Ciocoii vechi și noi/Italiana în Algir

Jump to navigation Jump to search
←←Femeia a scos pe om din rai Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Italiana în Algir)
Slugile boierești→→


În mahalaua numită în vechime Popa Dârvaș, iar acum Biserica Albă după Podul Mogoșoaiei, față-n față cu casele cele mari ale Deșliului[1] se afla pe timpul lui Caragea o piață, în mijlocul căreia clădise doamna Ralu o sală de club, care mai în urmă se prefăcu în teatru. Acest edificiu avea lungimea de optsprezece stânjeni, iar lățimea de nouă și câteva palme; privit însă din punctul de vedere al stilului și altor amănunte arhitectonice, nu prezenta nimic însemnător. Interiorul lui se compunea dintr-o sală de spectacol și câteva camere situate la dreapta și la stânga sălii. Într-una dintr-însele se țineau dulceți, rachiuri și băuturi răcoritoare pentru trebuința publicului; iar în cea de a doua ședeau slugile boierilor pe timpul reprezentațiunii.

Sala teatrului propriu-zisă avea trei rânduri de loji tapețate cu postav roșu și împodobite cu perdele de chembrică cu ciucuri albi. La dreapta era o sofa îmbrăcată cu catifea roșie, pe care ședea domnitorul, iar mijlocul sălii era acoperit cu lavițe căptușite tot cu postav roșu. Scena se deosebea de restul sălii printr-o cortină de pânză pe care era desenat Apollon ținând lira pe genunchi. Într-un spațiu mic ce despărțea scena de public erau o mulțime de scaune și pupitre[2] destinate pentru muzicanții ce compuneau orchestra de pe atunci. Iluminația era în adevăr curioasă, căci, în loc de lampadariu și lămpi, teatrul era peste tot iluminat cu lumânări de seu puse în sfeșnice de tinichea, spânzurate împrejurul sălii.[3]

Prețul intrării era regulat în modul acesta: lojile de mijloc se plăteau câte un galben și erau lăsate pe seama boierilor celor mari, a consulilor și altor persoane de distincțiune; lojile de jos și cele de la al treilea rând se plăteau cu lei zece, și erau comune pentru toți cei ce voiau a le închiria, iar parterul se plătea câte lei trei de fiecare persoană.

La 8 septembrie 1818 pe fațada teatrului despre care vorbirăm era lipit un afiș scris în limba grecească și tipărit în tipografia boierilor clinceni. Acest afiș vestea înaltei nobilimi și respectabilului public de pe atunci că în seara acelei zile era să vadă și să audă opera Italiana în Algir[4] de compozitorul Ioachim Rossini.

Această operă, fiind anunțată de mai multe ori și încă nereprezentat ă, ațâțase foarte mult dorința publicului de a o vedea. Amatorii dar de teatru veniseră cu două ore înaintea deschiderii teatrului, spre a-și cumpăra bilete de intrare; și ca să fugă de urâtul ce pricinuiește așteptarea, unii se plimbau formând mici grupe și discutând despre diferite chestiuni de care se interesau, iar alții formaseră un mare cerc împrejurul afișului și comentau muzica și intriga piesei cum se pricepeau. E tragedie, ziceau unii. Ba este comedie, răspundeau alții, afară de câțiva învățați, care, luând cuvintele drama giocoso în simț material, afirmau cu aroganță că nu este nici tragedie, nici comedie, ci jalnică priveliște cu jocuri și cântece!...

În timpul când se petreceau toate acestea pe piața și înaintea teatrului, se deschise o ușă și se văzu capul cel pleșuv și fața cea galbenă și rece a neamțului casier. Privitorii, ce până aci așteptau liniștiți, cum văzură pe casier năvăliră toți deodată și începură a cere bilete cu un zgomot foarte mare.

