Cultura liberă: Încheiere

Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul

---

Încheiere

Cel puțin unii dintre cititori vor fi de acord că trebuie făcut ceva. Să vedem ce anume.

Mai întâi, lucruri pe care le poate face oricine cu ajutorul avocaților. Dacă putem trage o învățătură din istoria refacerii bunului simț, este aceea că trebuie să convingem cât mai mulți de adevăr.

Asta înseamnă că trebuie să pornim mișcările în stradă. Trebuie recrutați cât mai mulți părinți, profesori, librari, artiști, oameni de știință pentru a spune povestea asta cu cuvintele lor, pentru a le spune celorlalți de ce este importantă lupta.

O dată pornită lupta, avem speranța că va avea ecou la Washington. Încă mai suntem o democrație. Contează părerea oamenilor. Nu atât de mult cât ar trebui, atâta timp cât un RCA se opune, dar contează. Schițez mai departe ce ar putea face Congresul pentru a asigura cultura liberă.

Noi, acum

Bunul simț este acum de partea mercenarilor copyright-ului pentru că dezbaterea a atacat extremele: proprietate sau anarhie. Control total sau artiștii vor muri de foame. Dacă astea ar fi opțiunile posibile, atunci mercenarii ar învinge.

Greșeala aici este că se exclude calea de mijloc. Extremele se luptă, dar nu doar despre extreme este vorba aici. Sunt cei care cred în „toate drepturile rezervate“. Adică trebuie să ceri permisiunea pentru orice formă de utilizare a operei. Mai sunt cei care cred în „nici un drept rezervat“, adică poți să faci ce vrei cu conținutul, fără nici un acord.

Când s-a născut Internetul, arhitectura inițială reflecta acest „nici un drept rezervat“. Conținutul putea fi copiat ușor și ieftin. Drepturile nu puteau fi controlate.

Acest caracter inițial a produs reacții din partea deținătorilor de copyright. Reacția aceasta a fost tema cărții. Prin legi, procese, schimbări ale arhitecturii rețelei, deținătorii de copyright au schimbat mediul original al Internetului. Dacă la început eram în situația „nici un drept rezervat“, acum va deveni efectivă „toate drepturile rezervate“. Prezentul „copiază și lipește“ va deveni „cere permisiunea, copiază și lipește“, un coșmar pentru creatori.

Este nevoie de o cale de mijloc, pentru a se respecta deținătorii de copyright dar și oferi creatorilor libertatea de creație. Cu alte cuvinte, trebuie restabilite o serie de drepturi și libertăți garantate în trecut.

Restaurarea drepturilor: exemple

Dacă facem un pas înapoi, o să recunoaștem aceeași problemă în alte contexte. Gândiți-vă la intimitate. Înainte de Internet, nu ne făceam griji despre cum sunt accesate informațiile despre noi. Dacă intrai într-o librărie și cumpărai un volum de Karl Marx, nu trebuia să explici curiozitățile tale vecinilor sau șefului. Intimitatea era asigurată.

Ce o asigura?

Dacă gândim în termenii descriși în capitolul 10, era asigurată de ineficiența arhitecturii sistemului de strângere a informațiilor și de costurile ridicate. Dacă erai suspecta a fi un spion al Coreei de Nord și lucrai la CIA, intimitatea ta nu era asigurată. Asta din cauză că CIA (sper) cheltuia câteva mii pentru urmărirea ta. Pentru cei mai mulți dintre noi (sper) nu era rentabil lucrul ăsta. Ineficiența arhitecturii spațiului real ne proteja intimitatea. Intimitatea era dată de frecare. Nu de lege, nu exista nici o lege care să interzică spionajul în spații publice, ci de costurile pe care frecarea provocată de mișcare în mediu le impunea spionului.

Ajunși pe Internet, costurile de urmărire au devenit extrem de mici. Dacă ești client Amazon, pe măsură ce te uiți prin catalog sunt strânse date despre căutările tale. Știi asta pentru că apare lista paginilor văzute recent. Din cauza arhitecturii, este ușor să strângi datele. Frecarea din mediu a dispărut și intimitatea nu mai este protejată de ea.

