Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera I

←Litera H

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș de Dorin Ștef Litera I

Litera Î→

iá, pr. dem. - (pop.) Forma scurtă a pron. dem. aceasta, această: "În ia sară minunată" (Calendar 1980).

iágă, ieji, (uiagă, oiagă), s.f. - Sticlă. Recipient din sticlă de mic litraj (de regulă de 1 l. sau ½ l.): "Plata noastră-i foarte mică / Numa-o iagă de pălincă" (Bilțiu 1996: 72). - Din magh. üveg "sticlă".

iágăr, -i, (iegăr), s.m. - 1. Pădurar; ardău, gornic de pădure. Termenul e atestat doar în Maramureșul istoric (ALR 1956: 583), respectiv în satele rom. din dreapta Tisei (DRT). În paralel, circulă și sin. pădurar, ca termen recent (ALR 1971: 540). 2. Vânător (Țiplea 1906; Bilțiu 1996): "Și eu numa că m-oi fa / Un iegărel tânărel" (Țiplea 1906: 439). 3. Paznic de câmp; vătaf de țarină, gornic, pândaș, ardău (ALR 1971: 421). Sens atestat în Borșa. 4. Iagăr, nume de familie și poreclă în Strâmtura (Papahagi 1925). - Din germ. austr. Jager "vânător" (Țurcanu).

ián, (ien), interj. - Ia; hai, haida: "Ian scoală, stăpâne, scoală" (Papahagi 1925: 238); "Ien, blăm, tu frate, cu mine / La o mănăstire sfântă" (Țiplea 1906: 441). - Ia + -ni.

iarba-fiarelor - (bot.; mag.) Plantă miraculoasă prezentă în folclorul românesc, capabilă să deschidă orice lacăt, să ajute la descoperirea comorilor, sau să traducă limba păsărilor și a tuturor dobitoacelor (Evseev 2001). (med.) Plantă otrăvitoare folosită ca leac în medicina populară (Cynanchum vincetoxicum): "Ie-mă, mândruț, ie-mă, dragă, / Că io-s fata fetelor / Și știu iarba serălor" (Țiplea 1906: 422).

iarba-osului - (bot.) Iarba rănii, iarbă de vătămătură (Anthyllis vulneraria L.). Termen atestat în Borșa (Borza 1968: 21).

iáscă, s.f. - (bot.) Ciupercă parazită care crește pe trunchiul copacilor (Fomes fomentarius); iască de cioată, văcălie de iască. Era folosită de bătrâni sau de ciobani la aprins focul. "Se bagă în mustul grajdului, unde se ține 2-3 săptămâni la dospit, apoi se uscă la soare sau pe pietre încinse. Bătucită bine, ia foc când bate cremenea pe piatră și sar scântei" (Acta Musei 2002: 360). - Lat. esca "hrană, medicament".

iáz, -uri, s.n. - Îngrăditură din stâlpi, crengi și pietre, cu care se abate apa spre moară; zăgaz. - Din sl. jazǔ.

ibdí, ibdesc, vb. tranz. - (pop.) A iubi: "Șapte vieți să viețuiesc, / Nu mă satur să ibdesc" (Ștețco 1990: 315). - Din sl. ljubiti.

ibóste, (ivoste), s.f. - Dragoste: "O cerut formăcătoare / Să le strâce ibostea-re" (Papahagi 1925: 249). - Din sl. ljubostǐ.

ibót, adj. - Îndrăgostit (Papahagi 1925). - Cf. ibostnic.

ibóvnic, -i, s.m. - Amant, iubit: "Asta mândră care-i mică, / Asta mi-o fost ibovnică" (Ștețco 1990: 306). - Din sl. ljubovnikǔ.

ibúng, -uri, s.n. - (mil.) Manevră sau instrucție militară (Bud 1908; Bârlea 1924): "Nu-i scoți la ibung afară / Când e căldura de vară / Și-i fugărești ca să moară" (Antologie 1980: 512). - Din germ. Übung "exercițiu militar".

ic, -uri, s.n. - 1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn. 2. Pană din lemn de esență tare sau din fier utilizată de butinari pentru secționarea lemnului. 3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): "Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic" (Calendar 1980: 108). - Din magh. ik, germ. Zwickel.