Neamțul, însă, își vindea marfa sa cu sânge rece și după regulă, fără a se tulbura cât de puțin de cererile ce i se adresau în numele celor mai mari boieri ai țării; dar când auzi strigând: Loja marelui postelnic Andronache Tuzluc, tăie numaidecât biletul și-l dete cu atâta grăbire, încât era aproape să uite a cere costul ei.

În fine, pe la șapte ore și jumătate după amiază, porțile teatrului se deschiseră; publicul începu a intra înlăuntru salutat cu temenele de arnăuții ce formau garda de onoare și, în puțin timp, lojile și parterul se umplură de privitori.

Directorul teatrului, fiind înștiințat la timp că în acea seară era să vie și domnitorul, împreună cu toată ecpaiaua sa (suita sa), osebit de alte înfrumusețări de ocazie ce făcu, dete ordin a se ilumina teatrul cu lumânări de ceară care, deși produceau o lumină foarte slabă, erau însă de ajuns ca să facă a scânteia în mii de culori diamantele și alte pietre nestemate grămădite pe cerceii, fuliile și ghiordanele[5] cucoanelor.

Într-una din lojile curții sta beizadea Costache Caragea, împreună cu doi fanarioți și cu hatmanul Cărăbuș, favoritul și neseparabilul său amic.

Acest frumos și libertin principe privea prin toate lojile, ca să găsească vreo frumusețe necunoscută încă de dânsul, spre a o face victimă plăcerilor sale. După ce făcu un gir de privire peste tot teatrul, ochii lui rămaseră înfipți asupra unei june femei, care, pe lângă o rară frumusețe și eleganță, avea și un costum din cele mai la modă și mai bogate. Ea era îmbrăcată cu o rochie de catifea pătlăginie, cu piepții ridicați și mânecile strâmte, după moda de atunci. Mijlocul îl avea încins cu un colan țesut în fir sârmă[6], iar în mijlocul pieptului avea o mare floare de diamant, care, fiind pusă pe rochia cea de culoare închisă, strălucea cu mai multă tărie. Gâtul ei era acoperit cu simizet de blonduri de Olanda și cu un ghiordan (colier) de smaragde și safire; în urechile sale cele delicate erau atârnați niște cercei de diamant, mari și strălucitori; pe cap avea un fes alb de Tripoli, legat împrejur cu o sangulie albă, cusută cu mătase și fir, ale cărei extremități formau un frumos nod, în care erau înfipte două flori de diamant.

După ce beizadeaua o privi cu multă luare-aminte se întoarse către hatmanul Cărăbuș și îi zise:

— Costache!

— Aud, măria ta!

— Cunoști tu pe cucoana aceea?

— Care, măria ta?

— Aceea care șade în loja de lângă a conțului prusienesc.

Cărăbuș privi cu luare-aminte locul indicat, apoi răspunse cu mare liniște:

— O cunosc, măria ta.

— Cine este, spune-mi?

— Este fata lui Mihale ciohodarul.

— Să vedem, pare că-mi aduc aminte: cum ai zis?... Fata lui?... Fata lui Mihale ciohodarul din Izvor și acum țiitoare a postelnicului Andronache Tuzluc.

— Da, da! îmi aduc aminte, o cunosc.

— Vei fi voind poate să o vizitezi, adaose Cărăbuș cu acel interes ce mișcă pe toți junii cei demoralizați, când li se prezintă noi ocaziuni de dezmierdări simțuale.

— Ți-am zis că o cunosc și credeam că înțelegi noima acestui cuvânt laconicesc.

Pe când se petrecea acest discurs între beizadeaua și favoritul său, seleam-ceaușul curții domnești intră în teatru și anunță venirea domnitorului.

Vestea aceasta făcu să se nască un freamăt în tot publicul, care aștepta venirea principelui cu acea nerăbdare și curiozitate proprie mulțimii și gloatelor societății.

În fine principele intră în teatru cu aerul său de mărire pe care fanarioții știu foarte bine a-l imita. Publicul strigă de trei ori: “Să trăiască măria sa!, apoi se liniști”.

Reprezentarea începu prin frumoasa uvertură scrisă de celebrul Rossini în momente de o fericită inspirațiune și merse înainte până la faimosul terțet din care se formează finalul primului act, după a cărui terminare cortina se lăsă, iar publicul din parter și chiar din loji ieși afară ca să se răcorească.

După o mică pauză clopoțelul dete semnalul începerii actului al doilea. Spectatorii se așezară pe la locurile lor și se puseră a asculta cu mare atențiune frumoasele melodii ce se cuprind și în acest act; dar pe când reprezentația ajunsese la scena în care Mustafa, deiul Algirului, trimite pe sclavul Lindoro să cheme pe Isabela, iar lui Tadeo, caimacamul său, îi zice că pe dată ce se va prezenta frumoasa străină și îl va auzi strănutând de trei ori, să iasă afară, pe acest timp doi condicari de Divan, ce ședeau pe o laviță și ascultau opera, începură a vorbi între dânșii și a râde ca niște nebuni.

— Este curios, dar foarte adevărat, zise leșinând de râs unul dintre cei doi condicari adresându-se către cellalt.

— Despre ce este vorba? răspunse cel întrebat, zâmbind fără să știe pentru ce.

— Privește, te rog, mai cu băgare de seamă la ceea ce se petrece pe scenă și vei vedea că seamănă ca două picături de apă cu ceea ce se petrece în casa postelnicului Andronache Tuzluc.

— Și ce se petrece în casa acelui boier?

— Lucruri mari, nenișorule, gugumănii nemaiauzite! Vezi pe cucoana aceea care șade în loja de lângă elciul Prusiei?... Uită-te bine la dânsa; vezi cât e de gătită: diamantele și rubinele sunt aruncate pe dânsa cu lopata, parcă e brezaie sau teleloaică.

— Ei bine, o văd.

— Acea femeie este țiitoarea postelnicului Andronache Tuzluc.

— Bravo! e frumoasă de minune.

— Așa este precum zici, dar eu, unul, m-aș lipsi de asemenea frumusețe și fericire.

— Da de ce, bei-mu?

— Pentru că l-a lăsat în sapă de lemn; l-a făcut să-și vândă două moșii pân-acum și mult-puținul ce i-a mai rămas o să se strige mâine-poimâine la mezat de către datornici.

— Sărmanul om! poate că l-o fi iubind și dragostea amețește pe om.

— Aș! nu mai crede, nu-l iubește deloc; și pentru mai mare ocară a bietului om, s-a îndrăgit cu vătaful lui de curte și-i toacă starea fără mustrare de cuget.

— Ciudat lucru! Dar ia spune-mi, cine este acel vătaf de curte?

— Este un oarecare Dinu Păturică, un opincar de la Săcuieni și un șiret de n-are pereche.

— Dar bine, măi frate, cum s-a alăturat el pe lângă postelnicul?

— A venit în curtea lui cu picioarele goale și trențăros; bietului om i s-a făcut milă de dânsul, l-a îmbrăcat, l-a dat la școală să învețe carte grecească, l-a boierit și l-a pus în huzmet; iar el, drept mulțumire pentru toate aceste părintești faceri de bine, îi mănâncă starea și-și bate joc de cinstea lui.

— Curios lucru! Dar bine, nu s-a găsit cineva să-i deschidă ochii și să-l scape de această prăpastie spăimântătoare?

— Nu știu, zău; știu însă că eu unul, de-aș fi dintre cei mai de aproape prieteni ai lui, tot n-aș cuteza să-i dau sfat în madeaua aceasta.

— Și de ce nu-i faci acest bine?

— Pentru că m-aș învrăjbi cu dânsul.

— Nu înțeleg nimic.

— Ascultă, măi frate; omul dacă apucă să cadă la o patimă oarecare, poate să-l sfătuiască toată lumea, chiar Dumnezeu de-ar veni și i-ar zice să-și vie în simțiri, el nu l-ar asculta, ci va merge până ce va da în prăpastie.

