghia din ziua de Rusalii, preotul, împreună cu sătenii, se deplasează la marginea satului, spre câmp, unde se oficiază sfințirea țarinei..." (Memoria, 2004-bis: 1.187). - Din vsl. rusalija (DEX, MDA) < lat. med. Rosalia "sărbătoarea rozelor" (Șăineanu, Scriban, DER).

Sângeórz, (Sângiordz, Sânjorz), s.n. - (23 aprilie) 1. Sărbătoare precreștină care, în antichitate, a marcat debutul unui nou ciclu vegetațional și agropastoral (Anul Nou arhaic). Primul om care iese cu plugul la arat este sărbătorit ca un împărat (Tânjaua de pe Mara, Udătoriu din Chioar) și debutează oficial anul pastoral. În ziua de Sângeorz, poarta, casa, grajdul și staulul oilor erau împodobite cu frunze verzi de tei, mesteacăn, carpen, fag sau frasin: "Înstruțam staulu' cu oi și vranița să sie anu' bogat, să crească iarba. Zicea că, dacă are cineva fete, ajută fetele să să mărite, că crengile acelea aduc noroc la casă" (Bilțiu, 2009: 90-91; Săcel). Elementul esențial al acestei sărbători este stropitul cu apă (rit de fertilizare și fecunditate): "Pă fete le băga în râu să sie sănătoase și vlăstoase tătă vara" (idem; Borșa); "Și oamenii să udau dimineața să să spele de tăte relele, să rămâie curați ca apa, să fie iuți ca apa de munte primăvara" (idem; Sat Șugatag). Debut de an pastoral: "Când scoatem oile la Sângeorz, le trecem păstă lanț, păstă rug și păstă secure" (idem; Cupșeni); “Atunci când fac stânile, se cheamă mulsu’ măsurii. Atunci se măsoară laptele, care cât are, sau cu litra, sau cu găleata. Atunci mere și popa și face slujbă pă ele și le stropea cu apă sfințită” (Papahagi, 1925). 2. (rel.) Sărbătoare religioasă creștină, închinată Sf. Gheorghe (23 aprilie). 3. (mit.) Personaj din galeria divinităților populare ale mitologiei române (Vulcănescu, 1987). Anul Nou arhaic debuta, ca la toate popoarele antice, o dată cu declanșarea muncilor agricole și începutul anului pastoral. A existat, cu siguranță, o divinitate care patrona această sărbătoare. Trebuia să fie un luptător, un erou salvator, civilizator, care învingea stihiile iernii, aducea soarele, ploaia și vegetația. Peste acest cult arhaic religia creștină a suprapus imaginea Sf. Gheorghe, cu atribute și virtuți similare. Sărbătoarea lui s-a fixat, în calendarul creștin, pe 23 aprilie, o dată cu debutul anului pastoral: “La o săptămână după Sân-Giordz, strângem stâna laolaltă (…) apoi merem la munte; apoi, când rumpem sterpele, băgăm oile după strungi și le afumăm” (Papahagi, 1925; Ieud). În amintirea acelui zeu arhaic se împodobeau porțile și streșinile caselor cu crenguțe de mesteacăn și oamenii se stropeau cu apă, pentru a prefigura un “an vlăstos”. ■ (onom.) Sângeorzan, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din sânt "sfânt" + George (< Gheorghe) (MDA); cf. lat. Sanctus Georgius (DER), cf. magh. Szent György (MDA).

Sânmédru, (Sâmedru, Sumedru) - (rel.) 1. Sărbătoare creștină (26 octombrie). În sâmbăta de Sânmedru, numită și sâmbăta morților, în unele localități din Țara Maramureșului, au loc parastase în cimitire: "S-aprindeau lumânări la morminte. Înainte se aprindea un foc mare în cimitir și, de la focul acela, își aprindeau oamenii lumânările. În jurul focului stau oamenii bătrâni, vorbeau și jucau cărți" (Corpusul folclorului, cf. Bilțiu, 2010: 42). "Pomenile să fac pă morminte. Pun pă morminte un colac și-o oiagă cu vin și cu acela ridică paos" (idem). 2. Ziua de Sânmedru este dedicată Sf. Dumitru. Marele mucenic Dumitru a fost un martir creștin, care a trăit în vremea împăraților Maximian și Dioclețian, în cetatea Tesalonic (sec. al III-lea). A fost martirizat în jurul anului 306, ca sfânt militar. - Din sânt "sfânt" + Dumitru (MDA); cf. lat. Sanctus Demetrius (DER).

Sânnicoáră, (Sânicoară) - (rel.) Sărbătoare creștină în care se prăznuiște Sfântul Nicolae (6 decembrie). Potrivit tradiției, cu acest prilej copiii primeau daruri: "Niculașu-i a coconilor. Sara își pun papucii în fereastră. Știu că vine Moș Nicolae cu daruri și le dă la care-s buni" (Bilțiu, 2010: 57; Vadu Izei). "Dzua de Sân-Nicoară, atunce femeile leagă foarfecele, pentru ca să nu mănânce lupt’ii oile" (Papahagi, 1925: 314). - Din sânt + Nicoară (< lat. Nicolas) (MDA).

Sântandréi, (Andrelușa, Îndrelușa, Indrei, Indreiu Lupilor, Ziua lupilor) - 1. Sărbătoare precreștină (30 noiembrie) cu triplă semnificație magică: a) Ziua Lupilor. În ziua respectivă se leagă foarfecele, cuțitele, piaptănul, melița și fusul, cu scopul de "a lega gura lupilor" și a altor animale sălbatice, "să nu mănânce oile și marhăle": "Legam foarfecele și piaptănu' și le puneam pe meșter-grindă. Le țineam acolo până trece Andreiu" (Bilțiu, 2010: 52; Giulești). b) Noaptea strigoilor. "Să ung cu usturoi poarta, ușile casei, fereștile. Să face sămnu' crucii de-o parte și de alta a ușii, ca să fie alungate duhurile necurate, tăte relile de pă lângă casă" (N. Timiș, cf. Bilțiu, 2010: 51; Dragomirești). c) Invocarea ursitului. “În dzua de Îndrelușă apoi fac turtucă de fărină de grâu cu mniere. O frământă, o coc în vatră șî o mâncă sara când să culcă fetele - că dzua de Îndrelușă nu mâncă nimnică, agiună - ca să vadă cine i-a hi bărbatu” (Papahagi, 1925, t. DXXII). 2. (rel.) Sărbătoare religioasă creștină în care este prăznuit apostolul Andrei, primul dintre ucenicii lui Iisus. Este socotit ocrotitorul României, deoarece, după tradiție, ar fi fost misionarul creștinismului în Thracia și Sciția (Kernbach, 1989: 534). - Din sânt + Andrei.

