Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera Z

←Litera V

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș de Dorin Ștef Litera Z

Stratul geto-dac→

zádie, zadii, s.f. - Catrință. Un fel de șorțuri pe care femeile din Maramureș le poartă peste poale, în față și în spate. Țesute din lână, în patru ițe, decorate cu dungi late de diferite culori, în alternanță, care se deosebesc de la un sat la altul; "de la zadie poți cunoaște o anume femeie din ce sat este" (Bârlea 1924). Zadiile se încing la mijloc cu baiere din lână colorată. "Mai întâi se prinde zadia din spate, mai lungă și mai îngustă, iar apoi cea din față, mai scurtă și mai lată, petrecută peste zadia din spate. Acest fel de a purta zadia este un element autohton străvechi" (Bănățeanu 1965: 119-120). Cea mai frecventă îmbinare cromatică a dungilor este de negru cu roșu sau negru cu portocaliu. - Cf. ucr. zady "înapoi, în spate" (DEX): Sl. zadǔ "partea dinapoi", zaděti "a așeza" (DER).

zálfă, -e, s.f. - (med.) 1. Guturai, răceală (ALR 1969: 154). 2. Secreție a mucoasei nazale: "are zálfă", "cură zálfa" (ALR 1969: 59). Atestat doar în Maramureș și Transilvania. - Et. nec. (MDA).

zámă, s.f. - 1. (gastr.) Supă; fiertură din carne sau legume; apa în care fierb bucatele. 2. Nume generic pentru diverse lichide; suc, must; zeamă de prune = țuică. - Lat. zema; Cuvânt rom. preluat în ucr. (dzama) și pol. (dziama) (Macrea 1970: p.14).

zapís, -e, s.n. - (înv.) Document, înscris: "...care a făcut zapis cu dracul" (Bilțiu 1999: 390). - Din sl. zapisǔ.

zăbálă, -e, s.f. - (med.) "Bubițe albicioase în colțul gurii; ca să treacă, e bine să te ștergi la gură cu coada mâții" (Faiciuc 1998: 103) sau cu o ștergură din țesătură dură. - Din sl. zabǔ "dinte", prin intermediul magh. zabola (DER); sau din germ. sabbern "salivă" (Țurcanu).

zăbălós, -oasă, adj. - Cu bube la gură: "Și la gură-i zăbăloasă" (Bârlea 1924 II: 183). - Din zăbală + -os.

zăbădí, zăbădesc, vb. intranz. - A zăbovi, a întârzia, a tărăgăna, a amâna: "Acolo dacă-i sosî / Tare mult nu zăbădi" (Memoria 2001: 62). - Din sl. zabaviti.

zădărí, zădăresc, vb. intranz. - A întărâta, a incita, a ațâța, a provoca: "Este un șarpe bun. Dar totuși să nu-l zădărești, să-l lași în voia lui" (Bilțiu 1999: 131; Rozavlea). - Din sl. zadirati.

zăgán, -i, s.m. - (ornit.) Specie de vultur (Gypaetus barbatus) dispărută din arealul românesc. În sec. XIX este semnalată prezența zăganului în Maramureș, în M-ții Rodnei și Țibleș (Ardelean, Bereș 2000). - Din tc. zagan (DER, DEX).

zăgnátă, -e, (zăgnadă, zămnată), s.f. - Focul ce se face la gura cuptorului, după ce se bagă pâinea în cuptor (ALR 1965: 1061): "În plăcintă n-ai pus brânză, / Nici zăgnată să se-aprindă. /.../ Lemne n-ai avut uscate, / Că pădurea-o fost departe" (Bârlea 1924 II: 207). - Din ucr. zagnit, rus. zagnetí (< sl. gnětili "a aprinde").

zăhádă, -e, (zăhată), s.f. - Îngrămădire de plute în sectoarele neamenajate ale râurilor: "În mod inerent, zăhada produce și pagube materiale plutașilor, fiindcă ei erau obligați să plătească și costul buștenilor ce nu au putut fi predați la locul de sosire a plutelor" (Acta Musei 2002: 318). - Din ucr. zahata (MDA).

zăhăí, zăhăiesc, vb. tranz. - A incomoda (Papahagi 1925); a deranja: "Să am glas ca și cucu, / Nu m-ar zăhăi lucru" (Papahagi 1925). - Din ucr. zahaiti.