Nu Amazon este problema. Dar începem să ne îngrijorăm despre biblioteci. Dacă ești un stângist nebun care gândește că oamenii trebuie să aibă dreptul de a citi o carte din bibliotecă fără ca guvernul să tragă cu coada ochiului peste umărul lui (eu sunt unul), atunci aceste schimbări în tehnologiile de monitorizare te îngrijorează. Este ușor să aduni și să sortezi informații despre cine și ce face în ciberspațiu.

Realitatea i-a determinat pe mulți să pună problema intimității pe Internet. Este recunoașterea faptului că tehnologia a eliminat frecarea din mediu. Trebuie să facem câțiva pași pentru a asigura o libertate garantată înainte. O schimbare în tehnologie îi forțează pe cei care cred în intimitate să afirme că intimitatea era acordată înainte de la sine.

O poveste similară legată de nașterea mișcării pentru free software. Când au fost vândute primele calculatoare, software-ul – atât codul sursă cât și executabilele – erau free. Puteai să rulezi un program scris pentru Data General pe o mașină IBM, lor nu le păsa de controlul asupra aplicațiilor.

Este lumea în care s-a născut Richard Stallman și, pe când era cercetăror la MIT, a iubit comunitatea dezvoltată acolo, în care oricine era liber să exploreze și să meșterească software-ul instalat. Programator talentat, Stallman s-a dezvoltat depinzând de libertatea de a adăuga și modifica lucrările altora.

În mediul academic, asta nu este o idee radicală. În departamentele de matematică, oricine este liber să folosească ceea ce oferă profesorii sau colegii. Dacă te gândești că ai găsit o metodă mai bună de a demonstra o teoremă, poți prelucra munca unui predecesor. În departamentul de filologie, dacă ți se pare că traducerea unui text recent descoperit șchioapătă, ești liber să o îmbunătățești. Astfel, lui Stallman i se părea normal să fi liberi să meșterești codul sursă. Asta era cunoaștere. De ce să se opună cineva libertății de preluare critică?

Nimeni nu a răspuns la această întrebare. În schimb, structura veniturilor s-a schimbat. Cum devenise posibil să imporți programe de pe un calculator pe altul a devenit atractiv din punct de vedere economic (cel puțin pentru unii) să ascunzi sursele programului. Și crescuse și vânzarea de periferice. Dacă luam driverele de la imprimanta ta, mie îmi era mai ușor să vând imprimanta mea pe piață decât îți fusese ție.

Așa a început să se răspândească codul proprietar. La începutul anilor '80, Stallman s-a trezit înconjurat de acesta. Lumea se schimbase datorită economiei. Și, așa cum credea el, dacă nu se făcea nimic, libertatea de a schimba și distribui software va fi pierdută.

În 1984, Stallman a început proiectul unui sistem de operare free, pentru ca măcar o parte a lumii libere să supraviețuiască. Este nașterea proiectului GNU, la care s-a adăugat kernel-ul lui Linus Torvalds, Linux-ul, pentru a apărea sistemul de operare GNU/Linux.

Stallman a folist copyright-ul pentru a construi o lume în care software-ul era liber. În această lume, software-ul nu putea fi distribuit dacă nu se puneau la dispoziție sursele.

Stallman făcuse pentru siftware ce fac azi avocații pentru intimitate. Gândise o modalitate prin care să renască o lume a unor libertăți garantate anterior.

La sfârșit, iată și o modificare apărută în editarea publicațiilor științifice.

Cum s-au dezvoltat tehnologiile digitale, a devenit evident că tipărirea a mii de exemplare și trimiterea lor în biblioteci nu este cea mai eficientă metodă pentru răspândirea cunoașterii. Publicațiile s-au mutat în mediul electronic, iar bibliotecile oferă acces la ele prin site-uri protejate cu parole. Ceva similar s-a petrecut cu publicațiile de drept. Lexis și Westlaw oferă o versiune electronică a documentelor cazurilor. Cum opiniile Curții Supreme nu se află sub copyright și oricine este liber să se ducă la bibliotecă și să le citească, Lexis și Westlaw sunt liberi să ceară o taxă pentru accesul la documente prin intermediul serviciului lor.