Sântămăríe, (Sântămaria), s.f. - (rel.) Numele unei duble sărbători creștine. ■ Sântămăríe Mică (Nașterea Maicii Domnului) (8 septembrie). Sărbătoare (praznic împărătesc) închinată Mariei, mama lui Iisus. După această dată și până la mijlocul lui septembrie, în funcție de condițiile meteorologice, coboară oile de la munte, "dacă hotarul este cosât". Se sparg stânile și se aleg oile (Văleni). Se recoltează mierea de pe stupi. În unele localități se fac praznice pentru morți (Suciu de Sus) și "luminație în temeteu" (Ungureni). ■ Sântămăríe Mare (Adormirea Maicii Domnului) (15 august). "Mă, mândruță di pă plai, / Spune-mi gura cui o dai? / Dă-mi-o mie-n datorie / Până la Sfântă Mărie" (Bilțiu, 2006: 221). - Din sântă + Maria (MDA); cf. lat. Sancta Maria (DER).

Sântilíe - (rel.) Sărbătoare creștină (20 iulie) care marchează ridicarea la cer a prorocului Ilie, Tesviteanul. Este celebrat ca făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. În ziua respectivă nu se coase, nu se toarce, nu se lucrează cu fânul: "Zâceau bătrânii că Ilie poartă fuljerele și tunetele" (Bilțiu, 2009: 190; Cupșeni). "Nu-i bine a lucra de Sântilie. Să sodomnesc tăte ce-ai lucrat în zua aceie" (idem; Poienile Izei); "Când să aude trăsnind, să zâce că mere cu caru' pă cer și zgomotele îs de la copitele cailor" (idem; Făurești). - Din sânt + Ilie (MDA); cf. lat. Sanctus Helias (DER).

Sântión, (Sântiuăn), s.m. - (rel.) Numele unei sărbători creștine celebrate în 7 ianuarie (Sf. Ion), cu care se închid sărbătorile de iarnă: "În ziua de Sântion se face vergel, la feciorii pe care-i cheamă Ion sau Simion" (Memoria, 2001: 24). ■ (onom.) Sântioan, Sântionean, nume de familie (10 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sânt + Ion (MDA); cf. lat. Sanctus Iohannes (DER).

Sânvăsấi, s.n. - (rel.) Numele unei sărbători religioase celebrate pe 1 ianuarie: "Sânvăsâi cu Bobotează, / Tot după Crăciun urmează" (Bârlea, 1924, II: 249). - Din sânt + Vasile, Văsii (MDA); cf. lat. Sanctus Basileus (DER).

sânzâiánă, sânzâiene, (sânziană), s.f. - 1. (bot.) Numele mai multor specii de plante erbacee: drăgaica (Galium verum), sânzâiana-albă (Galium mollugo) etc. ■ (med. pop.) Părțile aeriene ale plantei au proprietăți diuretice, laxative, sedative, afrodisiace (Pop, Olos, 2004: 135). 2. Numele popular al sărbătorii celebrate la 24 iunie, care coincide cu solstițiul de vară și cu nașterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creștin. 3. (mit.) Sânzâiana, personaj mitologic local, întruchipat ca o zână benefică, confundată uneori cu Ileana Cosânzeana: "Tu, Ileană Sânziană, / Dalbă zână-a florilor, / Drăguța feciorilor" (Bilțiu, 1990: 160). Potrivit legendei, a fost transformată în floarea ce îi poartă numele. O dată pe an, în noaptea de Sânzâiene, preafrumoasa zână își recapătă înfățișarea și se scaldă în apa Vișeului și apoi se îmbracă într-o cămașă lungă, albă, din florile care îi poartă numele (Calendar, 1980: 83-85). Patronează dragostea și frumusețea, motiv pentru care, tot în noaptea respectivă au loc numeroase rituri magice pe care le practică fetele “pentru a fi frumoase și văzute de feciori”. Având credința că apa e vrăjită preț de câteva ceasuri, fetele o imită pe zână și se scaldă goale în râuri și rostesc incantații menite a atrage dragostea. În acest timp, feciorii urcă pe dealurile din apropiere și învârt deasupra capului făclii, în sensul rotirii Soarelui. Apoi, se confecționează cununi din florile de sânzâiene și se aruncă pe casă. Tradiția spune că, în noaptea respectivă, vântul e mai puternic. Celor cărora nu le cad cununile li se vestește noroc și dragoste în viață (v. Calendar, 1980: 72). Înfloritul sânzâienelor marchează, de asemenea, începerea muncilor de vară. - Lat. sanctus dies Johannis "ziua sfântului Ion" (Scriban, DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. szinzijenya (Bakos 1982).

scái, scaiuri, s.n. - Scaiul Crăciunului = pom de Crăciun substituit cu un scai (zona Codru): "Alteori se împodobea doar cu nuci un scai mare, care se numea scaiul Crăciunului. Contribuia la amuzamentul colindătorilor, întrucât era scuturat și nucile cădeau pe masă" (Bilțiu, 1996). - Din scr. čkalj “scai” (Scriban; Cihac, Tiktin, Candrea, cf. DER; DEX).

schimbárea la față - (rel.) Prima sărbătoare de toamnă (6 august); Probaje, Probejanie. "De la sărbătoarea asta începe a pica frunza de fag; frunza și iarba îmbătrânesc" (Bilțiu, 2010: 37). Interdicții: "Nu-i bine a lucra, că dacă lucri, lucru îi așe cum să proboze frunza. Așe să duce lucru, așe să duc tăt'e cum pică paiu, cum pică frunza (idem; Sarasău). ■ Sărbătoare (praznic împărătesc) ce marchează întâmplarea de pe Muntele Tabor unde Iisus, în prezența apostolilor Petru, Iacob și Ioan, a început să strălucească (potrivit teologilor, acest lucru demonstrează originea sa divină).