Un mic zgomot ce venea dinspre ușa teatrului dete ocaziunea unuia din spectatori a se ridica de pe laviță și a privi în partea în care se aflau cei doi condicari. Acel om era postelnicul Andronache Tuzluc; el auzise tot ce se vorbise de dânsul și, voind să cunoască mai bine pe cele două persoane ce se ocupau de trebile sale, se servi de acea ocaziune ca să-i poată privi în față.

Note[modifică]

  1. Astăzi ale Slătineanului.(n. N. F.)
  2. Băngi mici pe care pun artiștii notele în timpul executării. Această numire mai servă și spre a demonstra gradul de perfecțiune al artistului de orice instrument. (n. N. F.)
  3. În timpul domniei lui Grigore vodă Ghica, trecând pe la noi marchizul de Ribopiers (Ribeaupierre), elciul Rusiei la Constantinopole, domnitorul luă măsuri spre a-i face o primire mai distinctă. Astfel dar, între alte tratamente ce-i făcu, îl invită și la un bal public dat în onoarea lui. Marchizul se duse la bal mai mult ca să observe gradul de civilizațiune al societății noastre, dar mătăsăriile, șalurile și mai cu seamă diamantele ce văzu la damele române îl surprinse, căci numai diadema, cerceii și ghiordanul cucoanei Z... M... costa peste un milion. Din întâmplare marchizul își aruncă privirea și asupra iluminației sălii și văzu cu destulă surprindere că era iluminată cu lumânări de seu. A doua zi, venind la curte și fiind întrebat de către domnitorul de a petrecut bine sau nu, marchizul răspunse că luxul cucoanelor noastre este egal cu al nobleței din Petersburg, numai un lucru nu mi-a plăcut, zise el domnitorului. — Ce lucru? întrebă vodă Ghica cu nerăbdare. — Lumânările cele de seu, al căror fum strica aerul sălii. — Cât despre aceasta, ai dreptate, arhon marchiz; dar la noi numai domnul are voie să ardă lumânări de ceară, ceilalți cată să ardă de seu. (n. N. F.)
  4. Subiectul acestei opere se compune din fabula următoare: Corsarii Algirului, într-una din expedițiunile lor, prinseră o corabie florentină, în care găsiră o mulțime de obiecte de mare preț și câteva sute de călători pe care îi făcură prizonieri. Între acești nenorociți era și o damă frumoasă, împreună cu un gentilom bătrân, numit Don Tadeo, care îi făcea curte de mai mult timp, dar în loc de amor nu dobândea decât ura frumoasei dame. Ajungând în fine, corsarii la Algir împărțiră prăzile între ei, dând o parte deiului, una armatorului corăbei și pe cea de a treia echipajului. Frumoasa damă și Don Tadeo, ce trecea de frate al ei, fură înfățișați înaintea lui Mustafa, deiul Algirului, care, înamorându-se de dânsa ca un smintit, dete ordin să o transporte în harem, iar pe presupusul ei frate îl onoră cu rangul de mare caimacam și se servea de dânsul ca să comunice frumoasei femei înfocatul său amor. Într-o zi deiul hotărî să termine acest amor de capriciu. Chemă dar pe un sclav favorit și îi dete ordin să introducă la dânsul pe străina ce-i insuflase atâta pasiune; iar lui Tadeo îi zise că pe dată ce-i va face semn printr-un strănut repetat de trei ori, să iasă afară. Dama veni, deiul se simți aprins de un foc neobișnuit, strănută de trei ori, dar Don Tadeo, aprins și mai mult de gelozie, nu voi să iasă afară cu toate amenințările deiului. În fine comedia se termină, că deiul și Tadeo sunt amăgiți de frumoasa damă, iar ea părăsește Algirul împreună cu Lindoro, vechiul ei amant, pe care-l regăsește între sclavii din Algir. (n. N. F.)
  5. Flori de diamante sau briliante. (n.N.F.)
  6. Fir de cel mai bun. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.