Nimic rău în asta și accesul contra cost la domeniul public este o șansă pentru cei care gândesc noi modalități de acces. Legea este de acord cu asta și afacerea a înflorit. Dacă nu este nimic rău în a vinde conținut din domeniul public, nu-i nimic rău să vinzi conținut sub copyright.

Dar dacă singura cale de acces la cunoștințele științifice ar fi contra plată?

Aceasta devine tot mai mult realitatea publicațiilor științifice. Când erau pe hârtie, mergeai la bibliotecă. Bolnavii de cancer deveniseră experți în cancer din cauza accesului pe care îl aveau la biblioteci. Ei încercau să înțeleagă riscurile la care se supun când urmează un tratament. Această libertate era o funcție a instituției numită bibliotecă și a tehnologiei presei. Era greu de limitat accesul la publicații.

Când publicațiile au devenit electronice, editorii au cerut ca accesul să nu mai fie liber. Libertatea din biblioteci dispărea. La fel ca în cazul intimității și a software-ului, o schimbare în tehnologie îngustase piața liberă.

Această îngustare a determinat pe mulți să ia măsuri pentru a restaura libertatea. Public Libraries of Science (PloS), de exemplu, este o societate nonprofit ce oferă acces la cunoașterea științifică prin Internet. Autorii își trimit lucrările la PloS, sunt acceptate de referenți, apoi sunt disponibile gratuit. PloS vinde și o versiune tipărită, dar asta nu restrânge dreptul de a redistribui conținutul gratuit.

Este unul din multele eforturi făcute. Nici o îndoială că această alternativă concurează editorii clasici și eforturile lor de a face bani din distribuția conținutului. Dar competiția este bună, mai ales când ajută la răspândirea cunoașterii.

Restaurarea culturii libere: o idee

Aceeași strategie poate fi aplicată culturii ca răspuns la controlul tot mai mare prin lege și tehnologie.

Intrați pe Creative Commons. Este o societate nonprofit înregistrată în Massachusetts și cu sediul la Stanford. Scopul este de a construi cadrul unui copyright rezonabil ca o alternativă la extremismul prezent. Ea înlesnește posibilitatea de a construi pe baza operei altora.

Specificații simple, legate de o descriere pe înțelesul oricui și o licență foarte scurtă și explicită.

Simplă, adică pentru omul obișnuit, fără sprjinul avocaților. Dezvoltând un set de licențe pe care oamenii le pot atașa la conținutul lor, Creative Commons încearcă să creeze un univers al conținutului liber, pe baza căruia se poate construi mai departe. Licența este însoțită de tag-uri ce permit calculatoarelor să identifice automat licența.

Cele trei lucruri împreună – o licență legală, o descriere simplă, un cod ușor de interpretat de mașină – constituie licența Creative Commons. Ea este o garanție a libertății pentru cei care o utilizează și, mai important, o expresie a adeziunii la ceva ce nu ține de extreme. Conținutul este marcat CC, ceea ce nu înseamnă că se renunță la drepturile asupra conținutului, ci că sunt acordate niște libertăți.

Aceste libertăți sunt dincolo de cele ale utilizării conform bunelor uzanțe. Cadrul exact depinde de opțiunea creatorilor. Creatorul poate alege o licență ce permite orice utilizare, cât timp este specificat autorul. Sau o licență ce permite doar utilizarea non-comercială. Sau o licență ce permite utilizarea cât timp o aceeași licență este acordată mai departe. Sau orice utilizare atâta timp cât nu se fac modificări. Sau utilizarea numai a unor fragmente. Sau numai utilizare în scop educativ.

Aceste opțiuni stabilesc libertăți dincolo de cele date prin copyright. Restaurează libertăți dincolo de utilizarea conform bunelor uzanțe. Exprimă aceste libertăți într-un mod în care utilizatorii îl pot înțelege fără să facă apel la avocați. Libera alegere făcută de indivizi, de creatori, face acest conținut accesibil. Și acest conținut ne sprijină în restaurarea domeniului public.