zăhăíală, s.f. - Deranj, dezordine: "Pe lădoi i zăhăială, / Tăt o lingură și-o oală" (Memoria 2004-bis: 1307). - Din zăhăi + -ală.

zălezí, vb. intranz. - A obosi. - Et. nec. (MDA).

zălezít, -ă, (zălăzât), adj. - 1. Obosit. 2. Amărât. 3. Bolnăvicios. 4. Schimonosit; așchimonie (Memoria 2004): "Cat un vâj zălezit / De mamă, de tată, / De câne, de mâț..." (Antologie 1980: 250; Borșa). - Din zălezi.

zălfós, -oasă, adj. - (med.) Gripat, răcit, bolnav (Gh. Pop 1971: 56). Termen atestat doar în Maramureș și Transilvania. - Din zalfă "guturai, răceală" + -os.

zămnátă, s.f. - v. zăgnată.

zănóagă, -e, s.f. - Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munților înalți; căldare. În Zănoagă, Sub Zănoagă (Rohia); Zănoaga Mare, Zănoaga Mică, căldări glaciare pe versantul nordic al Pietrosului Mare. - Din sl. za noga "la picior", ucr. zanoga (Tiktin cf. DER).

zăplád, -uri, (zăplaz), s.n. - Peretele format din bârne de brad înspre bază și din răzâmuri (scânduri) mai sus, așezat înspre miază-zi, în partea frontală a colibei păcurărești; opus cu zăpladul se găsește dosul colibei, așezat oblic (Georgeoni 1936: 71). - Din ucr. zaplaz (Scriban cf. DER).

zăpódie, zăpoade, zăpodii, s.f. - Vale scurtă cu pereți înalți; canion, strâmtoare: "Pân câmp, pân stejari, pă zăpoade, acolo să duc" (Bilțiu 1999: 300; Breb). Toponim frecvent în Maramureș și Lăpuș. Zăpodie, cătun aparținând de Preluca Nouă; toponim în Sarasău, sit arheologic. - Din sl. zapodǔ "ascunziș" (Cihac cf. DER, DEX).

zăpór, zăpoare, s.n. - 1. Îngrămădire de sloiuri de gheață care se formează primăvara într-un punct al unui râu, datorită căruia se produc inundații. 2. Baraj care permite pornirea plutelor. 3. Adunare de oameni, sfat, sobor: "P-acela că l-o mânat / Cu găleata la izvor / Până ce s-a fa’ zăpor" (Ștețco 1990; Borșa). - Sl. zaporǔ, cf. bg. zapor "dig", rus. zapor "oprire", magh. zápor "viitură" (DER).

zăr, -uri, s.n. - Lichidul ce rămâne din lapte, după ce s-a ales brânza sau cașul. E folosit "la prepararea ciorbelor de dulce, în frământarea pâinii sau se dă la porci" (Faiciuc 1998). Pe valea Marei e atestat sin. izvarniță (ALR 1971: 380). - Termen autohton (Russu 1981), cf. alb. dhaljë "acru".

zărăstí, vb. refl. - A se rătăci, a dispărea. - Din srb. zarasti "a acoperi" (MDA).

zărăstít, -ă, adj. - Închis, zăvorât, ascuns: "Mana ta, / Puterea ta, / Unde-i oprită, / Unde-i zărăstită?" (Bilțiu 1990: 300). - Din zărăsti.

zătón, zătoane, s.n. - Zăgaz făcut pentru a abate sau a opri apa în cursul ei; vad, trecătoare. - Din ucr. zaton (DEX); Cf. magh. zátony (Bud 1908).

zău, (dzău, zo), interj. - Jurământ, promisiune; de la "jur pe Dum’nedzău": "Ai zâs zău și te-ai jurat / Că nu vezi ca mine-n sat. / Ai zâs zău ș-a doua oară / Cine m-a lăsa, să moară. / Văz’, bădiță, c-ai mințât / Nu te-ai ținut de cuvânt" (Ștețco 1990: 197; Borșa). În Maramureșul istoric se folosește dzău (< Dumnedzău), iar în Lăpuș zo (< Dumnezo): "Nu știu, zo, cum ți-a umblat" (Bilțiu 1990: 94; Cupșeni). - Lat. deus.