sfat, sfaturi, s.n. - 1. Povață, îndemn, îndrumare. 2. Consiliu, consfătuire. 3. Adunare deliberativă. ■ Sfatul popular, organ local al puterii de stat (în regiuni, raioane, orașe și comune); nume dat consiliilor locale și primăriilor în perioada 1950-1989. ■ Sfatul bătrânilor, instituție românească arhaică de conducere politică și administrativă a unei comunități; Sfatul bătrânilor, grup statuar realizat din piatră, operă a sculptorului maramureșean Vida Gheza, amplasată în fața Palatului Administrativ din Baia Mare. Sfatul bătrânilor din Chiuzbaia: Nu departe de Baia Mare, în Chiuzbaia, a existat până la începutul secolului XX un sfat al bătrânilor. Sfatul se alegea la patru ani și trebuia să fie format din număr impar de persoane. Dacă în răstimpul unui mandat se întâmpla să moară dintre cei aleși, ei erau înlocuiți provizoriu până la următoarele alegeri cu oameni în vârstă (Dragomir Ignat). 4. Sfatul, prima publicație românească tipărită la Sighet (în 1918). - Din sl. sǔvětǔ "sfat, consiliu, învoială" < vietu "sfat" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

soáre, s.m - (mit.) Astru al zilei, care a generat, la fel ca la toate popoarele antice (egipteni, incași, caldeeni, indieni etc.) un cult special; în unele culturi a devenit, o vreme, divinitate principală a panteonului. Se știe faptul că religia mitraică a fost larg răspândită pe teritoriul Daciei. Simboluri solare au fost identificate în ornamentația ceramicii de la Lăpuș (datată 1.300-1.000 a.H.): “Avem de a face cu o comunitate care se închina anumitor forțe ale naturii, între care soarele avea probabil chiar rolul principal” (Vulpe, 2001 în Marmația, 2003: 426). Pe niște străchini de la Lăpuș apăreau motive tipic solare, reprezentate foarte realist (nu doar simbolic, sub formă de spirale), cu un soare cu raze; aceleași motive s-au regăsit pe discul unor topoare de luptă (C. Kacsó, idem). În general, soarele a fost adorat până târziu în toate aceste culturi, dar cu timpul și-a pierdut rolul principal. Însă, se poate presupune, pe baza documentelor folclorice, faptul că divinizarea soarelui s-a menținut mult timp în rândul comunității maramureșene. Soarele rămâne un personaj activ, cu care oamenii interacționează frecvent, în diferite împrejurări: “Da' la turmă cine șede? / Șede, șede sfântul Soare” (Calendar, 1980: 10); “Mult mă-ntreabă roșu Soare / Ce m-am uscat pă pticioare” (Calendar, 1980: 89); “De m-a da, de nu m-a da, / Pe fereastră mi-i fura, / La Soare ne-om cununa” (Memoria, 2001: 95). Într-o etapă ulterioară, semnalăm invocarea soarelui în diferite împrejurări, fie sub formă de rugăciune, fie chemarea ca martor, fie pentru a oblădui, a vindeca (în descântece): “Un obicei frecvent la naștere era închinarea copilului la Soare. Tânăra mamă lua copilul în brațe, se uita la el înălțându-l în direcția Soarelui: Mândru Soare, mândru Soare, / Răsai cu patruzeci și patru de răzișoare, / Da' nu răsai numai pe Țibleș ori pe tău, / Cu răsai pe capul și trupușorul coconului meu, / Și din cap până-n picioare / Să strălucească ca tine, mândru Soare” (Calendar, 1980: 17; Borșa). În dimineața Anului Nou, când se ivește Soarele, fetele se așezau în genunchi și, cu mâinile troiță, se rugau: “Sfinte Soare, sfinte Soare, / Răsai cu 24 de răzișoare: / Cu tri încalță-mă, / Cu tri încinge-mă, / Cu tri pe obraz mângâie-mă, / Cu tri pe gură îndulce-mă, / Cu tri pe umeri împodobe-mă; / Tri în gene, / Tri în sprâncene, / Tri în păr împlete-mi-le, / Să fiu frumoasă / Și drăgăstoasă / Și strălucitoare / Ca tine, mândru Soare” (Memoria, 2001: 33; Ieud). “E atestată închinarea la Soare, când răsare sau apune, însoțită de invocația: Sfinte Soare, ajută-mă!” (Kernbach, 1989: 549). Soarele mai era invocat în timpul muncilor agricole de primăvară: “Când aruncă sămânța sub brazdă, plugarul maramureșean mai întâi o închină Soarelui. Iar alaiul care îl poartă pe sărbătorit la Tânjaua de pe Mara, după ce a înconjurat de trei ori țarina în care s-a tras întâia brazdă, se oprește cu fața către Soare, își descoperă capul și unul dintre ei, marele pogonici, cu brațele întinse către Soare, ca într-o rugă, rostește cu glas tare: Mândru Soare călător / Apleacă-te pe ogor / Și-ncălzește semințele / Să rodească holdele” (Memoria, 2002: 486-488). O altă dovadă a rolului major pe care Soarele l-a jucat în mitologia maramureșenilor este prezența discului solar pe porți, pe leagăn, ori pe lăzile cu zestre. O dată cu ascensiunea creștinismului, rolul Soarelui e preluat de Dumnezeu, ca divinitate supremă. Chiar și în aceste condiții, bătrânii satelor nu abandonează străvechiul cult al Soarelui: “Când ies din beserică, apoi ia nănașu' colacu și mirele și mireasa se uită pân el, colea în ușa besericii, să uită la Soare, d-ipce să fie frumoși coconii” (Papahagi, 1925; Mara). Reminiscențe ale acestui cult s-au semnalat până în secolul XX, în credințele populare: “Soarele nu e voie să fie arătat cu degetul” (Calendar, 1980: 103); “Nu se aruncă gunoi spre Soare nici când răsare, nici când apune” (Calendar, 1980: 92). ■ (top.) Dealul Soarelui, deal situat între Seini și Săbișa: "Venind dinspre Baia Mare, de la Valea Hotarului, care desparte Seiniul de satul Săbișa, în partea dreaptă a drumului E 58, te întâmpină Dealul Soarelui" (Zynir, 2003: 56). Pe vârful dealului se află o cruce de piatră din mari dimensiuni. ■ (onom.) Soare, nume de familie (27 de persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. sol, -is (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