Acesta este doar unul din proiectele Creative Commons. Iar Creative Commons nu este singura entitate ce urmărește aceste libertăți. Ceea ce ne distinge de alții este că nu suntem interesați doar de dezbaterea despre domeniul public sau de presiunea asupra legiuitorului pentru a ne ajuta în configurarea unui domeniu public. Scopul nostru este de a construi o mișcare a producătorilor și consumatorilor care să ajute la constituirea domeniului public și, prin opera lor, să demonstreze importanța domeniului public.

Scopul nu este lupta cu „toate drepturile rezervate“. Scopul este completarea acestora. Problemele pe care legea ni le-a creat sunt provocate de o înțelegere nesănătoasă și fără o justă apreciere a consecințelor a legilor scrise cu secole în urmă, aplicabile la tehnologii de neimaginat atunci. Este nevoie de reguli noi, de libertăți noi, exprimate în așa fel încât oamenii să le înțeleagă fără ajutorul avocaților.

De ce ar participa creatorii la așa ceva_ Unii o fac pentru a răspândi mai bine conținutul lor. Corz Doctorow, de exemplu, este un autor de science+fiction. Primul său roman, Down and Out in the Magic Kingdom, a fost publicat on.line, gratuit, sub o licență Creative Commons, în aceeași yi în care a fost disponibil în librării.

De ce a fost de acord editorul? Bănuiesc că a gândit așa: sunt două grupuri de oameni acolo, cei care ar cumpăra cartea fie că este sau nu pe Internet și cei care nu ar auzi niciodată de carte dacă nu ar fi pusă pe Internet. Parte din primii o vor descărca și nu o vor mai cumpăra. Parte din a doua categorie o vor descărca și o vor cumpăra. Dacă sunt mai mulți din a doua categorie, atunci această strategie va duce la creșterea vânzărilor.

Ceea ce s-a și întâmplat, primul tiraj s-a epuizat mult mai repede decât se aștepta editorul. Cartea a fost un succes.

Ideea că acest conținut liber poate crește valoarea unui conținut controlat a fost confirmată și de experiența unui alt autor. Peter Wayner a scris o carte despre mișcarea pentru software liber, intitulată Free for All, și a pus-o on.line sub licență Creative Commons după ce s-a epuizat din librării. P eurmă a monitorizat prețul cărții în anticariate. Pe măsură ce creștea numărul de descărcări, creștea și prețul în anticariate.

Sunt exemple de utilizare a Creative Commons pentru mai buna distribuție a conținutului. Alții utilizează licența în alte scopuri.

În fine, mulți o utilizează doar pentru a demonstra importanța dezbaterii. Dacă continui să crezi în sistemul de azi, adică în „toate drepturile rezervate“, este bine pentru tine, nu și pentru ceilalți. Mulți cred că licența nu se potrivește cu ceea ce gândesc cei mai mulți creatori. Dar Creative Commons exprimă tocmai acea „unele drepturi rezervate“.

În primele șase luni de aplicare, au fost înscrie peste un milion de opere sub această licență. Următorul pas este un parteneriat cu distribuitorii de conținut pentru a-i ajuta să includă în tehnologie această licență. Pe urmă rămâne să vedem cum beneficiază creatorii de ea.

Sunt primii pași pentru restaurarea domeniului public. Nu mai sunt argumente, sunt acțiuni. Construirea unui domeniu public este primul pas. Creative Commons se bazează pe voluntariat în atingerea scopurilor sale. Așa o să ajungem într-o lume în care este posibil mai mult decât voluntariatul.

Proiectul nu concureză cu copyright-ul, îl completează. Scopul nu este de a înfrânge drepturile autorilor, ci de a face exercitarea drepturilor autorilor mai flexibilă și mai ieftină. Această diferență va stimula creativitatea.

Și ei, în curând

Nu vom ajunge la cultură liberă doar prin acțiunea indivizilor. Este nevoie de reforme în lege. Mai avem de străbătut un drum lung până când politicienii vor asculta argumentele și vor implementa reformele.

În acest capitol descriu cinci tipuri de schimbări, patru de natură generală și una specifică muzicii. Fiecare este un pas înainte.