zăvârdácă, s.f. - (gastr.) "Un fel de caș fără cheag, foarte dulce, bun și nutritiv, care și-l iau păcurarii de merinde când nu vin cu oile la târlă de dimineața până seara" (Precup 1926: 17). - Cf. zăurdeală (din zăurdi "a face urdă").

zăvói, -oaie, s.n. - (gastr.) "Caș dulce, proaspăt, dumicat în lapte dulce nefiert. Se sărează" (Georgeoni 1936: 81). - Et. nec. (MDA).

zăzúșă, -e, s.f. - Pleditoare; băț care are în capăt un mic cuțit despicat la vârf. S-a utilizat (în Chioar) până în deceniul 4 al sec. XX pentru plivitul grâului (Șainelic, 1998, 28). - Et. nec.

zấmbre, s.f., pl. - "Rana care o fac caii cei tineri la gingii". În expr. a face zâmbre = a se uita cu jind la cineva; a râvni (Bilțiu 2001): "Lasă zâmbre de belit, / Că tu ai drum de pornit" (Bilțiu 2001: 303; Suciu). - Din sl. zonbǔ "dinte", cf. pol. zabrze.

zấmbru¹, zâmbri, s.m. - Zimbru, bour, bizon (Bison bonasus). Termen atestat în toponime: Dealul Zâmbrului (Săcel), Valea Zâmbrilor (Libotin), Dosu Zâmbriței (Lăpușu Românesc), Izvoru Zâmbrului (Groșii Țibleșului). Animal legendar vânat de voievodul Dragoș, descălecătorul Moldovei. Termenul apare în toate cronicile până la V. Ureche (Letopisețul de la Bistrița, Cronica sârbo-moldavă de la Neamț, Cronica Anonimă): "Venit-au Dragoș voievod din Maramureș, de la Țara Ungurească, la vânat după un zimbru și domni 2 ani". Ureche îl numește bour. Dragoș "și-a făcut pecete domnească pentru toată țara cu cap de zimbru" (Cronica Anonimă). Prima pecete a Sighetului, pe care era reprezentat un zimbru datează din 3 oct. 1383 (Tomi 2005: 34). - Din sl. zonbrǔ (> dzimbru, rom. mediev.).

zấmbru², zâmbri, s.m. - (bot.) Arbore conifer cu lemn rezistent (Pinus cembra); pin de munte, zimbrișor (Borza 1968: 131). Specie subalpină care se întâlnește pe versantul nordic al Pietrosului Mare, împreună cu jneapănul (Jud. Maram., 1980, 67). - Cf. zimbru (MDA).

zâlizâtúră, -i, (zălizâtură), s.n. - Copil slab, subdezvoltat: "De zâlizâturi să să curățască. / Să rămâie curat, luminat" (Ștețco 1990: 82). "Descântecul se folosește la copii, atunci când nu se dezvoltă normal, sunt exagerat de slabi" (idem). - Din zălezi "a obosi, a slăbi".

zấnă, -e, (dzână), s.f. - (mit.) Personaj fantastic din basmele populare românești. În descântecele maramureșene se confundă adesea cu Sânzâienele (ielele): "S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna" (Papahagi 1925: 286). - Lat. Diana, cf. alb. zanë.

zânitúră, -i, (dzânitură, zinitură), s.n. - Străin, venetic; despre cel străin de neam, ce conviețuiește vremelnic alături de populația autohtonă. Tomi (2005: 85) susține că termenul se referă la invazia evreilor din sec. XVIII-XIX. Termen peiorativ. - Din veni (< lat. venire), cf. dial. zini, zâni + -tură.

zbănáie, zbănăi, s.f. - Zbatere, agitație, freamăt: "Nu s-o putut hodini / De tropotul cailor, / De rânchedzu mândzâlor, / De zbănaia sticelor" (Papahagi 1925: p.233; Giulești). - Cf. zbate (MDA).

zbârci¹, -uri, s.n. - Zbârcitură. - Din zbârci.

zbârcí², zbârcesc, vb. refl. - A face cute, a se încreți. - Din bg. sbărča (MDA).

zbârcióg, -i, s.m. - Specie de ciuperci comestibile, cu pălăria zbârcită, brună-negricioasă (Morchella esculenta); se găsesc în depresiunea Maramureșului (Beres, Marta Acta Musei 2002: 358). - Din zbârci² + -og.

