Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera U
| ←Litera Ț | Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș de Dorin Ștef Litera U |
Litera V→ |
Udătóriu, s.m. - Obicei agrar din ciclul sărbătorilor de primăvară, în care se cinstea "întâiul arător, deschizătorul de țarină și inițiatorul ciclurilor agrare din acel an". Datină consemnată în Șurdești (Chioar). În Maramureșul istoric (Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag), ceremonialul se numește Tânjaua de pe Mara. S-au mai semnalat "variante paupere, în care persistă principiul sărbătoririi celui mai harnic om al primăverii, ca și principiul râului purificator" în județul Bistrița Năsăud - Craii de la Mocod, județul Sălaj - Craiul semănătorilor și județul Brașov - Plugul. (Dimiu 2002: 78-79). "Udătoriul din Șurdești se înscrie în complexul ceremonial ce avea drept scop asigurarea fertilității câmpului. Obiceiul s-a conservat până azi aproape într-o stare nealterată. Bătrânii ziceau că dacă nu-s udători, anul acela n-or fi bucate". În această zonă "udătoriu trabă să hie un om cu cât mai mulț prunci, că numa așe anu a hi roditor și or hi bucate multe" (Calendar 1980: 49-51). - Din uda (< lat. udare) + -toriu, ref. la baia rituală la care e supus sărbătoritul, dar și la stropirea țarinei pentru a da rod.
uiágă, uiegi, (oiagă, iagă), s.f. - Recipient din sticlă pentru lichide; glaje, sticlă (Țiplea 1906): "Pus-am tri uiegi cu rum" (Memoria 2001: 98). - Din magh. üveg "sticlă".
úimă, -e, s.f. - (med.) Umflătură dureroasă (la gât sau la subsuori); inflamație a unui ganglion limfatic; termen atestat în loc. de pe valea Izei și a Vișeului; pe valea Marei se folosește moimă, termen identic și pentru maimuță (ALR 1969: 163); abces (Țiplea 1906); adenită (Butură 1979); umflătură la ureche sau la genunchi; bubă, umflătură: "Uimă uimită, / Bubă bubată / Cată și-ndărată" (Memoria 2001, 51). - Din rădăcina mom-, cf. momâie, mămăligă, momiță, toate cu sensul de "bolfă, ridicătură" (de la moimă, atestată exclusiv în Maramureș) (DER).
uiúm, -uri, (oium), s.n. - Plată (în natură) de făină sau grăunțe, pentru măcinat. - Din srb. ujam (DEX); Din sl. uimati "a reține", cf. slov., ceh. ujem (Cihac cf. DER).
ujínă, -i, (ujână), s.f. - Masa servită către seară, între orele 16.00 - 17.00 (Bilțiu 1990); gustare servită între prânz și cină, în zilele lungi de vară (Hotea 2006): "Joi sara pe la ujină" (Calendar 1980: 118); "Când era pe la ujină" (Memoria 2001: 5). - Din sl. užina, cf. magh. ozsona (DER).
ulciór¹, -oare, -oară, (urcior), s.n. - Vas de lut, cu toartă și cu gâtul strâmt și lunguieț, pentru băut apă; ol cu țâță, ol cu ciur. In satele de pe valea Marei se utilizează termenul ol, iar pe valea Izei și Vișeului avem ulcior; "Olul e mai mare (2-4 l), ulciorul e mai mic (1/2 - 1 1/2 I)" (Bârsana); "olul are între 1-3 l, iar ulciorul 1/2 l" (Rozavlea) (ALR 1971: 311). - Lat. urceolus (MDA).
ulciór², -oare, (urcior), s.n. - (med.) Bubă la ochi; afecțiune oftalmologică; bubiță roșie ce se face pe pleoapa ochiului (ALR 1969: h. 45); excrescență la ochi (Memoria 2001). "Se întâmplă de foarte multe ori că pe geana ochiului se face o bubucă lungăreață, și cu încetul se prinde a coace. Atunci trebuie să descântăm de ulcior: "Ulcior săc, te săc, / Din vârf te săc; / Din rădăcină / Te fac fărină" (Bârlea 1924 II: 406). - Din rad. i.-e. *uer-, "loc ridicat (în teren sau pe piele)", termen autohton (Russu 1981: 410); Lat. hordeolus, după ulcior¹, prin atracție paronimică (MDA). ulduóare, s.f. - v. urdoare.
ulúc, -i, s. m. - Jgheab din scânduri pe care se expediază buștenii de la munte la vale (Gh. Pop 1971: 88). Partea de la stăvilar până la moară pe care vine apa (Felecan 1983). - Din tc. oluk (Șeineanu, DEX, DER), cf. alb. ulluk (Philippide).
umắt, s.n. - v. omăt.
umbrár, -e, s.n. - 1. Adăpost umbros oferit de crengile unui copac. 2. Coviltir (în satele de pe Mara și Cosău). - Din umbră + -ar.
umbréjă, -e, s. f. - Dantelă croșetată aplicată la manșetele cămășii tradiționale; în Țara Lăpușului (Stoica, Pop 1984: 101). - Et. nec. (MDA).
uncróp, -uri, (oncrop), s.n. - Apă fiartă, clocotindă, pe care maramureșencele o pun într-un vas de lut, când limpezesc rufele spălate la pârâu și-și încălzesc mâinile în apa aceea fierbinte (Brediceanu 1957): "Doamne, verde m-a jurat, / Pă apă și pă uscat / Să nu-mi țin drăguță-n sat. / Pă apă și pă uncrop / Mi-oi ținea drăguțe opt" (idem, 43; Săliștea). Atestat și pe Valea Vișeului (Bota 2005: Rona de Sus). Termen atestat în Codicele de la Ieud (1672): uncrop (sl. ukropŭ), "apă caldă": "Voiu ploa spre voi piatră ardzându și u<n>crop". - Sl. ukropŭ (Cihac, Conev, Tiktin cf. DER). undá, vb. intranz. - A fierbe, a clocoti. - Lat. undare.
undát, -ă, adj. - Fiert pe jumătate (Hotea 2006). Scufundat în apă clocotită (Faiciuc 1998). - Din unda + -at.
unghéț, -uri, s.n. - 1. Cuptor (Memoria 2004). 2. Loc în dosul cuptorului (D. Pop 1978): "N-am di ce să lăcomesc / La vatră și la und'eț; / La vatră și la cuptor, / Unde-o văd pe mă-ta mor" (Bilțiu 2002: 258). - Din ungher (> lat. *anglarius, angularius) + -eț.
undréa, undrele, (îndrea, andrea, indrea), s.f. - 1. Denumire populară pentru luna decembrie. 2. Ac de cusut. - Russu (1981: 408-409): Prezent în trei dialecte, andrea - undrea e vechi, anterior influenței slave. Undrea (spre diferență de celelalte var.) duce la o conexiune etimologică, sensul de bază fiind "ac încârligat sau răsucit" sau mai simplu "unealtă pentru cusut, înnădit, împletit". Arhetipul *undrella conține o temă *und-r- a rad. i.-e. *uendh- "a învârti, a răsuci, împleti". Termen autohton.
urbálț, -uri, (orbalț), s.n. - (bot.) Orbalț, erisipel (Țiplea 1906); termen consemnat în Vad pentru barba popii (Aruncus vulgaris) (Borza 1968: 25): "Năjită cu urbalț" (Țiplea 1906: 510). - Din magh. orbáncz (Cihac, Dex, DER).
úrdă, urde, s.f. - Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului: "Restul ce a rămas după ce a scos cașul se numește izvarniță, pe care punând-o în căldare o fierbe și, când fierbe, toarnă o cantitate oarecare de lapte dulce nefiert de oaie, amestecă cu un lemn crepat în mai multe bucăți care se numește șterț. Și din amestecul acesta se ivește la suprafață un fel de smântână, pe care o culege cu o lingură mare (găvan) și o pune în strecurătoare; aceasta este urda, care e dulce și foarte gustoasă, însă se primește în cantitate mai mică ca și cașul" (Bârlea 1924: 463). Un aliment de bază din gastronomia maramureșenilor, socotit o delicatesă, consumat doar vara (nu se conservă pe timpul sezonului rece): "Și a si colo, la vară / Și cu urdă dulce iară" (Calendar 1980: 15). - Cuvânt autohton, cf. alb. udhós (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983, MDA); "Este neîndoielnic caracterul funciarmente românesc al cuvântului, de atribuit fondului autohton, preroman; de la tema verbală *ur-d- cu sensul "a fierbe, a clocoti", rad. *uer-". (Russu 1981: 412); Cuvânt rom. preluat de bulgari (urda), sârbo-croați și sloveni (urda), slovacă (urda), maghiari (orda) (Macrea 1970: p.12).
urdí, urdesc, vb. intranz. - A face urdă. - Din urdă.
urdiníș,-uri, s.n. - Orificiu din partea inferioară a coșului pentru albine (coșnițe) pentru circulația albinelor; atestat în Chioar (Șainelic 1986). - Din urdina (> lat. ordĭnare), cu sensul de "a alerga încoace și încolo, a merge mereu într-un loc, a umbla mult (a frecventa, a vizita); a ieși des afară (pentru sine), a avea diaree".
urdóare, (ulduoare), s.f. - (med.) Secreția ochiului din timpul nopții (ALR 1964: 44); secreție albă care se depune pe marginea pleoapelor (Antologie 1980): "Și-i cumpără liacurele / ... / Și o scoate din urdori" (Bârlea 1924 II: 183). Se referă mai degrabă la secreția urciorului / ulciorului, după ce buba se coace și devine dureroasă. - Cuvânt autohton (Russu 1981); Lat. horridorem (Pușcariu, DEX); Posibil urdă + -oare (MDA).
urní, urnesc, vb. tranz., refl. - A (se) răsturna, a (se) prăbuși, a (se) îmburda; a (se) urni din loc; a porni, a merge: "Când covata o tomnit / Cuptoriu i s-o urnit" (Calendar 1980: 16). - Din sl. urinati "a devia" (Cihac, DER, DEX).
urs, urși, s.m. - 1. Mamifer (Ursus arctos) care face parte din fauna specifică Maramureșului; 2. Mască zoomorfă. În vechime, pe parcusul sărbătorile de primăvară, în Maramureș se suțineau mini-spectacole cu caracter ritualic, în cadrul cărora se utilizau măști zoomorfe, personajele întruchipând cerbi, urși sau alte animale. L. Berdan (2002), într-o reconstituire a acestui obicei străvechi, apreciază: "În cultul lui Zamolxis au fost preluate credințe și superstiții anterioare despre cultul ursului. Acest cult implica și purtare unor măști-costume, care asigurau pe lângă secretul inițierii depline, și pe acela al ascezei celor inițiați" (89-93). 3. Tălpile caselor, din trunchiuri masive de stejar (Pănoiu 1977: 28); 4. Porțiunile de 20-30 cm de la baza stâlpilor porților de lemn din Maramureș; de obicei se ornamentează (Nistor 1977: 22). 5. (gastr.) Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză" (Faiciuc 1998: 183). 6. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc (Gh. Pop 1971: 88). 7. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă (Felecan 1983). 8. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe (Felecan 1983). Ursu, supranume în Repedea-Borșa (neamul Ursenilor). Ursoi, top. în Săcel, "teren acoperit cu iarba denumită Părul Ursului (Grad 2000). Ursuc, unsoarea de pe lâna oilor (Morariu 1937: 124). - Lat. ursus.
úrsă, -e, s.f. - 1. (astr.) Numele celor două constelații situate aproape de polul nord (carul-mare, carul-mic). 2. Ursitoare. - Lat. ursa.
ursí, ursesc, vb. intranz. - 1. A sorti, a hărăzi, a predestina (destinul cuiva). 2. A face vrăji, cf. exa face pă ursit , cu sensul de vrajă, făcătură, prin care cineva este determinat să întemeieze o căsătorie pe cale magică: "Când îi făce pă ursât, luă nouă stropi de apă, cu gura, di pă roata morii și nouă pietri de la vadurile carălor. Apoi lua nouă ulcele și pune în ele apă și pietrile și le pune înaintea focului, cum erau cuptoarele demult. Și pă fată o la pă cap pân scară și îl vide pă ursât" (Bilțiu). - Din ngr. oríso, viit. lui orízo (Pascu, Tiktin, Candrea).
ursít, -ă, adj., s.f. - Hărăzit, sortit, ales, predestinat; viitor soț. În jocuri de ursit ale fetelor de măritat: "Cum e parul, așa va fi și ursitul" (Calendar 1980: 121). - Din ursi.
ursitór, -i, -oare, s.m.f. - Vrăjitor, pocitor, strigoi; cel ce sorocește, cu sensul de a fermeca; ursitor malefic (magia neagră a fost practicată, în vechime, în societatea tradițională maramureșeană): "Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă..." (Papahagi 1925). - Din ursi + -itor.
urzeálă, urzeli, s.f. - Totalitatea firelor urzite întinse pe stavilele războiului de țesut; t'eară, urzală de t'eară (atestat în Rozavlea) sau urzâtură (Berbești) (ALR 1971: 511). - Din urzi + -ală.
urzí, urzesc, vb. tranz. - A așeza urzeala: "D-ai ști țese și urzî / Cum te știi la joc suci..." (Memoria 2001, 100). "Țeserea pânzei, în societățile arhaice și tradiționale e o îndeletnicire rituală cu semnificații cosmogonice și cu implicații asupra destinului oamenilor și plantelor. Pe lângă motivații de ordin social, încredințarea artei torsului și țesutului aproape exclusiv femeilor avea și o întemeire mitico-simbolică, bazată pe analogia cu nașterea, procreația, zămislirea formelor noi de viață. (...) Cuvintele din grupul lexical <a începe, a inaugura> (cf. lat. ordior, exordium, primordia, românescul a urzi) au, la origine, numele operației de așezare a firelor urzelii pentru a începe o nouă țesătură" (Evseev 2001: 200). - Lat. ordire "a începe; a țese, a toarce" (Densusianu, Pușcariu), cf. it. ordire.
urzói, -oaie, (urzitor), s.n. - Instrument folosit pentru a pregăti urzeala (țesătură) la războiul de țesut (Hotea 2006). Stavile pe care se fixează t'iara (Papahagi 1925). Urzitor (Bârlea 1924): "Ea dă vina la urzoi / Că toată pânza-i lătunoi*" (Bârlea 1924 I: 96). - Din urzi + -oi.
ușóri, -i, s.m. - Stâlpi verticali de care se prind canaturile ușii și ale ferestrei la casele țărănești: "Largă-i ușa-ntre ușori / Treceți, hodiniți, feciori" (Bilțiu 1990: 65; Rogoz). - Lat. ostiolum "portiță" (cf. Cipariu, Pușcariu, DEX).
uștí, -esc, vb. tranz. - A săruta (Lexic reg.). Atestat exclusiv în Maram. - Cf. ucr. usta (MDA).
uștióară, uștiori, s.f. - Ușă mică, portiță de la intrarea în curte (Memoria 2001). - Din ușă (> lat. *ustia).
utuptí, utuptesc, vb. ref. - v. tupti.