stấnă, stâne, s.f. - Așezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc, pe timpul nopții, oile și păstorii. Stâna se constituie la "ruptul sterpelor", când are loc însâmbrirea și măsurișul laptelui. Stâna este alcătuită din coliba păcurarilor, ridicată "în furci", unde se așeza și vatra, din comarnic, staulul oilor, în dosul colibei și strunga oilor, în față (după Dăncuș, 1986: 49). "Centrul locuirii montane este așadar stâna, admițând cel puțin două din înțelesurile termenului: stâna = loc de preparare a laptelui (reședința baciului); stâna = întreg ansamblul unei așezări pastorale. (...) Dar stâna (fromagerie) are ca unic centru al său și al întregului complex focul și vatra focului. Stâna (sens lărgit) are un al doilea centru al său: strungile (țarcul în care, oile adunate, sunt mulse de trei ori pe zi)" (Latiș, 1993). După tipul de asociere: stâna pe cumpene (sistem clasic, tradițional, autohton, arhaic: asocierea proprietarilor de oi, constituirea stânei prin unirea mai multor lăptării, iar la Ruptu Sterpelor se face cărămbitul laptelui - se calculează în cumpene cantitatea de brânză și de urdă ce i se cuvine fiecărui proprietar de oi) și stâna pe fonți (sistem introdus de evrei la sfârșitul sec. al XIX-lea: după fiecare cap de oaie cu lapte se primesc 8-10 fonți de brânză (Georgeoni, 1936: 42-43). ■ (top.) În Stânești, La Stânești, Preluca Stâneștilor, top. în Dragomirești (Faiciuc, 1998); Stânișoară, munte (1.629 m) ce face parte din Culmea Jupania (Munții Maramureșului) (Posea, 1980: 29). ■ (onom.) Stâna, nume de familie în Maramureș. - Din sl. stanǔ, stana "oprire, stațiune", de la stati "a sta", cf. srb. stan "colibă de păstor", stanar "păstor", rus. stan "stație" (Scriban; Lambrior, Cihac, Densusianu, Tiktin, Rosetti, Conev, cf. DER; DEX); "Este un cuvânt tipic păstoresc, general și străvechi în limbă, dar cu obârșie deocamdată echivocă; posibil autohton. Cei mai mulți filologi l-au considerat slav (ca împrumut arhaic), alții însă l-au declarat autohton, traco-dacic. Dintr-un traco-dacic *stana (rad. i.-e. *stā "a sta, stațiune, loc de ședere"), ușor putea să derive rom. stâna" (Russu, 1981: 388-389); cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Reichenkron); cuv. de origine traco-dacă (MDA). Cuv. rom. > srb. stira, magh. esztena (Macrea, 1970: 13; Bakos, 1982; DER).

steág, steaguri, s.n. - 1. Steag din spice de grâu, obicei agrar păstrat în zona Lăpuș: "Cununa și steagul erau duse cu alai de pe ogor până în sat de o fecioară și un flăcău" (Stoica, Pop, 1984: 112). 2. Steag de nuntă: "Apoi, la nuntă treabă să hie un steag. Steagu-i făcut din pânzătură roșie și cu mn'edzuc alb. Apoi, steagu' de nuntă îl fa’ la fecior care n-o mai fo' însurat" (Papahagi, 1925: 318). "În seara premergătoare cununiei la mire se serbează cusutul steagului. Se strâng prietenii flăcăi ai mirelui, precum și rudele și fac steagul. Stegarul se îngrijește de o prăjină, năfrămuri de diferite culori, asemenea tot felul de panglici și le tocmește frumos pe prăjină ca un fel de steag, care joacă un anumit rol la cununie. La vârful prăjinei sunt agățate și niște clopoțele. Steagul fiind gata, îl joacă stegarul, precum joacă și tineretul adunat, până la miazănoapte" (Bârlea, 1924, II: 466). 3. Drapel cernit, la poartă, care semnalează un deces. - Din rus. steag, cf. sl. stĕgŭ (DEX); din sl. stegǔ "flamura" (Șăineanu, Scriban, MDA).

strâmb, -ă, strâmbi, -e, adj. - Curbat, încovoiat, răsucit. ■ (top.) Strâmba, deal (838 m), la nord de Baia Mare; Strâmbu Băiuț, localitate în Lăpuș; Strâmbu, pârâu, afluent al râului Lăpuș. ■ (onom.) Strâmb, Strâmbeanu, Strâmbei, Strâmbu, nume de familie (191 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. strambus, formă vulgară de la strabus (Șăineanu; Cipariu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

strâmtoáre, strâmtori, s. f. - 1. Loc strâmt. 2. Trecătoare, defileu. ■ (top.) Strâmtori-Firiza, lac de acumulare format cu ajutorul unui baraj, construit între anii 1961-1963, cu un volum de 17,6 milioane mc de apă și o suprafață de 110 ha. Coronamentul barajului are o lungime de 165 m și o înălțime de 52 m. Barajul a fost amenajat în punctul Strâmtori, de la poalele Vf. Igniș, nu departe de confluența Firizei cu Valea Romană. Lungimea lacului este de 3 km, iar lățimea de 1 km. Unitatea hidroenergetică Strâmtori are o putere de 4.000 kw. În aval, apele lacului sunt folosite și de către hidrocentrala Baia Mare, precum și pentru alimentarea cu apă potabilă și industrială (Ujvari, 1972: 252; Decei, 1981: 32). - Din strâmt + suf. -oare (Scriban, DEX, MDA).

strigătúră, strigături, s.f. - Specie a liricii populare, în versuri, cu caracter satiric; chiuitură. După unii autori, o reminiscență a procesiunilor dionisiace, când totul era permis; "se cultiva vorba pe șleau, expresia batjocoritoare ce îmbracă formele strigăturilor noastre populare" (Nițu, 1988: 23): "Haideți, fete, la căline, / Că la gioc nu vă ie nime; / Sunteți multe ca iarba / Și bătrâne ca mama" (Papahagi, 1925: 220). - Din striga + suf. -ătură (DEX, MDA).

