Ciocoii vechi și noi/Scene de viață socială

 

Zilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 își luaseră zborul, împreună cu plăcerile ce procură ele locuitorilor României. Iarna se arătase cam de timpuriu și vântul de la miazănoapte începuse din vreme a sufla cu tărie acea răceală care amorțește natura, despoaie arborii și acoperă țarinile și orașele cu vălul întristării și al monotoniei.

Orașul București, atât de zgomotos și de capricios în zilele noastre, nu era tot astfel în timpul lui Caragea.

Locuitorii săi din clasa de mijloc, deprinși de mult timp cu viața orientală cea plină de lene și poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cișmegiu și Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie își întindea masa și, împreună cu casnicii și amicii, beau și mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoșească și dansurile cele vesele, care se deosebesc foarte puțin de tarantela neapolitană și care plac atât de mult întregului popor latin.

Era, însă, cu deosebire curios a privi comica gravitate cu care oamenii din popor executau hora, dansul lor de predilecțiune. Provocarea la dans venea mai totdeauna din partea tinerilor; bătrânii ședeau răsturnați pe iarbă verde, sub umbra cea deasă a copacilor și fumau; dar cu încetul o atracțiune neînvinsă se transmitea în inima oamenilor de orice vârstă: jocul tinerimii, ca un electrism, mișca pe bătrânii patroni; ei se sculau de pe iarbă, scoteau binișele cele lungi, își sumețeau pulpanele de la anterie și se aruncau cu exaltație în arena dansului. Era comic a-i vedea cu ce gesturi și cu ce mișcări se sileau a dovedi junilor cum că nici bătrânii nu sunt tocmai de lepădat.

Ișlicul cu patru colțuri al marelui terzi-bașa^[1] părea că reclamă prioritatea nobleței asupra căciulii de cazacliu a cojocarului subțire, care, la rândul ei, părea că disprețuiește căciula cu roată a bogasierului și calpacul de blană al armeanului ibrișimgiu.

Când trecea furia dansului, toată compania se punea iarăși pe bere și pe mâncare și, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei completau orgia prin feluri de glume, turnând vin în ișlicele bărbaților și în condurii femeilor și dându-și unii altora să bea, râzând și gesticulând ca niște nebuni.

În tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori și a cânta din gură sau cântece de amor pline de dulceață, destinate a produce în inima ascultătorilor dor și înfocare, sau melodii de dans, vesele și săltărețe.

Pe când însă tinerii și bătrânii de amândouă sexele se desfătau precum arătarăm, copiii, adunați în mici grupe, îndopându-se cu ciurechi^[2], simiți cu brânză, alune prăjite și floricele de porumb și adăpându-se mereu din donițele cu șerbet roșiu și cu bragă, luau și ei parte la veselia obștească. Băieții azvârleau cu mingea și cu arșicele, iar fetițele cele mici se jucau de-a ascunselea sau de-a baba oarba, alergând ca niște căprioare prin iarba cea verde și moale, spre a prinde fluturi sau a culege flori.

Către seară, toate aceste grupuri înveselite, bărbați și femei, după ce își netezeau giubelele și trimiteau pe slugi înainte cu ploscile și blidele de mâncare, plecau pe la casele lor, împărțiți în cete, după isnafuri sau meserii.

Așa trecea timpul în sărbătorile verii; dar când venea epoca cea monotonă a iernii, toți acești oameni stau închiși prin case și serile cele lungi se petreceau în tăcere; abia dacă uneori se adunau mai mulți la un loc spre a povesti cele ce se întâmplau în cercul restrâns al mahalalei sau spre a juca între ei conțina, mariașul și curelușa.

Atunci însă, ca și acum, boierii și oamenii cei cu averi mari se deosebeau foarte mult de popor în petrecerile lor.

Boierii se plimbau în calești și butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguțători. Podul Mogoșoaiei și al Târgului de Afară erau cele de căpetenie preumblări ale boierilor. Mesele și petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întâmpla să mănânce pe la grădini; dar și atunci preferau grădina lui Scufa^[3], via Brâncoveanului din Dealul Spirii și grădina lui Belu de lângă Văcărești, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviință a lor și a li se pierde printr-aceasta prestigiul.

