Departe (Petőfi Sándor)

 

Stă departe-n plaiul Dunării cel mare
O căsuță albă, neîncăpătoare.
Ochii mei înoată-n lacrimi de căință
Cînd îmi vine-n minte mica locuință.

Dac-aș fi rămas acolo pîn' la moarte !
Dar pe om îl poartă tot dorinți deșarte...
Aripe de vultur cînd întinde dorul,
Nimenea nu poate să-i oprească zborul.

Sta pierdută mama-n deznădăjduire
Cînd cerșeam sărutul ei la despărțire.
Ah, nici pînă astăzi lacrimele-i încă
N-au putut să stîngă jalea ei adîncă !

Tremurînd întins-a brațele și plîns-a
Să rămîn acolo liniștit, cu dînsa.
De vedeam atuncea toate-așa de clar,
N-ar fi plîns, sărmana, poate, în zadar !

A speranței noastre stea strălucitoare
Ne arată basme fermecate-n zare;
Numai cînd zărim pustiul dinainte,
Ne trezim plîngînd din basmul ce ne minte.

Că pe mine tot un vis frumos, nebun
M-a purtat în lume, trebuie să spun?...
Și că lumea singur de cînd o străbat
Mii de ghimpi în cale m-au însîngerat?...

...Pămînteni se-ntorc în țara mea frumoasă:
Ce să-i spună mamei de-or ajunge-acasă?
"Spuneți-i, prieteni — drumul de vă este
Pe la pragul nostru — spuneți bună veste...