șárpe, șerpi, s.m. - (zool.; mit.) Șarpele casei, motiv zoomorf pe porțile maramureșene. Motivul își trage originea din credința străveche în șarpele casei, păzitorul de rele al gospodăriei. O reprezentare mai recentă, corespunzând credinței Evului Mediu, constă în combinarea șerpilor, sculptați pe stâlpii laterali ai porților, cu îngeri stilizați, având aripile întinse și fiind plasați deasupra. Pare a fi vorba de un sincretism între simbolul arhaic și cel creștin, șarpele semnificând, în acest caz, duhurile rele, dominate de îngerii păzitori ai gospodăriei (Nistor, 1977: 16). - Lat. pop. serpes, -is (= serpens) "șarpe, vierme" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

șezătoáre, șezători, (ședzătoare), s.f. - "Adunarea fetelor și flăcăilor, ori a femeilor măritate într-o casă, în nopțile de iarnă, când se petrece torcând și spunând povești, glume, doine și balade" (Țiplea, 1906). "În nopțile lungi de iarnă se strâng la o casă câte cinci-șase fete sau și mai multe, care împreună cumpără petrol de luminat și torc până după miezul nopții, câteodată până la două-trei ore dimineața. Flăcăii cercetează asemenea case, unde sunt fete mai multe adunate, care adunare se numește șezătoare. Petrec vremea cu cântări și veselie, dar torsul încă înaintează, torcând câte două-trei fuse de tort de cânepă pe noapte" (Bârlea, 1924: 474). Dimineața, când se spărgea șezătoarea, unul dintre participanți zicea o mulțumitură: "Zori de ziuă se revarsă, / Vremea-ar si de mărs acasă, / Vreme-o fost și mai demult / Numai nu ne-am priceput. / Om zini și mâni deseară / Să toarcem, să punem teară. / Mulțam, gazdă frumoasă, / Bine-o fost la tine-n casă" (Valea Cosăului, Budești). ■ "Când melițam cânepa, / Toți feciorii mă-ntreba / Unde-a fi șezătoarea" (Bârlea, 1924: 239). - Din ședea (< lat. sedeo) (Scriban, DEX, MDA).

temelíe, temelii, s.f. - În expresia temelia capului = creștetul capului (ALRRM, 1969: 5). - Din sl. temelije (Candrea, Tiktin, Vasmer, cf. DER; DEX, MDA).

tísă, tise, s.f. - (bot.) Arbore sau arbust din familia coniferelor, cu frunze lungi, aciculare, lucioase; poate atinge peste 1.000 de ani (Taxus baccata): "Sub creangă de tisă verde" (Calendar, 1980: 5). Supranumit arborele de fier al Carpaților; din acest lemn se confecționează cuiele de lemn ale bisericilor maramureșene, arcurile și săgețile medievale, brăzdarele plugurilor din lemn etc. Păcurarii îl tăiau pentru a-și feri oile să mănânce din ácele lor otrăvitoare. Exemplare seculare: în Baia Mare, pe str. Lăcătuș și pe Valea Roșie, în Sighet, lângă laboratorul spitalului, pe str. Dragoș Vodă și la Făget. Mai există pâlcuri de tise în Munții Maramureșului (Vaser, Repedea, Bistra) și în Rezervația Pietrosul Rodnei. - Din sl. tisa (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Tiktin, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

tors, s.n. - Faptul de a toarce. ■ (mag.) Torsul feciorilor, ritual practicat în șezători, prin care o fată toarce din susul caierului, de la toate fetele, cu roata de la fus întoarsă. - Din toarce (< lat. torquere "a întoarce") (DEX, MDA).

tróiță, troițe, s.f. - 1. Cruce mare de lemn sau de piatră așezată la răspântii; răstignire. Cea mai veche troiță de hotar din Maramureș este Troița Rednicenilor (Berbești), din sec. XVIII. După R. Vulcă¬nescu (1987: 202, 367), troițele maramureșene ar fi ultimele relicve ale crucilor dacice (cele trei extremități superioare depășesc cercul), ca simbol pă¬gân al unui ancestral cult solar practicat de populația geto-dacă. 2. Cruce funerară: din a doua jumătate a secolului XX, semnificația primară a troițelor s-a minimalizat, accentul căzând cu precădere pe caracterul funerar, sub influența și notorietatea de care s-a bucurat "Cimitirul Vesel" din Săpânța. ■ Principesa Ileana a României, al șaselea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria, fostă arhiducesă de Austria, s-a autoexilat în Statele Unite. S-a călugărit, devenind stareță ("Maica Alexandra") la Mănăstirea "Schimbarea la față" din Ellwood City, Pennsylvania. Înainte de a se stinge din viață (21 ianuarie 1991), a cerut să i se pună la căpătâi o troiță, sculptată „ca prin părțile Mara¬mu¬reșului”. ■ Marele poet român Nichita Stănescu (1933-1983), de patru ori premiat de Uniunea Scriitorilor din România, laureat al premiului Herder (1975) și membru (postum) al Academiei Române, odihnește în Cimitirul Bellu din București, mor¬mântul lui fiind împodobit cu o troiță re-alizată în Maramureș, oferită prinos de organizatorii Serilor de Poezie de la Desești. ■ După Revoluția din 1989, țara a fost împânzită de troițe maramureșene pentru a co¬me-mora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, în primele luni ale anului 1990, în fața Catedralei din Timișoara, operă a artistului lăpușean Alexandru Perța Cuza. 3. În expr. a sta troiță = a sta nemișcat: "Și cu mâinile troiță se roagă" (Memoria, 2001: 33). - Din vsl. troica "treime, trinitate" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

țigán, țigani, (țâgan), s.m. - Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India. ■ (top.) Țiganu, vârf (1.222 m) pe platoul vulcanic maramureșean; Țiganul, pârâu ce alimentează lacul Bodi-Mogoșa; Țiganul, vf. (1.736 m) în Munții Maramureșului. ■ (onom.) Țigănuș, Țigănașu, nume de familie în Maramureș; Țâgani, poreclă pentru locuitorii din Desești: "dipce-s negri, ș-încă nu-s așa rușânoș" (Maria Horvat, Mara, 1920, cf. Papahagi, 1925, t. DXXIII). - Din sl. ciganinǔ, cf. rus. țâgan (Scriban; Cihac, Tiktin, Vasmer, cf. DER; DEX, MDA).