Boierii cei tineri, din cauza strânselor relațiuni ce avea cu fanarioții și alți venetici depravați, contactase încă de pe atunci o mulțime de vicii, contrarie cu totul modului de viețuire al boierilor bătrâni. Sania mitologică a lui beizadea C. Caragea, făcută în forma carului lui Apollon, și cei șase cerbi ce o trăgeau, conteșul cel de postav alb, blănit cu samur de Mosca, hangerul cel semănat cu brilianturi și gugiumanul de samur cu fundul alb al acestui frumos principe, precum și rochiile cele neprețuite, șalurile și feregile domniței Ralu întorsese atât de mult capul junilor boieri și cucoane, încât de multe ori vindeau moșii de mare preț, ca să imiteze luxul și strălucirea acestor principi risipitori. Răul poate că ar fi fost mai mic dacă s-ar fi oprit aci; dar viața scandaloasă și depravațiunea luând proporțiuni mari, infestară și demoralizară până la un mare grad societatea întreagă.

Din toate relele acestea jocul de cărți fu acela care răspândi mai mult demoralizarea; el sărăcea pe boieri și funcționari și-i îndemna la hrăpiri de tot felul.

Unul din cei mai mari desfrânați și risipitori din acei timpi era postelnicul Andronache Tuzluc; el fura ca un tâlhar de codru și cheltuia ca un nebun. Mesele cele mai strălucite, seratele cele mai atrăgătoare, jocurile de cărți cele mai dărăpănătoare, care făceau să treacă dintr-o pungă într-alta averea săracilor, toate acestea în casă la dânsul se petreceau. Arghira, Rozolina și Calmuca, Frineele și Messalinele de pe atunci ale Bucureștilor, erau stăpâne în casa lui, ce devenise adevărat mormânt al oricărui amor curat și statornic, al oricărei credințe conjugale.

În ziua de 30 noiembrie fanariotul făcea în toți anii masă mare și zaiafet în onoarea sfântului Andrei, patronul său. Ajuns în culmea favorii domnești, el voi, în anul în care am sosit cu povestirea noastră, ca serbarea să fie cât se va putea mai strălucită. Cu acest scop, el aduse din Constantinopole tot ce se găsea acolo mai scump în pești, poame și vinuri, pe care unindu-le cu delicatesele gastronomice ale țării: păstrăvi, mihalți și felurite alte mâncări fragede și gustoase, pregătise de acea zi un ospăț care ar fi putut să ațâțe dorințele chiar ale vestiților noștri străbuni în lăcomie: Lucullus și Eliogabal.

Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulența fanariotului, căci la 30 noiembrie sufla cu tărie vântul cel de miazănoapte, aducând cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la amiaza mare, lumina soarelui; dar invitații postelnicului erau oameni de aceia ce nu se sperie de fiece lucru. Era de ajuns pentru dânșii să știe că în casa amicului lor vor găsi prilej a comite trei sau patru din cele șapte păcate de moarte, și aceasta îi făcea să trecă prin ger și zăpadă.

Camera pregătită pentru primirea și ospătarea invitaților era un fel de salon pătrat, spoit cu var și în mijlocul tavanului cu un cerc de flori arăbești, tot de var, lucrate în relief, dar fără gust, nici măiestrie. Mobilierul se compunea din două paturi de scânduri înfundate, acoperite cu saltele de perne, peste care erau întinse macaturi de lână de Brussa, cu ciucuri de Veneția pe margini. Lângă zidul dinspre grădină era un sipet mare, îmbrăcat cu piele de căprioară albastră și legat cu fier alb, iar deasupra lui era un alt sipetaș mai mic, de lemn de nuc cu flori de sidef. În mijlocul camerei era un scaun de brad cu trei picioare, pe care erau puse patru sfeșnice de tumbac, cu lumânări de seu într-însele, și o pereche mucări de alamă, cu care o țigancă frumușică lua din când în când mucul lumânărilor, ca să dea mai multă lumină.