Mai multe formalități

Trei sunt mai importante: marcarea conținutului sub copyright, înregistrarea copyright-ului, reînnoirea copyright-ului. În mod tradițional, prima era îndeplinită de deținător, a doua și a treia aveau nevoie de participarea guvernului. Un sistem revizuit de formalități ar putea elimina guvernul din proces, cu excepția aprobării standardului dezvoltat de alții.

Pentru înregistrare trebuie preluat modelul înregistrării domeniilor Internet. Biroul de copyright poate fi un registru central, dar nu implicat în afacere. Stabilește standardele, apoi firmele vor intra în competiție pentru a livra cel mai simplu sistem de înregistrare.

Scurtarea termenului

Termenul a crescut de la paisprezece ani la nouăzeci și cinci pentru autorii corporații și la durata vieții plus șaptezeci de ani pentru persoane. Sunt patru principii importante legate de durată.

1. Să fie scurtă, atât cât este nevoie pentru obținerea beneficiilor, pentru cointeresarea autorilor, dar nu mai lungă. Nu are sens să fie mai lungă decât perioada în care autorii beneficiază de operă.

2. Să fie simplă, linia între domeniul public și cel protejat trebuie să fie clară. Avocaților le place să se joace cu neclaritatea acelei utilizări conform bunelor uzanțe și cu deosebirile între idei și expresii. O astfel de lege le dă lor de muncă.

3. Să fie vie, prin sistemul de reînnoire a copyright-ului. Mai ales când termenul maxim este foarte lung, este bine ca deținătorul să semnaleze că dorește prelungirea.

4. Să fie prospectivă, adică termenul final să fie sigur, ca să poți investi bazându-te pe asta.

Aceste schimbări pot face ca durata medie să fie mai scurtă. Până în 1976 era de 32,2 ani. Dorim să fie la fel.

Utilizare liberă vs. utilizare conform bunelor uzanțe

Stabilirea unui termen mai scurt de protejare față de utilizarea operei pentru producții derivate. Asta ar permite realizarea fără probleme a unor produse cum era monografia Clint Eastwood.

Eliberarea muzicii – încă o dată

Războiul a pornit de la muzică, deci nu putem termina fără să discutăm problema.

Punerea în comun a fișierelor a fost drog pentru Internet. A stimulat creșterea lățimii canalelor de comunicare, dar a adus și noi reglementări.

Scopul copyright-ului este de a aduce beneficii compozitorilor, interpeților, producătorilor. Legea face asta dând compozitorilor drept asupra interpreților și interpreților drept asupra distribuitorilor.

Așa cum am spus, sunt patru categorii:

A. Cei care utilizează sistemul distribuției în rețea ca înlocuitor al achiziției acelui conținut. Deci, când apare un album cu Madonna, în loc să cumpere CD-ul, acești utilizatori pur și simplu iau conținutul din rețea. Putem să ne eschivăm punând problema dacă toți cei care iau gratis fișierele ar fi cumpărat CD-ul. Cei mai mulți, probabil că nu, dar este limpede că unii ar fi făcut-o. Aceștia din urmă sunt țintele categoriei A: cei care descarcă în loc să cumpere.

B. Cei care utilizează sistemul pentru a se informa înainte de a face achiziția. Un prieten trimite altuia MP3-ul unui artist de care acesta nu mai auzise. Prietenul cumpără albumul acelui artist. Este un fel de publicitate cu țintă selectată, cu mari șanse de reușită. Dacă prietenul care face recomandarea nu câștigă nimic dintr-o recomandare greșită, celălalt speră ca recomandarea făcută să fie interesantă. Efectul acestei distribuții în rețea este creșterea vânzărilor.

C. Cei care utilizează schimbul de fișiere în rețea pentru a avea acces la conținut ce nu se mai află în magazine. Aceast tip de utilizare este cel mai interesant pentru mulți. Cântece din copilăria noastră au dispărut de pe piață și au apărut, ca prin magie, în rețea. (Un prieten mi-a mărturisit că, după ce a descoperit Napster, a pierdut un weekend ca să caute piese vechi. Era uluit de numărul enorm al pieselor disponibile.) Rămâne, din punct de vedere tehnic, o violare a drepturilor de autor, dar cum deținătorul nu mai vinde acel conținut, paguba produsă este zero.