zbârcitúră, -i, (zvârc, vârc), s.f. - Rid, cută, încrețitură a pielii (ALR 1969: 57). - Din zbârci² + -tură.

zbocotí, vb. intranz. - A pulsa, a trepida: "Îmi zbocote o’tiu" (Faiciuc 1998). - Et. nec.

zbóicoș, -ă, adj. - (ref. la penele găinii) Răvășit, dezordonat: "Doamne feri și apără / De tocana țapână, / De găina zboicoșe, / De femeia cioinoșe" (D. Pop 1978: 119). - Et. nec.

zboicoșí, vb. refl. - v. boicoși.

zbroátec, s.n. - (med. vet.) Boală care se manifestă prin diminuarea laptelui la oi. Remediu (magic): "Baciul ia de la stână făină, sare, urdă și caș pe care le "ascunde", după apusul soarelui, într-o furcă de pârâu situată la răsărit față de poziția stânii; le reia dimineața (mai puțin cașul și urda) înainte de răsăritul soarelui. Făina și sarea, amestecate, sunt date oilor. Gestul se repetă de trei ori" (Latiș 1993: 52). - Cf. zburatic (zbura+ -tic.)

zdrâmboiét, zdrâmboiată, (zdrâmboi, zdrâmboiat), adj. - Bosumflat, posomorât (Papahagi 1925). - Din zdrobi "a se agita, a se supăra"; z- + drâmboiat).

zemintítă, -e, s.f. - (gastr.) Lapte acru cu smântână și brânză (Lenghel 1979; Bârsana). Caș (de vacă) cu smântână (Memoria 2001). - Probabil cf. zementi "a sminti".

zéri, s.m. - Fulger. În expr. bat zerii = fulgeră (Birdaș, 1994; Rohia). - Din zare "lumină, rază" (< sl. zarja).

zérme, -i, (zierme), s.m. - Șarpe; gândac: "Am crezut că tu ești dor, / Da ești zierme mușcător" (Calendar 1980: 63). "Cine-i mușcat de zierme, se teme și de șopârlă" (Lenghel 1979: 215). Tăul cu ziermi, toponim în zona Glod (M-ții Țibleș-Văratic). - Lat. vermis (> rom. vierme).

zgáibă, -e, s.f. - 1. Rană, zgârietură care a prins coajă. 2. Boală a vitelor, constând în apariția unor bubițe pe diferite părți ale corpului. - Lat. scabia "zbârceală".

zgaldazínă, -e, (zgăldăzină), s.f. - (med.) Umflătură, bubă (Memoria 2001): "Tăte uimele, / Tăte botele, / Tăte moțoținele, / Tăte zgăldăzinele / Le-o chemat" (Ștețco 1990: 63; Borșa). - Probabil cf. zgaibă.

zgárdă, zgărzi, s.f. - Accesoriu vestimentar utilizat în trecut de femei în combinație cu portul tradițional; salbă de mărgele: "Nici-i trup de-ncingătoare, / Nici-i t’ept de zgardă mare" (Țiplea 1906: 480). "Fetele poartă salbă din mărgele scumpe, bani de argint și mai rar bani de aur" (Bârlea 1924: 474). Zgarda este o țesătură de mărgele mici, cu diferite ornamente, pe care le poartă la gât fetele de la 2-3 ani și până și babele (Bănățeanu 1965: 90-92). Clasificare: zgardă țesută (se țese cu urzeală și beteală); zgardă anodată (are aspectul unei plase); zgardă cu fodră, cu colți sau cu țurgălăi; zgarda scumpă este caracteristică portului popular maramureșean: "Este formată din 20-30 de șiruri de diferite mărimi, din ce în ce mai lungi, din mărgele de corali. Este o podoabă de veche tradiție, foarte scumpă - ajunge până la prețul unei perechi de boi; este nelipsită de la costumul de mireasă, fiind purtată și în zilele de sărbătoare, atât de fete, cât și de neveste. Coralii provin din Danemarca, iar din sec. XVI-XVII din Marea Adriatică" (Bănățeanu 1965: 124-125). - Cuvânt autohton (Russu, Brâncuși, Rosetti), cf. alb. shkardhë.

zgărdán, -e, s.n. - Bentiță din mărgele policrome, țesute sau împletite, purtate de femei la gât și bărbați la pălărie. - Din zgardă + -an.

