Ciocoii vechi și noi/Fă-te om de lume nouă să furi cloșca de pe ouă!

Jump to navigation Jump to search
←←Scene de viață socială Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Fă-te om de lume nouă să furi cloșca de pe ouă!)
Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea→→


Să părăsim partea de sus a caselor postelnicului, căci nu mai are nici un interes pentru lectorii noștri, și să ne coborâm în partea de jos, sau mai bine în beciuri, ca să vedem ce face Dinu Păturică.

Acest ambițios ciocoi, nevoind a se lăsa nicidecum mai jos decât stăpânul său, pregătise și el o cină, la care invitase pe câțiva din cei mai de aproape amici ai săi.

Camera în care dădea el ospățul era împodobită cu două paturi turcești înfundate, peste care erau puse saltele de lână acoperite cu chilimuri vărgate de Idirné (Adrianopole), cusute pe margini cu ciucuri de bumbac alb; pe lângă pereți erau puse perne îmbrăcate cu cit tocat[1]; prin unghiurile acestor paturi erau așezate pernițe mici umplute cu puf, pe ale cărora fețe albe de batistă se vedeau mai multe arabescuri cusute cu fir de mătase, iar pe una dintr-însele, erau cusuți doi amorași, ținând în mâini o ghirlandă de flori, în al căreia mijloc era o inimă pătrunsă de două săgeți și inscripția aceasta: Μή μέ ξεχνάς[2].

Zidul de lângă pat era acoperit cu un covor de Brussa, pe care stau spânzurate în cuie o pușcă arnăuțească ghintuită, legată la mașină cu o sangulie cusută cu fir, și două perechi pistoale băgate în tocuri de piele, ornate tot cu fir. Mai în jos, tot pe acel perete erau atârnate două săbii turcești cu mânerele de sidef, iar în mijlocul lor era așezat un cauc oltenesc de hârșie neagră de miel, al cărui fund era cusut cu fir de cel bun peste postav roșu și lăsa să atârne în jos o fundă de fir lucrată cu mare gust.

Cele două ferestre dinspre uliță erau împodobite cu mai multe glastre de flori, printre care se deosebeau mai ales: maghirani, trandafiri și câțiva endrișaimi, ce umpleau atmosfera camerei de un miros nu așa plăcut, cât era de pătrunzător.

Pe lângă pereți erau puse în rând câteva scaune de Brașov vopsite și un sipet mare, legat în bande de fier alb peste piele de căprioară albastră.

La o înălțime oarecare a unuia din pereți era un dulap mic, săpat în zid, în care se afla depusă mica bibliotecă a ciocoiului, compusă din câteva cărți grecești și românești, printre care figurau: Proorocia lui Agatanghel, Filozoful Sintipa, Alexandria, Tilu Buhoglindă și alte capete d-opere ale literaturii naționale de pe atunci, cărți glumețe care, prin anecdote de spirit și povețe filozofice, făcea petrecerea favorită a poporului.

Masa de mâncare era așezată între două paturi și împrejurată cu scaunele pe care erau să șadă onorabilii oaspeți ai lui Păturică.

Pe masă erau rânduite o mulțime de farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoji, farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun, licurini jupuiți, sardele muiate în untdelemn de Mitilene amestecat cu piper și zeamă de lămâi de Messina, măsline dulci de Tessalia, grămădite în formă piramidală, icre tari de chefal, smochine de Santorini, halva de Adrianopole; nimic din delicatesele gastronomice ale Orientului nu lipsea pe masa ciocoiului, mai împodobit ă chiar decât a stăpânului său. Toate aceste mezelicuri erau așezate după o regulă militară, având la fiecare distanță de două palme câte o carafă cu vin galben de Drăgășani, cu pelin roșu din viile mănăstirii Bistrița și cu vinuri orientale de diferite culori și gusturi, fără a lipsi papornițele[3] cu anason de Chio și cu mastică de Corint. În fine, Păturică luase dispozițiuni ca oaspeții săi să nu cerce cea mai mică lipsă întru îndeplinirea gustului lor rafinat.

Dacă cineva ar fi văzut luxul ce domnea la masa postelnicului și la a vătafului său de curte, fără îndoială s-ar fi convins că ospățul slugii întrecea în toate pe al stăpânului și, dacă s-ar fi gândit mai serios la mizeriile acelor timpi de tristă memorie, ar fi zis, împreună cu noi, că fanariotul n-avea de ce să se plângă pentru pagubele ce-i făcea vătaful său de curte, căci banii ce se cheltuiau în aceste ospețe nu erau ai săi, ci ai săracilor și ai văduvelor căzuți victimă nesațului său de averi.

Între oaspeții de căpetenie invitați de Păturică figurau: Tudor Ciolănescu, vătaful de curte al banului Grigore B...; Neagu Chioftea de la banul Constantin Băl...; Zamfir Ploscă de la Isaac R...; Vlad Boroboață de la F... și alți mai mulți, aleși între corifeii ciocoismului și ai hoțomăniilor bucureștene de pe atunci.

După ce se duseră musafirii postelnicului pe la casele lor și el la amanta sa, Păturică se coborî în odăile de jos și se puse la masă cu prietenii săi.

Patru țigănași, curat îmbrăcați, aduceau bucate la masă, și două țigance tinere și frumușele erau însărcinate a turna prin pahare nectarul care, de la căderea zeilor din Olimp încoace, a luat prozaicele nume de vin și rachiu.

Una dintr-aceste două copile luă de pe masă o paporniță cu anason și, umplând mai multe feligene, dete fiecăruia din oaspeți câte unul. Oaspeții, sorbind rachiul, căzură pe farfuriile cu mezelicuri precum cad lăcustele peste holdele plugarilor.

Dinu Păturică observă aceasta și, cu o oarecare nerăbdare, în calitatea sa de ospătător, strigă cu un glas ascuțit și obraznic:

— Aduceți ciorbă, bre!

— Numaidecât, cuconașule! răspunseră țigănașii, plecând toți deodată ca să arate mai mult zel. După câteva minute ei puseră pe masă un castron colosal plin cu ciorbă de știucă fiartă în zeamă de varză cu hrean; pe urmă aduseseră două farfurii lunguiețe cu mihalți și păstrăvi rasol, muiați în oțet și untdelemn; aduseră mai multe vase de cositor pline cu iahnii, cu plachii, cu morun gătit în măsline și foi de dafin, cu crapi umpluți cu stafide și coconare și alte felurite mâncări care se ziceau în vechime “bucate cu cheltuială”.

Vinul, asemenea, curgea fără încetare din pahare și aluneca pe gâtul ciocoilor care, la fiecare deșertare de pahar, strigau: “Să trăiască nenea Păturică!”

Numai Vlad Boroboață sta trist și tăcut.

— Da ce, mă Boroboață, de ce stai bosumflat? Ori ți s-au înecat niscaiva corăbii cu marfă? zise Neagu Chioftea, cel mai zgomotos dintre toți oaspeții.

— Parcă ești o mireasă, adăugă Tudor Ciolănescu.

— Închină cu noi, bre! Fă-te om de lumea nouă, să furi cloșca de pe ouă! ziseră toți ciocoii deodată.

— Ei bine răspunse Boroboață umpleți-mi un pahar să închin și eu cu voi!

Paharul se umplu și se dete în mâna lui Boroboață, care, ridicându -l în sus, zise:

— În sănătatea săracilor țărani, cărora le dăm fum de ardei și le punem fierul roșu pe piept, ca să le luăm bănișorii din pungă! Să trăiască văduvele și copiii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăștia, pește de Țarigrad, halvale de Idirné și să bem vin chipriotic!... În sănătatea țării întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!...

Zicând aceste cuvinte, trânti paharul pe masă și căzu iarăși în cugetările sale de mai nainte.

Toastul lui Vlad Boroboață și amărăciunea cu care el pronunță vivatul său cel sinistru făcură în inima ciocoilor tot acea impresiune ce făcu odinioară literele de foc regelui Babiloniei, Baltazar, și oaspeților săi cei desfrânați.

Vătafii de curte se uitau unul la altul cu niște priviri sperioase, ce dovedeau îndestul cât de adevărate erau cele zise de Boroboață. Numai Dinu Păturică ascultă acest strigăt al mustrării de conștiință fără ca să se tulbure câtuși de puțin; ba încă el aruncă asupra lui Boroboață o privire disprețuitoare și, dând într-un râs sardonic, curmă tăcerea cu aceste cuvinte:

— Cinstiți boieri! Nu vă sinorisiți lui Boroboață, căci este cam nebun, sărmanul. Cine știe ce babă l-a obrocit[4]. Să bem, fraților, și să lăsăm pe Boroboață să spuie la cazanii cât va voi.

Apoi întorcându-se către slugi:

— Aduceți, bre, vin tămâios de Cernătești.

— Și de cel de Drăgășani! adăugară ceilalți.

Sticlele se împlură cu tămâioasă într-o clipă și veselia renăscu în sânul oaspeților amețiți de băuturi și îmbuibați de grasele mâncări orientale.

Această cină, compusă toată din plăceri de contrabandă, ținuse câteva ore și, cu tot vinul ce se băuse, nici unul dintre ciocoi nu se îmbătase desăvârșit; ei ajunseră numai la gradul acela al beției când omul devine vesel și spune adevărul fără rezervă. Astfel dar, unii vorbeau, alții cântau, lovindu-se unii pe alții în glumă cu gloanțe de pâine; numai Vlad Boroboață sta cufundat în niște cugetări sinistre, pe care le întrerupea câteodată cu un surâs amarnic. Dinu Păturică, ce-l privea cu o vădită nemulțumire, observând că acea beție tristă a oaspelui său putea să influențeze mai tare asupra celorlalți și să stânjenească libera explozie a veseliei lor, se sculă în sfârșit strigând:

— Ei bine, boieri, vă văd cam pe gânduri; eu v-am chemat aci ca să ne veselim, iar nu ca să punem cenușă în cap și să ne plângem păcatele ca prorocul Iona din Scriptură! N-aveți bucate? N-aveți vin? De ce dar stați ca niște curci plouate? Mai aduceți, bre, marinat ă de barbuni și vin de Tenedos, să ne veselim cât ne umblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrânețe. Iar tu, cobe rea, du-te de fă cazanii la biserică, iar nu în casa mea!... Auzit-ai tu?

— Bravo, nene Păturică, ai dreptate! Să se ducă la dracu acest dăscăleci care ne-a stricat cheful cu iticaua lui.

— Da, la dracul! exclamară toți deodată.

— Iar noi să ne veselim ca niște oameni de ispravă, adause Păturică.

— Și să vorbim de trebușoarele noastre, răspunse Neagu Chioftea, curmându-i vorba. Știți, boieri, că am cam ajuns la vremea de apoi. Pare-mi-se că stăpânii noștri au cam băgat de seamă că le mâncăm stările și s-au pus pe economie. Alte dăți, când le înfățișai catastihul, nici că se uitau pe dânsul și-ți umpleau mâna de rubiele; iar acum te ține câte trei-patru ceasuri în picioare și te descoase din toate încheieturile ca pe hoții de cai.

— Bine vă face, ciocârlanilor! zise Păturică râzând.

— Ce-ai zis? întrebă Neagu Chioftea cu mirare.

— Am zis că vă face foarte bine, căci nu știți să furați.

— Noi nu știm să furăm? observă Chioftea cu un zâmbet de ironie.

— Da, da, voi! replică cu siguranță. Sunteți niște bojogari[5]

— Dacă este așa, apoi învață-ne tu meserie.

— Bucuros.

— Ia spuneți-mi, boieri dumneavoastră, ați citit vreodat ă cartea numită Floarea darurilor?

— Nici n-am auzit vorbindu-se de dânsa.

— Aveți dreptate, nu s-a tălmăcit încă în limba românească și voi abia știți să citiți românește. Ascultați dar și pricepeți. În acea carte este o istorioară plină de noimă, care începe cam așa: “A fost odată un împărat de la Hindiile răsăritului sau de prin Țara Sacâzului[6]. Acel împărat avea șaptezeci și cinci de copii, tot unu și unu. Ajungând însă la adânci bătrânețe, el chemă pe fiul său cel mare și-i zise să facă un snop de șaptezeci și cinci de nuiele și să-l aducă înaintea sa. Porunca se îndeplini într-o clipă. Împăratul chemă atunci pe toți fiii săi și le zise: “Eu am îmbătrânit și peste puțin o să mor; aș voi însă ca, înaintea morții mele, să las întinsa mea împărăție aceluia dintre voi care se va dovedi mai tare și mai priceput. Hotărăsc dar ca acela care din voi va putea să rupă deodată această legătură de nuiele, acela să ia împărăția după moartea mea!” Feciorii de împărat se priviră mai întâi unii pe alții cu mirare și apoi se cercară pe rând și fiecare în parte să rupă legătura de nuiele, dar nici unul nu putu. Împăratul îi privi râzând și le zise: “Dacă nu le puteți rupe deodată pe toate, apoi rupeți-le câte una în parte”. Copiii se supuseră la noua poruncă a tatălui lor și în puțină vreme toate nuielele fură rupte. “Ascultați, dragii mei copii — adause atunci împăratul — acest snop de nuiele sunteți voi; dacă veți rămâne uniți după moartea mea, nimeni nu vă va birui; iar dacă vă veți despărți, va veni vrăjmașul și va face din voi ceea ce făcurăți dinaintea mea cu aceste nuiele”.

Păturică se opri aci și, privind câteva momente pe tovarășii săi cu ochi pătrunzători, îi întrebă:

— Ei bine, boieri domnia voastră, cum vi se pare această istorioară?

— Foarte fromoasă, ce e dreptul, dar n-are a face nimic cu necazurile noastre, răspunse Chioftea.

— Vă înșelați, frații mei, adaose Păturică cu un aer de superioritate. Dacă voi ați fi urmat paradigma acestei istorioare, nu erați să vă plângeți acum că stăpânii voștri v-au prins cu ocaua mică.

— Ei bine, învață-ne tu ce să facem.

— Să vă învăț, căci, uite, sunteți proști ca niște băieți luați de procopseală. Voi vă adunați în toate zilele la cafeneaua de la Dorobănție. Așa este, ori ba? Spuneți!

— Ba așa. Ne adunăm în toate zilele, precum zici.

— Ar fi de mare folos pentru voi ca, înainte de a părăsi cafeneaua, să puneți nart[7] la toate lucrurile ce veți târgui, ca să știe fiecare din voi cât are să încarce la socoteală.

— Vorbește mai deslușit, că nu te înțelegem!

— Iată ce voi să vă zic: să ne închipuim că pentru curtea unuia dintre stăpânii voștri se cumpără câte douăzeci și cinci oca de carne pe zi. Ei bine, prețul nu poți să-l încarci, căci carnea este cu nart (preț fix); dar poți să încarci la suma ocalelor, cumpărând mai puține și trecând la socoteală mai multe. Cu pâinea faci tot așa. Vânatul și păsările nu au nart: curcanul se vinde un leu, pune-l un leu și șaptezeci de parale; gâsca ipac (idem); găina și rața se vând câte o leiță, pune-le câte un leu și cinci. De la untdelemn, zahăr, cafea, tutun, poame și chiar de la zarzavat puteți să vă folosiți în două feluri, adică adăugând la suma ocalelor și la preț...

— Fleacuri, nene Păturică, fleacuri! Din aceste nimicuri cineva abia își scoate zilnicele cheltuieli. Nouă, mă rog dumitale bun, ne trebuie bani mulți, stări mari, ca să scăpăm de slugărie.

— Și cutezați voi să numiți nimicuri cheltuiala cuiniei, acel izvor nesecat din care un om cuminte poate în scurt timp să facă stare mare? Bree! Da proști mai sunteți!... Să vă fac o socoteală cu tahmin (aproximativă), ca să vedeți cât de mult vă amăgiți.

— Fă-o, nene Dinule, să vedem ce bazaconii sunt acestea ce ne tot spui.

— Cioară, adu călimări și hârtie!

La aceste cuvinte, un țigan ce dormita lângă sobă se sculă repede și aduse numaidecât hârtie și o pereche călimări de argint cu coadă. Păturică deschise coada călimărilor, scoase un condei de pană de curcă cu felurimi de flori făcute dintr-însul și, după ce dete pe țigan afară, urmă într-astfel:

— Ei bine, boieri, fiți cu băgare de seamă, că am să vă fac o socoteală cu tahmin, ca să vedeți că vorba mea e vorbă; și ca să nu ziceți că măresc sumele, voi începe chiar de la casa stăpânului meu. Așadar scriu aci:


Foaie de socoteală a curții marelui postelnic A. Tuzluc Socoteala dreaptă Socoteala încărcată
Luni, ian. în 8, 1817 (bunăoară) talere bani talere bani
Treizeci oca carne, câte 10 parale ocaua fac 5 7 60 [8]
Douăzeci pituști pentru masă 1 1
Morcovi, pătrunjel, ceapă, făină, orez și piper 2 30 3 90
Ciriviș 2 3 90
Enibahar și alte mirodenii 30 1
Doi curcani 3 6
Cinci claponi 5 7 60
Patru limbi afumate 4 6
Șase ghiudeni 6 8 60
Zece licurini 5 7 60
Sardele 4 6
Icre negre de taigan 6 8 30
Arpagic și usturoi pentru stufat 1 1 60
Apă de Filaret pentru boieri 1 1 30
Apă de gârlă pentru slugi 2 3
Stafide și coconari 2 3
Ouă pentru ochiuri și jumări 1 1 60
Sare 12 18
Oțet 1 1 30
Struguri și mere crețești 2 30 3 30
Varză pentru calabalâc [9] 1 1 60
Imiclicul oamenilor[10] 3 4
Fac peste tot cheltuiți 57 72 87 18
Să scădem cheltuiala cea dreaptă din cea încărcată 57 72
Rămâne câștig curat 29 46


Să înmulțim acum acest câștig cu zilele anului și veți vedea că dă o sumă de talere 10. 785, bani 90. Această sumă vine numai de la cuinie; dar unde puneți, domnia voastră, îmbrăcatul țiganilor, cumpărătoarea orzului, a fânului, a cărbunilor, a lemnelor și altele mai multe de felul acesta, care aduc pe an alți opt sau zece mii de lei cel puțin?

— Toate aceste gheliruri, le știm, sunt bune, nu tăgăduim, dar vin cu țârâita. Noi voim să ne arăți vreun mijloc prin care să câștigăm sume mari în puțin timp, ca să ne cumpărăm moșii și acareturi, să ne facem și noi boieri ca stăpânii noștri.

— Eu v-am arătat mijloacele cele mai lesnicioase; aflați voi altele mai bune.

— Și ce am putea să născocim noi mai mult decât tine, care știi câte în lume și în soare?

— Mă lingușiți, hoțomanilor; dar fiindcă am început, cată să și sfârșesc. Ascultați! Voi știți, ca și mine, că boierii noștri trăiesc în desfrânări și se țin numai de zavistii (intrigi), ca să dea pe domni jos de pe scaun, crezând că cei noi, ce vor veni, îi vor pune în trebi mai mari sau le vor da țara pe mână, ca s-o smulgă și mai tare, iar la averile lor, rămase de la părinți, nici că se gândesc. Ei au moșii și nu le cunosc hotarele, nici venitul ce poate să dea pe tot anul. Au vii, fără să le știe numărul pogoanelor; au zalhanale, heleșteie, livezi de pomi și câte altele de felul acesta, pe care le arendează pe nimic; iar arendașii, nemulțumiți cu un câștig de sută la sută, scot din spinarea țăranilor, dărapână pădurile și acareturile moșiilor, ba de multe ori înstrăinează chiar din pământul moșiei. Toate acestea, boeri domnia voastră, sunt o comoară nesecată, din care un vătaf de curte ișchiuzar poate, în scurtă vreme, să ajungă bogat ca Iov din Biblie.

— Și ce trebuie să facă el, ca să se folosească din toate acestea? întrebară toți ciocoii deodată, completându-se în dezvoltările ce da Păturică cu atâta elocință.

— Nimic, de tot nimic! răspunse Dinu Păturică răsucindu-și mustața și surâzând cu mândrie.

— Nu te înțelegem.

— Lăsați-mă să isprăvesc și veți înțelege. Când se apropie vremea arenduirii moșiilor, înțelegeți-vă mai întâi cu arendașul cel vechi. Spuneți-i că pe toată ziua vin câte doi-trei mușterii ca să ia moșiile în arendă îndoit și că numai din pricina prieteșugului îi goniți pe toți; scoateți chiar mușterii mincinoși și veți vedea cum o să-și deschidă grecul punga și o să verse într-a voastră. Osebit de aceasta sunt ispășaniile de păduri, facere de hanuri, mori și altele mai multe, din care ați putea să câștigați sume însemnate, numai să știți să pipăiți lucrul cumsecade. Așa, dragii mei, trebuie ca fiecare dintre voi să se facă om de lumea nouă, ca să știe a fura cloșca de pe ouă!

Note[modifică]

  1. Cel mai scump cit de pe atunci. (n. N. F.)
  2. Nu mă uita. (gr.)
  3. Papornițe — butii îmbrăcate cu papură. (n. N. F.)
  4. A obroci, după limba poporului de-atunci și chiar de astăzi, este a fermeca, a îndobitoci. (n. N. F.)
  5. Bojogari — hoți proști. (n. N. F.).
  6. Țara Sacâzului — insula Chio. (n. N. F.)
  7. Din vechime și până la Regulament, carnea, pâinea și lumânările se vindeau la contraccii cu apalt și se însemna în contract prețul fix, și câți din măcelari sau brutari se dovedeau că vând cu cântare strâmbe sau articole proaste se dădeau prin târg și se țintuiau de urechi pe la răspântii. Să explicăm acum ce înseamnă darea prin târg. Această tortură se urma astfel: culpabilul era dezbrăcat până la brâu; mâinile îi erau legate cu o funie de care îl trăgea un arnăut al spătăriei, pe când altul îl lovea cu nuiaua peste spate, strigând tare: Cine va face ca dânsul, ca dânsul să pață, și astfel îl plimba prin tot orașul. (n. N. F.)
  8. Aci încărcătura vine de la ocale. (n. N. F.)
  9. Se înțelege slugile peste tot. (n. N. F.)
  10. Imiclicul este porția de pâine ce se dă fiecărei slugi pentru o zi. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.