În fine, pe la 12½ ore turcești^[4] începură invitații a sosi. Cel dintâi care sui scara caselor lui Andronache fu hatmanul Costache Cărăbuș, june frumușel, dar fără spirit, depravat până la măduva oaselor, amic intim și părtaș al tuturor desfrânărilor lui beizadea Costache. După dânsul veniră spătarul Dimache Pingelescu, om ce se silea cât putea să nu demință prenumele său, cămărașul Stamate Birlic, clucerul Ioniță Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-Lungă și baronul Nichita Calicevschi. Mai în urmă de toți veni și beizadeaua întovărășit de treti-logofăt Iordache Zlatonit, un om foarte cunoscut pe timpul acela prin spiritul său satiric și plin de originalitate^[5].

După ce musafirii se așezară pe cele două paturi, o țigancă bine îmbrăcată și purtând o scurteică îmblănită, cu gulerul ridicat în sus, se prezentă înaintea lor cu o tavă plină de dulcețe de tot felul; după dânsa venea altă țigancă ținând o tavă cu o mulțime de păhăruțe cu vutcă de izmă și câteva farfurii cu migdale curățite și cu năut prăjit. Îndată apoi intră cafegiul boierului, îmbrăcat cu un mintean de postav negru, cusut cu fir, dar fără mâneci, spre a lăsa să se vadă brațele sale albe prin cămașa de borangic subțire și refecată cu bibiluri; mijlocul lui, zvelt și mlădios, era încins cu un șal de mătase vărgată, ale cărui extremități atârnau cu grație pe șoldul cel stâng al piciorului; poturii săi de postav vișiniu cu turiecii de fir; imineii cei stracojii și fesul cel roșu cu fundă de ibrișin negru, așezat pe cap cu cochetăria cea minunată a fanarioților, făceau din acel june servitor un Ganimed care ar fi putut ațâța gelozia vechilor zei din Olimpul lui Omer. El venea cu o tavă de argint în mână, pe care erau depuse, în zarfurile lor de filigran, mai multe filigene pline de o cafea de Arabia, spumoasă și parfumată; după dânsul intră ciubucciul cu ciubucele de antep și de iasomie, din ale căror lulele umplute afânat cu tutunul de cel mai ales ieșeau nori de fum mirositor. Intrarea succesivă a acestor servitori forma o reprezentare pitorească; cunoscând foarte bine regulile ierarhiei, ca slugi de casă mare, ei se duceau mai întâi la beizadea Costache, apoi gradat la toți ceilalți și-și împlineau datoriile cu eleganță și exactitate. Terminându-se ceremonialul cafelei, musafirii, ca oameni în treburi, începură a vorbi politică și a discuta despre pravilele ce se pregăteau pentru țară de către principele Caragea și consilierii săi; dar beizadeaua, voind să spargă acea conversațiune a cărei seriozitate ascundea numai minciuni și lingușiri ce-l făceau să caște urât, zise o dată:

— Ia ascultați, boieri! La ce am venit noi oare aici? Să punem țara la orânduială, sau să ne veselim? Lăsați trebile țării pe seama tată-meu și a sfetnicilor lui și aideți să bem și să mâncăm!

Apoi, întorcându-se către stăpânul casei, zise:

— Andronache, zi băieților să puie masa.

— Numaidecât, măria ta! răspunse fanariotul cu obișnuitul său aer de înjosire. Iar până atunci, măria ta și domnia lor, cinstiți boieri, treceți în odaia cealaltă și vă eglendisiți după plăcere.

Invitații trecură în acea odaie care era mobilată cu două sofale turcești; pe una era o masă rotundă cu picioarele scurte, pe care erau așezate două sfeșnice și mai multe perechi de cărți de joc; iar pe cealaltă erau table pentru jocul de șatrange și pentru țintar.

Cei mai mulți dintre invitați se așezară împrejurul mesei cu cărțile. Beizadeaua însă și cu hatmanul Cărăbuș preferară jocul de șatrange.

— Ce jucăm, boieri? zise cămărașul Stamate Birlic, manevrând o pereche de cărți. Facem un otuzbir de englingea până se va găti masa?

— Mai bine o panțarolă, arhon cămărașe, răspunse Dumitrache Pingelescu, scoțând o punguță cu mahmudele din buzunarul de jos al anteriului.

— Știți una, boieri? adăugă baronul Calicevschi scoțând cu lene vreo trei carboanțe și câteva rubiele din buzunarul jiletcii cu otuzbir și cu panțarolă ne pierdem timpul în zadar; haideți mai bine să facem un stosișor.