D. Cei care utilizează sistemul pentru a avea acces la conținut fără copyright, sau conținut pe care deținătorul îl oferă gratuit.

Orice reformă trebuie să țină cont de existența acestor categorii. Trebuie să evităm dispariția categoriei D în timp ce ne luptăm împotriva categoriei A.

Am spus în capitolul 5 că părerile sunt împărțite despre dimensiunea răului făcut. Să ne asumăm însă că răul făcut de categoria A este mare.

Azi, punerea în comun a fișierelor este adictivă. Peste zece ani nu va mai fi așa. Când va fi foarte ușor să te conectezi la servicii ce oferă conținut decât să aduni arhive enorme pe mașina ta, va fi acceptabil să plătești o sumă oarecare.

Pentru categoria C, modelul este anticariatul. El nu dă drepturi de autor. Este suficient ca legea să stabilească regulile jocului. Dacă producătorul nu mai scoate pe piață discul, atunci ești liber să-l folosești cum vrei, chiar dacă rezultă copii. Sau se pot stabili taxe fixe de plătit autorilor. Asta îi va forța și pe producători să păstreze mai mult timp albumele în producție.

Complicat este cu A și B. William Fisher, profesor de drept la Harvard, sugera o soluție. Marcarea conținutului digital cu o etichetă de tip cod (nu contează cât de ușor ar fi de ocolit, pentru că nu ai avea nevoie să o ocolești). O dată marcat conținutul, întreprinzătorii trebuie să dezvolte un sistem de monitorizare a exemplarelor distribuite. Pe baza acestei cifre, autorii vor fi recompensați.

Internetul este în tranziție. Nu trebuie să reglementăm o tehnologie în tranziție. Putem minimiza răul și maximaliza beneficiile dacă:

1. garantăm dreptul de a distribui conținut de tip D;

2. permitem distribuirea gratuită a conținutului non-comecial de tip C, și distribuirea contra unei taxe fixe a conținutului comercial de tip C;

3. pe durata tranziției, conținutul de tip A se distribuie contra compensației uzuale.

Și dacă nu dispare pirateria? Dacă va exista o piață la preț scăzut, dar și un număr de consumatori ce vor căuta în continuare conținut gratuit?

Se poate, dar cum este mai bine: dacă avem o piață securizată la 95% sau o piață securizată la 50%, dar de cinci ori mai mare?

Să aruncăm avocații peste bord

Sunt avocat. Din asta trăiesc. Cred în lege. Cred în copyright. Mi-am dedicat viața acestui domeniu nu din cauza banilor, ci din cauza idealurilor pentru care merită să trăiești.

Bună parte din carte a fost o critică la adresa avocaților. Legea vorbește de idealuri, iar meseria noastră s-a orientat către client.

Nu critic mediul profesional, ci eșecul în a recunoaște costurile legii. Se presupune că un economist este bun atunci când recunoaște costurile și beneficiile. Dar ei n-au idee despre cum funcționează sistemul legal și pornesc de la premiza că funcționează perfect, așa cum au învățat la școală.

Dar sistemul legal nu funcționează. Sau funcționează doar pentru cei cu resurse. Nu pentru că sistemul este corupt (cel puțin la nivel federal), ci pentru că trebuie să suporți cheltuieli enorme.

Aceste costuri distorsionează cultura liberă. Avocații ar trebui să ia în considerare datoria lor de a schimba lucrurile.

Legea trebuie să reglementeze anumite sectoare culturale. Dar numai pe acelea pentru care reglementarea face un bine. Avocații arareori își testează puterea lor cu întrebarea: „Va fi mai bine?“ Ei răspund: „De ce nu?“

Ar trebui să întrebăm lucrul ăsta. Să ni se arate de ce este bună o anumită reglementare în cultură. Sau de ce nu este. Și, până când nu primim răspuns, să ținem avocații departe.

---

Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul