Ciocoii vechi și noi/Slugile boierești
Pe când floarea societății din București petrecea în sala teatrului, ascultând muzica lui Rossini și privind magnificul fast al lui Caragea și al copiilor săi, într-o cameră, alături cu sala teatrului erau adunate toate slugile boierești și așteptau acolo ieșirea boierilor din teatru, ca să le ajute a se sui în butci și a-i duce pe la casele lor.
Camera aceasta era foarte spațioasă și mobilată cu paturi de lemn învelite cu rogojini. Un mangal de aramă, plin cu cărbuni aprinși, slujea de încălzit și un felinar cu patru lumânări, spânzurat în mijlocul casei, procura lumina trebuincioasă.
Între slugi (feciori) există de mult timp un fel de ierarhie, întocmai ca cea din clasele boierilor: boier este marele ban, tot boier este și pitarul și șetrarul; dar banul și cei de seama lui șed la masă cu vodă, pe când boierinașii cei mai mici tremură de frig prin săli sau aprind ciubuce boierilor celor mari.
Feciorii de pe la boierii cei mari, plecând de la această regulă de distincțiune, ocupau în paturi locurile cele mai bune, iar ceilalți ședeau unul lângă altul, înghesuiți ca sardelele în butoaie.
Feciorul banului X... după ce umplu ciubucul stăpânului său și se înfășură în giubeaua îmblănită cu samur, tot a stăpânului său, se trânti în pat cu nepăsare și începu a fuma ca un cadiu. Feciorul vornicesei G... întoarse maloteaua stăpâne-sei pe dos și se îmbrăcă cu dânsa, apoi, după ce făcu un fel de pernă din șalul și sanguliile ei cele de mare preț, puse capul pe dânsele și se lăsă în brațele somnului. Câțiva din feciori, ca să gonească urâtul, începură a juca cărți pe fundul ișlicului marelui clucer T..., iar ceilalți rămaseră câtva timp într-un fel de nemișcare amestecată cu o ușoară somnolență.
Ioniță — astfel se numea feciorul banului X... — terminând fumarea ciubucului, tuși de două-trei ori cu ifos boieresc, apoi zise celorlalți:
— Știți una, băieți? Mie mi-e sete; cine face cinste?
— Eu, răspunse unul dintre feciori.
— Bravo, Dumitrache, bravo! Ai semne de procopseală, adaose Ioniță vesel pentru aprobarea propunerii sale.
— Are dreptate să facă cinste, zise un alt fecior cu aer de gelozie învederată.
— Da de ce?
— E! e! Să trăiască stăpână-sa și cuconul Costache...
— Și de ce să trăiască, spune-ne și nouă?
— Pentru că Dumitrache al dumneavoastră, Dumitrache ăl cu cinstea, este mijlocitorul lor; dar o să spargă dracu opincile și parcă văd pe Dumitrăchiță al dumneavoastră bătut la falangă sau zdrobit cu topuzul.
— Și de unde știi tu toate acestea? întrebă Ioniță.
— Mă întrebi de unde știu? E! e! băieți. Eu știu tot ce se vorbește prin toate casele boierești; cunosc chiar cele mai ascunse sfaturi ale boierilor.
— Dar bine, cum le afli toate acestea?
— Asta este iușchiuzarlâcul meu.
— Spune-ne și nouă, cum faci tu de afli toate tainele boierești?
— Cât despre casa stăpânu-meu, știu tot ce se petrece într-însa, căci cum vine câte un boier străin sau altcineva, eu intru după dânsul și, ca să nu bage de seamă șiretlicul meu, uneori mă prefac că mut un scaun de la un loc la altul, alteori netezesc macaturile pe pat, umplu ciubucele sau pun apă proaspătă în caramfile. În timpul acesta boierii vorbesc și verzi și uscate, fără să le treacă prin minte că-i ascult; eu însă le bag toate la cap și mă folosesc de dânsele la timp.
— Ei bine, cu stăpânu-tău faci precum zici, dar cu cucoana lui?
— Mult mai bine: m-am împrietenit cu fata din casă și-mi spune toate tainele stăpâne-si.
— Bună și aceasta; dar ia spune, cum afli tainele celorlalte case boierești? Aici să te vedem?
— Mă duc în toate zilele la pivnița de la Zlătari, unde găsesc pe toți feciorii de la casele boierești; aduc numaidecât o arămeasă[1] de vin chihlibariu și dau câte un ichilic[2] la toți frații, apoi încep havadișurile; și știm cu toții că în adunările noastre nu se vorbește decât de trebile altora. Eu fac ca filozoful; vorbesc puțin și ascult mult, adică îmi fac capul ceaslov de havadișuri fără ca alții să poată afla ceva de la mine.
— Ia spune acum, de unde știi tu că o s-o pață Dumitrache?
— Ascultați: Astăzi m-am dus cu cuconul la Mitropolie și, după obiceiul meu, am intrat în cancelarie și am auzit cu urechile mele pe logofătul mitropolitului luând tacrir vizitiului; ca mâine o să vedeți și pe nenea Dumitrache închis la spătărie și bătut la tălpi.
— Pune-ți pofta-n cui, nene Tudorică, răspunse Dumitrache cu nepăsare. Mi-am luat eu măsurile mele, adaose el. Cum oi duce pe ciocoaica[3] acasă, îmi strâng catrafusele (bagajele) și o apuc la sănătoasa.
— Iar până atunci să bem vinișorul care ni l-ai făgăduit! exclamară mai mulți dintre feciori, lingându-și buzele de pofta băuturii.
— Da! da! să bem, de ce nu? zise Dumitrache trântind pe pat un dodecar. Iată, băieți, din partea mea, adăugă el. Mai puneți și voi ceva și să-i tragem o mâncare de cârnați și o băutură de vin, să ne țiuie urechile.
— Aferim, Dumitrache, aferim! exclamară toți ciocoii deodată; apoi doi dintre dânșii, luând banii, se duseră să cumpere vin și cârnați.
În fine, aceste demoralizate slugi mâncară și băură câtva timp, iar după ce se cam amețiră de vin începură a petrece pe socoteala stăpânilor lor.
— Ce am auzit, mă Gheorghe, că stăpânu-tău se ține cu soră-sa ? Adevărat este, mă, ori minciuni?
— Foarte adevărat; ba încă îi toacă starea mai rău decât o tălaniță de cârciumă.
— Dar stăpânu-tău cum merge cu cărțile? zise Ioniță îndreptându-se către feciorul vornicului I... F...
— Rău, nenișorule, rău de tot. A rămas sărac lipit; n-are nici cu ce să plătească imiclicul[4] slugilor.
— Dar bine, mă, ce a făcut atâta bănet ce i-a rămas de la tată-său?
— A dat tot în cărți.
— Da stăpână-ta, mă Tomo, cum merge?
— Foarte bine; în lume se arată că este cea mai evlavioasă muiere, parc-ar fi o călugăriță; dar într-ascuns joacă pe bietul cucon tontoroiul.
— Ai, fugi de-aci, nu te cred!
— Crede ce-ți spun eu; a prins-o alaltăieri cu hatmanul Cărăbuș.
— Ce spui, mă Tomo!... Ei, și cum a prins-o?
— Cuconul aflase de mult vicleșugurile ei și se prefăcea că nu știe nimic; ba încă a chemat pe hatmanul Cărăbuș și i-a zis să-i lase femeia în pace, căci, la dimpotrivă, îi va face una de-l va pomeni cât va trăi.
Hatmanul, luând toate acestea drept glume, își urma dragostea cu cucoana, ca și mai nainte, dar o păți cât se poate de bună.
Cuconul scoase vorbă afară că pleacă la o moșie, tocmai peste Olt și, ca să dea și mai mult crezământ acestei născociri, chemă pe vizitiu și, față cu cucoana, îi porunci să dea careta la neamț s-o dreagă, să potcovească caii și să ungă hamurile. Când toate acestea fură gata, porunci să-i frigă un curcan, să-i cumpere icre, licurini și ghiudemuri; umplu și câteva clondire cu vin și rachiu și le puse la scatolcă; în sfârșit făcu atâtea pregătiri, încât nimeni nu se mai îndoia despre călătoria sa; iar după aceea se sui în caretă și plecă. Cucoana, cum îl văzu ieșit pe poartă, scrise un răvaș hatmanului Cărăbuș, ca să vie îndată. Hatmanul veni și petrecu toată ziua în oftări și îmbrățișări; iar colea, pe la douăsprezece ceasuri[5] se dezbrăcă de hainele sale și se îmbrăcă cu anteriul de noapte al cuconului; apoi, după ce-și aprinse un ciubuc cu caimac și trase dintr-însul de câteva ori, se sui în pat lângă cucoana. Dumnezeu însă nu-i ajută, căci tocmai când era dragostea mai mare se pomeniră cu cuconul în mijlocul iatacului cu un iatagan în mână, parcă ieșise din pământ. Bietul Cărăbuș înmărmuri de frică; iar cucoanei îi veni isterico. Cuconul stete puțin pe gânduri, apoi zise:
“Bine, măi Cărăbuș, astfel răsplătești tu prieteșugul și încrederea mea? Nu ți-am zis eu și mai deunăzi să-ți bagi mințile-n cap și să-mi lași nevasta-n pace?... Nu răspunzi nimic? Așteaptă, dar, hoț de cinste căsnicească, că te-oi învăța eu minte.”
Zicând aceste vorbe, deschise ușa puțin și începu să strige:
— Gheorghe, Ioane, Iordache!... N-apucă să sfârșească și numaidecât veni vătaful, vizitiul și doi țigani.
— Ce poruncești, cucoane? ziseră ei, intrând în casă, somnoroși și zăpăciți.
— Luați pe cuconașul ăsta și duceți-l în sacnasiu.
— Numaidecât, cucoane.
Ei luară pe bietul Cărăbuș de subțiori și-l duseră târâș-grăpiș în sacnasiu.
Cuconul, rămânând singur cu cucoana, încrucișă mâinile la piept și clătinând din cap îi zise:
— Bune sunt astea, Elencuțo dragă? Asta este răsplătirea care-mi dai pentru strădaniile mele, pentru dragostea mea? Să piei din casă, tălanițo, căci, pe viul Dumnezeu, te omor...
După aceea trecu în sacnasiu înfuriat și trase o bătaie țeapănă lui Cărăbuș, apoi îl despuie în pielea goală, îl unse cu păcură peste tot trupul și după ce-i puse o pereche de coarne închise cu lacăt, ca să nu le poată scoate, îi dete brânci din curte afară.
Era pe la un ceas de noapte. Lumea furnica pe drum. Cum văzu dar pe hatmanul negru ca un bivol și cu coarnele-n cap, începu a-i da cu huideo, încât bietul om, nemaiștiind ce să facă, o luă la fugă și se ascunse sub podișca de la Sfântul Ilie după Podul Calicilor; dar nici acolo nu-l lăsară în pace câinii mahalalei prin lătratul și urletele lor cele grozave.
În sfârșit, ieși de sub podișcă și porni către streajă la o vie a sa, ca de acolo să trimită să-i aducă haine de primeneală și celelalte.
Ajungând la vie, începu a bate cu tărie în ușa vierului, care, aflându-se tocmai în somnul dintâi și nevoind să se scoale, trimise pe un argat să vadă cine bate la ușă. Argatul, după ce se scărpină în cap de mai multe ori, se duse să deschidă ușa; dar cum văzu pe hatmanul în starea în care se afla, începu să zbiere ca un năbădăios și închise ușa cu repeziciune.
— Dar ce ai, mă, neghiobule? strigă vierul, supărat că-și stricase somnul.
— Ce să am; iaca a venit dracul să ne ia.
— Ba te-o lua pe tine, nevoiașule. Deschide ușa, auzi tu, și vezi cine este?
— Da nu ți-am spus, măi omule, că este dracu?
Vierul sări necăjit din pat și, îmbrâncind pe argat, zise:
— Cine bate la ușă?
— Eu, Ioane!
— Cine ești tu? Răspunde!
— Sunt stăpânul tău, nu mă cunoști?
Vierul deschise ușa, dar o închise iarăși cu repeziciune, crezând că a văzut pe dracul în adevăr.
— Ci deschide o dată, mă Ioane, nu mă ține în frig.
— Nu deschid eu dracului.
— Dar eu sunt stăpânul tău, nu sunt dracul. Deschide că mor de frig.
— Nu deschid, că ești dracul cu glasul boierului.
În sfârșit, după mai multe zbuciumări, vierul îi deschise ușa și îl primi în casă; iar după aceea puse cazanul pe foc și-l îmbăie ca pe-un copil mic, apoi trimise la curte să-i aducă haine și un fierar, ca să-i scoată coarnele.
— Ce spui tu, mă Tomo! — exclamară ciocoii cu mirare — sunt astea adevărate?
— Adevărul curat, fraților.
— Bre! dar asta seamănă a basnu.
Abia se terminase povestirea aceasta și deodată intră un seimean spătăresc și zise cu glas răsunător:
— S-a spart teatrul, copii; aide, ieșiți de strângeți caleșcile stăpânilor voștri!
Un om onest s-ar fi scandalizat privind pe acele slugi nerușinate cu ce grabă se dezbrăcau de hainele boierilor și cum se sileau a le scutura de praf și a le netezi, ca să nu se cunoască reaua întrebuințare ce suferiseră ele în timpul reprezentării.
În fine privitorii se duseră toți pe la casele lor; teatrul se închise și totul intră într-o perfectă liniște.
Note
[modifică]- ↑ Arămeasa este măsura ocalei sau a jumătății de oca, făcută din tinichea sau din alt metal. (n. N. F.)
- ↑ Ichilic se numește măsura de 50 dramuri. (n. N. F.)
- ↑ Boierii numesc pe slugi ciocoi, iar slugile dau acest epitet boierilor. (n. N. F.)
- ↑ Porția de pâine și mâncare ce se dă slugilor pe fiecare zi. (n. N. F.)
- ↑ Opt și jumătate europenești. (n. N. F.)
| ▲ Începutul paginii. |