— Dar ce dănănaie o mai fi aceasta, că noi n-am auzit până acum vorbindu-se despre dânsa?

— Stosul, boieri domnia voastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce somn jucătorilor și ceea ce are mai bun este că, în puțin timp, unul sau doi din jucători mătură toți banii din punga celorlalți; cu puțină cheltuială de vreme știi cu ce te alegi.

— Bree! da zdravăn joc!

— Joc voinicesc! zise Pingelescu cu entuziasm. Auzi acolo, să ne moțăim de somn toată noaptea pentru câteva mahmudele, dodecari sau rubiele câștigate în otuzbir! Arhon baroane, fă bine de ne învață și pe noi acest minunat joc.

— Bucuros, boierii mei; de ce nu? Sunt două feluri de stos: unul se numește curat stos și este cam greu; iar celălalt se numește ce cei și este mai lesne de învățat.

— Ce cei! Frumos nume! Arătă-ne dar cum se joacă acest ce cei al domniei tale!

— Bucuros! Priviți, boieri, zise Calicevschi luând în mâini o pereche de cărți. Unul dintre noi face cărțile, iar ceilalți ori câte unul, sau mai mulți deodată zic celui care face cărțile: Dă-mi un birlic, dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice altă carte va voi. Cel care ține cărțile în mână începe a da cărți punând pe cea dintâi dinaintea celui care a cerut, iar pe cea de-a doua dinaintea sa; și dacă cartea cerută va cădea dinaintea celui ce a cerut-o, câștigă el, iar de va cădea dinaintea celui care face cărțile, câștigă acesta.

Să începem acest frumos joc! ziseră mai mulți deodată. Baron Calicevschi, văzând marele entuziasm ce aveau boierii pentru acel joc propus de dânsul, simți în sine o bucurie infernală, pe care o sugrumă în inima sa, căci el văzu succesul planurilor sale de jefuire asigurat printr-acest mod de prădare, necunoscut încă acelor boieri români și fanarioți, ce altfel erau foarte dedați la jefuiri. Luă dar îndată cărțile în mâini și întrebă:

— Începem, boieri?

— Să începem!

— Luați aminte, că fac cărțile!

— Bine, bine!

— Tăieți, boieri!

Pingelescu tăie cărțile, apoi zise cu semeție:

— Cinci ochi pe zece rubiele.

Calicevschi începu să dea cărți râzând pe sub mustață și cu sânge rece.

— Oprește-te strigă Pingelescu am câștigat, dă-mi rubielele!

— Poftim, boierule, și îi numără zece rubiele.

Ceilalți boieri, văzând cu câtă înlesnire se câștigau banii în acest nou joc, începură a juca și ei și atât de bine le mergea jocul, încât unii din ei începură să simtă milă de bietul baron, care plătea neîncetat, cu cel mai mare stoicism, perderile sale. Dar aceasta era numai o manevră a șiretului muscal; căci după câteva minute, toți începură a pierde. Agitațiunea și zgomotul acestui joc infernal făcu pe beizadea Costache și pe hatmanul Cărăbuș să părăsească liniștitul joc al tablelor.

— Popă, pe ce am în mână! zise beizadeaua cu mândria aceea plină de fanfaronadă ce este particulară beizadelelor din țara noastră.

Baronul începu a da cărți, fără se să preocupe cât de puțin de suma ce putea să aibă principele în mână.

— Ai câștigat, măria ta! exclamară unanim, cu surpriză, toți jucătorii.

Beizadeaua deschise mâna și găsi într-însa cincizeci și trei mahmudele, care fură plătite cu punctualitate de către baronul.

— Șase ochi pe toată suma! zise iarăși beizadeaua.

Norocul fu și de astă dată în partea beizadelei. Baronul îl lăsase într-adins să câștige, ca să-l încurce, căci la a treia carte beizadeaua pierdu tot ce câștigase, împreună și cu banii săi.

Această schimbare de noroc ambiționă și mai mult pe Caragea. El scoase din buzunar o pungă plină cu mahmudele și după ce bău un pahar de mastică și fumă de câteva ori din ciubuc, zise cu ironie:

— Arhon baroane, câte parale ai în buzunar?

— Am de ajuns, măria ta, ca să plătesc ce voi pierde, răspunse rusul cu mândrie.

— Bine!... ia să-mi dai un zece ochi pe punga aceasta!

— E prea mult, măria ta!

— Fie dar pe jumătate.

Baronul câștigă jumătate din ceea ce se afla în pungă și la al doilea joc o luă cu totul.

— Eu mă prind că jocul ăsta are pe dracul într-însul, zise postelnicul Andronache Tuzluc. Auzi acolo! să pierd eu zece mii de lei într-o clipeală de ochi? Și unde pui bătaia de piept și de inimă; unde pui iarăși acel îndemn nebiruit de a tot cere pe popă și zece ochi și a tot scoate la dodecari din pungă, uitându-te la dânșii cum se duc la dracu.

— Ba să mă ierți, boierule; banii domniei tale nu s-au dus la dracu, ci în pungă la mine, zise baronul.

— Tot atâta face, arhon baroane, zise beizadeaua cu ironie.

— Așa, așa! adăugă hatmanul Cărăbuș, cu un râs înghesuit și prostatic, ca să lingușească pe beizadeaua.

— Cât ai pierdut, cucoane Andronache? întrebă treti-logofăt Iordache Zlatonitul, sculându-se de pe sofaua unde șezuse nemișcat tot timpul cât ținuse jocul.

— Vreo zece mii de lei! răspunse fanariotul cu nepăsare.

— Puțin, foarte puțin. Să trăiască isnafurile și sărăcimea! N-ai decât să scoți o cercătură^[6] în țară sau să dai câteva volnicii de furat pe la hoți și banii aceștia vor veni la loc înzecit!...

— Bravo, Zlatonitule, bravo! exclamă beizadeaua bătând din palme și râzând ca un nebun.

— Dar bine, măria ta, suferi să fiu batjocorit de acest nemernic chiar înaintea măriei tale? zise postelnicul rănit la biată cinste.

— De ce te superi, Andronache? Nu vezi că el glumește?

— Dar domnia ta, boier Pingelescule, cât ai pierdut? întrebă iarăși Zlatonitul.

— Vreo trei mii de lei.

— A zecea parte din prețul cu care îți vinzi obișnuit iscăliturile ce pui pe anaforalele veliților boieri; nu te întrista de această pierdere, căci din mila lui Dumnezeu pricinile se înmulțesc din zi în zi.

Pingelescu plecă capul în jos și tăcu; dar Zlatonitul se afla în vervă satirică și hotărâse să biciuiască pe toți fără milă, căci nu trecu mult și se adresă către căminarul Stamate Birlic:

— Ia spune-ne, arhon căminare, ai pierdut și domnia ta ceva?

— Vreo mie cinci sute de lei; un bagatel.

— Nu e nimic. O să avem vreo câteva podini lipsă la poduri și vreo sută de oameni cu picioarele scrântite^[7]. Dar domnia voastră, clucer Măturică și paharnice Mână-Lungă, cum stați?

— Noi am câștigat^[8].

— Se vede că Dumnezeu priveghează asupra văduvelor și asupra săracilor, căci de pierdeați și voi, apoi negreșit erați să vă băgați măturile și mâinile voastre cele lungi în lada săracilor și era să le luați hrana și îmbrăcămintea măcar pe vreo două-trei luni. Dar domnia ta, arhon baron Calicevschi, de unde ai venit cu acest joc drăcesc, care o să ne ducă în stare să ne pierdem averea, sufletul și chiar mustrarea de cuget? (...) De ce ai mai venit și domnia ta să ne cufunzi în prăpastia ticăloșiei prin jocul domniei tale cel sărăcăcios ca și numele ce porți?

— Ei! ei! nebunule, te-ai trecut! zise beizadeaua atins de vorbele cele aspre ale Zlatonitului.

— Nu, măria ta, nu m-am trecut și nu pot să tac, căci sunt român și văd de acum unde o să ne ducă jocul muscalului acestuia. Boierimea țării, atât de iubită de norod pentru faptele ei cele frumoase, fiii acelor stâlpi ai țării care au jertfit avuția și și-au dat chiar viața pentru țară, o să ajungă să vândă mere pe pod ca precupeții, iar cei mai slabi dintre dânșii o să-și piardă cinstea și sufletul, vânzându-se la cei ce le vor da bani de cheltuială la neavere ! Da, boierilor, jocul acesta o să vă piardă...

— Mușcăturile Zlatonitului ar fi mers mult mai departe, dacă în momentul când voia să reînceapă n-ar fi intrat Păturică, invitând pe musafiri la masă.

Beizadeaua se îndreptă către camera de mâncare, urmat de toți ceilalți musafiri, se puse la masă și toți începură a gusta din bucatele cele delicate ale grecului și a bea din vinurile cele mai alese ale țării. Dar când ajunseră la fripturi și poame, începură lăutarii a cânta cele mai frumoase și mai patetice cântece de masă^[9].

Toți oaspeții ascultau pe lăutari cu mai multă sau mai puțină băgare de seamă; numai Caragea și hatmanul Cărăbuș păreau mai agitați decât toți ceilalți. Aceasta se vedea din mișcările capului, din alterarea feței și mai cu seamă din desele oftări ce ieșeau din piepturile lor. Vinul cel tămâios de Cernătești, turnat necontenit în gâtlejul boierilor, începu să-și facă efectul său. Oaspeții noștri, care până aci mâncau și beau liniștiți ca cei șapte filozofi ai Eladei, prinseră la limbă și deveniră mai zgomotoși decât nemții cei beți. Respectul ce aveau asupra beizadelei mai slăbise; unii cântau, alții îndemnau pe baronul Calicevschi să înceapă iarăși minunatul joc care cu puțin mai înainte le ușurase pungile; numai beizadeaua ședea liniștit și din când în când arunca câte o vorbă de spirit în socoteala bieților oaspeți, care, cu toată amețeala vinului, erau siliți să sufere, temându-se de a nu trage asupră-le urgia domnească.

În fine cina se termină și musafirii părăsiră casa. Postelnicul Andronache, după ce dete câteva instrucțiuni lui Păturică, se puse și el în sanie și se duse la chera Duduca.

Note

1. Terzi-bașa – staroste de croitori. (n. N. F.)
2. Un fel de cozonaci. (n. N. F.)
3. Această grădină a devenit mai în urmă proprietate a domnului Câmpineanu. (n. N. F )
4. Două ore după-amiază. (n. N. F.)
5. Acest om original, al cărui nume l-am preschimbat aici puțin, mai în urmă și-a pierdut mințile și a viețuit până în zilele noastre într-o stare deplorabilă. (n. N. F.)
6. Cercătura era controlul ce făcea guvernul, pe acei timpi, contracciilor care luau prin sultan-mezat strângerea veniturilor țării. Din acea cercătură ieșea un rău foarte mare, căci se descopereau abuzuri mari. Contracciii, ca să scape de pedeapsă, cumpărau pe cercători, iar banii ce le dădeau îi adunau tot de la contribuabili. (n. N. F.)
7. Veniturile podurilor se vindeau prin mezat și Stamate Birlic se afla contracciu. Aceste venituri se compuneau din taxe puse asupra tuturor carelor ce intrau în Capitală. Carul cu marfă de lipscănie plătea bani 240; cel încărcat cu blane leșești, bani 180; se lua 6 bani de vadra de rachiu; 12 bani pentru vadra de vin; 45 de bani carul cu postav românesc; 30 carul cu piei de miel; 45 carul cu piei de vacă; 60 carul cu bogasiu; 60 carul cu piei de iepuri; 45 carul cu coase; 60 carul cu brașovenie; 60 carul cu musuluri de Rumelii; 60 carul de arnici; 45 carul cu aba de Podolia; 30 carul cu aba de tuzluci; 60 carul cu sticle ce vin dinlăuntru; 30 carul cu sticle leșești; 60 carul cu postav leșesc; 60 carul cu lână de oaie; 60 carul cu lână de capră; 60 carul cu aramă lucrată; 30 carul cu fier; 120 carul cu butii de vin, fie mănăstiresc ori boieresc sau țărănesc. (n. N. F.)
8. Acești doi boieri se aflau casieri la cutia de milostenie. (n. N. F.)
9. Pe atunci, muzica română se compunea din arii de joc și arii de delectare, numite cântece de masă. (n. N. F.)

▲ Începutul paginii.