zgấrci¹, -uri, s.n. - Cartilagiu: "Din zgârciu nasului, / Din fața obrazului" (Papahagi 1925: 297). - Din zgârci³.

zgấrci², adv. - Chircit, ghemuit: "Tăt stă zgârci ca un arici" (Papahagi 1925: 219). - Din zgârci³.

zgârcí³, zgârcesc, vb. - 1. (tranz.) A strânge: "De inimă m-o zgârcit" (Ștețco 1990: 76). 2. (refl.) A se chirci, a se contracta, a se ghemui. - Din sl. sǔgrǔčiti (DEX).

zglăvóc, s.f. și m. - Pește mic de culoare cenușie-cafenie, cu capul mare și turtit, cu corpul îngust, fără solzi, răspândit în apele repezi de munte (Cottus gobio Linnaeus). Semnalat în Maramureș în 1876; frecvent pe cursul Vișeului. - Din bg. glavoč.

zgleámăn, zglemene, s.n. - Ridicătură de pământ, moviliță, despre care se crede că semnalează un mormânt. Toponim frecvent în zona Lăpuș (Stoiceni, Suciu de Jos etc.), dar semnalat și în Maramureșul istoric (Bogdan Vodă, Dragomirești, Săliștea). "În Țara Oașului și în câteva puncte din Țara Lăpușului, pentru apelativul zgleamăn au fost identificate sensuri ca omor, crimă (Homorodean 1980). Oricum, în memoria colectivă legătura cu anumite evenimente tragice, violente, petrecute în anumite locuri, este încă vie. Mai mult chiar, tradiția spune că acolo unde există azi un zgleamăn se află mormântul cuiva: fie al unor drumeți singuratici surprinși de rău-făcători, fie al unor persoane expulzate din comunitate și executate ca urmare a unor comportamente violente, criminale. Peste tot unde l-am înregistrat, toponimul denumea o movilă, un deal situat departe de vatra satului" (Vișovan 2002). "În Lăpuș se află în trei localități (Cufoaia, Rogoz, Suciu de Sus) toponimul zgleamăn. Pentru acest fel de loc avem o poveste comună: odinioară, când pădurea era a boierului, oamenii săraci surprinși în pădure în nopți geroase erau bătuți și schingiuiți. Deci s-a întâmplat omor. A mai rămas expresia: "Mă, te fac zgleamăn!" - o amenințare însă benignă" (Latiș, în Calendar 1980: 108). - În general se admite ca etinom sl. zlamene, provenit dintr-un mai vechi znamen "semn"; În corpul toponimului identificăm radicalul glem, pe care îl întâlnim în cuvinte vechi rom. ca glămei, glămeie, gâlmă având sensul de "grămădire de pământ pietros în formă de căpiță", "deal înconjurat de văi"; "movilă". Radicalul glem (gâlm, glăm) fost identificat în sanscrită cu sensul de umflătură. El este, așadar, vechi, indo-european și valorile semantice ale rom. zglemene, zgleamăn reprezintă o continuitate, prin limba traco-dacă, a cuvântului străvechi" (Vișovan 2002).

zgúlaș, -ă, adj. - Trist, amărât, abătut: "Da’ acolo cine șede? / Un zgulaș de porumbaș" (Antologie 1980: 56). - Din zguli "a se strânge, a se chirci" (cf. srb. zguriti se).

zguțăí, zguțăiesc, (zguți, zguțui), vb. intranz. - A tremura (de frig): "Din culesu' cânepii, / Până-n ruptu cămeșii / Tot să-i fie-a zguțăi" (Bârlea 1924 II: 40). - Cf. zgâlțâi.

ziduí, ziduiesc, vb. tranz. - (rar) A zidi: "Colo-n jos, pă prundurele / Ziduiesc tri frățurele" (Bilțiu 1996: 105; Rogoz). - Din zidi (< zid, din sl. zidǔ) + -ui.

zímț, -i, s.m. - Motiv decorativ în forma unor triunghiuri repetate, utilizat de meșterii olari din Maramureș. - Cf. srb. zubac (DEX).

zin, -uri, s.n. - (pop.) Vin; băutură alcoolică obținută prin fermentarea mustului de struguri: "S-aud zinu ciuruind / Și mândrele tropotind" (Papahagi 1925: 74). În Maramureș, culturile de viță-de-vie ocupă suprafețe mici, pe versanții însoriți ai dealurilor și, de regulă, în incinta gospodăriilor. Vinul e consumat predilect iarna sau primăvara, cu prilejul sărbătorilor (de Crăciun și de Paști), fiind socotit o băutură nobilă, ritualică. - Lat. vinum.

zinitúră, s.n. - v. zânitură.

zióri, s.m., pl. - Picături de rouă; noi: "Se mai zice și la picăturile de apă ce cad de pe roata morii" (Bârlea 1924); "Mă uitai pe râu în sus, / Vedeai 99 de ziori, / A sfântului Soare surori. / Și între ele m-o luat / Și de ură m-o spălat / Și de dragoste m-o încărcat" (Bârlea 1924 II: 356). - Posibil der. din zori "faptul zilei" (sl. zorǐ).

zipt, s.n. - Făină: "O tăt luat o lună, două, tri, un an și ziptu (= făina) nu i s-o gătat" (Calendar 1980: 107). - Et. nec.

zíță, -e, s.f. - De la un sens de bază ca ramură, vița unei plante, termenul a ajuns (fig. și prin extensie) la denumirea unei familii sau a unui neam (Scurtu 1966: 322). De ziță aleasă = de familie aleasă, nobilă (sens folosit frecvent în Maramureș): "Te-ai sucit pă lângă Lună, / Te-ai băgat în ziță bună" (Bilțiu 1990: 106; Lăpuș). - Lat. *vitae (= vitis).

zi, zile, s.f. - Dată în calendar. Aniversare. În expr. zile la anu', date ce marchează cele mai mari sărbători în calendarul creștin și care s-au suprapus peste vechile sărbători precreștine, specifice societății arhaice. "Descântecul acesta se face mai ales în zilele la anu', adecă de Crăciun, la Paști, la Bobotează, la Rusalii, adică în zilele cari o dată cad la anu" (Bârlea 1924 II: 357). Ziua Crucii. Sărbătoare religioasă creștină, care se suprapune cu sfârșitul anului pastoral și coborârea oilor de la munte (14 septembrie). "La Zua Crucii se ucid stupii, că-n Zua Crucii trebe să mănânci miere de albină cu mămăligă, să-ț sie dulce viața" (Memoria 2004-bis: 1200). Ziua cu lumina (2 februarie). Se aprind lumânări pentru pomenirea morților. Ziua lupilor (Indreiu lupilor, Andreiu lupilor, Andreiușa). Ziua de Sf. Andrei (30 noiembrie): "Dzua lupt’ilor cade-n dzua de Cozn’ian, iarna. Apoi leagă melița, foarfecele, t’iaptănu; leagă o ștergură și o țâpă peste ușa casâi pă două noduri, păntru lupt’i, ca siarele să nu mănânce marhăle" (Papahagi 1925: 321). Ziua răilor. Ziua de Sf. Dumitru (26 octombrie). "I mai zice Zua Răilor. Di ce? Că păcurarii-s răi, afurisiți. Numa aceia mai răi mărg de păcurari; care-s oameni, au acasă ce la trebe. Care n-au nimnic, aceia-s răi, nemuncitori. Le place a tra’ bota după ei șî atât; să n-aibă nici o grijă, să-i deie stăpânu dohan, mâncare, haine și când să osâmbre, bani, sâmbrie" (Memoria 2004: 470). - Lat. dies.

zlot, zloți, s.m. - Nume dat odinioară, în Transilvania, unei monede austriece. "Monedă veche de două coroane" (Bârlea 1924). "Florin, 2 lei și ceva" (Bud 1908): "Pentr-on struț de-on zlot de-argint / Te-oi juca de-a merge vânt" (Bârlea 1924 II: P. 213). - Din pol. zloty (< zlatǔ "aur").

zméu, zmei, (zmău), s.m. - 1. (mit.) Personaj fantastic din basmele românești, imaginat ca un uriaș cu puteri supranaturale. 2. Balaur. " Frundză verde de durdzău / Tăt bea Marcu cu un zmău" (Papahagi 1925: 277). Piatra Zmăului (Giulești). 3. (fig.) Erou, viteaz. - Din sl. zmij (DEX); Posibil cf. zamol, cuvânt trac, cu sensul de "pământ", de unde și Zamolxis "zeu al pământului" (v. Eliade 1970: 54).

zmeurár, -i, s.m. - Culegător de zmeură. Zmeurari, poreclă pentru locuitorii din Botiza (T.B. Dăncuș, 2005). - Din zmeură + -ar.

zmiceá, -ele, s.f. - Ramură, mlădiță: "Bat găleata oilor cu nouă zmicele de măr dulce" (Papahagi 1925: 321). - Probabil din lat. *sumicella "vârfuleț" (DEX).

zmintí, zmintesc, vb. tranz. - (pop.) A luxa, a sclinti, a deplasa: "Mi-am zmintit o mână" (ALR 1969: 118). - Din sl. sǔmesti "a tulbura".

zmúgă, (smugă), s.f. - Pojghiță formată deasupra unor lichide: "Da noi nu avem groșt’ior, numa zmuga și zăru’..." (Bilțiu 2001: 161; Rogoz). - Et. nec. (MDA).

znídă, -e, (zmnidă), s.f. - Tufiș. Desiș de pădure tânără; sălhă, stuhăt. Zăvoi; păduricea ce crește pe lângă apă (ALR 1973: 548). Toponim în Moisei (Znida); și Oncești (Muroii de pe fața Znizâi). Znidă, poreclă în Moisei (Coman 2004). - Et. nec. (DER, DEX).

zo, interj. - v. zău.

zoiós, -oasă, adj. - Mânjit, murdar, slinos; t’inos, hâros (ALR 1971: 299). - Din soi "strat de murdărie" + -os.

zolí, zolesc, vb. tranz. - A spăla rufe, după ce au fost săpunite: "O femeie harnică, cum sunt femeile pe la noi prin sat, a zolit cămăși marți sara și nu era bine" (Bilțiu 1999: 109; Săpânța). - Din ucr. zolyty.

zolomấzdră, s.f. - Salamandră. Animal batrician, mai mic decât șopârla, cu picioare scurte, cu pielea neagră pătată cu galben; trăiește în locuri umede (se spune că ea cade o dată cu ploaia). - Lat. salamandra.

zorí, zoresc, vb. refl. - A se ivi zorile; faptul dimineții: "Când o zorit zorile, / Îi cântau clopotele" (Memoria 2001: 105). - Din zori.

zóngoră, -e, s.f. - Cobză, chitară. - Din magh. zongora (MDA).

zongoráș, -i, s.m. - Cântăreț la zongoră. - Din zongoră + -aș.

zorobí, zorobesc, (zorobdi, zorobghi), vb. intranz. - A câștiga, a dobândi (Lenghel 1979). A lucra pentru existența zilnică (Papahagi 1925). Atestat exclusiv în Maramureș: "Ș-ai gândit noapte și zi / Cum îi putea zorobi / Să-ți poți crește coconii" (Brediceanu 1957: 166; Strâmtura). - Din ucr. zarobyty (Candrea cf. DER).

zorobóc, -uri, s.n. - Câștig prin muncă (Bota, 2005). - Din ucr. zarobok "câștig" (DER).

zuruí, zuruiesc, (dzurui), vb. tranz. - A zornăi: "Dzurăiască-ți cioantele / Cum dzurăiesc carăle. / Carăle cu cai domnești / Pă drumuri împărătești" (Țiplea 1906: 471). - Din zor.

zvârc, -uri, s.n. - Rid (pe față); zbârcitură (ALR 1969: 57). - Cf. zbârc.

zvârdínă, -e, s.f. - v. vârdină.

zvârlúgă, -i, s.f. - Specie de pește (Cobitis taenia Linnaeus) ce trăiește în apele lin curgătoare, cât și în apele stătătoare; specie răspândită în râul Tisa și în bălțile zăvoaielor, precum și pe cursul inferior al Izei (Ardelean, Beres 2000: 82). - Din z- + vârlugă (din vârlan).

zver, -i, s.n. - (rel.) Nume generic dat sfinților din mitologia creștină: “Că de n-ar fi sindila / Icoanele le-ar ploua / Și zverii că s-ar spăla" (Bilțiu 1996: 223; Cetățele). - Din sl. svetǔ “sfânt".

zvóară, zvoare, s.f. - Grădină, livadă și, în general, o bucată de pământ (Bârlea 1924): “Pentru o rudă de zvoară / N-oi mere la voi noră" (Bârlea 1924 II: 19). - Der. dial. din sfoară “bucată de teren" (< sl. sǔvora).