Udătóriu, s.m. - Obicei agrar din ciclul sărbătorilor de primăvară, în care se cinstea "întâiul arător, deschizătorul de țarină și inițiatorul ciclurilor agrare din acel an". Datină consemnată în Șurdești (Chioar). În Maramureșul istoric (Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag), ceremonialul se numește Tânjaua de pe Mara. S-au mai semnalat "variante paupere, în care persistă principiul sărbătoririi celui mai harnic om al primăverii, ca și principiul râului purificator" în județul Bistrița-Năsăud, Craii de la Mocod, județul Sălaj, Craiul semănătorilor și județul Brașov, Plugul (Dimiu, 2002: 78-79). "Udătoriul din Șurdești se înscrie în complexul ceremonial ce avea drept scop asigurarea fertilității câmpului. Obiceiul s-a conservat până azi aproape într-o stare nealterată. Bătrânii ziceau că dacă nu-s udători, anul acela n-or fi bucate". În această zonă "udătoriu trabă să hie un om cu cât mai mulț prunci, că numa așe anu a hi roditor și or hi bucate multe" (Calendar, 1980: 49-51). - Din uda (< lat. udare) + suf. -ătoriu (MDA), referitor la baia rituală la care e supus sărbătoritul, dar și la stropirea țarinei pentru a da rod.

úrdă, urde, s.f. - (gastr.) Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului: "Restul ce a rămas după ce a scos cașul se numește izvarniță, pe care punând-o în căldare o fierbe și, când fierbe, toarnă o cantitate oarecare de lapte dulce nefiert de oaie, amestecă cu un lemn crepat în mai multe bucăți care se numește șterț. Și din amestecul acesta se ivește la suprafață un fel de smântână, pe care o culege cu o lingură mare (găvan) și o pune în strecurătoare; aceasta este urda, care e dulce și foarte gustoasă, însă se primește în cantitate mai mică ca și cașul" (Bârlea, 1924: 463). Un aliment de bază din gastronomia maramureșenilor, socotit o delicatesă, consumat doar vara (nu se conservă pe timpul sezonului rece): "Și a si colo, la vară / Și cu urdă dulce iară" (Calendar, 1980: 15). ■ (onom.) Urdă, Urda, Urdar, Urdaș, Urdea, Urdoi, nume de familie (555 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Et. nec. (DEX); cuvânt autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, MDA), cf. alb. urdhë; din tema *ur-d- "a fierbe, a clocoti", rad. *uer-" (Russu, 1981: 412). Cuv. rom. > bg. urda, scr. urda, slov. urda, magh. orda (Macrea, 1970: 12), rus. urda (Vasmer, cf. DER), ucr. urda, pol. horda (Miklosich, Candrea, cf. DER).

uriáș, uriași, s.m. - (mit.) Personaj mitologic prezent frecvent în legendele locale, îndeosebi în context antropogonic. Pentru maramureșeni, uriașii sunt socotiți strămoșii, cei din vechime. Conform tradiției, se spune că cetățile dacice (azi ruine) din Maramureșul istoric erau locuite de uriași: "Uriașii erau aici, la Oncești, în locul care-i zic Cetățeaua" (Bilțiu, 1999: 145). Apoi, în Țara Lăpușului, despre necropola de pe Troianu s-a înfiripat aceeași legendă: "Spuneau bătrânii că, demult, la noi ar fi trăit ceva uriași... pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu (...). Și s-a săpat acolo unde se zice că trăiau și au găsit ceva cioburi, care, bag samă, că au fost ceva oale foarte mari în care se îngropau" (idem: 146). În satele de pe valea Izei (Bârsana, Nănești, Oncești, Șieu, Ieud, Rozavlea etc.) e frecventă legenda care spune că oamenii acelor locuri s-ar trage din uriași: "Du-te, dragu tatii, și-i pune pe oameni înapoi, că ăștia vor stăpâni pământul, că noi ne vom trece" (idem: 149). Apoi, mai există legenda Blajinilor: "Bunicul meu spune că într-o săptămână după Paști, atunci îs Paștile Rocnenilor și uriașii se înfruptă șapte dintr-un ou. Și pentru acee ține Dumnezău lumea" (idem: 150). Se mai spune că în Ieud ar fi îngropat un uriaș, iar în Berbești s-ar fi găsit un os de uriaș. ■ “Uriașii trăiau demult. Ziceau bătrânii că, atâta erau niște oameni de mari, că unul s-a dus și i-a luat juninca de un an și ceva și și-o pus-o după cap, ca și cum ai mere cu un miel. Așa era demult, că atunci erau urieși. Așa spunea tatăl meu, care mai trăiește. Are lipsă trei ani dintr-o sută. Ziceau că tăiau copaci mari, și se puneau câte trei-patru uriași la un lemn și trăgeau uriașii ca boii. Și din trei lemne au făcut un perete de casă” (Pălăguța Iurca, 65 ani, cf. Bilțiu, 1999: 145). ■ Stirpe mitică antediluvială de humanoizi cu dimensiuni gigantice, în genere blajină, dar neagreată de zei. Uriașii sunt adesea prezenți în mai toate mitologiile lumii, ca o specie preumană (unii cercetători încearcă să o identifice cu hominizii neanderthalieni, alții cu rasa Cro-Magnon). Legende despre uriași sunt consemnate în Vechiul Testament (Geneza, VI, 4), în China, în mitologia greacă, la scandinavi, în America precolumbiană etc. Mitul uriașilor s-ar putea clasifica printre cele memoriale, iar dispariția bruscă prin potop poate fi legată de sfârșitul perioadei glaciare (Kernbach, 1989: 204-205). - Din magh. óriás "uriaș" (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

urs, urși, s.m. - 1. (zool.) Ursul brun (Ursus arctos), mamiferul cel mai mare din pădurile județului. Semnalat în Munții Rodnei și Munții Maramureșului, mai frecvent pe Valea Ruscovei și în pădurile de pe Valea Izei, dar și în Munții Gutâi (Posea, 1980: 75). 2. Mască zoomorfă. Jocul ursului. În primele decenii după război, acest obicei se mai practica doar în câteva sate din Maramureș (Sarasău, Berbești, Ruscova, Poienile de sub Munte etc.). În Maramureș, se practica "din bătrâni". Ceata era formată din 6-7 persoane, cu două măști de urs. Tinerii care acompaniază "urșii" nu au rol de ursari, ca și în Moldova. În unele sate maramureșene (Berbești, Sat Șugatag), se practica jocul ursului și la nuntă (la miezul nopții), joc bazat numai pe pantomimă și având un caracter ritual. De asemenea, la Săcel, Săliștea, Borșa și Moisei se practica jocul ursului la priveghi, tot cu rol ritual (Nistor, 1973: 15-17). În vechime, pe parcursul sărbătorilor de primăvară, în Maramureș se susțineau minispectacole cu caracter ritualic, în cadrul cărora se utilizau măști zoomorfe, personajele întruchipând cerbi, urși sau alte animale. "În cultul lui Zamolxis au fost preluate credințe și superstiții anterioare despre cultul ursului. Acest cult implica și purtarea unor măști-costume, care asigurau pe lângă secretul inițierii depline și pe acela al ascezei celor inițiați" (Berdan, 2002: 89-93). 3. Tălpile caselor, din trunchiuri masive de stejar (Pănoiu, 1977: 28); 4. Porțiunile de 20-30 cm de la baza stâlpilor porților de lemn din Maramureș; de obicei se ornamentează (Nistor, 1977: 22). 5. (gastr.) Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză" (Faiciuc, 1998: 183). 6. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc (Gh. Pop, 1971: 88). 7. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă (Felecan 1983). 8. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe (Felecan, 1983). ■ (top.) Ursu, cascadă situată pe Valea Neagră, pe drumul ce duce spre Stațiunea Izvoare; are o cădere de circa 10 m (Portase, 2006: 63). ■ (onom.) Urs, Ursan, Ursanu, Ursaru, Ursoi, Ursu, Ursuleac, Ursulean, Ursuleanu, Ursulescu, Ursuț, nume de familie (237 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. ursus "urs" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

vârcolác, vârcolaci, s.m. - (mit.) Ființă fabuloasă, malefică, căreia i se atribuie ocultația Lunii și a Soarelui (provocând fazele Lunii și eclipsele). Se crede că omul născut dintr-o relație incestuoasă are capacitatea de a se metamorfoza în câine: "Vârcolacu nu știu de unde apare el, că apare sub formă de câine. Și ziceau bătrânii că atunci când torc femeile cânepă marți sara, pe firul acela se suie vârcolacu și mănâncă luna" (Bilțiu, 1999: 319; Bârsana); "De te-o diochet bărbat curat, / Necurat, / Cu ochi de vârcolac, / Pice-i păru ca fuioru" (Bilțiu, 1990: 283; Lăpuș). ■ “Umblă destul de repede, ca și câinele, manifestându-se în apariții nocturne. El rupe hainele celui întâlnit, uneori fără să-l atingă. De regulă, umblă nouă hotare, iar când revine, se așează pe vraniță și bate ca și câinele (…). Dacă este lovit, fuge și revine. Dacă este ucis, se preface în om” (Bilțiu, 1999: 46). Potrivit lui Eliade (1970: 26), legendele și credințele populare privind vârcolacii se explică printr-un proces de folclorizare, adică prin proiectarea în lumea imaginară a ritualurilor concrete, fie șamanice, fie de inițiere războinică. După Herodot (IV, 105), neurii se transformau în lupi în fiecare an. Această periodicitate ridică posibile ceremonii anuale, în timpul cărora se îmbrăcau piei și se purtau măști de lup. Anumite cazuri de transformare a individului în carnasier se pot explica prin supraviețuirea inițierilor spontane; este vorba de un fenomen retardar, un fel de redescoperire spontană a scenariilor rituale perimate sau complet transformate. - Din bg. vârkolak "vampir" (Scriban, Șăineanu, DEX, MDA); din sl. vlǔjudlakǔ, de la vlǔkǔ "lup" (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER).

vâsc, (văsc), s.m. - (bot.) Plantă parazită ce crește pe ramurile unor copaci (brad, stejar, plop, etc.), cu frunze totdeauna verzi și cu fructul în formă de bobițe albe (Viscum album L.): "Da' eu încă i-am tremăs / Pă o crenguță de vâsc / Că nemnic nu-mi bănuiesc" (Țiplea, 1906: 425). ■ (med. pop.) Efecte homeopatice. ■ (mag.) Remediu de rupere a vrăjilor; ajută la descoperirea comorilor, deschide toate lacătele, iar băutura preparată din vâsc îl poate face pe om invizibil (v. studiul Creanga de aur, de James Frazer). ■ (onom.) Vasc, Vascu, Vascul, Văsc, Vîsc, nume de familie (174 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. viscum “vâsc” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

voievód, voievozi, (voevod), s.m. - Domn, vodă, principe. ■ (top.) Dealul Voievodului (Voievodca), în apropiere de localitatea Bârsana."Tradiția locală spune că pe Dealul Voievodca s-ar fi retras cneazul Seneslau, când a fost atacat" (Lenghel, 1979: 8). ■ (onom.) Voevod, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș (DFN). ■ Atestat sec. XIV (Mihăilă, 1974). - Din vsl. vojevoda, din voi "armată, război" și voditi "a conduce" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

zấnă, zâne, (dzână), s.f. - (mit.) Personaj fantastic din basmele populare românești. În descântecele maramureșene se confundă adesea cu Sânzâienele (ielele): "S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna" (Papahagi, 1925: 286). ■ (top.) Lacul Zânelor, denumirea veche a lacului Bodi (Baia-Sprie) de sub muntele Mogoșa: "Un colț frumos îl reprezintă Lacul Zânelor (Bod) la o altitudine de 740 m. Se poate ajunge la acest lac frumos în timp de câteva ore, pe un drum care duce de la canton pe serpentine și pe poteci. Lacul are o lungime de 320 m și o lățime de 240 m, iar adâncimea cea mai mare ajunge la 15 m. Așezat în mijlocul munților și înconjurat de păduri ne oferă o priveliște pitorească" (Meruțiu, 1936: 35). - Lat. Diana "zeița vânătorii, a lunii" (Scriban; Pușcariu, Tiktin, Densusianu, Rosetti, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).

zi, zile, s.f. - 1. Dată în calendar. 2. Aniversare. 3. În expr. zile la anu' = date ce marchează cele mai mari sărbători în calendarul creștin și care s-au suprapus peste vechile sărbători precreștine, specifice societății arhaice. "Descântecul acesta se face mai ales în zilele la anu', adecă de Crăciun, la Paști, la Bobotează, la Rusalii, adică în zilele cari o dată cad la anu" (Bârlea, 1924, II: 357). ■ Ziua cu lumina (2 februarie). Sărbătoare creștină în care se prăznuiește Întâmpinarea Domnului (potrivit tradiției evreiești, după 40 de zile de la naștere, copiii erau duși la Templu, iar mamele săvârșeau un ritual de purificare prin jertfirea unui miel sau a unui porumbel). În zona Chioar, în această zi preoții obișnuiau să sfințească lumânările, care erau păstrate în casă tot anul și folosite de leac, de necazuri sau de vreme grea. ■ Zilele babelor (1-9 martie). Interval de timp care debutează invariabil pe data de 1 martie (poate dura 9 sau 12 zile) și care se caracterizează, de regulă, prin nestatornicia vremii. Referitor la aceste fenomene meteorologice, specifice trecerii de la iarnă la primăvară, tradiția vorbește despre legenda Babei Dochia (Odochia, Odote). Sătenii își alegeau câte o "babă" (o zi din ciclul celor 9) pentru a afla cum le va merge în anul respectiv (în funcție de condițiile meteo din ziua prestabilită). ■ Ziua zermilor, (Alexie cel cald), (17 martie). Sărbătoare de primăvară dedicată reptilelor (șerpilor) și tuturor insectelor: "În această zi ies șerpii" (Bilțiu, 2009:59-60; Cupșeni). O sărbătoare marcată de numeroase interdicții: "În zua de Alexie nu să lucră la noi. Cuvântul zerme nu-i voie să să zâcă în zâua aceie. Dacă întinzi ața, să întind zermii după om și-l mușcă. Tătă vara îi vezi" (idem; Borșa). "Femeile nu țes, nu torc, nu lucrează la câmp" (idem; Bârsana). ■ Ziua Crucii (14 septembrie) a). Sărbătoare care marchează trecerea de la vară la toamnă. Sfârșitul anului pastoral; oile coboară de la munte, se desfac lăptăriile. “Reîn¬toar¬cerea la țară, din munte, se face cam pe la mijlocul lui septembrie, când ur¬mează răscolul oilor, adică desfacerea tovărășiei” (Bârlea, 1968). Se culege busuioc de leac și de sămânță. Se recoltează mierea din stupi: "Să mănâncă fagure cu miere în foi de viță" (Bilțiu, 2010: 41; Valea Stejarului). Potrivit credinței, în ziua respectivă intră șerpii în pământ: "Care zerme rămâne afară trebe omorât că nu se poate băga în pământ; (...) se face balaur; ăla dacă te mușcă, mori" (idem). b) Sărbătoare creștină dedicată crucii pe care a fost răstignit Iisus; numită și Înălțarea Sfintei Cruci. Preoții făceau slujbe la troițe și sfințeau apa. "Apa din Ziua Crucii îi bună de leac" (Bilțiu, 2010; Sarasău). Este una din cele două zile de post strict de peste an. ■ Ziua răilor (26 octombrie, Sf. Dumitru) "I mai zice Zua Răilor. Di ce? Că păcurarii-s răi, afurisiți. Numa aceia mai răi mărg de păcurari; care-s oameni, au acasă ce la trebe. Care n-au nimnic, aceia-s răi, nemuncitori. Le place a tra’ bota după ei șî atât; să n-aibă nicio grijă, să-i deie stăpânu dohan, mâncare, haine și când să osâmbre, bani, sâmbrie" (Memoria, 2004: 470). "I să zâce zua răilor, păntru că să osâmbresc răii, slujile. Slujile petrec cu băutură, de bucurie că își pot tomni alt stăpân" (Bilțiu, 2010: 42; Breb). ■ Ziua cu luminile (1 noiembrie), Luminația: "Să duc la morminte flori și cu lumini. Luminile să aprind pă morminte. Duc colaci și dau la săraci" (Bilțiu, 2010: 44; Dragomirești). ■ Ziua sâmbrașilor (8 noiembrie, de Sf. Arhangheli Mihail și Gavril): "I se mai zice zua sâmbrașilor, că la zua asta să osâmbresc păcurarii de la gazda de stână. Osâmbrirea să face cu o petrecere mare. (...) Să tomnesc păcurarii păntru anul viitor" (Bilțiu, 2010: 44; Sârbi). ■ Ziua lupilor (Indreiu lupilor, Andreiu lupilor, Andreiușa) (30 noiembrie, de ziua Ziua Sf. Andrei): "Dzua lupt’ilor cade-n dzua de Cozn’ian, iarna. Apoi leagă melița, foarfecele, t’iaptănu; leagă o ștergură și o țâpă peste ușa casâi pă două noduri, păntru lupt’i, ca siarele să nu mănânce marhăle" (Papahagi, 1925: 321). - Lat. dies "zi" (Pușcariu, cf. DER; DLRM, DEX, MDA); cf. irl. denus, lit. diena, sansk. dinam, gal. dydd, pol. dzień, irl. Día (< i.-e.).

zimbru, zimbri, (zâmbru), s.m. - (dial.; zool.) Bour, bizon (Bison bonasus). Termen atestat în toponime: Dealul Zâmbrului (Săcel), Valea Zâmbrilor (Libotin), Dosu Zâmbriței (Lăpușu Românesc), Izvoru Zâmbrului (Groșii Țibleșului). ■ Animal legendar vânat de voievodul maramureșean Dragoș, descălecătorul Moldovei. Termenul apare în toate cronicile (Letopisețul de la Bistrița, Cronica sârbo-moldavă de la Neamț, Cronica Anonimă) până la V. Ureche: "Venit-au Dragoș voievod din Maramureș, de la Țara Ungurească, la vânat după un zimbru și domni 2 ani". Dragoș "și-a făcut pecete domnească pentru toată țara cu cap de zimbru" (Cronica Anonimă). Prima pecete a Sighetului pe care era reprezentat un zimbru datează din 3 oct. 1383 (Tomi, 2005: 34). - Din vsl. zonbrǔ (> dzimbru, rom. mediev.) (Scriban, DLRM, DEX).

zméu, zmei, (smeu, zmău), s.m. - 1. (mit.) Personaj fantastic din basmele românești, imaginat ca un uriaș cu puteri supranaturale. 2. Balaur: " Frundză verde de durdzău / Tăt bea Marcu cu un zmău" (Papahagi, 1925: 277). ■ (top.) Piatra Zmăului (Giulești); Casa Zmeilor, grotă situată sub o placă uriașă de piatră, pe Valea Uriș, în apropiere de localitatea Prislop (Lăpuș) (Portase, 2006: 53). 3. Șarpe. 4. (mit.) Căpcăun. 5. (fig.) Erou, viteaz. 6. (astr.) Smeul, numele popular al constelației Dragonul. ■ (onom.) Smeu, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din sl. zmij "șarpe, balaur" (Scriban, DLRM, DEX, MDA); posibil cf. zamol, cuvânt trac, cu sensul de "pământ", de unde și Zamolxis "zeu al pământului" (v. Eliade, 1970: 54).