icastắu, s.n. - v. iucastău.

iconár, -i, s.m. - 1. Pictor de icoane. 2. Poreclă pentru locuitorii din Văleni-Maramureș: "Vălenarii erau porecliți iconari. Că tot ceva mut s-o dus la o comândare (= înmormântare) și, la cât de bat o fost, s-o întors cu praporii acasă" (Ion Godja Oul, din Văleni). - Din icoană (< sl. ikona) + -ar.

iéderă, (iadără), s.f. - (bot.) Plantă agățătoare cu frunze verzi, strălucitoare (Hedera helix): "Viță verde iadăra" (refren în colindele maramureșene). Se folosește în medicina populară pentru nădușală, dureri de picioare, contra zburăturii (isterie, halucinație), la fracturi. Fetele se spală cu ea, ca să le crească părul. Lăstarii conțin o substanță colorantă (galbenă, cafenie), folosită la vopsit (Borza 1968: 82). Simbolizează permanența, veșnicia și nemurirea sufletului, deoarece este verde tot anul (Evseev 2001). - Lat. hedera.

iégăr, s.m. - v. iagăr.

ien, interj. - v. ian.

iépure, -i, s.m. - 1. Mamifer rozător de mici dimensiuni. 2. Stratul de carne de pe coastele porcului. 3. Poreclă (în Moisei, Valea Stejarului, Borșa). - Lat. lepus, -oris.

ieráș, -uri, s.n. - Unitate administrativ-teritorială în vechiul sistem comitantes; plasă, subregiune. - Din magh. járás.

iergán, -e, s.f. - 1. Batoză pentru cereale: "Până la începutul secolului nostru se treiera cu îmblăciul (astăzi, cu acesta se bate doar fasolea). Din primele decenii ale secolului nostru s-a folosit batoza ("ierganul") cu tracțiune animală. Ultimul exemplar, ce provine din Preluca Nouă, se găsește la Muzeul Județean Maramureș" (Șainelic 1986: 29). 2. Denumirea locală a crivacului folosit în mină (Șainelic, 1996). - Et. nec.

iernéu, iernauă, (arnău, herneu), s.n. - Coviltir de rogojină (la căruțe); corfă. - Din magh, ernyõ.

iertáș, -uri, s.n. - Teren de pe care au fost tăiați copacii; curătură, laz, oaș. Loc defrișat, transformat în teren arabil: "Oamenii puneau foc în jurul copacilor ca să se usuce și să-i taie, ca să-și facă iertaș" (Odobescu 1973). Iertașul, pădure în Cufoaia. - Din magh. irtás.

ierúgă, -i, s.f. - 1. Canal, jgheab la moară (Odobescu 1973). 2. Teren mlăștinos, un fel de vâlcea, fără scurgere (D. Pop 1978). 3. Râpă. Toponim frecvent în satele din zona Codru. - Sb., ucr., rus. jaruga (DA cf. DER); Din s. dial. ier "iarbă de slabă calitate" (Vișovan 2002).

iéstimp, (estimp), adv. - În acest an: "Că mi-am pus tortul de-a moi / Și de iestimp și de an, / Într-o scoică de bostan" (Bilțiu 2002: 249). - Acest (iest) + timp.

iézer, -e, s.n. - Lac adânc de munte. Tău. Ochi de mare ("cum îl numește poporul"; Morariu 1937). Iezerul, lac glaciar în M-ții Rodnei, pe versantul nordic al vf. Pietrosul Mare, la 1.825 m. - Din sl. jezerǔ.

ijdení, (ijdăni), vb. tranz. - A face, a crea, a zidi, a naște: "Pe Eva o ijdănit" (Bârlea 1924); "Un prunc mic o ijdănit / Și pe pământ o zânit" (Memoria 2004: 139). Termenul s-a conservat preponderent în colindele de factură religioasă. - Der. regr. din ijderi (< sl. izdirati).

ilắu, ileie, (ileu), s.n. - 1. Nicovală mare, montată pe o buturugă, pe care se bate fierul înroșit. 2. Nicovală mică de fier, pe care se bate coasa; se înfinge în pământ pe jumătate; este prevăzută cu un opritor de lemn numit popă; batcă. - Din magh. üllő "nicovală".

iliác, -i, s.m. - (bot.) Anin de munte, liliac de munte (Alnus viridis). Semnalat în M-ții Rodnei (Borza 1968). - Din liliac "plantă cu flori mov" (< tc. leytak).

ilíoi, ilioaie, s.n. - (mit.) Zână cu puteri malefice: "L-o tâlnit ilioi cu ilioaie, / Strâgoi cu strâgoaie" (Papahagi 1925: 284). - Din iele + -oi.

ilíș, -uri, s.n. - 1. Scaun, de regulă cu arcuri, din piele, care se așează peste loitre, la căruțele țărănești: "Văd că-i iliș, scaun de acela cu fedăr; la sanie cu cai" (Bilțiu 1999: 373; Berbești). 2. Suport de lemn de forma unei scări, așezat pe sania trasă de animale, pentru transportul nutrețurilor. - Din magh. ülés "loc de șezut".

imáș, -uri, s.n. - Teren necultivat folosit pentru pășunat; izlaz. - Din magh. nyomás (DER, DEX).

ináș, -i, s.m. - 1. Flăcău (Trans.). 2. Ucenic (Seini). - Din magh. inas "ucenic" (DA).

indreá, indrele, (îndrea, andrea), s.m. - (pop.) Luna decembrie. - Cf. Andreas.

Ineu, (Inău) - (top.) Vârf în M-ții Rodnei (2280 m.) - Posibil din inie "gheață care se formează iarna pe suprafața apelor curgătoare; brumă mare" (< sl. inije "grindină").

íngă, (îngă, ningă), prep. - Lângă: "Măderan crescut în iarbă, / Măi mândruluț d’ ingă apă" (Papahagi 1925: p.185). "Ca formă, acest ningă îl putem apropia de prepoziția arom. nângă (sau ningă) însemnând "lângă" și rezultat prin asimilarea din lângă < nângă (>ningă)" (Papahagi 1925: 159).

iní, in, vb. intranz. - (pop.) A veni; (dial.) a zini: "Ină, tată, ină! / Oile furatu, / În țară mânatu" (Papahagi 1925: 124). "Știu că-ar ini și mândru / Ca să-și stâmpere doru" (Papahagi 1925: 207). "Sunetul v, în unele cuvinte, în dreapta Tisei (pe Vișeu) și în jos de Sighet, nu se pronunță; ex: iță, ităl, ine, otrăiesc (viță, vițel, vine, otrăvesc); pe când în ținutul Izei și al Marei v se pronunță z; ex: ziță, zițel, zine, otrăzesc" (Țiplea 1906: 413). - Lat. venire.

iobán, adj, - Mare, dezvoltat (Grad 2000). - Probabil din magh. jobban "mai bine".

ióf, -i, s.m. - Latifundiar maghiar (cu nume de conte) în Transilvania; grof: "Iofule, măria ta"; "Bag sama, e numele împăratului; acela-i ca un grof" (Papahagi 1925). - Din magh. gróf (< germ. Graf "conte").

iói, interj. - Vai. Cuvânt care exprimă nemulțumire, surpriză, indignare, mirare, admirație, frică etc.: "Ioi de mine, hăi soacră" (Memoria 2001: 113). - Formă onomatopeică.

ioság, -uri, s.n. - Proprietate, moșie; avere, avuție: "Ies afară, n-am iosag, / Ce focuțu' să mă fac?" (Țiplea 1906). - Din magh. jószág "avere".

írcă, irci, s.f. - Caiet (de școală). Atestat în Săcel, Ieud și Moisei, dar și în satele din dreapta Tisei (ALR 1973: 692; DRT). - Din magh. irka "caiețel".

írhă, irhe, s.f. - 1. Aplicații decupate de piele subțire; ormanent pe pieptarele femeilor (Bănățeanu 1965: 122). 2. Atestat cu sensul de "șubă" în satele din dreapta Tisei (DRT). - Din magh. irha.

iroásă, -e, s.f. - (mit.) Zână rea, duh rău; iele, ilioi, vântoase, frumoase etc.: "Nu te văita / Că eu pă toți oi striga: / Tăte iroasele / Și vântoasele / Și moroi / Și strigoi / Și d’eot’itori" (Papahagi 1925: 283). - Posibil der. regr. din irodiță, irodițe "iele", prin contaminare cu vântoase sau frumoase; Cf. irează, eres (MDA).

ismolénci, (smolenci), s.m. - Pantaloni de păcurar. - I + smoli + -enci.

Ispás, s.n. - (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. Sărbătoare religioasă creștină suprapusă peste vechiul cult de pomenire a morților. Înălțarea Domnului. Simbolul iertării păcatelor și a mântuirii prin moartea lui Isus. Se sărbătorește la 40 de zile după Paști. "Când a si pe la Ispas / Noi ți-om da urdă și caș" (Memoria 2001: p.3). De Ispas, "fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură" (Memoria 2004-bis: 1186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului, în noaptea în care s-a născut Isus: "Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa' vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas" (Papahagi 1925: 233). - Din sl. sǔparǔ "mântuitor" < praznic supasa vuznesenja "sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului".

ítros, s.m. - (rel.) Utrenie, mânecare, care premerg liturghiei (Bud 1908). Slujba care se face dimineața: "Să fii gazdă veselor, / Să poți merge la itros" (Bârlea 1924 I: 132). "Slujbe sfinte și itroase, / La zile mari și frumoase" (Bilțiu 1996: 146). - Din gr. utros "utrenie", probabil contaminat cu sl. (j)utros "dimineață" (DER).

íță¹, -e, s.f. - Partea războiului de țesut prin care se trag firele la urzitură: "Ițele sunt făcute din tort de cânepă, din bumbac sau din lână; servesc pentru rostatul pânzei; sunt mișcătoare în sus și în jos cu ajutorul ponojilor, purtați de apăsarea piciorului" (Bârlea 1924 II: 469): "Câți or mâna gâștile / Tăț or trage ițele" (Memoria 2001: 100). - Lat. licia "urzeală, fir".

íță², -e, s.f. - (pop.) Viță, neam: "Ița me cu ița ta / Șohan nu-i de-asemenea" (Țiplea 1906: 470). - Din viță (< lat. *vitea), prin palatalizarea lui v + i > i.

ițălár, -i, s.m. - Molușcă de broască (Hotea 2006). Vițelar, s. dial. - Din vițel (< lat. vitellus), prin palatalizare + -ar.

ițíe, iții, s.f. - (înv.) Măsură veche pentru lichide; făcea șase decilitri și ceva (Bud 1908; Țiplea 1906). Trei iții făceau 2 litri: "Să bem vin cu iția, / Să ne-mpărțim dragostea" (Papahagi 1925: 203). - Din magh. icce (Bud, Țiplea).

iucastắu, iucastauă, (icastău, licastău, lucastău), s.n. - Unealtă ascuțită cu care se fac găuri în cercurile de fier (la roți); dorn, priboi. - Din magh. ljukasztó "dorn".

iuí, iui, vb. intranz. - A striga, a chiui. - Din iu, interj. "strigăt repetat la horă" (formă onomatopeică).

ivóste, s.f. - v. iboste.

izán, izeni, s.m. - Nume colectiv dat locuitorilor din satele de pe Valea Izei (Maramureșul istoric): "Dup-on câne de izan" (Bârlea 1924 II: 10). - Din Iza (= curs de apă ce izvorăște din M-ții Rodnei și se varsă în Tisa) + -an.

izvárniță, -e, s.f. - Zărul rezultat din laptele de oi după ce se alege cașul. Termen utilizat în satele de pe Valea Marei, inclusiv Sighet, Săpânța și Petrova; de la Rozavlea până la Borșa se folosește sin. zer (ALR 1971: 380). - Din sl. zavariti (Papahagi 1925).

izerói, s.m. - (bot.) Iederă (D. Pop 1970): "Zis-a badea de la noi / Să-i fac struț cu izeroi" (Familia, 1891 cf. D. Pop 1970: 154).

izuí, vb. tranz. - A schimba cursul apei prin ridicarea unui obstacol în calea cursului natural (Grad 2000). - Et. nec.